MONOLOG HAMLET

W.Shakespeare-Hamlet

A fi sau a nu fi… Aceasta-i întrebarea.

Mai vrednic oare e să rabzi în cuget

a vitregiei praștii și săgeți, sau arma s-o ridici

asupra mării de griji, și să le curmi?

Să mori, să dormi… Atât.

Și printr-un somn să curmi durerea din inimă

și droaia de izbelisti ce-s date cărnii.

Este-o încheiere cucernic de dorit.

Să mori, să dormi. Și poate să visezi.

Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu-acesta-al morții

când ne-au lepădat hoitul muritor?

La asta se cuvine a cugeta.

De-aceea, viața e năpastă.

Altfel cine-ar mai răbda a lumii bice și ocări,

călcâiul tiran, disprețul omului trufaș,

chinul iubirii-n van, zăbava legii, neobrăzarea cârmuirii,

scârbă ce-o zvarlu cei nevrednici celor vrednici,

când însuși ar putea să-și facă seama

doar c-un pumnal?

Cine-ar răbda poveri, gemând și asudând sub greul vieții,

cât teama a ceva de după moarte,

tărâmul neaflat, de unde nimeni

nu se întoarce, ne-ncalceste vrerea.

și mai curând răbdăm aceste rele

decât zburăm spre alte neștiute.

Astfel mișei pe toți ne face gândul:

și-astfel al hotărârii proaspăt chip

se galbejeste-n umbra cugetării.

Iar mările, înaltele avanturi…

de-aceea se abat din cursul lor…

Și numele de faptă-l pierd.