EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A

EDUCAŢIEI INTEGRALE
Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

I. Educaţia religioasă – cale spre desăvârşire

Educaţia religioasă contribuie din plin la formarea individului, la
implicarea lui responsabilă în viaţa activă şi în societate. Dimensionată şi
realizată în acord cu necesităţile psihice specifice fiecărei vârste, această
componentă a educaţiei integrale are, mai întâi, o funcţie informativă,
respectiv de punere la dispoziţia elevilor a unui set de cunoştinţe
specifice, cu caracter dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor,
dar şi un pronunţat caracter formativ, de interiorizare şi traducere în fapte
de viaţă a normativelor religioase.
Prin intermediul educaţiei religioase se asigură un sens vieţii
credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista, o perspectivă ce depăşeşte
imediatitatea faptică. Totodată, se urmăreşte realizarea comuniunii omului
cu Dumnezeu, ceea ce presupune din partea omului o permanentă curăţire
de patimi şi o creştere în virtute. Ea are în vedere cele două componente
de bază ale oamenilor: sufletul şi trupul. În tradiţia creştină, trupul nu este
un simplu depozitar sau o umbră a sufletului, ci un element esenţial al
naturii omeneşti. Desigur, sufletul deţine supremaţia, cel care primeşte
cea mai multă atenţie, dar nu dispreţuind natura fizică a omului.
Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă
idealul prioritar al educaţiei religioase. La acest ideal se ajunge prin
scopuri care urmăresc cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale,
estetice, intelectuale, care îngemănate, strânse laolaltă, pot garanta
atingerea finalităţii propuse.
Educaţia creştină, în vederea desăvârşirii credinciosului, implică
prezenţa harului divin. Idealul educaţiei creştine nu are funcţionalitate
fără ajutorul lui Dumnezeu. Acest mesaj îl aflăm din cuvintele
Mântuitorului: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate
să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu
rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în
Mine şi Eu în el, aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic…
148 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce
voiţi şi se va da vouă” (In. 15, 4, 5, 7).

II. Religia şi specificul educaţiei religioase

Religia reprezintă legătura liberă, conştientă şi personală a omului
cu Dumnezeu. În cadrul sistemului de învăţământ este disciplina care se
bazează pe revelaţia divină şi are drept scop conducerea elevilor spre
cunoaşterea lui Dumnezeu.
Factorii care stau la originea acesteia sunt Dumnezeu şi omul. De
aceea, Religia se prezintă ca un fenomen spiritual, pur şi universal, bazat
pe predispoziţia spre religiozitate, înnăscută în om. Dumnezeu l-a creat pe
om din iubire şi i-a dat libertatea de a rămâne într-o permanentă legătură
de iubire cu El. Libertatea oferă omului posibilitatea de a se perfecţiona
spiritual, de a crea, de a fi în comuniune cu ceilalţi, de a-şi conduce viaţa
după propriile idealuri.
Credinţa în existenţa lui Dumnezeu, Care S-a revelat omului şi Şi-a
descoperit voia Sa, pe care omul trebuie să o împlinească în lume, trăirea
religioasă a omului credincios, care transpune credinţa în fapte până la
sfârşitul vieţii, un anumit ceremonial, simboluri, cultul divin, sunt
elemente ale Religiei.
Pentru om, existenţa Religiei este dependentă de problema
existenţei lui Dumnezeu, ale Cărui însuşiri – iubirea, infinitatea,
atotputernicia etc. – nu trebuie înţelese ca simple noţiuni intelectuale, ci
trebuie experimentate printr-o trăire personală, din care nu poate să
lipsească cunoaşterea Lui.
În creştinism, cunoaşterea lui Dumnezeu presupune atât trăirea
religioasă – ceea ce simte, gândeşte şi exteriorizează omul faţă de
Dumnezeu, în anumite momente ale vieţii – cât şi însuşirea învăţăturii de
credinţă, care cuprinde adevărul revelat de El, privind originea şi scopul
omului în lume. Pe măsură ce viaţa religioasă a omului este tot mai
puternică, cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale raţională este însoţită de
cunoaşterea personală a Lui.
Religia este o necesitate a firii umane, nu numai o poruncă a lui
Dumnezeu. Numai în El şi prin El, omul, care năzuieşte după fericire şi
desăvârşire, poate găsi răspunsuri la multe probleme sau întrebări
inaccesibile ştiinţei şi poate ajunge la desăvârşire, scopul final al
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 149

existenţei umane. Răspunsul dat de Domnul Iisus Hristos tânărului care

dorea să ştie ce are de făcut pentru a moşteni viaţa de veci nu a constat în
expunerea unor teorii ştiinţifice sau filosofice, ci în îndemnul:
„urmează-Mi” (Mt. 19, 21).
Pe Apostoli i-a trimis la propovăduire, zicând: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile” (Mt. 28, 19). Acest îndemn spre educaţie religioasă este
valabil până la sfârşitul veacurilor.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi cu scopul de a Se face Învăţător al
oamenilor, înălţând chipul învăţătorului până la ultima treaptă a
desăvârşirii, prin îngemănarea cuvântului cu dragostea care formează,
care educă.
Fără existenţa şi fără cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate să existe
nici Religie, nici educaţie religioasă, căci educaţia este o acţiune creatoare
manifestată prin perfecţionarea intelectuală şi spirituală a omului.
Educaţia religioasă este acţiunea specific umană pe care educatorul
o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii elevului, pe baza unor
principii şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice. Educaţia
religioasă se fundamentează pe două adevăruri de credinţă subliniate în
Sfânta Scriptură: întruparea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a
făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu, şi existenţa sufletului uman, care poate fi modulat prin
educaţie.
Fiinţa umană este înzestrată cu libertate şi voinţă, iar acestea pot
determina în sufletul elevilor o atitudine de participare activă la demersul
complex impus de educaţia religioasă.
Importanţa educaţiei religioase este determinată de argumente
morale, culturale şi sociale, de necesitatea Religiei pentru desăvârşirea
fiinţei umane. Ea este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei,
este necesară conlucrarea dintre harul divin şi efortul spiritual al celor
educaţi: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20).

III. Statutul educaţiei religioase în şcoala românească

În contextul actual s-a ajuns la înmulţirea stimulilor culturali de
origine religioasă, prin mass-media, prin conferinţe ale diferiţilor
150 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

„misionari” sau prin introducerea unor noi discipline şcolare în planurile

de învăţământ.
Educaţia religioasă, realizată în şcoală, nu poate fi lăsată nici la
discreţia amatorismului, nici a prozelitismului, probată fie de foştii
protagonişti atei, fie de unii preoţi exclusivişti. O credinţă nu se impune,
ci se propune cu calm, în linişte şi deseori în tăcere.
Trebuie subliniat, în acelaşi timp, faptul că educaţia religioasă
constituie o latură aparte a educaţiei, ce presupune o mare
responsabilitate, întrucât se lucrează cu sufletele copiilor. La această
operă de restructurare spirituală sunt chemaţi, deopotrivă, clerul şi
mirenii.
Introducerea Religiei printre disciplinele şcolare de studiu a generat
următoarea problemă: educaţia religioasă este doar sarcina Religiei sau
trebuie să devină un obiectiv şi pentru celelalte discipline? Numai preotul
(profesorul de religie) este chemat pentru îndeplinirea acestei sarcini sau
şi alţi profesori?
Plecând de la premisa că educaţia religioasă presupune mai multe
componente şi niveluri (cunoştinţe, atitudini, conduite), unele dintre
aceste achiziţii, având o complexitate cu totul aparte, este absolut normal
ca această latură a educaţiei să fie în atenţia mai multor discipline şi a mai
multor profesori. Oricât de diverse şi de profunde ar fi temele abordate de
Religie şi oricât de bun ar fi profesorul de religie, nu se poate dispune,
numai pe o cale unidirecţională, la formarea unei culturi şi conduite
religioase autentice. Prin urmare, educaţia religioasă trebuie să constituie
un obiectiv pentru mai multe discipline orientate şi focalizate spre un scop
unitar.
Astăzi însă, disciplinele şcolare nu sunt „acordate” cu acest
obiectiv, nu sunt fundamentate suficient pe o spiritualitate care să fie în
consens cu credinţa creştină. Ba chiar mai mult, se pot identifica
numeroase seturi informaţionale care sunt distincte, rupte, în contrasens
cu valorile religioase. Multe discipline şcolare nu numai că nu contribuie
la facilitarea formării religiose, ci, dimpotrivă, adâncesc distanţele,
prezintă perspective unilaterale de înţelegere, seamănă confuzii sau atacă
făţiş fundamentele spirituale evidente.
În acest context se cere o punere de acord prin reliefarea
elementelor comune, ce ţin de un fundament transcendent. Astfel : a) un
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 151

prim pas al interdisciplinarităţii trebuie realizat prin eliminarea

dezacordurilor axiologice, prin diminuarea elementelor contradictorii care
persistă încă în programele şi manualele româneşti actuale ; b) un alt pas
ar fi scoaterea în evidenţă la fiecare disciplină în parte a dimensiunilor
spirituale ale existenţei, a unui fundament valoric ce ne depăşeşte, având
valenţe clarificatoare şi integratoare ; c) un al treilea nivel al
interdisciplinarităţii în realizarea educaţiei religioase constă în
promovarea de către fiecare disciplină separată a unor cunoştinţe sau
valori religioase propriu-zise, explicite.
Dacă toţi aceşti trei paşi vor fi parcurşi, atunci, cu siguranţă,
educaţia religioasă îşi va putea atinge finalităţile ei.

IV. Metodele didactice utilizate în educaţia religioasă

Metodele didactice reprezintă „ansamblul procedeelor de executare
a operaţiilor implicate în activitatea învăţării, într-un flux continuu de
1
acţiuni în vederea atingerii obiectivelor propuse” .
Cuvântul „metodă” provine din limba greacă, din combinarea a
două cuvinte: odos = cale şi methe = spre.
În ştiinţă, metoda este definită ca fiind „o cale de cunoaştere” care
produce informaţii, strategii, principii, legi, paradigme.
În pedagogie, metoda devine „o cale” necesară pentru dobândirea
cunoştinţelor şi capacităţilor proiectate la nivelul obiectivelor procesului
de învăţământ, valorificând principiile specifice de proiectare şi de
realizare a activităţilor didactice, în termeni de comunicare – cunoaştere –
creativitate.
Alegerea metodelor reprezintă o etapă importantă în proiectarea
didactică, de aceea dascălul trebuie să aibă în vedere următorii factori:
tipul de lecţie, obiectivele operaţionale, resursele activităţii de predare –
învăţare, competenţa şi personalitatea sa, unitatea dintre conţinut şi
metodă.
Metodele utilizate la ora de Religie pot fi clasificate în trei categorii:
a) metode de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor; b) metode de
cunoaştere a realităţii religioase şi c) metode fundamentate pe acţiune.
Metodele de comunicare şi asimilare a cunoştinţelor sunt utilizate în mod

1
Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980, p. 37.
152 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

frecvent, deoarece au rolul de a contribui la însuşirea corectă şi completă

a adevărului revelat, asigurând fundamentul aplicării lor în viaţă.
Comunicarea noilor cunoştinţe se face prin expunere sau
conversaţie. Astfel, se pot distinge : metode expozitive şi metode
interogative.

IV.1. Metode expozitive

Prin metodele expozitive, prezentarea noilor cunoştinţe se face pe
cale orală, folosind: povestirea, explicaţia, descrierea, argumentarea,
prelegerea, expunerea universitară, expunerea cu oponent.
Povestirea „este expunerea orală, de către profesor, a unor
întâmplări reale sau imaginare astfel încât să faciliteze însuşirea noilor
cunoştinţe, să dezvolte anumite sentimente şi să formeze atitudini pozitive
2
la elevi” . În predarea Religiei pot fi utilizate povestiri cu conţinut
moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor, din viaţa zilnică,
care să ajute la atingerea obiectivelor propuse.
Exemple:
- povestiri din Vechiul Testament: Cain şi Abel, Noe şi potopul,
Copilul ascultător de părinţi: Isaac;
- Povestiri din Noul Testament: Botezul Domnului, Intrarea
Domnului în Ierusalim;
- povestiri despre vieţile unor sfinţi: Sfântul Nicolae, Sfântul
Ioan Botezătorul.
Explicaţia este metoda expozitivă prin care se lămureşte o noţiune,
un nume propriu, un fapt, o parabolă din Sfânta Scriptură, o poruncă
dumnezeiască, o normă morală. Ea trebuie să fie corectă din punct de
vedere doctrinar, să fie completă, să fie expusă clar. Este esenţială pentru
înţelegerea conţinutului din domeniul religios. Elevii îşi vor însuşi
progresiv un anumit număr de termeni religioşi, pe care îi vor utiliza apoi
în enunţuri orale şi scrise.
Exemple:
- la ciclul primar:
- Sfânta Biserică este casa lui Dumnezeu;
- Sfintele icoane sunt locurile noastre de rugăciune, acasă sau la
Sfânta Biserică;
2
Sorin Cristea, Pedagogie, vol. II, Editura Hardiscom, Piteşti, 1997, pp. 86-87.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 153

- la ciclul gimnazial:
- Sfânta Treime, Dumnezeu-Om, Întruparea Mântuitorului.
Descrierea este şi ea o metodă expozitivă care „prezintă
caracteristici ale obeiectelor, fenomenelor, locuitorilor, urmărind, în
3
special, aspectele fizice ale acestora” .
Într-o oră de Religie descrierea nu trebuie să se oprească la simpla
observare a caracteristicilor exterioare, ci aceasta trebuie însoţită de
evidenţierea legăturilor dintre aspectele fizice ale obiectelor, fenomenelor,
lucrurilor şi semnificaţia acestora în plan religios.
Exemple:
- descrierea unor locuri din Ţara Sfântă;
- descrierea alcătuirii Sfintei Biserici;
- descrierea modului în care a fost răstignit Mântuitorul.
Argumentarea „este metoda expozitivă prin care se formulează un
raţionament, în vederea susţinerii unei anumite idei în legătură cu care
4
există sau ar putea să existe opinii diferite” .
În predarea Religiei, prin argumentare se formează şi se întăresc
convingerile despre adevărurile religioase şi se înlătură învăţăturile
greşite. În argumentare trebuie folosite dovezi bazate pe autoritate (din
Sfânta Scriptură, din Sfânta Tradiţie, din Istoria Bisericii), dovezi
raţionale şi dovezi bazate pe experienţă (luate din viaţa unor personalităţi
religios-morale, din mărturiile scrise din experienţa proprie). Faptele şi
datele prezentate trebuie să fie convingătoare şi să nu se contrazică între
ele.
Exemple:
- argumentarea dumnezeirii Fiului, Iisus Hristos;
- argumentarea gravităţii păcatului asupra vieţii creştinului.
Prelegerea constă în „expunerea de către profesor a unui volum mai
mare de cunoştinţe, bine organizate şi sistematizate, şi presupune o mai
5
mare maturitate receptivă a elevilor” .

3
Marin Stoica, Pedagogie şcolară, Editura Gheorghe Cârţu-Alexandru, Craiova,
1995, p. 112.
4
Ibidem, p. 114.
5
Constantin Cucoş, Pedagogie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Polirom, Iaşi, 2002, p. 292.
154 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Prelegerea universitară este folosită în învăţământul superior. Se

desfăşoară pe durata a două ore şi poate lăsa loc şi intervenţiilor
studenţilor.
Expunerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii
propriu-zise, ce presupune prezenţa celui de-al doilea cadru didactic (sau
a unui elev instruit în acest sens).
Exemple:
- Învăţătura creştină despre mântuire (clasa a IX-a).
Elevii studiază în prealabil o minimă bibliografie referitoare la
această temă. Profesorul de Religie rosteşte o alocuţiune în cadrul căreia
înfăţişează principalele învăţături, puncte doctrinare, opinii ale unor
teologi referitoare la subiectul în cauză, ceea ce crează o bază de dezbateri
imediate, cu scopul de a problematiza conţinutul de idei, de a interpreta
cele expuse în prelegere.
Metodele expozitive constituie o cale simplă, directă şi rapidă de
transmitere a unor cunoştinţe. Prin faptul că elevilor li se oferă cunoştinţe
de-a gata, aceste metode predispun la pasivitate şi absenţa spiritului critic.
Supralicitarea acestor metode conduce la formalism şi superficialitate în
învăţare, iar feedback-ul este mai slab. Cu toate acestea, metodele
expozitive nu trebuie înlăturate, ci utilizate corespunzător, prin alternarea
sau combinarea cu alte tipuri de metode sau prin imprimarea unei note
activizante sau euristice.

IV.2. Metode interogative

Dintre metodele interogative utilizate în predarea-învăţarea Religiei
fac parte: conversaţia, problematizarea şi dezbaterea. Aceste metode sunt
utilizate pe baza dialogului dintre dascăl şi elevi şi au ca scop stimularea
şi dirijarea învăţării.
Conversaţia este utilizată în vederea transmiterii de cunoştinţe prin
intermediul dialogului. Are un caracter formativ în vederea dezvoltării
personalităţii religios-morale a elevilor. Este folosită în toate tipurile de
lecţii, alături de alte metode şi poate fi organizată pe baza conţinutului
învăţării, a întâmplărilor din viaţa elevilor, a evenimentelor din societate,
a informaţiilor din mass-media.
Conversaţia poate avea două forme: conversaţia catehetică şi
conversaţia euristică. Conversaţia catehetică este folosită cu scopul de a
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 155

reproduce cele observate, descoperite şi asimilate de elevi, sub

conducerea profesorului. Conversaţia euristică se bazează pe învăţarea
conştientă şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse din
cunoştinţele anterioare ale elevilor, din analiza unor fapte, a unor
evenimente. Această formă a conversaţiei valorifică maieutica lui Socrate.
Dialogul proiectat de cadrul didactic la nivelul acestei metode poate fi
dirijat prin secvenţe de întrebări-răspuns, care solicită reproducerea
cunoştinţelor asimilate, dar şi prin întrebări-problemă, care stimulează
gândirea elevului la nivelul unor explicaţii, aplicaţii, analize-sinteze,
interpretări, aprecieri critice.
Exemplu:
- La lecţia Judecata, patimile şi Răstignirea Domnului (clasa a
VII-a) se pot pune întrebări de tipul:
o Pentru ce mai marii poporului L-au acuzat pe Hristos
pentru a-L ucide?
o De ce fariseii şi cărturarii nu L-au recunoscut pe Hristos
ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu?
o Care au fost acuzaţiile aduse Mântuitorului?
- Exemple pentru conversaţia euristică:
o Care sunt principalele părţi din interiorul unei biserici?
o Cine promite Apostolilor că va trimite Duhul Sfânt şi când
face această făgăduinţă?
Problematizarea este „o metodă interogativă care urmăreşte
realizarea activităţii didactice prin lansarea şi rezolvarea unor situaţii-
6
problemă” . Trebuie subliniată „multifuncţionalitatea structurală a acestei
metode, care intră uşor în combinaţie cu alte metode: lucrări
experimentale, analize de caz, dezbaterea, expunerea, lucrările practice
7
etc.” . Această metodă presupune o antrenare plenară a personalităţii
elevului, a componentelor intelectuale, afective şi voliţionale. Valoarea
formativă a acestei metode este indiscutabilă: se consolidează structuri
cognitive, se stimulează spiritul de explorare, se formează un stil activ de
muncă, se cultivă autonomia şi curajul în editarea unei poziţii proprii.
Exemplu:

6
Ioan Cerghit, Metodele de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980, p. 112.
7
Ibidem, p. 129.
156 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

Sfânta Biserică – Trup tainic al lui Hristos (clasa a VIII-a).

Elevii citesc textul: „Hristos este Cap Bisericii, al cărei Mântuitor şi
este” (Efeseni 5, 23), precum şi textul: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…”
(Ioan 15, 4-6). Elevii desprind concluzia că „nu poate avea pe Dumnezeu
de Tată cine nu are Biserica mamă”. Credinciosul care se desprinde de
Biserică în care este Hristos şi Harul divin, moare sufleteşte, pentru că nu
are viaţă duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos.
Dezbaterea tip Panel este o altă metodă didactică care poate fi
utilizată cu eficienţă în orele de Religie şi care constă în „realizarea unui
schimb de opinii între un grup de persoane relativ strâns, care emit idei şi
un alt grup-auditoriu care receptează, pune întrebări sau comentează şirul
8
de idei emise” . Modelatorul trebuie să afişeze o atitudine de
imparţialitate şi să dirijeze discuţiile despre tema aleasă, să umple
golurile, să atragă atenţia participanţilor dacă s-au abătut de la subiect.
Şedinţele tip Panel se pretează la acele lecţii de Religie care
predispun pe elevi la multiple interpretări, puncte de vedere diverse,
făcându-i să se accepte şi să se respecte reciproc. Elevii pot fi motivaţi
spre formarea deprinderii de a citi atent şi conştient, a deprinderii de a se
exprima frumos şi corect, a deprinderii de a utiliza în diferite situaţii
educaţionale termenii nou învăţaţi.
Exemplu:
- Maica Domnului – Fecioara Maria sau mama a mai multor
copii (clasa a VII-a).
Se porneşte de la lectura unor texte din Sfintele Evanghelii (Matei
13, 56; Marcu 6, 3) în care se vorbeşte despre „fraţii şi surorile
Domnului”: Iacov, Iosif, Iuda, Simeon. Se emit mai multe opinii pe baza
acestei teme, iar concluzia din final va fi că aceştia nu sunt copiii Mariei,
Maica Domnului, ci membri mai îndepărtaţi ai familiei, ai căror mamă
este o altă femeie cu numele de Maria.
Alături de metodele de comunicare orală, în orele de Religie pot fi
utilizate şi cele de comunicare scrisă: lectura explicativă şi lectura şi
interpretarea textului biblic.
Lectura explicativă constă în „citirea textului ce urmează a fi
studiat, însoţită de explicarea cunoştinţelor noi, prezentarea materialului
didactic, discutarea conţinutului textului, sintetizarea ideilor principale şi
8
Sorin Cristea, op. cit., p. 92.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 157

aprofundarea sensului noţiunilor întâlnite, prin fixarea cunoştinţelor,

9
asociere, apreciere şi generalizare” .
Exemplu:
- La lecturarea textului referitor la Pogorârea Duhului Sfânt
(clasa a VII-a) citirea se face pe fragment, explicându-se cuvintele şi
expresiile noi ale textului: Cincizecimea, limbi de foc, pogorâre.
Lectura şi interpretarea textului biblic este o altă metodă utilizată
des în orele de Religie. Practica citirii Sfintei Scripturi este foarte veche şi
a fost urmată de explicarea textului biblic de către persoane special
pregătite pentru aceasta.
Exemplu:
În cadrul orei de Religie, Manualul de Religie şi Sfânta Scriptură nu
trebuie să lipsească de pe băncile elevilor. Manualul este folosit de către
elev pentru a citi lecţia ce i-a fost predată de către profesor, pentru a
clarifica şi a aprofunda mai bine cunoştinţele receptate mai puţin sau
incomplet.
Sfânta Scriptură este Cartea Cărţilor, Adevărul revelat. Elevii
doresc să ştie mai mult, să afle răspunsuri la întrebările care-i frământă, de
aceea sunt dornici de a citi Scriptura. Lecturarea acesteia nu este uşoară
pentru elevi, dar profesorul de Religie trebuie să îi ajute şi să îi iniţieze în
citirea şi tâlcuirea cărţii sfinte.
Pentru a arăta că în Sfânta Scriptură sunt „cuvintele vieţii veşnice”
(Ioan 6, 68), Domnul Iisus Hristos îi îndeamnă pe creştini să citească
textul sfânt (Ioan 5, 39), făcând El Însuşi acest lucru în sinagoga din
Nazaret (Luca 4, 16-21).
În primele secole creştine, interpretarea Sfintei Scripturi a fost
puternic influenţată de şcolile exegetice din Alexandria şi Antiohia, care
propuneau interpretarea alegorică, respectiv interpretarea literală a Sfintei
Scripturi.
Mişcarea protestantă a redus explicarea textului biblic doar la sensul
literal. A fost eliminat, ca regulă de interpretare, consensul unanim al
Bisericii, considerând că „interpretul Scripturii este Scriptura”.

9
Vasile Popeagă, Victor Ţârcovnicu, Pedagogie generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 72.
158 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

În interpretarea textelor biblice, întâlnite în lecţii sau propuse de

elevi spre a fi explicate, dascălul va păstra învăţătura Bisericii şi îi va
îndemna să evite interpretarea litera lă a Bibliei.
Un alt tip de metode utilizate în activitatea didactică de astăzi sunt
cele de cunoaştere a realităţii religioase: observarea directă, studiul de
caz, exemplul, rugăciunea.
Observarea directă este o metodă prin care profesorul de religie
urmăreşte a-i conduce pe elevi spre cunoaşterea lui Dumnezeu, prin
contemplarea creaţiei. Această metodă valorifică modelul cercetării
ştiinţifice clasice prin intermediul unor raţionamente inductive şi
deductive care asigură investigarea directă a unor obiecte, fapte,
evenimente, relaţii, corelaţii.
Perfecţionarea metodei vizează asigurarea saltului de la observaţie
sistematică, dirijată de profesor, la observarea sistematică, realizată
independent de elev prin valorificarea procedeelor de diferenţiere a
instruirii, aplicabile în diferite situaţii didactice, în condiţiile unui
învăţământ diferenţiat, pe grupe sau individual. La ora de Religie se pot
efectua anumite observaţii cu caracter explorator asupra unor fenomene
ale vieţii sociale sau culturale: fapte curente, obiceiuri şi datini,
manifestări religios-culturale.
Studiul de caz este „o metodă de cunoaştere a realităţii religioase ce
elaborează acţiunea didactică prin intermediul unor situaţii reale care
oferă premise inductive şi deductive pentru realizarea unor concluzii cu
valoare de reguli, principii. Această metodă oferă elevilor posibilitatea
10
confruntării directe cu o situaţie critică, cu un caz aparte” .
O situaţie care se pretează cercetării şi predării prin această metodă
ar putea fi judecarea şi condamnarea lui Iisus Hristos. Avantajele utilizării
acestei metode reies din faptul că îi solicită pe elevi în culegerea anumitor
informaţii, în analiza, elaborarea şi argumentarea unei decizii, în
evaluarea alternativelor şi în desprinderea unor concluzii.
Exemplul acţionează în mod deosebit asupra comportamentului
moral al elevilor, la care tendinţa spre imitare este mai prezentă decât la
adulţi.

10
Ana Danciu, Metodica predării Religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 110.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 159

Domnul Iisus Hristos este Modelul prin excelenţă: „[…] învăţaţi-vă

de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor
voastre” (Mt. 11, 29). Prin lucrarea Sa mântuitoare, El S-a făcut pe Sine
pildă vie, căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”(Evr. 13, 8).
Elevii caută să-şi găsească în mediul în care trăiesc anumite modele
după care să-şi conducă viaţa morală: părinţii, profesorii, colegii,
prietenii.
Profesorul de Religie trebuie să aibă o conduită care să-l recomande
ca exemplu. El va oferi elevilor criterii după care să-şi poată alege cele
mai bune exemple de conduită morală. Pentru exemplificare poate folosi:
Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, filme şi articole cu conţinut religios-
moral.
Rugăciunea poate fi considerată o metodă specifică educaţiei
religioase care constă în îndrumarea tânărului creştin asupra modului în
care să se roage.
Prin rugăciune se înţelege convorbirea omului cu Dumnezeu şi una
dintre modalităţile prin care creştinul poate ajunge să-L cunoască.
Rugăciunea particulară trebuie completată cu cea în comun, care-i învaţă
pe creştini să se roage, depăşind propriile interese pentru toată lumea,
întrucât mântuirea este posibilă numai în comuniune. Profesorul de
Religie are misiunea de a-i ajuta pe elevi să-şi formeze deprinderea de a
se ruga.
Un al treilea tip de metode utilizate în orele de Religie sunt cele
fundamentate pe acţiune: jocul didactic, dramatizarea, exerciţiul moral,
metoda îndrumării teoretice şi practice. Acestea sunt folosite când se
urmăreşte pregătirea elevilor în vederea desfăşurării unei acţiuni
intelectuale sau practice.
Jocul didactic este „o metodă de învăţământ prin care profesorul
foloseşte în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc, în vederea
11
realizării obiectivelor propuse” .
Întrucât jocul este una dintre acţiunile caracteristice copilului, prin
jocul didactic li se poate dezvolta capacitatea de a se adapta la situaţiile
noi şi de a acţiona independent pe parcursul întregii acţiuni. În plan
instructiv-educativ, contribuţiile jocului didactic sunt importante

11
Marin Stoica, op. cit., p. 113.
160 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

deoarece, pentru reuşita acestei acţiuni, elevul se antrenează cu toate

disponibilităţile sale fizice, intelectuale şi afective.
Exemplu:
Se pot adopta jocuri didactice, de tipul celor cu întrebări din Noul şi
Vechiul Testament („Cine ştie câştigă”) sau de tipul celor puse sub formă
de rebusuri, întrebări cu răspuns la alegere, întrebări la care răspunsul este
dat prin completarea în căsuţe libere, de către elev, fraze începute care pot
fi terminate de către elev.
La ora de Religie pot fi utilizate diverse tipuri de jocuri didactice, în
funcţie de: resursele folosite, forma de exprimare, conţinutul instruirii,
procesele psihice stimulate.
Dramatizarea (jocul de rol) este „o metodă care constă în
promovarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu
12
incidenţă directă asupra unui subiect ales” . Subiectul „de jucat” trebuie
să fie familiar elevilor, să fie extras din viaţa lor curentă. Unii elevi joacă
rolurile respective, improvizând o scenă de conflict şi apelând la mimică,
gestică, iar ceilalţi vor interveni pentru atenuarea sau stingerea
conflictului.
În orele de Religie pot fi folosite jocurile pe diverse teme: Cain şi
Abel, Iisus şi Pilat, Iisus şi fariseii, Apostolii Mântuitorului. Realizarea
pieselor religioase îi ajută pe elevi să înţeleagă frumosul din artă, să
trăiască emoţii estetice, să-şi dezvolte capacităţile creatoare şi să-şi pună
în valoare talentele artistice.
Exerciţiul moral constă în „executarea în mod repetat şi conştient a
unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea
profesorului, cu scopul formării unor deprinderi de practică liturgică şi de
13
comportament moral” .
La Religie exerciţiul poate facilita apariţia şi întărirea unor
conduite, cum ar fi: rugăciunea corectă, închinarea în faţa icoanelor,
adoptarea unui comportament corect în biserică şi în mod deosebit, în
timpul săvârşirii unor ceremonii.
Metoda îndrumării teoretice şi practice precede sau însoţeşte
desfăşurarea unei activităţi practice, ajungând la precizarea modului de

12
Constantin Cucoş, op. cit., p. 299.
13
Ana Danciu, op. cit., p. 112.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 161

comportare a elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de

comportament.
Necesitatea utilizării acestei metode este dată de faptul că profesorul
trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exprimă prin
sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini
morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Această metodă, specifică
învăţământului religios, se poate utiliza şi în lecţiile de Religie cu conţinut
liturgic. În explicaţia şi demonstraţia practicii liturgice, regulile date
trebuie să corespundă scopului urmărit, care vizează atât latura
informativă, cât şi pe cea formativă.
Profesorul de Religie mai poate utiliza în activităţile instructiv-
educative pe care le desfăşoară împreună cu elevii şi alte metode
didactice, cum ar fi: metoda alianţei, demonstraţia, descoperirea
didactică, modelarea didactică, algoritmizarea, brainstorming-ul,
instruirea programată.
Metoda alianţei este „o metodă specifică de realizare a educaţiei
religioase sau de catehizare în grup, pusă în evidenţă de o serie de
14
metodicieni catolici” . Modelul acestei metode îşi are originea în însăşi
maniera lui Hristos de a Se raporta la cei doisprezece Apostoli în punerea
bazelor răspândirii învăţăturii Sale.
Această metodă constă, înainte de toate, în „a fi laolaltă” cu tinerii
şi „a-i face să devină”. Adolescentul are nevoie de cineva pentru a trăi şi a
se afirma. Căutările sale trebuie aprobate şi confirmate de ceilalţi.
Demonstraţia reprezintă „acţiunea didactică de prezentare a unor
obiecte şi fenomene din natură şi societate, reale sau substituite, în
vederea stimulării capacităţii elevilor de descoperire şi argumentare a
15
esenţei acestora” . „A demonstra” înseamnă „a arăta”, „a prezenta”
obiecte, procese, acţiuni, reale sau artificiale. Gesticulaţia preotului când
face rugăciunea în faţa elevilor săi, pentru ca ei să observe elementele
motrice constitutive ale acesteia, este un exemplu de demonstraţie
didactică la ora de Religie. Şi limbajul poate constitui un suport al

14
C.A. Teodorescu, Îndrumări metodice şi didactice pentru predarea Religiei în
şcoală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1990, p. 79.
15
Sorin Cristea, op. cit., p. 96.
162 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

demonstraţiei, în măsura în care un nivel „mai concret” al acestuia

potenţează explicitări mult mai abstracte.
Exemple:
Pentru predarea-învăţarea Religiei putem folosi:
- demonstraţia cu ajutorul reprezentărilor grafice (hărţi, planşe,
icoane);
- demonstraţia cu ajutorul desenului pe tablă;
- demonstraţia cu ajutorul tehnicilor moderne audio-vizuale.
De asemenea, la orele de Religie se pot folosi casete video despre
Ţara Sfântă, despre mănăstiri din ţară sau din alte ţări ortodoxe, despre
manuscrise şi tipărituri bisericeşti.
Descoperirea didactică este „o metodă de învăţământ apropiată mai
mult de învăţarea prin cercetare, care iniţiază elevul în specificul
cercetării, fără a considera că rezultatul este ceva nou pentru domeniu, ci
16
doar pentru el” . Unele opinii consideră că descoperirea nu este o metodă
în sine, ci însăşi strategia euristică de învăţare, cu sistemul de metode
coresunzătoare implicate: observaţia, munca cu manualul, experimentul,
modelarea etc.
Premisa de la care se pleacă constă în delimitarea a ceea ce este util
şi oportun să dăm elevului de-a gata şi ceea ce este necesar să lăsăm
acestuia să descopere prin propria iniţiativă.
Exemplu:
La lecţia Chemarea Apostolilor la propovăduire (clasa a VII-a) li se
cere elevilor să citească din Sfânta Scriptură Evanghelia după Sfântul
Apostol şi Evanghelist Matei, capitolul al 10-lea, versetele 1-4, apoi să
identifice numele celor 12 Apostoli aleşi de Mântuitorul.
Algoritmizarea este o altă metodă didactică, des utilizată în predarea
Religiei, care „angajează un lanţ de exerciţii dirijate, integrate la nivelul
unei scheme de acţiune didactică standardizată, care urmăreşte
îndeplinirea sarcinii de instruire în limitele demersului prescris de
17
profesor în sens univoc” . Reuşita metodei depinde de calitatea
algoritmilor aleşi de a interveni ca modele operaţionale care eficientizează
activitatea de învăţare prin intermediul aplicării unor reguli, formule sau
coduri de acţiune didactică exacte şi riguroase.

16
Ibidem, p. 97.
17
Marin Stoica, op. cit., p. 115.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 163

Brainstorming-ul reprezintă „o variantă a dezbaterii în activităţile

specifice pedagogiei adultului, în domeniul formării iniţiale şi, mai ales,
18
în cadrul formării continue a cadrelor didactice” . Această metodă
urmăreşte realizarea unei dezbateri în cadrul unui grup de douăzeci-
treizeci de persoane care deţin un anumit standard informaţional
valorificabil pe baza întrebărilor-problemă lansate de cadrul didactic.
Scopul central îl reprezintă enunţarea a cât mai multe puncte de vedere,
căci nu calitatea contează, ci cantitatea. De aceea se admit şi ideile aşa-
zise bizare, nonstandard. Nimeni nu are voie să critice, să contrazică, să
ironizeze. Evaluarea propriu-zisă a soluţiilor preconizate se realizează
după un anumit timp, prin compararea şi selectarea ideilor valabile sau
prin combinarea acestora în complexe explicative sau operaţionale pentru
problema pusă.
Din datele relatate anterior se poate concluziona faptul că,
activitatea de predare-învăţare-evaluare beneficiază, practic, de
numeroase metode didactice.
Calitatea muncii cadrului didactic depinde de modul cum sunt
utilizate aceste metode; ele constituie o sursă însemnată de creştere a
eficacităţii şi eficienţei învăţământului. Alicându-se metode diferite se pot
obţine diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor. De asemenea, însuşirea
unor cunoştinţe noi poate deveni mai dificilă sau mai uşoară pentru unii şi
aceeaşi elevi, în funcţie de metodele utilizate. În acelaşi timp, se poate
constata că exersarea funcţiilor intelectulae este condiţionată nu numai de
conţinuturile date, ci şi de forma în care acestea sunt aduse la cunoştinţa
elevilor, adică metodele utilizate.
Nu există act de predare şi învăţare care să nu includă, cu necesitate,
în structura lui, un anumit fel de a se proceda, o anumită tehnică de
execuţie, de realizare a acţiunii respective. Fiind cel mai intim legată de
activitatea cadrului didactic, metoda este şi terenul pe care se poate
manifesta cel mai mult spiritul său de inovaţie şi creativitate didactică.

Alte metode utilizate în activitatea didactică de astăzi

Lumea contemporană se caracterizează printr-o nouă revoluţie
ştiinţifică şi tehnică, prin preocupări tot mai intense pentru protejarea
mediului înconjurător, prin democratizarea societăţii pe plan mondial,
18
Ibidem, p. 118.
164 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

prin creşterea spiritului de cooperare, prin organizarea timpului liber

pentru divertisment, educaţie permanentă şi interes faţă de promovarea
valorilor morale etc. Noua revoluţie ştiinţifică şi tehnică se manifestă prin
dezvoltarea tehnologiilor de vârf şi printr-o gigantică mişcare de idei, de
invenţii şi de descoperiri, care au drept consecinţă informatizarea
societăţii, mobilitatea profesiunilor, apariţia unor discipline noi, cu
implicaţii asupra conţinutului şi metodologiei învăţământului,
amplificându-i caracterul formativ-educativ şi democratic.
Ideea fundamentală a reformei învăţământului este aceea de a crea
structuri pentru o democratizare reală a învăţământului şi o creştere a
eficienţei şcolii româneşti. Noile structuri ce vor fi create vizează toate
nivelurile învăţământului, conţinuturile acestuia (planuri, programme,
manuale), obiectivele pedagogice, metodologia proceselor de predare-
învăţare-evaluare.
Ca urmare a acestor imperative au fost conturate noi metode
didactice, care contribuie la eficientizarea procesului instructiv-educativ,
desfăşurat în şcoală. Dintre aceste metode fac parte: metoda instruirii
programate, metoda instruirii asistată de ordinator, cubul, analiza de
situaţie, turul galeriei, mozaicul, metoda KLW, metoda ciorchinelui,
metoda photolangage.
Instruirea programată este o metodă modernă care organizează
acţiunea didactică, aplicând principiile ciberneticii la nivelul activităţii de
predare-învăţare-evaluare, concepută ca „un sistem dinamic, complex,
19
constituit dintr-un ansamblu de elemente şi interrelaţii .
Metoda instruirii asistată de ordinator (IAO) este „metoda care
valorifică principiile de modelare şi de analiză cibernetică a activităţii de
predare-învăţare-evaluare în contextul noilor tehnologii informaţionale şi
20
comunicaţionale” . Procesul informatizării instruirii reflectă progresele
uriaşe înregistrate la nivelul unui model cultural afirmat gradual, la scară
socială, prin: dezvoltarea tehnologiilor de informare şi comunicare;
aplicarea acestor tehnologii la nivelul unor servicii informaţionale;
extinderea lor ca sisteme informaţionale, integrabile şi la nivel individual
în „casa electronică”, operabilă inclusiv, sau mai ales, în plan educaţional.

19
Nicola Ioan, Tratat de pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996, p. 392.
20
Sorin Cristea, op. cit., p. 101.
 EDUCAŢIA RELIGIOASĂ, DIMENSIUNE A EDUCAŢIEI INTEGRALE 165

Instruirea asistată pe ordinator devine astăzi o nouă cale de învăţare

eficientă, valabilă la toate nivelurile, treptele şi disciplinele (pre)şcolare şi
universitare. Resursele sale interactive angajează practic „o modalitate de
articulare a diferitelor categorii de valori, teorii şi cunoştinţe existente în
21
planurile şi programele şcolare de astăzi şi de mâine” .
Cubul este o altă metodă modernă aplicată cu succes în activitatea
didactică şi se numeşte astfel deoarece are forma unui cub desfăşurat.
După precizarea temei, pe fiecare faţă a cubului elevul va avea de realizat
diverse sarcini: descrie, compară, asociază, analizează, aplică,
argumentează. La final cubul va putea fi reconstituit şi stabilite câteva
concluzii.
Analiza de situaţie este o metodă asemănătoare cu cea a studiului de
caz. Ceea ce le diferenţiază este faptul că, în studiul se face referire la
evoluţia unui obiect (persoană), iar în analiza de situaţie se studiază
condiţia care determină evoluţia entităţii (persoană, obiect, fenomen).
Această metodă pune accent pe: redarea (povestirea) unei situaţii, analiza
cauzelor reale sau presupuse, precizarea condiţiilor care au determinat
apariţia acestei situaţii, analiza minuţioasă a acestor indicii, trasarea
concluziilor.
Turul galeriei este o metodă care impune împărţirea colectivului
(patru sau cinci grupe). Se stabileşte o temă, după care aceasta va fi tratată
de fiecare grupă, fără stabilirea strategiilor şi metodelor. Se expun apoi
rezultatele activităţii ca într-o galerie. În timp ce fiecare îşi prezintă
activitatea desfăşurată, celelalte fac comentarii asupra celor audiate.
Mozaicul este o metodă modernă de învăţământ ce presupune
parcugerea următorilor paşi: anunţarea temei, pregătirea formatorului cu
fişa de lucru, împărţirea colectivului în grupe de câte patru, distribuirea
fişelor la fiecare grupă. Trebuie precizat faptul că sarcinile de pe fişa de
lucru diferă de la o echipă la alta. După studiul tematic, fiecare elev
devine „expert” în informaţia respectivă. Experţii într-o anumită problemă
se vor roti în celelalte grupuri. Cunoştinţele sunt sistematizate de către
profesor şi comunicate tuturor elevilor.
Metoda KLW (în termeni educaţionali – Ce ştiu ?/Ce vreau să
ştiu ?/Ce-am învăţat ?). După anunţarea temei, se cere elevilor să

21
Văideanu George, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică,
Bucureşti, 1988, p. 239.
166 Lect.Dr. Carmen-Maria Bolocan

realizeze un tabel cu cele trei rubrici. Copiii sunt împărţiţi în echipe şi

completează tabelul. La final se citesc şi comentează cele notate. Metoda
facilitează transferul rapid de informaţii şi captează, într-un mod deosebit,
atenţia elevilor.
Metoda ciorchinelui se aplică în scopul definirii unor concepte. Se
folosesc cunoştinţele (experienţe) acumulate. Se notează o noţiune într-un
cerc, după care în alte cerculeţe, legate unul de celălalt, se scriu sinonime
sau unele expresii ale căror înţeles este legat de noţiunea dată. Se discută
idee cu idee şi se face o judecată de valoare asupra ideilor elaborate de
elevi. Astfel se asigură accesibilitatea informaţiilor şi, totodată,
participarea activă a elevilor.
Metoda photolangage reprezintă crearea unui ansamblu de
fotografii sau desene variate puse la dispoziţia elevilor ca „intermediar”
pentru a facilita conversaţia pe un subiect dat. Poate fi o serie generală
aleatorie sau specializată, axată pe o anumită temă. Grupajul de fotografii
este folosit pentru a realiza o punte de comunicare între cadrul didactic şi
elev, având ca intermediar tema de discuţie propusă.
Metoda presupune patru etape: prezentarea obiectivului şi a
derulării activităţii; etapa de selecţie individuală, la alegere; lucrul în grup
pe baza alegerilor individuale; analiza lucrărilor.
Din cele prezentate, putem conchide că metodele didactice
aplicabile în predarea obiectelor de studiu laice pot fi folosite – cu succes
chiar – şi în predarea Religiei

Religious Education-a Dimension of the Integral Education

Abstract: Our undertaking is meant as a study-argument of the importance

st
of religious education in the 21 century. Thus, I have attempted to prove that
religious education can be perceived as means of self-fulfillment. Moreover, I
have underscored the status of religious education in nowadays Romanian
educational system, by presenting the didactic methods used in religious
education. The conclusion of the present study is that the didactic methods which
are largely used in teaching of secular disciplines can be successfully employed
in religious education, too.