APTITUDINEA PEDAGOGICĂ A

PROFESORULUI ȘI
PERSONALITATEA ELEVULUI
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................ 3
STATUSUL ȘI ROLUL PROFESORULUI CA PERSONALITATE ........................................... 3
APTITUDINEA PEDAGOGICĂ A PROFESORULUI ................................................................ 7
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 12

2
 INTRODUCERE

În procesul pedagogic un rol important în desfășurarea unei relații optime dintre profesor și elev
îl ocupă psihologia educației. Această știință studiază fenomenele și procesele psihice, spirituale
ce au rol în descoperirea unor legi, principii, norme care fac posibilă descrierea și interpretarea
reală a acestora.
În stabilirea unei legaturi obiective și reale dintre professor și elev este necesară
cunoașterea, studierea personalității între cei doi factori profesor – elev, aspect ce ne conduce în
a defini ca indestructibilă relația.
Pentru definirea personalitățtii se ține cont de complexitatea activitatilor, proceselor
psihice, aspect ce ne conduce în a întelege că legile psihologice, chiar dacă se referă la fenomene
subiective au o valoare obiectivă impunându-se cu necesitate, neputând a fi incalcate.
Formarea personalității elevilor nu se poate realiza decât prin educatori cu o temeinică
pregătire profesională (de specialitate și psihopedagogică), de oameni cu ferme convingeri ca în
mâinile lor se află, în mare masură, soarta acestora.
Influența educatorului este hotarâtoare în formarea sau deformarea personalității elevului.
Acțiunea poate fi pozitivă în mobilizarea energiei elevului, sau negativă, demobilizatoare,
descurajantă.

STATUSUL ȘI ROLUL PROFESORULUI CA PERSONALITATE

Locul ocupat de personalitatea profesorului in cadrul cuplului educator-educat

ramane un subiect de mare actualitate privind evolutia fenomenului educational. Acest lucru se
explica prin faptul ca eficienta actiunii educationale depinde in buna masura de particularitatile
personalitatii celui ce conduce aceasta actiune. În cadrul cuplului educator-educat, nu numai elevul
se dezvolta ca o personalitate unica, ci si cel care conduce acest proces reprezinta o structurare
unica de trasaturi bio-psiho-sociale.
Chiar daca educatorul cunoaste si a asimilat un model optim de comportament in activitatea
didactica, amprenta personalitatii sale se va imprima evident,determinand un anumit ,,stil
didactic”. De aceea, credem ca putem vorbi si de o individualizare a modului de a preda.

3
 Maiestria pedagogica poate insemna, în ultima instanta, o modalitate optima, dar unica de
structurare a relatiilor dintre educator si educat in functie de particularitatile personalitatii fiecaruia
dintre ei.
Profesorul este silit deseori sa constate ca aceleasi actiuni sau masuri pedagogice dau
rezultate diferite, uneori contradictorii, in functie de particularitatile individuale ale elevilor carora
li se aplica. Asa de exemplu lauda, ca forma de aprobare, are efecte variate asupra elevilor.
Un elev trebuie laudat, pentru ca incurajarea ii sporeste increderea in fortele sale; fata de
altul, profesorul trebuie sa mentina in rezerva pentru a nu-l indemna la autolinistire sau infumurare.
Tot asa in problema pedepselor. Pentru unii elevi poate fi suficienta o observatie mai aspra, chiar
pentru o fapta grava, in alte cazuri trebuie sa se aplice o pedeapsa severa pentru o greseala
neinsemnata.
Transmiterea cunostintelor depinde de capacitatea profesorului de a clasifica, sistematiza, selecta,
ierarhiza. Dar predarea cunostintelor nu depinde numai de aceste capacitati intelectuale.
Predarea inseamna si comunicarea de atitudini, trezirea de interese si sentimente. Cele din
urma implica transfer afectiv de la profesor la elev, contagiune, fuziune afectiva, daruire, pasiune
din partea profesorului. Implicatiile afectivitatii in cadrul influentei exercitate de profesor asupra
elevului pot fi mai bine intelese facand diferentierea intre semnificatie si sens, presupunand
afectivitatea.
In activitatea didactica este necesara cunoasterea obiectului de predare deoarece trebuie sa
furnizeze tinerilor experienta umana de specialitate inmaganizata de generatii. Acesta trbuie sa
aiba un profil de educator calitatea de profesor pedagog imbinandu-se cu specialitatea fapt ce
conduce la formarea unei personalitati pedagogice.
In modelarea personalitatilor elevilor in special pentru tanara generatie, o problema
fundamentala o reprezinta alegerea si formarea educatorului. Educatorul trebuie sa dispuna de niste
calitati esentiale si specifice, tinand cont de influenta sa asupra omului. Intregul proces didactic se
desfasoara pe un fundal afectiv imprimat de personalitatea sa pentru a fi convingator, pentru a
putea constitui un exemplu, trebuie sa fie acceptat, simpatizat de elevi.
De fapt, de multe ori, cand apreciaza modelul ideal de profesor sau profesorul preferat,
elevii mentioneaza trasaturi extraintelectuale. De exemplu, sinteza insusirilor pozitive si negative,
rezultate din aprecierea elevilor, vizeaza cu precadere aspecte neintelectuale: amabilitatea,
entuziasmul, rabdarea, loialitatea, dorinta de a ajuta, de a intelege problemele

4
copilului, stapanirea clasei, stimularea in activitate. Ei detesta mai ales sarcasmul, spiritul de
dominatie, ironia, subiectivismul, indiferenta fata de nevoile lor.
Putem conchide in acest domeniu calitatile specific pedagogice care pot fi sintetizate in una
singura, numita maiestrie pedagogica.
Exceptand conditiile mai generale, maiestria pedagogica presupune indeplinirea a trei
conditii de ordin psihologic si pedagogic:
1) cunoasterea de sine si cunoasterea individualitatii elevilor;
2) iubirea profesiunii si a elevului axata pe optimism pedagogic, realist;
3) capacitatea de a vedea in copil o valoare, o personalitate creatoare de alte valori materiale
si spirituale.
De mentionat ca pentru profesori, cunoasterea de sine este indispensabila, fiind cauza si
efectul obiectivitatii, spiritului autocritic, seninatatii, modestiei, echilibrului moral si al umorului.
Doar un pedagog capabil sa cunoască personalitatea proprie și a celorlalti poate preveni
conflictele dintre el si grupul de elevi, colegi, poate radia armonie si crea un climat psihic normal,
o atmosfera senina in clasa. Profesorul trebuie sa cunoasca motivatia psihologica a comportarii
elevului si atitudinea acestuia fata de el.
Aprecierea personalitatii profesorului de catre elevi ridica unele obiectii. Competenta elevului
poate fi pusa la indoiala datorita lipsei sale de experienta, a gandirii ce este in curs de dezvoltare
etc.
In domeniile vietii sociale in general si al educatiei in special, nu se poate face psihologie
aplicativa fara a se tine cont de adevarurile, principiile si legile psihologiei teoretice. Aceasta are
conexiuni stiintifice interdisciplinare cu biologia, neurologia, genetica, logica, sociologia, fizica
sau matematica, lingvistica, cibernetica, informatica etc.
Intr-o mare masura, viitorul umanitatii depinde de progresul acestor stiinte care sunt
chemate sa fundamenteze, cat mai autentic posibil, metodele pedagogice de instructie si educatie
ca modalitati informativ-formative ce trebuie sa se modeleze firesc pe psihologia copilului si a
grupurilor de elevi.
In actul instructiv-educativ orice informatie, idee, mesaj sau notiune stiintifica ce se
transmite elevilor trebuie personalizata, respectiv sa se raporteze la psihologia si personalitatea
acestora. Aceasta pentru ca structurile psihointelectuale, cognitive, morale ale elevilor nu sunt

5
identice cu ale profesorului sub raportul dezvoltarii lor, ci doar sub cel functional, actional,
operational.
La aceste varste exista limite privind cunoasterea, intelegerea, constientizarea, relationarea
si interpretarea semnificatiilor reale ale datelor, informatiilor, notiunilor, fenomenelor si relatiilor
dintre ele. Astfel, mediul scolar, familial, social pot sa aiba tot asa de bine un rol benefic ori
daunator in dezvoltarea psihica, spirituala. Prin influentele si metodele lor, sanogene sau
traumatizante, pot face sa creasca performantele, capacitatile, potentialitatile sau dimpotriva, pot
sa le perverteasca, mutileze, sa le anihileze viata psihica si personalitatea elevilor.
De remarcat este faptul ca profesorul nu trebuie sa furnizeze elevului cunostinte de-a gata,
in forma finita, deoarece prin acest mod sau stil didactic comportamental nu solicita activitatea
intelectuala, gandirea, motivatia individuala si nu dezvolta, nu valorifica constructiv
disponibilitatile, informatiile, valorile, atitudinile si capacitatile sale psihice.
Elevilor, viata le impune o pregatire nestandardizata, diversificata, pentru a putea face fata
cu succes multiplelor transformari ce se produc in sistemul social, deseori imprevizibile. Prin
activitatea de instruire-invatare, elevul trebuie implicat nu numai sub aspect intelectual - cum de
regula se intampla in scoli - ci si sub aspect motivational, afectiv, atitudinal-valoric si
comportamental.
Trebuie avut in vedere de educatori acest adevar pentru ca elevii, prin actul invatarii, sa-si
dezvolte concomitent capacitati, interese, valori si informatii operationale. Educatorul organizeaza
si conduce activitatea elevului prin care dispozitiile lui se dezvolta si se transforma in calitati, avand
o influenta puternica asupra dezvoltarii memoriei, imaginatiei, gandirii elevilor, ajutand pe fiecare
elev sa faca progrese. Profesorul il stimuleaza, corecteaza si il indruma astfel incat capacitatile
psihice sa treaca treptat de la stadii inferioare la stadii superioare.
Analizand individualitatea complexa a copilului, elevului putem spune ca nu poate fi
inteleasa decat de o persoana pregatita, cum este cadrul didactic, de aceea, profesorul trebuie sa
colaboreze cu elevul, sa-l indrume si sa organizeze activitatea lui.
La orice cadru didactic calitatile de profesionist deriva din activitatile lui, indiferent de
varsta elevilor cu care lucreaza si de mediul in care-si desfasoara activitatea, calitati care se
adancesc in procesul muncii de instruire si educare.
Din punct de vedere intelectual, profesorului ii este necesara aptitudinea de a asimila usor
cunostinte noi, intuitia psihologica de a cunoaste elevii si de a prevedea reactiile lor. Referitor la

6
insusirile afective, necesare acestei dificile profesii, o calitate de baza care-1 caracterizeaza pe
profesor este aceea a dragostei fata de copii. Ea se traduce in atitudinea calda, atenta, delicata fata
de fiecare dintre copii, fara a capata insa forma sentimentalismului dulceag.
Profesorul trebuie sa fie exigent, sa imbine blandetea cu severitatea, sa fie obiectiv si drept
in aprecieri, sa nu tolereze deplasarile si capriciile. Se impune ca profesorul sa dea dovada de tact
pedagogic, aplicand principiile de instruire si educare, tinand seama de personalitatea elevului, de
imprejurarea educativa. De subliniat este faptul ca in contactul permanent cu elevii, in activitatea
continua la clasa, cadrul didactic trebuie sa-si controleze si sa-si analizeze intreaga munca pentru
a ajunge la maiestrie pedagogica, presupunand tact, inventivitate, pasiune, pregatire profesionala
exigenta, transformand profesia didactica in arta.

APTITUDINEA PEDAGOGICĂ A PROFESORULUI

In cadrul raporturilor educative, profesorul trebuie sa se orienteze asupra temperamentelor

elevilor deoarece, pe terenul fiecarui temperament, formarea unor sisteme de operatii si trasaturi
de caracter se produc diferit..
Aptitudinile sunt insusiri sau sisteme de insusiri operationale ale omului, care mijlocesc
reusita intr-o activitate. Aptitudinea este posibilitatea de a actiona si obtine performante, este un
factor al persoanei ce faciliteaza cunoasterea, practica, elaborarile tehnice si artistice și
comunicarea.
Pentru ca potentialul ereditar al aptitudinilor sa fie valorificat sunt necesare anumite conditii:
 maturizarea organismului si a sistemului nervos central;
 adaptarea la mediul natural si social;
 activitatea subiectului si invatarea scolara prin intermediul carora sistemele operationale se
organizeaza progresiv si se construiesc la diverse niveluri calitative.
Caracterul constituie latura relational-valorica a personalitatii. Este o infatisare
spirituala cu care omul se prezinta ca individualitate distincta prin trasaturile de caracter, relatiile
psiho-sociale cu semenii, atitudinile si valorile psihomorale exprimate.
Caracterul este o formatiune reglatoare, la structurarea careia contribuie trebuintele,
sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile, idealul, conceptia despre lume si viata.

7
 In materie de educatie, important este cel care educa. Personalitatea elevului este educata de
personalitatea profesorului. Profesorul stimuleaza si intretine activismul investigator al elevului,
creeaza conditiile ca el sa se comporte intr-un anume fel, sa descopere si sa-si puna probleme si
sarcini de cunoastere.
Ca personalitate, profesorul se orienteaza catre specificul intereselor si capacitatilor elevului,
este atent la realizarile si creatiile acestuia.
In componenta personalitatii didactice intra urmatoarele variabile:
 pregatirea de specialitate;
 structurile etice, estetice, culturale, ca indicatori ai masurii in care educatorul este format
ca om;
 aspectul si continutul activitatii, al gesturilor si actiunilor fizice, a modurilor de comunicare
verbala si nonverbala prin care interactioneaza nemijlocit cu elevul.
Aptitudinea pedagogica este inteleasa ca mod de organizare si structurare a continuturilor
valorilor profesionale si afective, in vederea transmiterii lor catre elevi. Importanta aptitudinii
pedagogice consta in faptul ca educatorul este o personalitate care ajuta la formarea altor
personalitati. Procesele si insusirile sale psihice suporta un proces de specializare pe directia
cerintelor statusului si rolului de personalitate didactica. Perceptia, limbajul, inteligenta, atentia si
abilitatile sale se structureaza si se orienteaza in sens pedagogic, mediind realizarea conduitei de
instruire si educare. Ele mijlocesc transmiterea de cunostinte, instructiuni si indicatii, formularea
de intrebari, aprobari si dezaprobari, stimularea si incurajarea, organizarea activitatii didactice
controlul, corectia si evaluarea conduitei de invatare.
Aptitudinea pedagogica este inteleasa ca mod de organizare si structurare a continuturilor
valorilor profesionale si afective, in vederea transmiterii lor catre elevi.
Importanta aptitudinii pedagogice consta in faptul ca educatorul este o personalitate care
ajuta la formarea altor personalitati. Procesele si insusirile sale psihice suporta un proces de
specializare pe directia cerintelor statusului si rolului de personalitate didactica. Perceptia,
limbajul, inteligenta, atentia si abilitatile sale se structureaza si se orienteaza in sens pedagogic,
mediind realizarea conduitei de instruire si educare. Ele mijlocesc transmiterea de cunostinte,
instructiuni si indicatii, formularea de intrebari, aprobari si dezaprobari, stimularea si incurajarea,
organizarea activitatii didactice controlul, corectia si evaluarea conduitei de invatare .

8
 Competenta didactica reprezinta eruditie si cunostinte de specialitate, cunoasterea
particularitatilor psihoindividuale ale elevilor, capacitatea de a ii intelege si de a ii apropia de ei.
Competenta didactica inseamna priceperea de a transmite cunostinte, dar si capacitatea de a se
relationa afectiv cu elevul si cu microgrupul de elevi, inseamna inteligenta spontana si inspiratie
in luarea unor decizii, dar si manuirea unor mecanisme capabile sa optimizeze actul educational.
Problema aptitudinilor pedagogice vizeaza doua directii majore de manifestare: una
privind maiestria didactica ca modalitate aptitudinala de predare si evaluare a cunostintelor si, a
doua, maiestrie educationala, ca modalitate de realizare a unor relatii optime si eficiente cu elevii.
O buna pregatire profesionala a cadrului didactic, desi reprezinta o conditie necesara
exercitarii cu succes activitatii de la catedra, nu reprezinta si o conditie suficienta. Este necesara o
temeinica pregatire psihopedagogica care contribuie la dezvoltarea posibilitatilor de cunoastere a
elevului si de formare a unui comportament adecvat.
Un bun profesor nu se poate rezuma numai la transmiterea unei cantitati de informatii
stiintifice la zi elevilor clasei, fara a cantari cu precizie masura in care au fost intelese de elevi si
modalitatea in care acestia pot opera cu aceste informatii.
Putem vorbi de doua categorii de aptitudini care presupun un dublu proces de formare si
antrenare: pregatirea de specialitate si pregatirea psihopedagogica. Numai printr-o integrare
optima a celor doua specializari se poate asigura eficient scopul principal al profesiei didactice.
Au fost identificate o serie de aptitudini proprii cadrelor didactice, printre care:
 capacitatea de a cunoaste si intelege elevul, de a stabili relatia necesara cu fiecare elev sau
intreaga clasa;
 observatia pedagogica, tendinta de a observa cele mai mici semne de dezvoltare a elevului;
 capacitatea de a transmite in mod accesibil cunostinte;
 aptitudinea organizatorica;
 atentia distributiva;
 imaginatia pedagogica (putinta de a prevedea greutatile posibile si de a gasi cele mai
potrivite metode de rezolvare a lor);
 tactul pedagogic (relatia justa cu parintii si elevii, simtul masurii in administrarea
pedepsei);
 creativitatea (capacitatea de a depasi sablonul in cautarea unor noi cai si mijloace
pedagogice);

9
  aptitudinea de examinator (capacitatea de a chestiona si a aprecia valoarea raspunsurilor).
Calitățile unui bun profesor sunt:
 normalitate, inteligenta, moralitate, sanatate;
 caracter moral: cinste, constiinciozitate, dreptate, seriozitate, demnitate, bunatate
generozitate, blandete, modestie, sinceritate;
 putere de munca si creatie: ordonat, initiativa, indemanare;
 iubire: puterea de a te apropia de copii, intelegere si interes pentru ei, iubire activa
cumpatata, care nu exclude severitatea, autoritatea, distanta;
 cadrul explicarii lamurite frumoase, atractive , putere de insufletire , incitare si incurajare
a altora;
 vocatie: constiinta propriilor insusiri si dorinta de a le folosi in educatie, chemare pentru
aceasta munca;
 pregatirea, castigarea de cunostinte si exercitarea lor in munca educativa.
Vasta experienta acumulata de unii cercetatori, studiul aptitudinilor pedagogice au facut
posibila relevarea unor defecte care trebuie eliminate: scleroza intelectuala, manifestata prin lene
sau rutina, schimbari violente de dispozitie sufleteasca; manifestari de pierdere a rabdarii, excese
de timiditate, de slabiciune, de indulgenta, de autoritate, torturarea elevilor cu note, lipsa de
constiinciozitate, spirit refractar la nou, lipsa de creativitate.
Cercetarile privitoare la aptitudinile pedagogice au scos in evidenta functia speciala numita
empatie.
Empatia, ca insusire a personalitatii, presupune capacitatea de transpunere a unei persoane
intr-un model uman, exterior, conditionand si o retraire a starilor emotionale ale modelului.
Cu alte cuvinte, un bun cadru didactic: vizeaza un anumit model de identificare psihologica
cu copilul, dublat de conditia pastrarii unei distante fata de intregul grup scolar.
Aptitudinea pedagogica apare deci ca una din principalele modalitati de operationalizare a
continutului personalitatii didactice, fiind bazata pe trei categorii de factori:
 factori generali de personalitate: inteligenta, flexibilitate mentala, capacitate de
abstractizare, stabilitate emotionala, calm, prudenta, spirit deschis, calduros, conciliant,
intelegator, constiinciozitate, staruinta, seriozitate, simtul datoriei, sociabilitate, delicatete,
tandrete, sensibilitate, luciditate, sinceritate, generozitate, autocontrol, destindere;

10
  factori psihologici si pedagogici: capacitatea de a face accesibile elevilor informatiile
transmise, capacitatea de a intelege situatiile de invatare de pe pozitia elevilor si a
reformula programul de lucru cat mai operativ, capacitatea de a imagina proiecte si modele
operationale, de a anticipa performantele elevilor, a adapta metode si mijloace instructiv-
educative la particularitatile situatiei si ale elevului;
 factori psihosociali: capacitatea cadrului didactic de a se dedubla, de a lucra din
perspectiva sa si a grupului, capacitatea de a percepe relatiile preferentiale dintre elevi,
modalitati de intretinere socioafectiva, tendinta de intrajutorare, de stingere a conflictelor
in grup.
Examenul psihologic nu ramane singurul element de decizie privind comportamentul
propriu-zis al profesorului in activitate, ci se coreleaza cu experimente, studii probatorii, interviuri,
teste de aptitudini, etc.
Deci, putem defini aptitudinea pedagogica ca o formatiune psihologica complexa, bazata
pe un inalt nivel de organizare si functionalitate al proceselor psihice, care favorizeaza un
comportament eficient al cadrului didactic prin operationalizarea adaptativa a intregului continut
al personalitatii sale.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Aebli H, 1973, Didactica psihologica, Bucuresti, E.D.P.;

2. Alexandrescu I., 1981, Personalitate si vocatie, Iasi, Editura Junimea;
3. Cosmovivi A., 1972, Metode de cunoastere a personalitatii, Bucuresti, E.D.P;
4. Dumitru E., 1982, Psihologia proceselor de instruire, Bucuresti, Editura Stiintifica si
Encicplopedica;
5. Gheorghe Dumitru, 1994, Psihologie si actiune didactica, Bacau, Editura Didactica si
Stiintifica.

12