FUNCTIILE ORGANISMULUI UMAN

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor organe ale
corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care unele
organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru a îndeplini funcțiile specifice ale
organismului. In final, toate sistemele – si celulele minuscule care sunt componentele de bază ale
tuturor organelor și țesuturilor – sunt implicate în menținerea sănătății și a unei stări de echilibru intern
ale organismului în prezența unor factori constant variabili.

Organismul uman prezintă 3 mari funcţii: functia de relatie, de nutritie si de reproducere.

FUNCŢIA DE RELAŢIE

Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern, organismul uman ia
cunoştinţa despre realitatea înconjurătoare şi acţionează în consecinţa la diferiţi stimuli din mediul
înconjurător.

Funcţia de relaţie este înfăptuita de către sistemul nervos, endocrin şi locomotor (sistem osos şi
muscular).

Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ → componente nervoase, care au
rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi sinteză acestor
informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul analizatorilor.

FUNCŢIA DE NUTRIŢIE

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi
limfatic) şi excretor.

Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta substante:
respiratie, hranire, circulatie si excretie.

Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie externă), preluarea
oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor respiratorii până la nivelul
celulelor (respiraţie celulară).

Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici molecule
numite substante nutitive. Aceste substanţe sunt transportate de sânge până la celule unde suferă o
serie de transformari.
Excreţia este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism (amoniac, uree,
acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în organism, ca
medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică.

Sistemul circulator, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie a
organismului.

Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern, pe care
le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure
circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine
substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.

FUNCŢIA DE REPRODUCERE

Sexualitatea are două faţete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducţiei. Ea are, de asemenea,
aspecte emoţionale şi afective esenţiale. Vârsta începerii vieţii sexuale sau alegerea unui partener nu
sunt legate doar de nişte imperative fiziologice.

Concepţia

Celule responsabile de reproducere sunt celulele sexuale sau gameţii. În timp ce toate celulele corpului
poseda 23 de perechi de cromozomi, gameţii au doar câte un exemplar unic al acestor 23 de cromozomi.
Ei iau naştere din celule suşa cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune deosebită, denumită
meioza.

La bărbat, celulele suşa ale spermatozoizilor rămân adormite în testicule până la pubertate. În această
perioadă, debutează producţia de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se desfăşoară până la o
vârsta înaintata. La femeie, celulele suşa ale ovulelor îşi încep meioza chiar înainte de naştere, în timpul
vieţii embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult mai târziu, în momentul ovulaţiei.

Începând de la pubertate şi până la menopauza, se instaurează ciclul menstrual, care durează

aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adăpostit într-o cavitate mică, formată din
câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizează şi creşte timp de 14 zile, la capătul cărora
se sparge şi eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. După aceasta ovulaţie, foliculul se
transforma în corp galben: el secretă un hormon care provoacă îngroşarea mucoasei uterine în vederea
întâmpinării unui eventual ou. 14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu a avut loc, acest cuib se detaşează
şi este evacuat de menstruaţie.
Pentru ca fecundarea să se producă, trebuie ca raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit, adică în
cele 48 de ore care preced ovulaţia – spermatozoidul supravieţuieşte aproximativ două zile în căile
genitale feminine – sau în cele două-trei care urmează după ea. Fecundaţia este procesul de fuziune a
spermatozoidului cu ovulul.

Ovulul şi spermatozoidul, fiecare contribuie cu un jumătate de set din materialul genetic propriu,
cromozomial, pentru a forma un zigot, adică produsul de concepţie. În timpul fertilizării, milioane de
spermatozoizi vor încerca să pătrundă în ovul pentru a-şi oferi materialul genetic propriu. Momentul
formării zigotului reprezintă momentul zero al fertilităţii.

Concepţia este momentul când un singur spermatozoid reuşeşte să intre în ovul, după acest pas nici un
altul nu va mai putea repeta procesul. Fertilizarea şi concepţia au loc de obicei în timpul călătoriei
ovulului prin trompa uterină de la ovar spre uter. Concepţia declanşează diviziunea repetată a zigotului.
Migrarea durează 3 – 4 zile, după care zigotul se va stabili definitiv în uter. La acest moment, este doar o
colecţie de celule, numită blastocist.

La o săptămână de la concepţie, zigotul sau blastocistul este pregătit pentru implantare (nidaţie), adică
ataşarea de pereţii uterini – respectiv de endometru, strat care tapetează la interior uterul şi va rămâne
aici pentru a se hrăni pe perioada celor 9 luni. Acest proces este necesar pentru că sarcina să poată
continua. Implantarea este un fenomen încă incomplet cunoscut în care blastocistul se fixeaxa pe
peretele uterin şi realizează legături vasculare care se vor finaliza cu formarea placentei.

După implantare, blastocistul se transformă în embrion, un stadiu mai avansat al dezvoltării fetale.

Procesul este complet când se se formează sacul amniotic şi placenta. Fătul se va dezvolta în interiorul
sacului aminiotic, plutind în lichidul amniotic. Placenta este ataşată de peretele uterin, ea hrăneşte şi
oxigenează prin sângele matern fătul până la termen.

La 4 săptămâni embrionul are 5 mm în lungime şi forma literei C.

În săptămâna 8 este debutul stadiului fetal, în care se regăsesc organele interne cu dispunere finală şi
organizare aproape definitivă. Din săptămâna 6 sacul aminiotic poate fi vizualizat la ecograf şi ascultate
zgomotele cardiace. Din săptămâna 16 fătul are facies uman, păr, activitate musculară spontană, după
această vârstă cea mai parte a organelor fetale pot fi vizualizate ecografic.