Professional Documents
Culture Documents
Crick și Watson au folosit modelul din construcții pentru a dezvălui celebrul dublu helix
al ADN-ului, iar datele cristalografice cu raze X ale Rosalindei Franklin și Maurice
Wilkins de la Kings College, Londra au fost cruciale pentru descoperire.
Descoperirea,s-a datorat totodata si progreselor tehnicii biochimice, microscopiei,
analizei chimice precum și teoriilor privind legatura chimica dezvoltata incepand cu
mijlocul secolului al 19-lea. Adevărata semnificație a structurii ADN-ului a fost subliniată
prin soluționarea definitivă a unei controverse de decenii si anume: daca ADN-ul sau
proteina a fost „molecula vietii“.
Analiza acestui nucleic a arătat faptul că acesta este un acid, ce conține fosfor, deci nu
putea fi incadrat în nici una dintre cunoscutele grupuri de molecule biologice, cum ar fi
carbohidratii si proteinele. Miescher a calculat formula AND-ului ca fiind C29H49O22N9P3
- o subevaluare brută, reflectând faptul că ADN-ul este o moleculă lungă, fragilă ce se
fragmenteaza ușor. Miescher folosise doar unul dintre fragmente pentru determinarea
formulei. Nucleic a fost rebotezat drept acid nuclei. In ciuda noutății sale chimice,
semnificația sa biologică nu a fost pe deplin realizata timp de mai multe decenii
Studiile ulterioara sugerau faptul ca cromozomii contin ADN fapt ce l-a determinat pe
cercetătorul german, Oskar Hertwig, să declare că „nucleic este substanța responsabila
... pentru transmiterea caracteristicilor ereditare“. Nu multi au fost de acord - Miescher a
fost unul dintre acestia. Cromozomii conțineau de asemenea si proteine iar biochimiștii
abia incepeau sa aprecieze marimea si complexitatea proteinelor.Fragilitatea ADN-ului
a ascuns astfel complexitatea acestuia pentru mai mulți ani.
În mod ironic, Miescher a fost probabil primul care a lansat ideea unui cod chimic ce
transporta informația biologica de la o celulă la alta, dar si el, ca mulți alții după el, a
crezut că numai proteinele sunt capabile sa transporte un astfel de cod.
În 1900, era cunoscut faptul că blocurile de baza ale ADN-ului sunt fosfatul, un zahar
(ulterior dovedit a fi dezoxiriboză) și patru baze heterociclice - dintre care două au fost
purine [adenină (A) și guanină (G)], în timp ce celelalte două au fost pirimidinele
[citozină (C) și timina (T)].
Levene era de asemenea, convins că valorile celor patru baze sunt aceleași în toate
moleculele de ADN, indiferent de originea lor. Deci, chiar și atunci când cercetătorii
suedezi Torbj Rn Caspersson și Einar Hammersten au arătat, în 1930, că ADN-ul este
un polimer, cei mai mulți oameni au continuat să creadă în Levene „ipoteza
tetranucleotidelor“. Chiar dacă ADN-ul conținea milioane de nucleotide, au fost
considerate a fi aranjate într-un mod monoton si previzibil, care nu ar putea avea nici un
conținut de informații semnificative. Contemporanul lui Levene, marele chimist german
Emil Fischer, a arătat că proteinele sunt fabricate din aminoacizi, legate între ele în
diverse secvențe. Se vehicula din ce in ce mai mult ideea conform careia proteinele
transporta codul genetic, în timp ce ADN-ul juca un rol de sprijin al cromozomilor.
Una dintre descoperiri a fost furnizata de Oswald Avery, Colin McLeod si Maclyn
McCarty, o echipa de microbiologi de la Institutul Rockefeller din New York. Ei au
încercat să identifice natura „principiului transformării“ - o substanță descoperită de
microbiologul englez, Fred Griffith, în 1928. Griffith a experimentat două specii de
pneumococi, bacteriile care cauzeaza pneumonie (mult-temuta în zilele de dinaintea
antibioticelor)
Prima formă – cu aspect “neted” atunci când era cultivata în vasele lui Petri - era
cunoscuta ca fiind patogena, iar a doua forma cu aspect “dur“,era inofensiva. Spre
surprinderea lui, Griffith a constatat ca amestecarea bacteriilor dure vii cu pneumococi
netezi morti pot transforma pneumococul dur într-o formă netedă virulentă. Evident, o
substanță - principiul de transformare (gene, cu alte cuvinte) - a trecut de la bacteriile
netede la bacteriile dure. Folosind enzime care au distrus componentele celulare
specifice, Avery si echipa sa a demonstrat printr-un proces de eliminare ca ADN-ul, nu
proteina a fost principiul de transformare.
Dar si mai importanta a fost descoperirea lui Chargaff conform careia proporția de A din
orice moleculă de ADN a fost întotdeauna egală cu proporția de T și, de asemenea,
cantitatea de G și C a corespuns întotdeauna - o regulă care a devenit cunoscută sub
numele de raporturile lui Chargaff. Deși se pare ca însuși Chargaff a facut uz direct de
descoperirile sale, ideea împletirii bazelor (A cu T, C cu G) a fost un pas crucial în
reasamblărea structurii tridimensionale a ADN-ului
La sfarsitul anilor 1940 s-au evidentiat trei grupuri de cercetare, separate, asupra
structurii ADN-ului. La Kings College, Londra, Maurice Wilkins a fost intrigat de fibrele
lungi pe care ADN-ul le formeaza atunci când este scos din soluții apoase cu o baghetă
de sticlă, întrebându-se dacă acest lucru a însemnat existenta unei oarecare regularitati
in structura sa. El a produs mai multe imagini cu raze X, folosind un aparat improvizat,
greu de imaginat în zilele noastre. În 1951 lui Wilkins i s-a alăturat Rosalind Franklin,
un chimist britanic care avea deja o reputație internațională privind studiile de
cristalografie pe cărbuni cu raze X. Ea a organizat construirea unui laborator cu raze X,
la King, producand cele mai bune imagini ale ADN-ului de pana atunci. Acestea au dus-
o la ideea că, poate, molecula de ADN este încolăcita într-o formă elicoidală
Chimistul american Linus Pauling si autor al lucrarii “Natura legăturii chimice” începuse
să gândească in linii similare. La urma urmei, Pauling descoperise deja motive
elicoidale în structurile de proteine. In această perioadă Francis Crick – matematician și
fizician, si tânărul James Watson, cu expertiza in biologie moleculara de fagi (virusuri
care infectează bacteriile, apoi utilizate ca instrument de laborator pentru studii
genetice), si-au unit forțele la Cavendish Laboratory din Cambridge, cu intentia de a
defini structura ADN-ului, folosind ca abordare un model de construcție
Un moment important a fost acela când Wilkins i-a arătat lui Watson una dintre
fotografiile lui Franklin cu așa-numita forma B a ADN-ului. Studiile anterioare au folosit
forma A, care conținea mai puțină apă și au condus la imagini care au fost greu de
analizat. Această imagine, prin contrast era frumoasa și simpla indicand în mod clar o
structură elicoidală a moleculei. Watson povestea in memoriile sale: „În clipa în care am
văzut imaginea, gura mea s-a deschis și inima mea a început să bata puternic“.
Modelul de clădire - folosind plăci de metal pentru nucleotide și tije pentru legăturile
dintre ele - începuse sa fie luat în serios. Dar Crick și Watson nu știau daca sa
construiasca Helixul cu fosfații în interiorul sau în afara acestuia si nu erau siguri cum
să includă ideile lui Chargaff privind împletirea bazei. Indiciul final a venit de la un alt
vizitator la Cavendish, chimistul american Jerry Donahue, care a arătat faptul ca
legatura hidrogenului ii permite lui A să se lege de T și lui C de G. Aceasta permite o
structură dublă elicoidală a ADN-ul în care cele două componente au baze pe interior,
ridicate în sus și fosfații la exterior.
Molecula de ADN este auto-replicatoare (așa cum a fost demonstrat prin experimentele
de mai târziu), deoarece se poate diviza în două componente unice. Fiecare bază
atrage apoi baza sa complementară, prin legături de hidrogen, astfel încât doi noi helixi
dubli sunt asamblati.
Franklin și Wilkins nu au ratat complet creditul pentru structura ADN-ului; propriile lor
lucrări au fost publicate separat. Crick, Watson și Wilkins au câștigat premiul Nobel
pentru munca lor în 1962 (Franklin a murit de cancer la varsta de 37 în 1958).
Structura chimică
.
Acizii nucleici sunt substanțe chimice macromoleculare și reprezintă cei mai lungi
polimeri din lumea vie. Unitățile structurale ale acestora se numesc monomeri și sunt
reprezentați de nucleotide, macromolecula de acid nucleic fiind un polinucleotid.
Nucleotidul este o structură simplă alcătuită din 3 componente:
• O bază azotată
• O pentoză (monozaharid)
• Un rest de acid fosforic (fosfat anorganic)
Structura ADN
Diferența dintre ADN și ARN este dată de tipul de zahăr pentozic pe care îl conțin
nucleotidele lor: dezoxiriboză-D pentru ADN și riboză- R pentru ARN. ADN-ul (acid
dezoxiribonucleic)este alcătuit din două lanțuri (catene) polinucleotidice, iar ARN-ul
(acid ribonucleic) are doar o singură catenă polinucleotidică. Pentozele și radicalul
fosforic sunt comune tuturor macromoleculelor de ADN din lumea vie, bazele
azotate fiind cele care conferă specificitate în cadrul fenomenului ereditar. Radicalul
fosfat conferă caracter acid și sarcini negative moleculelor de ADN și ARN.
Fiecare acid nucleic conține 4 tipuri de nucleotide, diferența dintre ele constând în
bazele azotate care intră în structura lor: adenina (A), guanina (G), citozina
(C) și timina (T) pentru ADN și adenină, guanină, citozină și uracil (U) pentru ARN.
Bazele azotate sunt și ele de 2 tipuri:
- Purinice: adenina (A) și guanina (G)
- Pirimidinice : citozină (C), timină (T) și uracil (U)
Cele purinice au la bază două cicluri condensate ce însumează 5 atomi de carbon (C) și
4 atomi de azot (N), iar cele pirimidinice au un singur ciclu cu 4 atomi de carbon și 2
atomi de azot. Între nucleotidele macromoleculelor de acizi nucleici se stabilesc 2 tipuri
de legături:
- Intracatenare: sunt legături covalente fosfodiesterice, de înaltă energie, pe care le
realizează radicalul fosfat (P) cu pentozele între al treilea carbon (C3) al unui nucleotid
și al cincilea carbon (C5) al pentozei nucleotidului următor. Aceste legături sunt baza
structurii primare (monocatenare) a ADN- ului și ARN-ului această structură fiind
scheletul de care se leagă bazele azotate.
- Intercatenare: sunt legăturile dintre nucleotide aparținând celor 2 catene
polinucleotidice și se realizează între bazele azotate purinice și cele pirimidinice.
Sunt legături de hidrogen, cu energie joasă, bazele azotate fiind plasate într-un mod
foarte precis în moleculele acizilor nucleici. În ADN întotdeauna adenina este legată de
timină prin legături duble, iar citozina legată de guanină prin legături triple, la fel și în
ARN, cu excepția faptului că timina este înlocuită de uracil care realizează o legătură
dublă cu adenina.
Astfel, cele 4 tipuri de nucleotide corespunzătoare celor 4 baze azotate sunt:
Pentru ADN: P- D- A P- D- G P- D- C P- D- T
Pentru ARN: P- R- A P- R- G P- R- C P- R- U
Există doar 4 tipuri de nucleotide pentru fiecare acid nucleic însă posibilitățile de
recombinare, codificare biochimică și implicit de realizare de seturi diferite de informație
ereditară sunt teoretic infinite. În mod normal secvența activă de nucleotide a
macromoleculelor de acizi nucleici conține minim 3.000 de nucleotide, ajungând la limite
superioare de sute de mii de milioane de nucleotide. În plus, unitățile de tip A-T și C- G
pot alterna și se pot repeta de 2,3 ori. Prin urmare, acizii nucleici dețin un enorm
potențial de codificare asigurând transmiterea informației genetice de la o generație la
alta în cursul procesului de diviziune celulară.
Structuri biologice
Moleculele de ADN aparute in mod natural pot fi circulare sau liniare. Genomurile
bacteriilor unicelulare și Archaea (procariote), precum si genomul mitocondriei si
cloroplastelor (anumite structuri funcționale din interiorul celulei), sunt molecule
circulare. Mai mult, unele bacterii si Archaea au molecule de ADN circulare mai mici
numite plasmide care conțin în mod tipic doar cateva gene. Multe plasmide sunt ușor
transmise de la o celulă la alta. In cazul unei bacterii tipice, genomul care codifică toate
genele din organism este o singură moleculă circulară contiguă care conține de la o
jumătate de milion la cinci milioane de perechi de baze. Genomurile majoritatea
eucariotelor si unele procariote contin molecule lineare de ADN numite cromozomi.
ADN-ul uman, de exemplu, este format din 23 de perechi de cromozomi liniari
conținând trei miliarde de perechi de baze. In toate celulele, ADN-ul nu există liber în
soluție, ci mai degrabă ca un complex acoperit cu proteine numite cromatine. La
procariote, stratul de proteine de pe ADN ajută la protejarea sarcinii negative a
fosfodiesterului. Cromatinele conțin, de asemenea, proteine care controleaza expresia
genelor si determina formele caracteristice ale cromozomilor. In eucariote, o secțiune a
ADN-ului între 140 și 200 de perechi de baze lungi au în jurul lor un set discret de opt
proteine încărcate pozitiv numite histone, ce formeaza o structură sferică numită
nucleozom. Histonele suplimentare sunt învelite de secțiuni succesive de ADN,ce
formeaza o serie de nucleozomi precum mărgelele pe un șir. Transcripția și replicarea
ADN-ului este mai complicată, deoarece complexele eucariote de nucleozomi trebuie
demontate cel puțin parțial pentru continuarea efectiva a proceselor.
Cele mai multe virusuri prokariote contin genomuri liniare, care de obicei sunt mult mai
scurte si contin numai genele necesare pentru propagarea virala. Virusurile bacteriene
numite bacteriofagi (sau fagi) pot conține atât forme circulare cat si liniare de ADN. De
exemplu, genomul bacteriofag λ (lambda), care infecteaza bacteria Escherichia coli,
conține 48,502 de perechi de baze și pot exista ca o moleculă liniară ambalată într-un
strat proteic. ADN-ul de fagi λ poate exista, de asemenea, într-o formă circulară, care
este capabila să se integreze în genomul circular al celulei bacteriene gazdă. Atat
genomurile circulare cat și cele liniare pot fi gasite printre virusurile eucariote, dar
folosesc mai frecvent ARN-ul ca material genetic.
Proprietati biochimice.
Absorbtie ultravioleta
Topirea și reasocierea ADN-ului pot fi monitorizate prin măsurarea creșterii absorbției
de absorbție a luminii ultraviolete (UV), la o lungime de undă de 260 nanometri (miliarde
de un metru). Atunci când ADN-ul este într-o conformație dublu catenară, absorbția este
destul de slabă, dar atunci când ADN-ul este mono-catenar, destivuirea bazelor
conduce la asa numita hipercromicităte. Prin urmare, măsura în care ADN-ul este
mono-catenar sau dublu-catenar poate fi determinată prin monitorizarea absorbției UV
ADN-ul
Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase dovezi
experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată ordonării
aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o generație
la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi omologi),
indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche), cantitatea de ADN
este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor: diploid sau
haploid și este dependentă de fazele ciclului celular
Principii
1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă veche
(matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN- polimerază care
este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați (dATP, dCTP, dGTP și
dTTP), a ionilor de Magneziu, a unui primer și a catenelor de ADN parentale matriță.
Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca gruparea 3’- OH a
dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu în direcția 5’- 3’, enzima
având 2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea în direcția
5’- 3’.
Replicarea ADN
Replicarea ADN
Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-ului pot
apare frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu precum radiații ionizante
sau substanțe toxice care, acționând în timpul replicării ADN-ului sau în stadiul
interfazic G1(prima fază a ciclului celular de diviziune) pot produce erori în secvența
macromoleculei ADN care trebuie corectate, pentru a nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare genetică de
10-4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate eroarea este de 10-
8 datorită capacității ADN-polimerazelor de detectare și corectare imediată a erorilor din
timpul replicării.
În timpul replicării, polimeraza înconjoară ADN-ul ca o capsulă iar când baza azotată
care urmează să se cupleze de matriță nu este complementară, se modifică structura
spațială a ADN-ului prin creșterea în volum a moleculei și se blochează activitatea
ADN-polimerazei și excizarea bazei necomplementare corectându-se astfel eroarea.
Epilog
S-a presupus mult timp că aminoacizii au fost prezenti pe pământ înaintea ADN-ului, și
poate să fi fost responsabili pentru formarea unuia dintre elementele constitutive ale
ADN-ului, dar această nouă cercetare aruncă o îndoială nouă asupra acestei teorii. Dr.
Paul Clarke, de la Universitatea din York Departamentul de Chimie, a declarat:
„Originea moleculelor biologice importante este una dintre întrebările fundamentale în
domeniul științei. Moleculele care formează elementele constitutive ale ADN-ului
trebuiau să provină de undeva; fie ca au fost prezente pe Pământ atunci când s-a
format sau au venit din spațiu, lovind Pământil într-o ploaie de meteoriți. „Oamenii de
știință au demonstrat deja că au existat anumite molecule prezente în spațiu, care au
venit pe Pământ într-o cometa de gheață; acest lucru determinand echipa de la York sa
investigheze dacă acestea ar putea fi folosite pentru a crea una dintre pietrele de
temelie ale ADN-ului. Dacă acest lucru este posibil, atunci ar putea însemna că blocul
de construcție a ADN-ului a fost prezent inaintea aminoacizilor „
Bibliografie
https://www.york.ac.uk/news-and-events/news/2017/research/interstellar-ice-the-
answer-to-birth-of-dna/
https://www.britannica.com/science/DNA
http://www.chemistryislife.com/the-chemistry-of-dna