Niccolò Machiavelli

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli

Portret al lui Niccolò Machiavelli de Santi

di Tito (1500)
Date personale
Nume la Niccolò di Bernardo dei
naștere Machiavelli
3 mai 1469[1]
Născut Florența, Republica
Florentină[*][2]
Decedat 21 iunie 1527 (58 de
 ani)[1]
Sant'Andrea in
Percussina[*], Republica
Florentină[*][3]
Înmormântat Biserica Sfintei Cruci[*]
Bernardo di Niccolò
Părinți
Machiavelli[*]
Frați și surori Totto Machiavelli[*]
Căsătorit cu Marietta Corsini[*]
Piero Macchiavelli[*]
Bartolomea Macciavelli[*]
Copii Bernardo Macciavelli[*]
Ludovico Macciavelli[*]
Guido Machiavelli[*]
Cetățenie Republica Florentină[*]
Religie catolicism
Ocupație scriitor
 om politic
istoric
filozof
teoretician politic[*]
teoretician militar[*]
traducător
poet
diplomat
Filosof occidental
Filosofia renascentistă
Umanism renascentist,
realism politic,
Școală/tradiție
republicanism
renascentist

Influențe A influențat
Xenofon, Polybius, Bacon, Hobbes,
 Plutarh, Cicero, Rousseau, Gibbon,
Tacitus, Titus Livius David Hume, John
Adams, Nietzsche

Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text  

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (n. 3

mai 1469, Florența - d. 21 iunie 1527,
Florența) a fost un diplomat, funcționar
public, filozof, om politic și scriitor italian.

A fost un exponent de prestigiu al

Renașterii italiene. Opera sa capitală Il
principe ("Principele") este considerată
primul tratat modern de politică.

Biografie
Născut în micul sat San Casciano in Val di
Pesa, la aproximativ cincisprezece
kilometri de Florența, la 3 mai 1469,
Niccolò era fiul lui Bernardo Machiavelli
(avocat aparținând unei ramure sărăcite
a unei influente familii florentine) și al
Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de
familii culte și de origini nobiliare, dar cu
puține resurse din cauza unor datorii ale
tatălui.

Intrat în serviciul guvernului între 1494 și

1512 în calitate de contabil, Niccolò
Machiavelli a cunoscut succesul după
proclamarea Republicii Florentine, în
1498. A fost secretar al „Consiliului celor
Zece” (i Dieci della liberta e della pace),
consiliu care conducea negocierile
diplomatice și supraveghea operațiunile
militare ale republicii.[4] Printre
însărcinările sale s-au numărat vizitele la
suveranul francez (în 1504, 1510-1511),
la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul
german (1507-1508). În timpul misiunilor
sale diplomatice a cunoscut mulți dintre
principii italieni și a putut să le studieze
strategiile politice, în special cele ale lui
Cesare Borgia, care era preocupat, la
vremea respectivă, de extinderea
posesiunilor sale în Italia centrală.
Din 1503 până în 1506, Machiavelli a
reorganizat apărarea militară a Republicii
Florentine. Deși, în această perioadă,
armatele de mercenari erau folosite în
mod curent, a preferat să se bazeze doar
pe recrutarea de localnici pentru
asigurarea unei apărări permanente și
patriotice a bunurilor publice. În 1512,
când familia florentină Medici a
recâștigat puterea asupra Florenței și
republica a fost dizolvată, Machiavelli a
fost destituit din funcție și arestat pentru
scurt timp. A fost închis în Florența, fiind
învinuit de o presupusă conspirație
împotriva noii puteri. După eliberarea sa,
a fost exilat și detașat în San Casciano,
unde și-a scris cele mai importante
lucrări. În ciuda încercărilor sale de a
câștiga încrederea casei de Medici, nu a
revenit niciodată la poziția înaltă pe care
o deținuse în cadrul guvernului anterior.
Când republica a fost reinstaurată pentru
scurt timp, în 1527, a fost suspectat de
mulți republicani că ar susține casa
Medici. A murit la Florența, pe 21 iunie
1527, și este îngropat în bazilica Santa
Croce.
Niccolò Machiavelli

Biografie detaliată
Viața sa se divide în trei perioade; fiecare
din ele reprezentând chiar istoria
Florenței. Tinerețea sa coincide cu
măreția Florenței ca putere italiană, sub
mandatul lui Lorenzo de Medici,
Magnificul. Căderea familiei Medici a
avut loc în 1494, iar în același an
Machiavelli se integra în serviciul public.
În timpul carierei sale de ofițer, Florența a
fost liberă sub guvernarea unei republici,
care a durat până în 1512, atunci când
familia Medici a revenit la putere și
Machiavelli și-a pierdut postul. Familia a
guvernat Florența între 1512 și 1527,
când au fost din nou îndepărtați de la
putere. Aceasta a fost perioada de
activitate literară a lui Machiavelli și
bineințeles a creșterii influenței sale. A
murit la 58 de ani, fără a-și mai recupera
poziția în guvern.

Tinerețea lui Machiavelli

Chiar dacă există puține dovezi din

timpul tinereții lui Machiavelli, Florența
acelor timpuri era atât de cunoscută
încât este ușor de imaginat climatul în
care tânărul cetățean și-a dezvoltat
personalitatea. Florența era un oraș în
care se înfruntau două curente de opinii,
unul reprezentat de austerul Girolamo
Savonarola și celălalt de Lorenzo de
Medici, iubitor al splendorii. Deși puterea
lui Savonarola asupra averilor Florenței
era imensă, nu se pare a fi fost de prea
mare importanță pentru Machiavelli, care
îl menționează în Principele ca un profet
înfrânt și dezarmat. Pe de altă parte,
măreția mandatului lui Lorenzo îl
impresionează puternic pe Machiavelli,
ajungând inclusiv să dedice Principele
nepotului acestuia. Machiavelli a fost
considerat unul din marii scriitori în
colegiul său. A fost un scriitor și un
militar foarte cunoscut care a avut
influență în umanism.
Viața personală - controverse

Se cunosc puține lucruri despre viața

personală a lui Niccolò Machiavelli. În
1501, pe când avea 32 de ani, s-a
căsătorit cu Marietta Corsini, care i-a
dăruit patru fii și două fiice. Unul din
nepoții săi, Giovanni Ricci, a salvat multe
din manuscrisele și scrisorile sale.
Sebastian de Grazia, unul din biografii lui
Machiavelli, în cartea "Machiavelli in
Hell",[5] ne oferă câteva amănunte privind
căsătoria lui Machiavelli. Conceptul de
dragoste înainte de căsătorie este de
dată relativ recentă în istoria civilizației
umane. În Florența secolului al XVI-lea,
căsătoriile se făceau în urma unui
aranjament pe bază de contract. Practic,
un intermediar aranja căsătoria dintre
două persoane, pe baza statutului social,
averii familiilor celor doi, dotei miresei, și
eventual, a poziției sociale a mirelui. Este
cert că nici căsătoria dintre Niccolò
Machiavelli și Marietta Corsini nu a făcut
excepție de la regulă. De Grazia scrie că
în anul 1502, părinții lui Machiavelli erau
deja decedați, și că negocierea
contractului de căsătorie s-a făcut în
baza înaltei funcții pe care o deținea
acesta și a dotei Mariettei. Se cunosc
extrem de puține amănunte privind
relațiile dintre Machiavelli și soția sa. Din
cele peste 300 de scrisori care s-au
păstrat, publicate în volumul "Machiavelli
și prietenii săi", nici una nu este adresată
soției sale[6]. În schimb, s-a păstrat o
scrisoare din 1503, scrisă de Marietta,
singura păstrată, în care aceasta se arată
îngrijorată de problemele lui de sănătate,
afirmând că îi simte lipsa. De asemenea
amintește de fiul ce tocmai se născuse,
spunând că: "de când mi-am dat seama
cât de mult îți seamănă, cu atât mai mult
îmi place", adăugând că ar dori ca acesta
să-i scrie mai des, pentru ca în final să-i
spună: "nu uita să te întorci acasă". Cu
toate că absențele lui Machiavelli de
acasă erau destul de lungi, relațiile dintre
cei doi erau se pare, bazate pe afecțiune
și respect. Cercetătorii afirmă că în acea
epocă, corespondența dintre soți era
ceva neobișnuit. Într-o scrisoare din
1527, către fiul său Guido, Machiavelli se
exprimă în termeni plini de respect față
de soția sa, numind-o Madonna Marietta.
Deși despre viața sa conjugală se cunosc
extrem de puține amănunte, în schimb,
se cunosc foarte multe despre aventurile
sale extraconjugale. Machiavelli avea se
pare, o deosebită slăbiciune pentru
femei, multe din aventurile sale fiind
pomenite cu lux de amănunte în
corespondența sa. Prima aventură
extraconjugală certă datează din 1510, o
anume Jeanne de Lyons fiind menționată
într-o scrisoare a unui anume Giovanni
Girolami. Este menționată și o
prostituată, La Riccia, pe care Machiavelli
o vizita des. Această La Riccia, este
pomenită în șase scrisori ale lui
Machiavelli. În 1510, acesta este acuzat
în fața Consiliului, printr-un denunț
anonim, de sodomie heterosexuală cu La
Riccia, prin aceasta înțelegându-se sexul
oral și contactul sexual anal. În acea
perioadă, peste tot în Europa, inclusiv în
Florența, actele de sodomie, de gen (între
bărbați) sau de mod (între bărbați și
femei), erau pedepsite cu moartea, cu
sau fără mutilare prealabilă, pedeapsa
curentă fiind arderea pe rug. Inchiziția
veghea ca doctrina bisericii catolice să
fie respectată cu strictețe. Aceste
denunțuri anonime erau destul de
frecvente în epocă, fiind adesea folosite
pentru eliminarea adversarilor politici. Un
cercetător contemporan, Michael Rocke,
a investigat cu mijloace moderne arhiva
Oficialilor Nopții ("Ufficiali di notte"), o
instituție represivă, menită să
instrumenteze cazurile de sodomie în
Florența, stabilind că timp de 70 de ani,
între 1432 și 1502, timp în care această
instituție a fost activă, au fost investigate
cca. 16 000 de cazuri de sodomie, 3 000
de persoane fiind condamnate. La un
oraș cu cca. 40 000 de locuitori, în 70 de
ani, ar însemna cca. 42 de condamnări
anual, adică aproape 1 la mie din
populația orașului. [7] Ca și procesul
intentat lui Leonardo da Vinci în 1476,
pentru sodomie homosexuală, și acest
dosar a fost clasat, din lipsă de dovezi și
pentru că era nesemnat, fără a afecta în
vreun fel cariera lui Machiavelli, care a
continuat să o frecventeze asiduu pe
această La Riccia. Într-o scrisoare
adresată lui Francesco Vettori (1474-
1539), politician și diplomat din Florența,
Machiavelli vorbește despre o altă
"cucerire" a sa, căreia nu-i dă numele, și
despre care afirmă că ar fi sora unui
prieten, pe care a părăsit-o soțul. În fine,
ultima din amantele mai cunoscute ale
acestuia, și ea pomenită destul de des,
este actrița Barbera Raffacani Salutati.
Vettori, într-un schimb de scrisori din
1523, în care își împărtășeau reciproc
aventurile extraconjugale, avea să-i scrie:
"dacă ai fi știut cum ești, n-ar fi trebuit să
te fi căsătorit niciodată". În ciuda acestor
fapte evidente, cercetate și analizate în
amănunt de istorici, un profesor de la
Princeton, Maurizio Viroli, în lucrarea
"Zâmbetul lui Machiavelli"[8], afirmă că:
„Machiavelli singur a recunoscut că era
homosexual. Era angajat într-o relație cu
un bărbat mai tânăr.” Profesorul Viroli se
referă la Francesco Vettori, făcând
aceste afirmații pe baza unei "interpretări
personale" a două scrisori ale lui
Machiavelli adresate acestuia.

Opera literară
Principele
Articol principal: Principele.

De-a lungul carierei sale, Machiavelli a

căutat să creeze un stat capabil de a
rezista atacurilor externe. Scrierile sale
tratează principiile pe care este bazat un
asemenea stat și modalitățile prin care
aceste principii pot fi implementate și
menținute. În opera sa cea mai
cunoscută, Principele (1513), descrie
metodele prin care un principe poate
dobândi și menține puterea politică.
Acest studiu, care a fost privit, adeseori,
ca o sprijinire a tiraniei și despotismului
unor conducători, precum Cesare Borgia,
este bazat pe credința lui Machiavelli că
un suveran nu este constrâns de normele
etice tradiționale: “Se pune astfel
problema dacă este mai bine să fii iubit
decât temut, sau invers. Răspunsul este
că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât
este greu să împaci aceste două lucruri,
spun că, atunci când unul din două trebuie
să lipsească, este mult mai sigur pentru
tine să fii temut decât iubit.” În viziunea
sa, un principe ar trebui să fie preocupat
doar de putere și să se supună doar
regulilor care duc spre succes în acțiunile
politice. Machiavelli credea că aceste
reguli pot fi descoperite, prin deducție,
din practicile politice ale vremii, ca și ale
perioadelor anterioare.

Alte opere importante

Formularea de către Machiavelli a
principiilor istorice inerente într-o
guvernare romană pot fi găsite în al său
Discurs asupra primelor zece cărți ale lui
Titus Livius (1513-1521). În studiul său,
Machiavelli se îndepărtează de
conceptele teocratice medievale asupra
istoriei, atribuind evenimentele politice,
într-o mai mare măsură, capriciilor
omenești și elementului neprevăzutului.
Printre celelalte lucrări ale sale se
numără Arta războiului (1521), care
descrie avantajele recrutării asupra
trupelor mercenare. Istoriile florentine
(1520-1525) interpretează cronicile
orașului, din punct de vedere al
cauzalității istorice. Machiavelli a fost, de
asemenea, autorul biografiei Viața lui
Castruccio Castracani (1520), precum și
al câtorva poeme și o serie de piese de
teatru, dintre care cea mai cunoscută e
Mătrăguna (1524), o critică acidă și
obscenă a corupției societății italiene
contemporane. Multe dintre scrierile sale
au anticipat formarea statelor
naționaliste.

Numele său este și folosit, sub forma de

machiavelism, pentru a descrie principiile
puterii politice, iar persoanele care
folosesc aceste principii în viața politică
sau personală sunt numiți frecvent
machiavelici.
Scrieri

Cele mai importante scrieri ale sale, în

ordine cronologică, sunt:

1512/1516: Belfagor
1513: Dialogo intorno alla nostra lingua
("Dialog despre limba noastră")
1520: Vita di Castruccio Castracani da
Luca ("Viața lui Castruccio Castracani
da Luca")
Lettere familiari ("Scrisori de familie")
1520/1525: Le istorie fiorentine
("Istoriile florentine")
1521: Sette libri dell'arte della guerra
("Șapte cărți despre arta războiului")
 1524: La mandragola ("Mătrăguna")
1531: Discorsi sopra la prima deca di
Tito Livio ("Discursuri asupra primei
decade a lui Titus Livius")
1532: Il principe ("Principele").

Note
1. ^ a b
http://www.treccani.it/enciclopedia/niccol
o-machiavelli_%28Dizionario-
Biografico%29/ Lipsește sau este vid:
|title= (ajutor)
2. ^ „Niccolò Machiavelli” , Gemeinsame
Normdatei, accesat în 10 decembrie 2014
3. ^ „Niccolò Machiavelli” , Gemeinsame
Normdatei, accesat în 30 decembrie 2014
4. ^ Edgar Quinet, Opere alese. Revoluțiile
din Italia, vol. I, Editura Minerva, București,
1983, p. 231.
5. ^ De Grazia, Sebastian. Machiavelli in
Hell. New York: Vintage Books, 1989.
6. ^ Atkinson, James B. and David Sices
eds. Machiavelli and His Friends: Their
Personal.
7. ^ Michael Rocke, A critique of Forbidden
Friendships: Homosexuality and Male
Culture in Renaissance Florence, Oxford
University Press, 1996, ISBN-10:
0195122925 | ISBN-13: 978-0195122923.
8. ^ Maurizio Viroli.Niccolo's Smile: A
Biography of Machiavelli. Translated
Antony Shugaar. New York: Farrar, Straus &
Giroux, 2000. xv + 271 pp. $25.00 (cloth),
ISBN 978-0-374-22187-4

Legături externe
it Machiavelli, the cronological

archives
en Machiavelli

en The Life and Work of Niccolò

Machiavelli

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Niccolò_Machiavelli&oldid=12467550

Ultima modificare efectuată acum …

Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,
exceptând cazurile în care se specifică altfel.