Procedee de intervenție pentru clădiri cu structura din

zidărie
encipedia.org/articole/evaluare/coduri-de-evaluare/ndrumator-de-reabilitare-seismica-a-cladirilor-existente-anexa-f-
p100-3/procedee-de-interventie-pentru-cladiri-cu-structura-din-zidarie.html

Encipedia
F.5.1 Obiect şi domeniu de aplicare
Obiectul prezentului capitol este stabilirea cerinţelor şi a principiilor generale pentru
proiectarea lucrărilor de intervenţie pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor din
zidărie existente.

Lucrările de reducere a riscului seismic, prevăzute în acest capitol se aplică următoarelor

categorii de clădiri existente din zidărie:

- clădiri care au suferit avarii cu diferite niveluri de severitate din acţiunea cutremurului;

- clădiri care nu satisfac nivelurile de performanţă corespunzătoare obiectivelor de

performanţă stabilite de investitor / utilizator.

Măsura în care sunt satisfăcute nivelurile de performanţă corespunzătoare diferitelor

obiective de performanţă se determină prin evaluarea seismică conform P 100-3/2008,
anexa D.

Soluţiile de principiu şi rezolvările constructive de reducere a riscului seismic pentru

clădirile din zidărie date în acest capitol nu pot fi aplicate pentru clădirile monument istoric
fără acordul autorităţilor competente.

F.5.2 Categoriile şi scopul lucrǎrilor de intervenţie pentru reducerea riscului

seismic al clǎdirilor din zidǎrie
F.5.2.1 Categorii de lucrări pentru reducerea riscului seismic
Lucrările pentru reducerea riscului seismic al clădirilor din zidărie se grupează în două
categorii, conceptual diferite:

- lucrări de reparaţie

- lucrări de consolidare

La rândul lor, în funcţie de amploare şi de complexitate, lucrările de consolidare se clasifică

după cum urmează:

- consolidare individuală, care implică intervenţii asupra unui număr redus de elemente
structurale care au avarii grave şi foarte grave sau care au capacitate de rezistenţă
insuficientă în raport cu nivelul de performanţă propus;

- consolidare de ansamblu a structurii care implică intervenţii asupra unui număr

mare/totalitatea elementelor structurale şi poate fi făcută:

- cu menţinerea sistemului structural existent;

1/55
 - cu modificarea sistemului structural existent.

F.5.2.2.Scopul lucrărilor pentru reducerea riscului seismic

Lucrările de intervenţie asupra clădirilor din zidărie vulnerabile seismic au ca scop
reducerea următoarelor categorii de risc:

- afectarea siguranţei vieţii;

- pierderi importante, directe şi indirecte, de valori materiale şi culturale.

Amploarea şi complexitatea lucrărilor necesare pentru reducerea riscului seismic al

clădirilor din zidărie depinde de:

- starea de deteriorare a structurii din cauze seismice şi neseismice;

- nivelul de vulnerabilitate seismică al structurii (nivelul de siguranţă disponibil în

momentul expertizării), identificat conform P 100-3/2008, anexa D;

- obiectivele de performanţă stabilite pentru clădire după reabilitare;

- severitatea acţiunii seismice de proiectare la amplasament.

Având în vedere variabilitatea aleatoare a caracteristicilor geometrice, ale materialelor şi a

manoperei precum şi efectele unor solicitări repetate dincolo de limita elastică a
materialului, lucrările de intervenţie prevăzute în acest capitol nu pot evita, în unele cazuri,
producerea unor avarii majore sau ireparabile dar trebuie să elimine situaţiile de risc pentru
siguranţa vieţii cum sunt cele generate de prăbuşirea pereţilor sau căderea de pe reazeme
a planşeelor.

F.5.2.2.1 Scopul intervenţiilor de reparaţie

Prin lucrările de reparaţii se urmăreşte ridicarea nivelului disponibil de siguranţă structurală
al clădirii la acţiunea seismică, în raport cu un obiectiv/nivel de performanţă cerut de
investitor/utilizator, fără ca prin aceasta să poată fi depăşit nivelul de siguranţă iniţial
(NPI).

Pentru reducerea riscului seismic pot fi avute în vedere două niveluri de lucrări de reparaţie
:

1. Pentru revenirea la nivelul de siguranţă disponibil (NPD) în momentul producerii

ultimului cutremur (curba 1 din fig. F.5.1). Nivelul de siguranţă disponibil are în
vedere şi scăderea în timp a nivelului de siguranţă din cauze neseismice;
2. Pentru realizarea unui nivel de siguranţă apropiat sau egal cu cel iniţial (NPI) (curba 2
din fig. F.5.2).

În cazul B se obţine şi prelungirea duratei de exploatare a clădirii peste "durata proiectată -

Tpr.

2/55
 Figura F.5.1 Efectul lucrărilor de
reparaţie

Lucrările de intervenţie de reparaţie se

recomandă, de regulă, pentru:

clădirile din zidărie puţin afectate

(cu degradări limitate la un
număr redus de elemente) şi, mai ales, pentru afectări din cauze neseismice (acţiuni
fizice, chimice şi biologice);
structurile clădirilor situate în zone de seismicitate redusă - zonele cu ag≤ 0,12g.

Notă Lucrările de reparaţii se recomandă şi în cazul monumentelor istorice, pentru situaţiile

în care intervenţia de consolidare nu este posibilă fără alterarea/pierderea semnificativă a
valorii culturale.

Lucrări de reparaţie se execută şi la clădirile cu avarii grave, ca măsuri pregătitoare pentru

lucrările de consolidare sau complementare acestora.

F.5.2.2.2 Scopul intervenţiilor de consolidare

Lucrările de intervenţie de consolidare urmăresc eliminarea totală sau, după caz, parţială, a
deficienţelor care conduc la un nivel de siguranţă structurală insuficient în raport cu
obiectivele de performanţă stabilite de investitor / utilizator.

Aceste deficienţe pot proveni din:

- defecte de alcătuire a ansamblului structurii;

- dimensionarea insuficientă şi/sau alcătuirea necorespunzătoare a subansamblurilor

structurale/ elementelor de structură;

- degradarea proprietăţilor de rezistenţă şi deformabilitate ale materialelor de

construcţie provocată de acţiunile agenţilor fizici, chimici şi biologici;

- lipsa/insuficienţa lucrărilor de întreţinere, reparaţie şi/sau consolidare.

Intervenţiile de consolidare individuală au ca scop eliminarea uneia sau mai multor dintre
deficienţele de dimensionare/alcătuire identificate la F.5.3.1.2.3 pentru un număr redus de
ansambluri/elemente structurale. Intervenţia de consolidare individuală a unui element
structural este precedată, în toate cazurile, de o intervenţie de tip reparaţie pentru
restabilirea continuităţii aparente a zidăriei.

Intervenţiile de consolidare de ansamblu au ca scop eliminarea uneia sau mai multor

deficienţe de alcătuire de ansamblu identificate conform art. F.5.3.1.2.2 şi includ şi
consolidarea individuală a unui număr important de elemente structurale.

Consolidarea clădirii la un nivel superior nivelului de performanţă seismică iniţial (NPI) are,
de regulă, următoarele efecte favorabile:

3/55
 eliminarea/reducerea probabilităţii producerii unor avarii semnificative la un cutremur
ulterior;
prelungirea duratei de exploatare a clădirii până la atingerea nivelului minim admisibil
de siguranţă

Figura F.5.2 Efectul lucrărilor de consolidare

F.5.3 Alegerea categoriei lucrărilor de

intervenţie
F.5.3.1 Criterii pentru alegerea categoriei
lucrărilor de intervenţie
F.5.3.1.1 Starea de deteriorare a structurii
Starea de deteriorare a zidăriei din acţiunea seismică poate fi încadrată în următoarele
clase:

i. Deteriorare nesemnificativă

ii. Deteriorare moderată

iii. Deteriorare gravă

iv. Deteriorare foarte gravă

Descrierea stărilor de deteriorare este dată în continuare.

Deteriorarea zidăriei din cauza acţiunii seismice este favorizată, în foarte multe cazuri de
existenţa unor deteriorări preexistente provenite din acţiunea cutremurelor anterioare după
care nu s-au luat măsuri de remediere sau din acţiunea unor cauze neseismice.

Starea de deteriorare nesemnificativă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum

urmează:

- pereţi structurali (fig. F.5.3a):

- fisuri orizontale foarte subţiri în rosturile de la bază (1);

- posibile fisuri diagonale şi desprinderi minore la bază (2);

- spaleţi între goluri (fig. F.5.3b şi F.5.3c):

- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi (pentru

efect dominant: încovoiere cu forţă axială) (3);

- fisuri cu traseu discontinuu, foarte subţiri /mortar sfărâmat în rosturile orizontale şi

verticale (fără deplasări); nu sunt fisuri în cărămizi (pentru efect dominant: forţă tăietoare-
lunecare în rosturi) (4);

- fisuri diagonale subţiri în cărămizi în < 5% din asize (pentru efect dominant: forţă
tăietoare-eforturi principale de întindere) (4).

4/55
 Figura F.5.3 Starea de deteriorare nesemnificativă a pereţilor şi şpaleţilor

Starea de deteriorare moderată a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum urmează:

- pereţi structurali (fig. F.5.4a):

- fisuri orizontale/mortar desprins la bază şi în apropierea acesteia; deplasări < 5÷6

mm în planul de fisurare (1);

- posibile fisuri înclinate care pornesc de la bază şi se extind pe câteva rânduri de

cărămidă (2);

- posibile fisuri înclinate în zonele superioare (inclusiv prin cărămizi) (3);

- spaleţi între goluri (fig. F.5.4b şi F.5.4c)

- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi şi, uneori
şi în alte rosturi apropiate de extremităţi (pentru efect dominant: încovoiere cu forţă axială)
(4);

- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii şi

deschiderea rosturilor verticale (< 5÷6 mm); rupere în scară cu <5% din asize cu crăpături în
cărămizi (pentru efect dominant forţă tăietoare - lunecare în rosturi) (5);

- fisuri diagonale (<5÷6 mm), cele mai multe prin cărămizi care ajung la colţuri sau în
apropierea acestora, dar fără să se producă zdrobirea zidăriei (pentru efect dominant: forţă
tăietoare-eforturi principale de întindere) (6) (7).

Figura F.5.4 Starea de deteriorare moderată a pereţilor şi şpaleţilor

Starea de deteriorare gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum urmează:

A. Capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de

20÷25% din capacitatea de rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile principale de
la un etaj

5/55
sau

B. Numărul şpaleţilor cu avarii grave reprezintă mai mult de 20÷25% din numărul total al
şpaleţilor pe una dintre direcţiile principale de la un etaj.

Avariile caracteristice pentru această starea de avariere/deteriorare sunt următoarele:

- pereţi structurali (fig. F.5.5a):

- fisuri în rostul orizontal, la bază, < 10÷12 mm (1);

- fisuri înclinate extinse pe mai multe asize (2);

- posibile fisuri înclinate cu deschideri < 10÷12 mm în partea superioară (3);

- şpaleţi între goluri (fig. F.5.5b şi F.5.5c):

- fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat în rosturile orizontale de la extremităţi (4)

plus una/mai multe dintre

- uneori fisuri foarte subţiri / mortar sfărâmat şi în alte rosturi orizontale

apropiate de extremităţi;

- posibil, ieşirea din plan sau deplasări în plan (sus/jos);

- cărămizi zdrobite la colţuri (efect dominant: încovoiere cu forţă axială),

- fisuri orizontale şi sfărâmarea mortarului cu deplasarea în plan în lungul fisurii şi

deschiderea rosturilor verticale (< 10÷12mm); rupere în scară cu >5% din asize cu crăpături
în cărămizi (efect dominant forţă tăietoare - lunecare în rosturi) (5) (6);

- fisuri diagonale (>6mm), majoritatea prin cărămizi; câteva zone zdrobite la colţuri
şi/sau deplasări mici în lungul sau perpendicular pe planul de fisurare (efect dominant:
forţă tăietoare-eforturi principale de întindere) (7) (8).

Figura F.5.5 Starea de deteriorare gravă a pereţilor şi spaleţilor

Starea de deteriorare foarte gravă a zidăriei este descrisă, orientativ, după cum urmează:

A. Capacitatea de rezistenţă însumată a pereţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai mult
de 10÷15% din capacitatea de rezistenţă totală a structurii pe una dintre direcţiile principale
de la un etaj,

6/55
sau

B. Numărul şpaleţilor cu avarii foarte grave reprezintă mai mult de 10÷15% din numărul
total al şpaleţilor pe una dintre direcţiile principale de la un etaj,

Avariile caracteristice pentru această stare de deteriorare sunt următoarele:

- pereţi structurali:

- risc de pierdere a capacităţii portante pentru încărcări verticale;

- deplasări în scară importante, unele cărămizi au lunecat de pe cele pe care erau

zidite;

- secţiunea de la baza peretelui a început să se dezintegreze la extremităţi;

- deplasări laterale mari (în unele zone de margine zidăria a început să cadă).

- şpaleţi între goluri:

- risc de pierdere a capacităţii portante pentru încărcări verticale

plus una sau mai multe dintre

- deplasări semnificative în plan şi/sau perpendicular pe plan;

- zdrobirea extinsă a cărămizilor la colţuri (efect dominant: încovoiere cu forţă axială);

- deplasări în scară mari (unele cărămizi au căzut de pe cele inferioare);

- ruperea verticală a cărămizilor în majoritatea asizelor;

- deplasări laterale mari, în zonele de margine zidăria a început să cadă; (efect dominat
forţa tăietoare-lunecare în rosturi);

- deplasări şi rotiri importante în lungul planului de fisurare.

- (efect dominat forţa tăietoare-eforturi principale de întindere).

Deteriorarea buiandrugilor din zidărie, care este funcţie de mecanismul de cedare, se

caracterizează prin următoarele niveluri de severitate,

buiandrugi ductili (fig. F.5.6)

- deteriorare nesemnificativă: cel mai adesea se produc fisuri verticale şi sfărâmarea

mortarului dar este afectat cel mult un element de la fiecare extremitate (1);

- deteriorare gravă: se produc fisuri verticale şi sfărâmarea mortarului, pe toată

grosimea buiandrugului, la fiecare extremitate; în peste 1/3 din asize fisurile străbat
elementele pentru zidărie (2); sunt posibile deteriorări ale elementelor pentru zidărie de la
faţa inferioară a buiandrugului dar nu se produc deplasări pe verticală (3).

7/55
Figura F.5.6 Starea de deteriorare a buiandrugilor ductili

buiandrugi fără ductilitate (fig. F.5.7)

- deteriorare moderată: fisuri diagonale cu deschideri mai mici de 5÷6 mm; fisurile
pornesc de lângă colţuri şi, în cele mai multe cazuri traversează şi elementele; nu se
produce zdrobirea elementelor la colţuri (1);

- deteriorare gravă: fisuri diagonale cu deschideri peste 6 mm care pornesc de lângă

colţuri şi traversează, de multe ori, şi elementele (1); fisurile sunt însoţite de zdrobirea
locală a elementelor la colţuri (2) şi de deplasări pe traseul fisurii în lung sau transversal
(3).

Figura F.5.7 Starea de deteriorare a

buiandrugilor fără ductilitate

Deteriorarea zidăriei, cu forme de

manifestare specifice şi cu niveluri de
severitate asemănătoare celor de mai
sus, se poate produce şi din cauze
neseismice prin:

- acţiuni mecanice (cedarea fundaţiilor/terenului de fundare);

- acţiuni fizice, chimice şi biologice asupra materialelor de construcţie.

Identificarea acestor situaţii este absolut necesară pentru aplicarea unei soluţii de
intervenţie adecvate. În acest scop sunt necesare studii geotehnice dar şi analize fizice,
chimice sau biologice întocmite de specialişti care sunt competenţi să recomande/aleagă
cele mai bune soluţii (expertul structurist nu se poate substitui acestora).

La evaluarea siguranţei seismice a clădirii conform procedurilor indicate în P 100-3/2008 în

vederea stabilirii deciziilor de intervenţie, expertul trebuie să identifice în detaliu cauzele
principale ale deteriorării elementelor structurale (cauze seismice sau neseismice).

Între cauzele neseismice posibile de avariere/deteriorare a clădirilor din zidărie expertul

trebuie să includă şi cele provenite:

- din exploatare necorespunzătoare (încărcări de exploatare peste valorile normale)

- din intervenţii necontrolate (suprimarea unor elemente de structură)

8/55
- din evenimente cu caracter excepţional (explozii, impactul vehiculelor).

Avarierea/deteriorarea clădirilor din zidărie datorată acţiunilor mecanice neseismice

provine, în cele mai multe cazuri, din una sau din mai multe din următoarele cauze:

a. Cauze datorate naturii terenului de fundare:

- teren de fundare necorespunzător (teren macroporic sensibil la umezire, teren cu

umflări şi contracţii mari etc.);

- variaţia nivelului apelor subterane (inclusiv efectul apelor de infiltraţie, sau al

pierderilor din reţele);

- modificări ale terenului în vecinătatea construcţiei.

Figura F.5.8 Alura fisurilor în faţadele de zidărie în cazul cedării terenului de fundare

b. Cauze datorate interacţiunii sol-structură:

- alcătuirea necorespunzătoare a fundaţiilor;

- amenajarea necorespunzătoare a spaţiului exterior care nu asigură îndepărtarea

apelor din precipitaţii de construcţie;

- acţiuni dinamice asupra terenului de fundare.

Deteriorarea clădirilor din zidărie ca urmare a acţiunii seismice poate fi cauzată nemijlocit
sau facilitată şi de acţiunile fizice, chimice şi biologice asupra materialelor care se
manifestă prin:

- reducerea rezistenţei şi/sau proprietăţilor termotehnice ale zidăriei prin:

- ascensiunea capilară a apei (igrasie);

- cicluri repetate de îngheţ-dezgheţ;

9/55
 Figura F.5.9 Zidărie cu elemente GVP expusă fără protecţie la
intemperii circa 20 de ani

- reducerea secţiunii elementelor metalice prin coroziune (de

exemplu, deteriorarea tiranţilor şi a plăcilor de ancoraj);

Figura F.5.10 Elemente metalice de susţinere a balcoanelor deteriorate prin coroziune

- reducerea rezistenţei/secţiunii elementelor din lemn prin degradare biologică

(insecte, ciuperci etc.) sau prin efectul umidităţii (de exemplu, putrezirea capetelor de
grindă în pereţii de faţadă).

Figura F.5.11 Planşee din lemn

deteriorate prin de putrezire sau
de ciuperci

F.5.3.1.2 Vulnerabilitatea
seismică
Pentru stabilirea categoriei
lucrărilor de intervenţie,
vulnerabilitatea seismică a clădirii se determină ţinând seama de:

- indicatorul de vulnerabilitate R 3 sau Rconv determinat conform F.5.3.1.2.1;

- influenţele deficienţelor de alcătuire ale:

- ansamblului structurii;

- elementelor structurale.

F.5.3.1.2.1 Stabilirea nivelului de vulnerabilitate prin coeficienţii R3 şi Rconv

Pentru stabilirea nivelului de vulnerabilitate al clădirilor din zidărie se procedează astfel:

10/55
- Dacă evaluarea cantitativă se face cu procedeul evaluare preliminară de ansamblu,
conform P 100-3/2008, D.3.4.1.2, pentru stabilirea nivelului de vulnerabilitate se foloseşte
indicatorul R3 dat de relaţia (D.5).

- Dacă evaluarea cantitativă se face cu procedeele de calcul static liniar elastic (P 100-
3/2008, D.3.4.1.5) sau static neliniar elastic (P 100-3/2008, D.3.4.1.6), pentru evaluarea
nivelului de vulnerabilitate se utilizează indicatorul Rconv definit după cum urmează:

- în cazul structurilor în care domină pereţii cu comportare de tip ductil

indicatorul Rconv se determină împărţind capacitatea de deformare limită la deplasarea
calculată cu spectrul de proiectare;

- în cazul structurilor în care domină pereţii cu comportare de tip fragil,

indicatorul Rconv se determină împărţind forţa tăietoare de bază la suma forţelor tăietoare
capabile ale pereţilor structural.

Pentru stabilirea categoriei lucrărilor de intervenţie nivelurile de vulnerabilitate se clasifică

conform tabelului F.5.1.

Tabelul F.5.1

F.5.3.1.2.2 Influenţa deficienţelor de alcătuire de ansamblu asupra nivelului de

vulnerabilitate determinat prin calcul conform F.5.3.1.2.1
Deficienţele de alcătuire de ansamblu ale structurilor cu pereţi din zidărie se referă, în
principal, la lipsa de regularitate structurală în plan şi/sau în elevaţie şi, în special, la:

- lipsa continuităţii traseului forţelor verticale/seismice;

- lipsa de redundanţă.

Notă. Lipsa continuităţii pe verticală a traseului forţelor verticale conduce implicit şi la

formarea etajelor slabe.

Deficienţele menţionate mai sus pot proveni din:

- prevederile proiectului iniţial al clădirii/structurii;

- intervenţiile efectuate în timpul exploatării.

Influenţa acestor deficienţe asupra nivelului de vulnerabilitate seismică determinat prin

calcul poate fi apreciată după cum rezultă din tabelul F.5.2.

Tabelul F.5.2

11/55
F.5.3.1.2.3 Influenţa
deficienţelor de
dimensionare/alcătuire ale
subansamblurilor şi/sau
elementelor structurale
asupra nivelului de
vulnerabilitate determinat
prin calcul conform
F.5.3.1.2.1
Principalele deficienţe de dimensionare/alcătuire constructivă ale elementelor structurale
verticale (pereţi plini, pereţi cu goluri, stâlpi) sunt următoarele:

- rezistenţă insuficientă;

- ductilitate insuficientă.

Notă În cazul pereţilor cu secţiune compusă (T, L, I), lipsa conlucrării pereţilor structurali
de pe cele două direcţii, contribuie la rezistenţă şi ductilitate insuficiente.

Aceste deficienţe pot proveni de asemenea din:

- prevederile proiectului iniţial al clădirii/structurii;

- intervenţiile efectuate în timpul exploatării.

Influenţa deficienţelor de dimensionare/alcătuire constructivă ale elementelor structurale

verticale asupra nivelului de vulnerabilitate seismică determinat prin calcul poate fi
apreciată după cum rezultă din tabelul F.5.3.

Tabelul F.5.3

Principalele deficienţe de alcătuire

ale subansamblurilor/elementelor
structurale orizontale din punct de
vedere al comportării ansamblului
clădirii la cutremur sunt:

- rigiditate şi/sau rezistenţă

insuficiente în plan orizontal;

- lipsa legăturii cu pereţii structurali;

- existenţa elementelor care dau împingeri laterale.

Notă Lipsa legăturii subansamblurilor orizontale cu pereţii structurali este, de regulă, cauza
lipsei de stabilitate a pereţilor sub efectul acţiunii seismice perpendiculară pe planul
peretelui sau al împingerilor laterale.

Deficienţele legate de rezistenţa şi/sau rigiditatea insuficiente în plan vertical (pentru

efectul forţelor verticale) vor fi luate în considerare în cadrul proiectului lucrărilor de
intervenţie în corelare cu lucrările pentru reducerea riscului seismic.

12/55
F.5.3.2 Categorii de lucrări de intervenţie recomandate
Prevederile referitoare la alegerea categoriei de lucrări de intervenţie în funcţie de criteriile
descrise la F.5.3.1. au caracter de recomandare. Evident, în condiţiile concrete ale fiecărei
clădiri expertul trebuie să aibă în vedere şi oportunitatea adoptării unor alte măsuri.

A. Lucrările de intervenţie asupra structurii nu sunt necesare, de regulă, dacă sunt

îndeplinite următoarele două condiţii:

- deteriorarea zidăriei, determinată conform F.5.3.1.1 este nesemnificativă sau

vulnerabilitatea calculată conform F.5.3.1.2.1 este redusă;

- deficienţele de alcătuire de ansamblu şi ale subansamblurilor / elementelor

structurale identificate conform F.5.3.1.2.2 şi F.5.3.1.2.3 au efecte reduse.

De regulă, în aceste cazuri este necesară numai refacerea finisajelor.

B. Pentru cazurile în care:

- deteriorarea pereţilor structurali determinată conform F.5.3.1.1 este moderată sau

vulnerabilitatea calculată conform F.5.3.1.2.1 este moderată

şi

- deficienţele de alcătuire de ansamblu şi ale subansamblurilor / elementelor

structurale identificate conform F.5.3.1.2.2 şi F.5.3.1.2.3 au efecte reduse

pentru satisfacerea obiectivelor de performanţă de bază (OPB) sunt necesare, de regulă,

numai lucrări de intervenţie de reparaţie.

C. În condiţiile de la "B" dacă efectele deficienţelor de alcătuire au efecte moderate sau

dacă investitorul / utilizatorul solicită ca prin efectuarea lucrărilor de intervenţie structura
să satisfacă obiective de performanţă superioare (OPS), expertul va analiza şi
oportunitatea unor lucrări de intervenţie de consolidare individuală a unor elemente
structurale.

D. În cazurile în care zidăria este avariată grav, în condiţiile descrise la F.5.3.1.1 sau dacă
vulnerabilitatea este ridicată, pentru satisfacerea obiectivelor de performanţă de bază
(OPB) pot fi necesare:

- lucrări de intervenţie de consolidare de ansamblu a structurii dacă deficienţele de

alcătuire de ansamblu sunt moderate sau majore;

- numai lucrări de consolidare individuală a unor elemente, dacă deficienţele de

alcătuire de ansamblu sunt reduse

E. Pentru clădirile la care numărul elementelor cu avarii grave este mai mic, aproximativ
⅓¸½ din cel menţionat la punctele A şi B de la F.5.3.1.1 expertul poate examina şi adoptarea
unor lucrări de intervenţie de consolidare/reparare numai pentru elementele avariate cu
obligaţia verificării prin calcul a eficienţei acestora pentru siguranţa ansamblului structurii.

13/55
 F. În condiţiile de la "D" dacă investitorul / utilizatorul solicită ca, prin efectuarea lucrărilor
de intervenţie, structura să satisfacă obiective de performanţă superioare (OPS), expertul
va analiza şi eficienţa economică a lucrărilor prin care se asigură această cerinţă, în raport
cu costurile înlocuirii clădirii.

În cazurile în care zidăria este avariată foarte grav, în condiţiile descrise la F.5.3.1.1 sau
dacă vulnerabilitatea calculată este foarte ridicată, indiferent de severitatea deficienţelor de
alcătuire, sunt necesare lucrări de consolidare de ansamblu. Şi în acest caz se recomandă
compararea costurilor directe şi indirecte ale lucrărilor de intervenţie cu costurile de
înlocuire.

F.5.4 Calculul şi verificarea lucrărilor pentru reducerea riscului seismic

F.5.4.1 Bazele calculului lucrărilor de intervenţie
Calculul elementelor structurale consolidate cu măsuri individuale şi al structurilor
consolidate cu măsuri de ansamblu se va baza pe următoarele principii:

A. Elementele structurale noi, introduse pentru corectarea deficienţelor de alcătuire de

ansamblu (a se vedea F.5.6.2.2) se calculează conform prevederilor din CR6-2006 pentru
solicitările respective. În acest caz, legăturile dintre pereţii existenţi şi cei care se adaugă se
dimensionează pentru preluarea eforturilor de lunecare verticale astfel încât să fie
asigurată conlucrarea lor în toate stadiile de solicitare.

B. În cazul zidăriilor placate cu tencuială armată sau cu beton armat (turnat sau torcretat)
determinarea eforturilor unitare în cele două materiale se face în ipoteza conlucrării celor
două materiale până în stadiul ultim de solicitare al celui mai slab dintre ele; dincolo de
această limită aportul materialului cel mai slab se neglijează. În acest caz eforturile în
zidărie şi în materialul de placare pot fi determinate:

- considerând separat modulii de elasticitate ai zidăriei şi betonului/mortarului de placare;

- neglijând aportul zidăriei şi dimensionând straturile de placare pentru a prelua în

totalitate eforturi secţionale; soluţia este recomandată în cazul zidăriilor din materiale slabe
(de exemplu, cu mortare de argilă sau cu mortare de var cu conţinut foarte mic de liant)
sau în cazul zidăriilor cu elemente lipsite de robusteţe (orientativ, zidăriile care au
deformaţia specifică ultimă mai mică de 2‰, astfel încât cedează înainte ca betonul să
atingă rezistenţa maximă).

În cazul în care se ia în considerare aportul zidăriei existente, caracteristicile mecanice de

rezistenţă şi de rigiditate ale acesteia se introduc în calcul cu valorile determinate conform
P100-3/2008, anexa D (D.3.4.1.7), ţinând seama şi de "factorii de încredere CF" stabiliţi în
funcţie de "nivelul de cunoaştere". În toate cazurile caracteristicile mecanice ale
mortarului/betonului de placare şi ale armăturilor se introduc cu valorile corespunzătoare
construcţiilor noi

În cazul în care legătura/conlucrarea între zidăria existentă şi elementele existente sau noi
se realizează prin ancore pentru zidărie, acestea se verifică pentru rezistenţele de
proiectare la smulgere şi la forfecare precum şi pentru efectul combinat al acestor
solicitări. Rezistenţele de proiectare ale zidăriei se determină prin împărţirea rezistenţelor
medii ale zidăriei existente la coeficientul de siguranţă pentru material (γM ) şi la factorul de
14/55
 M
încredere (CF).

F.5.4.2 Modele şi metode de calcul

Modelele şi metodele de calcul pentru structurile din zidărie consolidate sunt cele date în
P100-3/2008, anexa D (D.3.4.1.3÷ D.3.4.1.6).

Factorii de comportare "q" se iau în considerare în funcţie de neregularităţile în plan şi în

elevaţie, care rămân necorectate după efectuarea lucrărilor de consolidare, conform
prevederilor din P 100-1/2006, cap.8, 8.3.4 considerând următoarele valori ale factorilor de
suprarezistenţă:

- αu/α1 = 1,0 dacă forţele seismice sunt preluate prin conlucrarea elementelor de
consolidare cu zidăria existentă;

- αu/α1 = 1,25 dacă forţele seismice sunt preluate numai prin elementele de
consolidare.

În cazul calculului liniar elastic, modelul şi metoda de calcul se aleg conform prevederilor
din tabelul 4.1 din P 100-1/2006, în funcţie de neregularităţile în plan şi în elevaţie care
rămân după efectuarea lucrărilor de consolidare.

Pentru verificarea pereţilor structurali la acţiunea seismică normală pe planul peretelui,

forţa static echivalentă se determină conform P 100-3/2008, anexa D (D.3.4.2).

F.5.4.3 Criterii de verificare

Criteriile de verificare a siguranţei seismice a elementelor din zidărie după consolidare sunt
cele date în P 100-3/2008, anexa D (D.3.4.1.10).

F.5.5.1 Lucrări de reparaţie

Lucrările de reparaţii au ca scop principal refacerea continuităţii aparente a zidăriei.
Alegerea unuia dintre procedeele prezentate în continuare se face de către expert în funcţie
de:

tipul zidăriei (elemente/mortare/ţesere);

starea de degradare din cauze seismice şi/sau neseismice;
disponibilitatea procedeelor tehnologice.

Lucrările de reparaţie prezentate în continuare preced, după caz, toate categoriile de lucrări
de consolidare.

F.5.5.1 Refacerea mortarului din rosturi

Refacerea mortarului din rosturi este recomandată în cazul în care mortarul este degradat
din acţiunea unor factori de mediu (precipitaţii cu sau fără îngheţ/dezgheţ, agenţi agresivi
din atmosferă etc.) şi, de asemenea în cazul mortarelor foarte slabe (mortare de argilă sau
mortare cu dozaj de var mic - orientativ mai mic decât 1:5). Înlocuirea mortarului are ca
rezultat sporirea rezistenţei la compresiune a zidăriei în cazul pereţilor de grosimi moderate
(până la două cărămizi). Pentru grosimi mai mari, sporul de rezistenţă care rezultă nu mai
este semnificativ deoarece adâncimea zonei în care se poate interveni este limitată.
Operaţia implică scoaterea mortarului existent din rosturi pe o adâncime de 60÷80 mm şi
15/55
înlocuirea acestuia cu un mortar cu proprietăţi mecanice superioare. Orientativ, rezistenţa
mortarului de înlocuire va fi minimum M5 (5 N/mm2) şi va fi de tip ciment - var pentru
asigurarea unei comportări mai puţin fragile decât cea a mortarelor care conţin numai
ciment.). În toate cazurile rezistenţa mortarului nou trebuie să fie inferioară rezistenţei
cărămizilor existente pentru a se evita concentrarea eforturilor şi ruperea zidăriei prin
cedarea cărămizilor în zona de parament unde s-a introdus mortarul nou.

Compoziţia mortarului, în volum, în ordinea descrescătoare a rezistenţei, poate fi aleasă

dintre următoarele:

1 parte ciment Portland: 1 parte pastă de var: 6 părţi nisip

1 parte ciment Portland: 2 părţi pastă de var: 9 părţi nisip
1 parte ciment Portland: 4 părţi pastă de var: 15 părţi nisip

Dacă în rosturi se introduc bare rotunde/platbande din oţel sau din polimeri armaţi cu fibre
(FRP) se poate obţine şi creşterea rezistenţei peretelui la forţă tăietoare. În cazul utilizării
FRP acestea au forma unor fâşii plate cu grosime de 1,0 ÷ 2,0 mm şi lăţimi între 4,0÷6,0
mm.

(c) Armarea rostului cu platbandă metalică (d) Armarea rostului cu bară din oţel rotund (e)
Armarea rostului cu bară rotundă din FRP (f) Produse FRP care se folosesc pentru armarea
zidăriei în rosturi

Figura F.5.12 Bare/platbande metalice şi din FRP introduse în rosturile orizontale ale
zidăriei

16/55
F.5.5.2 Reţeserea zidăriei
Reţeserea/rezidirea zonelor cu fisuri/crăpături constă în înlocuirea elementelor pentru
zidărie care prezintă fisuri cu deschideri mari/crăpături sau care sunt rupte/zdrobite.
Reţeserea se face utilizând elemente pentru zidărie şi mortar cu proprietăţi cât mai
apropiate de cele din zidăria originară din punct de vedere al formei, al dimensiunilor şi al
proprietăţilor mecanice de rezistenţă şi de deformabilitate. Se obţine astfel refacerea
continuităţii zidăriei pe traseul fisurii/crăpăturii. Reţeserea elementelor se face prin
legături/ştrepi atât în planul peretelui cât şi perpendicular pe acesta în cazul pereţilor cu
grosime mare (de exemplu în cazul zidurilor din monumentele istorice). În unele cazuri în
rosturile orizontale pot fi introduse şi bare din oţel (a se vedea F.5.1).

1- Traseul fisurii 2 - Cărămizi care se

înlocuiesc

Figura F.5.13 Înlocuirea cărămizilor rupte

În mod analog trebuie făcută reţeserea zidăriei

în cazul în care prin proiectul de intervenţie se
prevede închiderea unor goluri existente (a se
vedea F.6.3.1) sau umplerea nişelor din zidăria pereţilor. În toate cazurile, este necesar ca
eventualele goluri închise fără ţeserea zidăriei (aşa cum este arătat în fig. F.5.14a) să fie
desfăcute şi umplutura să fie refăcută cu legături corespunzătoare aşa cum se arată în
acest articol.

1. Ancore montate în găuri forate umplute cu mortar epoxidic 2 - Strat de mortar fără
contracţie (circa 50 mm) 3 - Beton de umplutură 4 - Perete existent

(a) Gol pentru care umplutura trebuie refăcută (b) Umplerea golului cu beton (c) Detaliu de
ancorare

Figura F.5.14 Umplerea golurilor în pereţi

Pentru asigurarea conlucrării cu elementele existente sunt necesare şi măsuri pentru

punerea sub efort a elementelor nou introduse. În principal se recomandă:

sprijinirea provizorie a planşeelor atunci când se desface zidăria existentă;

17/55
 transmiterea progresivă a eforturilor prin pene de lemn;
utilizarea straturilor subţiri de mortar pentru evitarea contracţiei şi a deformaţiilor
verticale diferenţiate.

F.5.5.3 Injectarea fisurilor/crăpăturilor

Scopul injectării fisurilor este "refacerea continuităţii aparente a zidăriei". Totodată
injectarea permite umplerea golurilor/fisurilor existente provocate de cauze neseismice
(fenomene fizice sau chimice). Deşi în mod curent se vorbeşte despre "refacerea integrităţii
iniţiale" a zidăriei, procedeul nu poate fi aplicat pentru toate categoriile de fisuri şi ca atare
trebuie avut în vedere că integritatea iniţială nu poate fi complet refăcută. Ca atare
procedeul trebuie încadrat în categoria "reparaţii" şi nu în grupa procedeelor de
"consolidare" aşa cum este considerat de multe ori. Menţionăm şi faptul că această
intervenţie nu poate corecta degradarea rezistenţei şi a rigidităţii zidăriei care rezultă din
parcurgerea mai multor cicluri de deformaţii inelastice la cutremurele puternice

În cazul lucrărilor de consolidare de toate categoriile, injectarea fisurilor este o etapă

premergătoare, obligatorie chiar în cazul în care aportul zidăriei existente este neglijat
pentru evaluarea capacităţii clădirii după intervenţie.

F.5.5.3.1 Injectarea cu amestecuri pe bază de ciment

Procedeul de injectare a amestecurilor pe bază de ciment se aplică diferenţiat pentru
principalele tipuri de fisuri care pot să apară în pereţii din zidărie nearmată (ZNA) din cauze
seismice sau neseismice

Indicaţii privind folosirea injecţiilor, preluate din reglementările din California, sunt date în
fig. F.5.15.

Figura F.5.15 Fisuri caracteristice în pereţi din ZNA care se

tratează prin injectare

Pentru fiecare categorie de fisură dintre cele menţionate în desen

sunt stabilite condiţiile de reparare prin injectare şi, după caz,
unele măsuri suplimentare apreciate ca folositoare:

Fisurile 1 şi 5 pot fi reparate prin

injectare.

În plus, se recomandă:

- verificarea condiţiilor de rezemare pentru planşeele care descarcă pe zidurile

perpendiculare (la colţuri) care ar putea fi afectate prin deplasarea acestora;

- prevederea unor legături pentru preluarea forţei tăietoare adusă de planşee (dacă
aceste legături nu există sau sunt avariate).

Fisura 2 poate fi reparată prin

injectare.

18/55
Dacă peste golul de uşă/fereastră există un buiandrug de oţel sau de lemn injectarea
trebuie făcută de pe ambele feţe pentru a se asigura pătrunderea completă a mortarului.

Fisurile 3, 4 şi 6 sunt în general închise sub efectul încărcărilor verticale. Prin injectare
pot legate fragmentele de cărămidă şi pot fi umplute numai rosturile verticale
longitudinale interioare.
Fisura 7 nu poate fi reparată prin
injectare.

Arcele sunt, de regulă executate cu îngrijire astfel încât nu există rosturi neumplute sau
goluri interioare; arcele în care cărămizile sunt rupte sau deplasate trebuie rezidite

Fisura 8 nu poate fi reparată prin

injectare

Această fisură este, de regulă, înclinată şi a rezultat din forfecarea cărămizilor; refacerea
reazemului implică rezidirea locală după eliminarea cărămizilor crăpate/rupte.

Fisura 9, poate fi reparată prin injectare dacă deschiderea nu depăşeşte 18÷20 mm

(~3/4"). Reparaţia se poate executa în următoarele condiţii:

- zonele cu fisuri analoage cu 8 se repară aşa cum s-a arătat mai sus;

- dacă fisurile sunt într-un şpalet care face parte dintr-un perete solicitat în planul său
de forţe seismice, rosturile orizontale pe care s-a produs lunecarea se desfac pe o
adâncime de 35÷40 mm, pe ambele feţe şi vor fi reumplute cu mortar;

- este necesar ca structura să fie reevaluată având în vedere suprasolicitările datorate

fisurilor din forţă tăietoare care s-au produs în şpaleţi

Fisurile 10 pot fi reparate prin injectare. Aceste fisuri sunt datorate unor cauze
neseismice (de regulă, cedării fundaţiilor) iar intervenţiile se fac numai după
identificarea cauzelor.

Prin injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de ciment se asigură sporirea rezistenţei

zidăriei la compresiune şi la forfecare şi a rigidităţii pereţilor avariaţi până la valori
apropiate de cele iniţiale, sau chiar peste acestea:

circa 80% din rezistenţa iniţială la compresiune.

între 0,8 ÷ 1,1 din rigiditatea peretelui în plan şi 0,8 ÷ 1,4 din rezistenţa peretelui în
plan

Amestecul care se injectează poate fi:

grout cu următoarea compoziţie (părţile măsurate în volum)

- 3 părţi nisip fin.

- 1 parte nisip grosier

- 1 parte ciment Portland

19/55
- ½ parte var tip S

- ½ parte cenuşă tip F

Se adaugă circa 2 1/2 părţi de apă astfel încât să fie asigurată fluiditatea necesară; pe
parcursul execuţiei se poate adăuga apă pentru menţinerea consistenţei necesare. Durata
de folosire a amestecului este de 2 1/2 ore din momentul adăugării apei în amestecul
uscat

mortar (tip "N")

- 4,5 ÷ 6 părţi de nisip pentru zidărie

- 1 parte de ciment alcalin (tip I sau II)

- 1 parte var tip "S"

În Italia se recomandă folosirea unui amestec cu dozaj de 150 ÷ 200 kg ciment/m 3, cu

raport apă/ciment cuprins între 1,0÷2,0 şi cu adaosuri pentru sporirea lucrabilităţii.

F.5.5.3.2 Injectarea cu amestecuri pe bază de răşini epoxidice

Injectarea fisurilor cu amestecuri pe bază de răşini epoxidice are ca efect sporirea de 2 ÷ 4
ori a rezistenţei la forţe laterale în planul peretelui dar creşteri mult mai mici (10 ÷ 20%) ale
rigidităţii. Din acest motiv, dacă se adoptă procedeul de injectare cu răşini epoxidice este
necesar să se verifice efectele asupra întregii structuri a sporului deosebit de rezistenţă
care ar putea fi obţinut pe această cale.

Răşinile epoxidice expansive îşi măresc volumul de până la patru ori pe parcursul perioadei
de întărire de şapte zile. Comportarea sub sarcină a acestui produs este de tip ductil ceea
ce îmbunătăţeşte răspunsul seismic al pereţilor din zidărie nearmată. Utilizarea răşinilor
expansive este eficientă, în raport cu alte tehnici de reabilitare în special în cazul zidăriilor
vechi, cu mortare slabe sau deteriorate.

Pentru adoptarea soluţiei de injectare a zidăriei cu răşini epoxidice se recomandă să se ţină

seama de următoarele caracteristici:

A. Avantaje:

grosimi foarte subţiri;

lipsa de contracţie;
rezistenţă ridicată (100 N/mm 2);
domeniul larg de folosire;
uşurinţă de punere în operă;
poate umple fisuri microscopice;
întărire rapidă;
aderenţa foarte bună la zidărie;
rezistenţă la coroziune.

B. Dezavantaje:

20/55
 cost ridicat;
deformaţie curgere vâscoasă ridicată, mai ales la răşinile pure;
substanţe inflamabile, pierd rezistenţa la temperaturi ridicate;
comportare fragilă;
rezistenţă moderată când este folosită în combinaţie cu materiale inerte;
modul de elasticitate scăzut (E r@ 1/10 Ec);
necesită manoperă specializată.

Aşa cum s-a arătat mai sus, injectarea nu poate fi realizată pentru toate tipurile de fisuri.
Trebuie să se ţină seama de faptul că eficienţa procedeului depinde de mai mulţi factori
dintre care cei mai importanţi sunt:

alcătuirea zidăriei;
compoziţia amestecului care se injectează (compatibilitatea acestuia cu zidăria
existentă din punct de vedere fizico-chimic şi al proprietăţilor mecanice - rezistenţa şi
aderenţa);
tehnologia de execuţie: numărul şi dispunerea găurilor de injectare, presiunea şi
viteza de injectare;
eficienţa controlului de calitate asupra materialelor şi a tehnologiei de execuţie.

De regulă, în fisuri cu deschiderea mai mică de 2 mm se injectează răşină epoxidică iar

pentru deschideri mai mari se injectează amestecuri pe bază de ciment

În condiţii de laborator s-a realizat şi injectarea cu amestecuri pe bază de ciment a unor

fisuri cu deschideri chiar sub 1 mm. dar, în mod curent, procedeul utilizat nu este aplicabil
pe scară largă în şantiere.

Principalele etape ale operaţiei de injectare sunt următoarele:

forarea golurilor cu diametre 30÷50 mm la distanţe de 300 ÷ 500 mm; se recomandă

ca găurile să fie înclinate faţă de corpul zidăriei
montarea tuburilor de injectare cu diametrul de circa 20 mm şi lungime de circa 100
mm;
închiderea fisurilor şi a spaţiilor din jurul tuburilor de injectare (se foloseşte, de regulă,
pastă de ipsos);
curăţarea cu apă a fisurilor şi a golurilor prin introducerea apei în tuburi de jos în sus;

injectarea amestecului cu o presiune între 0,1÷0,5 MPa în funcţie de starea şi de tipul

zidăriei, succesiv în fiecare tub începând cu cel situat la partea inferioară;
operaţia se repetă, cu un amestec mai fin, pentru fisurile cu deschideri mici (eventual
cu răşină epoxidică)

Injectarea zidăriilor mixte alcătuite din două straturi exterioare de cărămizi sau blocuri de
piatră şi un strat interior din cloţuri/moloz (întâlnite, în special, la monumentele istorice) se
va face cu deosebită grijă pentru a se evita căderea pereţilor exteriori sub presiunea
mortarului injectat.

21/55
Eficienţa injectării cu amestecuri pe bază de ciment a fost verificată experimental.
Încercările au arătat că injectarea fisurilor cu mortar (grout) de ciment are următoarele
efecte:

asigură refacerea rezistenţei zidăriei de calitate curentă;

sporeşte rezistenţa zidăriei de calitate slabă;
în cele mai multe cazuri nu influenţează rigiditatea zidăriei

Din acest motiv injectarea trebuie considerată numai ca o operaţie pregătitoare pentru alte
tipuri de intervenţii (placarea cu tencuieli/betoane armate sau cu FRP).

F.5.5.3.3 Injecţii armate

Injecţiile însoţite de introducerea unor elemente metalice (platbande, bare rotunde) -
denumite în mod curent în practica din România injecţii armate - sporesc rezistenţa la
întindere şi forfecare în zonele importante pentru realizarea conlucrării spaţiale a pereţilor
de pe direcţiile principale ale clădirii (colţuri, ramificaţii, intersecţii).

Efectul injecţiilor armate este bazat pe confinarea laterală a zidăriei datorată barelor
metalice. Intervenţia poate fi asociată cu placarea cu beton armat pe ambele feţe ale
peretelui în scopul de a îmbunătăţi confinarea laterală şi de a mări secţiunea rezistentă. În
felul acesta, sporesc:

aderenţa între straturile zidăriei

rezistenţa la forfecare a zidăriei
ductilitatea zidăriei

Intervenţia presupune o zidărie cu proprietăţi mecanice bune; în caz contrar se recomandă

o consolidare prealabilă.

Figura F.5.16 Injecţii armate la colţuri, ramificaţii şi intersecţii

În practica curentă din România repararea zidăriilor prin injectarea fisurilor se face în
următoarele condiţii:

- fisurile mici (cu deschideri < 2 mm) nu se pot injecta sau injectarea lor implică, în
general, materiale, dispozitive şi utilaje care nu se găsesc în dotarea curentă a
întreprinderilor din România;

- fisurile mari (cu deschideri între 2 ÷10 mm) pot fi injectate cu procedee manuale sau
mecanice;
22/55
- pentru fisurile foarte mari (cu deschideri > 10 mm) injectarea nu este eficientă.

F.5.5.4 Alte procedee

F.5.5.4.1 Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie

Eliminarea cărămizilor rupte şi înlocuirea lor cu beton este o soluţie mai uşor de executat
decât reţeserea cu cărămidă.

Desfacerea zidăriei deteriorate se face cu grijă pentru a nu se afecta zonele adiacente.

Feţele cărămizilor care vor veni în contact cu betonul de umplutură se curăţă de resturile
de mortar prin frecare energică cu peria de sârmă. Înainte de turnarea betonului pe aceste
feţe se aplică un strat de lapte de ciment cu adaos de aracet sau de răşini epoxidice pentru
facilitarea aderenţei. Betonul turnat va avea rezistenţă comparabilă cu a cărămizilor
înlocuite (orientativ clasa C8/10) şi o lucrabilitate adecvată pentru a pătrunde în spaţiile
dintre cărămizi.

Introducerea plaselor de armare cu bare ancorate în rosturile zidăriei existente contribuie şi

la preluarea eforturilor din contracţie din beton. Şi în această soluţie se recomandă ca la
partea superioara a plombei să se introducă un strat de mortar cu ciment fără contracţie.

Figura F.5.17 Plombarea cu beton a crăpăturilor din zidărie

F.5.5.4.2 Montarea scoabelor în zonele cu crăpături/fracturi extinse

Procedeul a fost folosit în România după cutremurul din 1977 dar nu este întâlnit în
literatura de specialitate din alte ţări. Scoabele se montează pe traseul fisurii (după
injectare) în goluri forate în zidăria neafectată. Câmpul de scoabe se acoperă apoi cu
tencuială cu mortar de ciment. Folosirea "coaserii" fisurii cu scoabe fără injectare/matare
prealabilă cu mortar de ciment are o eficienţă îndoielnică şi nu este recomandabilă.

Figura F.5.18 Repararea fisurilor

prin "coasere" cu scoabe

F.5.5.4.3 Placarea locală, pe

traseul fisurii/crăpăturii, cu
tencuială armată

23/55
Procedeul se aplică pentru repararea elementelor de zidărie în cazul existenţei unor fisuri
cu deschideri mici sau moderate. Este aplicat de asemenea pe plinurile orizontale de
zidărie în cazul în care se urmăreşte sporirea capacităţii de rezistenţă la forfecare (în
special şpaleţii şi buiandrugii de zidărie - a se vedea şi F.5.6.1.2).

Figura F.5.19 Placarea locală, pe

traseul fisurii, cu tencuiala armată

F.5.5.4.4 Repararea panourilor de

zidărie de umplutură
Panourile de umplutură din zidărie pot
fi afectate atât de acţiunea seismică
perpendiculară pe plan peretelui cât şi
de acţiune seismică în planul
peretelui.

F.5.5.4.4.1 Repararea deteriorărilor datorate acţiunii seismice în planul peretelui.

Deteriorarea panourilor de zidărie înrămate în cadre de beton armat sau din oţel se
datorează în principal incompatibilităţii între deformaţiile impuse de structură şi
capacitatea de deformare laterală a zidăriei. În funcţie de nivelul/amploarea deteriorării în
continuare sunt recomandate soluţiile de intervenţie

Figura F.5.20 Deteriorarea panourilor de umplutură la colţuri

Desprinderea mortarului pe conturul panoului şi zdrobirea izolată la colţuri (fig. F.5.20a)

este o deteriorare nesemnificativă care se poate remedia prin injectarea fisurilor şi
refacerea rostului de mortar aşa cum se arată la F.5.5.1.

Deteriorarea moderată (fig. F.5.20b) constă în zdrobirea mortarului şi producerea

fisurilor/crăpăturilor în element (uneori cu desprinderea feţei exterioare la elementele cu
goluri). Pentru remediere se iau următoarele măsuri:

- se înlătură elementele deteriorate şi se înlocuiesc cu elemente de aceleaşi dimensiuni

(pentru a se asigura ţeserea);

- se injectează fisurile formate pe perimetrul panoului;

- se aplică un strat de FRP pe zona afectată (eventual).

24/55
Deteriorarea gravă constă în zdrobirea completă a elementelor din zona colţului, care se
manifestă prin expulzarea feţelor laterale la elementele cu goluri, precum şi fisurarea la 45o
şi/sau lunecarea în rostul orizontal (fig. F.5.20c).

În acest caz dacă aportul zidăriei nu influenţează siguranţa seismică a clădirii se

recomandă ca măsură de intervenţie înlocuirea peretelui din cărămidă cu un perete uşor, cu
schelet din lemn sau metalic, montat astfel încât să nu fie afectat de deformaţiile impuse
de structură.

Dacă peretele de umplutură contribuie la preluarea forţei seismice sunt necesare măsuri
pentru sporirea rezistenţei sale la deformaţiile impuse de structură:

- În cazul panourilor executate cu elemente cu ruperi fragile (cărămizi, blocuri ceramice cu

pereţi subţiri, blocuri din BCA) se procedează la refacerea peretelui cu cărămizi pline sau cu
procent redus de goluri şi eventual la consolidarea structurii de beton pentru a prelua
diferenţa de greutate. La refacerea panoului se recomandă şi armarea acestuia în rosturile
orizontale.

- Placarea peretelui cu tencuieli armate cu oţel sau FRP.

În toate cazurile se va verifica rigiditatea panoului consolidat astfel încât să nu se producă

deteriorarea stâlpilor cadrului prin interacţiunea cu acesta.

F.5.5.4.4.2 Repararea deteriorărilor datorate acţiunii seismice perpendiculare pe

planul peretelui
Panourile de umplutură amplasate în cadre de beton sau de oţel sunt expuse riscului de
fisurare, rupere sau răsturnare sub acţiunea forţei seismice care acţionează perpendicular
pe planul peretelui. În cele mai multe cazuri acţiunea seismică perpendiculară pe planul
peretelui se produce simultan cu acţiunea în planul peretelui ceea ce dă naştere unei stări
de eforturi care, practic, nu poate fi evaluată analitic.

Figura F.5.21
Deteriorarea panourilor de umplutură sub
efectul combinat al acţiunii seismice

Deteriorarea moderată estecaracterizată

prin zdrobirea mortarului şi ieşirea acestuia
din rosturi în unul sau mai multe rosturi orizontale (la bază, la mijlocul înălţimii, sub grindă)
şi uneori fisuri foarte fine în "X " în zona centrală a panoului (fig. F.5.21a). Pentru remediere
se recomandă refacerea mortarului în rosturile orizontale şi placarea peretelui cu
beton/mortar/FRP.

Deteriorarea arătată în fig. F.5.21b este considerată gravă. Aceasta constă în fisurare
diagonală extinsă (din colţ în colţ) completată cu zdrobirea mortarului în rosturile orizontale
de la bază, de la mijlocul înălţimii şi de sub grindă. Panoul prezintă deplanare vizibilă.

În acest caz remedierea constă în desfacerea şi refacerea zidăriei cu eventuale măsuri

asigurare a stabilităţii împotriva răsturnării.
25/55
În cazul pereţilor de umplutură alcătuiţi dintr-un singur strat trebuie luate, în primul rând,
măsuri pentru împiedicarea deplasării perpendicular pe plan. În acest scop se montează la
partea superioară, pe fiecare faţă a peretelui, corniere fixate de grinda de beton (cu ancore
mecanice sau chimice) sau sudate de grinzile cadrelor metalice.

Cutremurele recente au arătat că, în cazul pereţilor alcătuiţi din două straturi de cărămizi cu
gol de aer la interior, stratul exterior are riscul cel mai ridicat de răsturnare dacă nu sunt
prevăzute legături transversale sau acestea sunt insuficiente.

Figura F.5.22 Căderea stratului exterior al panoului de

zidărie de umplutură în lipsa legăturilor transversale

O astfel de avariere este posibilă la multe clădiri interbelice

din România la care panourile exterioare de închidere sunt de
acest tip (zidăria "americană").

O soluţie acceptabilă pentru asigurarea stabilităţii este în această situaţie placarea stratului
exterior cu plase din FRP ancorate la nivelul planşeului şi refacerea tencuielii. Montarea în
pereţii existenţi a ancorelor de legătură prevăzute de standardul SR EN 845-1 pentru acest
tip de alcătuire este deosebit de dificilă şi implică durate lungi de execuţie.

În cazul panourilor care nu sunt în contact nemijlocit cu cadrul este necesară asigurarea
împotriva răsturnării prin profile metalice dispuse de fiecare parte a peretelui şi fixate de
cadru (de exemplu, prin ancore chimice/mecanice - în cazul cadrelor din beton armat sau
prin sudură - în cazul cadrelor din oţel) aşa cum se procedează cu pereţii nestructurali.

F.5.5.4.5 Repararea intervenţiilor necontrolate asupra pereţilor din zidărie

În multe clădiri se constată că rezistenţa pereţilor din zidărie, structurali şi/sau
nestructurali, a fost slăbită prin practicarea de goluri şi/sau şliţuri pentru trecerea
instalaţiilor.

În aceste cazuri se recomandă ca măsurile de intervenţie stipulate în proiecte să se refere

şi la remedierea acestor defecte.

În această categorie se înscriu:

şliţurile orizontale sau oblice executate prin spargere sau zidire, indiferent de lăţime
şi de adâncime, pentru clădirile situate în zone cu acceleraţia seismică de calcul
≥0,16g;
şliţurile orizontale sau oblice executate prin spargere sau zidire, cu lungime mai mare
de 1500 mm şi adâncime mai mare de 25 mm în pereţi structurali cu grosime ≥ 240
mm pentru clădirile situate în zone cu acceleraţia seismică de calcul ≤0,12g;
şliţurile verticale cu adâncime mai mare de 30 mm şi lăţime mai mare de 200 mm în
pereţi structurali cu grosime ≥ 240 m pentru clădirile situate în zone cu acceleraţia
seismică de calcul ≥ 0,16g;
toate şliţurile orizontale şi înclinate în pereţi nestructurali cu grosimea ≤ 150 mm cu
excepţia şliţurilor cu adâncimea maximă de 20 mm executate prin frezare, pentru

26/55
 montarea instalaţiilor electrice.

În cazul în care, în urma verificărilor prin calcul rezultă că rezistenţa secţiunii reduse este
insuficientă se procedează la consolidarea locală prin:

- plombarea golurilor sau şliţurilor cu beton;

- umplerea nişelor cu zidărie ţesută sau cu beton

- înlocuirea zidăriei degradate;

- placarea cu tencuială armată a zonei slăbite sau a întregului perete

- consolidarea cu procedee specifice a elementelor din beton armat

În cazul buiandrugilor sau arcelor din zidărie perforate pentru trecerea instalaţiilor ca în fig.
F.5.23a se modifică instalaţia (schimbarea traseului şi/sau a punctelor de traversare) şi
apoi se reface elementul deteriorat sau se consolidează elementul pentru compensarea
reducerii de rezistenţă. Aceleaşi măsuri se aplică şi în cazul în care instalaţiile perforează
elementele planşeelor (fig. F.5.23b).

Figura F.5.23 Perforarea arcelor de zidărie şi a grinzilor de beton armat pentru trecerea
instalaţiilor

F.5.6 Lucrări de consolidare

F.5.6.1 Intervenţii de consolidare individuală a elementelor structurale
F.5.6.1.1 Consolidarea zidăriei prin placare cu materiale cu proprietăţi superioare
Consolidarea pereţilor structurali din zidărie pentru sporirea rezistenţei se face, de regulă,
prin placarea peretelui pe una sau pe ambele feţe cu tencuiala armată cu plasă din oţel,
grile polimerice de înaltă rezistenţă şi rigiditate.

Placarea se poate aplica şi parţial, numai pe unele părţi ale peretelui pentru remedierea
unor deficienţe locale, de exemplu, dacă se constată rezistenţa insuficientă la forţă
tăietoare a unora dintre şpaleţii între uşi/ferestre.

F.5.6.1.1.1 Placare cu beton/mortar armat cu plase legate/sudate din oţel beton

27/55
Placarea zidăriilor existente cu mortar de ciment sau cu beton este un procedeu de
consolidare folosit pe scară largă în România dar şi în multe alte ţări.

Placarea se aplică pe una sau pe ambele feţe după pregătirea corespunzătoare a zidăriei
asupra căreia se intervine.

Pregătirea suprafeţei zidăriei constă în:

desfacerea tencuielilor şi curăţarea cărămizilor de resturile de mortar (la roşu);

desfacerea rosturilor de mortar pe o adâncime de circa 10÷15 mm;
injectarea fisurilor cu pastă/mortar de ciment sau cu răşini epoxidice;
curăţirea suprafeţei de resturi de praf şi umezirea cărămizilor prin spălare cu jet de
apă sub presiune;
aplicarea unui strat subţire de mortar (tinci) pentru amorsarea tencuielii;
aplicarea unui prim strat de mortar cu grosimea de circa 10÷15 mm;
montarea armăturii şi fixarea acesteia de ancorele montate în găuri forate în perete
(circa 4÷6 ancore / m2, cu diametre ɸ6 ÷ ɸ8 pe fiecare faţă);
aplicarea celui de al doilea strat de mortar în grosime de circa 15÷20 mm astfel încât
grosimea totală a placării să fie de minimum 30 mm.

1. Zidăria existentă 2 - Traseul fisurii 3- Ştuţ pentru injectare

4 - Închiderea spaţiului de lângă ştuţ cu ipsos 5- Tencuiala armată

Figura F.5.24 Injectarea şi placarea cu tencuială armată a pereţilor fisuraţi

Materialele folosite sunt, de regulă, următoarele:

- Mortar de ciment cu rezistenţa la compresiune de circa 20÷30 N/mm 2;

- Plasă din bare de oţel OB 37 /PC 52 cu diametrul între 6 ÷ 10 mm dispuse la circa 100 ÷
150 mm pe orizontală şi pe verticală; în jurul golurilor se pot monta bare mai groase; barele
vor fi legate cu sârmă neagră iar pentru asigurarea ancorajului la margini se recomandă ca
barele orizontale să fie sudate de două bare verticale cu grosimea de 10 mm dispuse la
circa 100 mm distanţă una de alta. Folosirea plaselor sudate din oţel STNB trebuie evitată
având în vedere lipsa de ductilitate a acestui material. În mod excepţional, folosirea
plaselor sudate se poate face numai în condiţiile prevăzute de CR 6-2006, 7.1.2.4 (6) şi de
P 100-1/2006, pentru clădirile noi din zidărie cu inimă armată (ZIA). În plus dificultăţile de
28/55
introducere a plaselor în interiorul clădirilor existente prin golurile de uşi şi ferestre implică
tăierea acestora în fâşii şi, în consecinţă, prevederea unui număr mare de suprapuneri.

Placarea cu beton se face cu grosimi mai mari care pot ajunge la 75÷100 mm în cazul
turnării în cofraje şi la 50-60 mm în cazul aplicării prin torcretare.

Eficienţa conlucrării între straturile de placare şi zidărie existentă depinde de aderenţa

mortarului/betonului la suprafaţa zidăriei şi de condiţiile de ancorare a plaselor de zid. În
mai multe lucrări se subliniază că încercările efectuate pe zidării placate cu tencuieli
armate cu grosimea de circa 30 mm au arătat că, în cazul unui număr insuficient de ancore
(în medie, mai puţin de 6 ancore /m2 de perete), cedarea s-a produs prin desprinderea
stratului de placare.

Aceleaşi încercări au arătat că în cazul placării pe ambele feţe rezistenţa la forţă tăietoare
a pereţilor a fost sporită semnificativ. Efectele placării sunt însă diferite în funcţie de
geometria elementului. Mai mult decât atât, din încercări a rezultat că pentru pereţi cu
raport înălţime /lungime mai mare decât unitatea, mecanismul de cedare s-a modificat: în
loc de cedare prin forfecare, elementele placate au cedat prin încovoiere. Modificarea
comportării impune ca efectul placării să nu poată fi exprimat prin valoarea absolută a
rezistenţei la forţă tăietoare ci numai prin raportul între rezistenţa la forţe laterale a
peretelui înainte şi după placare (a se vedea şi F.5.6.1.1.2).

În mod evident placarea are un efect relativ mai important asupra pereţilor cu zidărie de
proastă calitate (de exemplu pentru zidăriile cu rezistenţă la forfecare de circa 0,05
N/mm2) pentru care sporul de rezistenţă este foarte important, între 300÷400%, în timp ce
pentru pereţii din zidărie de bună calitate sporul care se obţine este numai de circa 30%.

(a) Detaliu în câmp curent (b) Detaliu la intersecţii (c) Detaliu în zona de modificare a
grosimii peretelui (d) Detaliu montare ancore la colţuri-vedere (e) Detaliu montare ancore
la colţuri-plan
29/55
Figura F.5.25 Detalii de placare a zidăriei cu tencuieli armate/beton armat utilizate în
România

Pentru creşterea capacităţii de rezistenţă la încovoiere a peretelui armăturile din straturile

de placare trebuie să aibă continuitate la toate nivelurile placate şi să fie ancorate la
fundaţie (a se vedea F.5.6.2.1.4).

Continuitatea armăturilor de la un nivel la altul se realizează prin traversarea planşeelor cu

grupuri de bare la interax de 50÷60 cm care se suprapun pe lungimi de cel puţin 50
diametre cu barele din straturile de placare. Aria barelor din grup este cel puţin egală cu
aria armăturilor din stratul de placare pe zona respectivă.

Figura F.5.26 Continuitatea barelor din straturile de

placare

F.5.6.1.1.2 Calculul rezistenţei pereţilor placaţi cu

tencuială armată sau cu beton armat
Calculul rezistenţei pereţilor placaţi cu tencuială armată,
cu grosimea ≤ 50 mm, se face considerând că rezistenţa
iniţială a peretelui creşte proporţional cu raportul dintre
rigiditatea peretelui placat (Rzid, placat) şi rigiditatea
peretelui existent (Rzid, existent).

Rigiditatea laterală a peretelui placat se determină prin însumarea rigidităţii peretelui de

zidărie şi a rigidităţii straturilor de placare:

Rzid, placat​ = Rzid,existent + R placare

Prin urmare dacă rezistenţa de proiectare la forfecare a peretelui existent este V cap,existent ,
rezistenţa de proiectare la forfecare a peretelui placat cu tencuială armată este:

Pentru cazul pereţilor placaţi cu beton armat, se neglijează

capacitatea de rezistenţă a zidăriei existente şi a betonului
de placare şi, prin urmare rezistenţa de proiectare la forţa tăietoare a peretelui placat se
determină numai în funcţie de rezistenţa la întindere a armăturilor orizontale şi de
rezistenţa armăturilor verticale, prin efectul de dorn, cu relaţia:

unde :

- A sh - este aria totală a armăturilor orizontale intersectate de o fisură la 45 o

- A sv - este aria totală a armăturilor verticale intersectate de o fisură la 45 o

- f yd - este rezistenţa de proiectare a oţelului din straturile de placare.

30/55
Pentru calculul forţei tăietoare capabile a panoului placat (V cap,placat) s-a luat factorul de
reducere a capacităţii armăturilor orizontale egal cu 0,8 şi factorul de reducere a capacităţii
armăturilor verticale egal cu 0,2 (a se vedea CR6-2006).

F.5.6.1.1.3 Placare cu produse din polimeri armaţi cu fibre (FRP)

În prezent nu există în nici o ţară reglementări tehnice detaliate privind utilizarea polimerilor
armaţi cu fibre pentru repararea/consolidarea pereţilor din zidărie.

Standardul european SR EN 1998-3 prevede, în principiu, posibilitatea consolidării pereţilor

existenţi prin placare cu reţele/plase de FRP aplicate pe una sau pe ambele feţe.
Standardul face precizarea că acestea trebuie să fie ancorate pe zidurile transversale, dar
nu furnizează reguli de aplicare în proiectare.

În aceste condiţii majoritatea informaţiilor privind utilizarea FRP (detalii de montare şi

elemente de calcul) provin de la furnizori.

Placarea se realizează cu plase, benzi sau bare din fibre de sticlă sau de carbon înglobate
într-o răşină epoxidică.

Placarea cu benzi aşezate numai pe o singură direcţie se foloseşte dacă este necesară
sporirea rezistenţei peretelui la acţiunea perpendiculară pe plan pe direcţia respectivă
(numai benzi verticale/orizontale sau reţea de benzi).

Figura F.5.27 Placarea pereţilor de zidărie cu benzi din FRP

În mod analog se dispun în perete barele din FRP.

Figura F.5.28 Dispunerea pe

perete a barelor din FRP

31/55
 Figura F.5.29 Montarea barelor din FRP în perete

Placarea se aplică pe pereţii din zidărie după pregătirea corespunzătoare a acestora.

Peretele se curăţă de resturile de finisaje/tencuială prin frecare cu peria de sârmă fără a fi
necesare metode mai puternice (sablare, de exemplu).

Placarea zidăriilor cu FRP are următoarele efecte principale:

sporirea rezistenţei pereţilor la forţele seismice în plan şi perpendiculare pe plan;

sporirea rezistenţei la forfecare este în funcţie de eficienţa legăturii dintre panoul de
zidărie şi fibre; în cazul mortarelor pe bază de ciment cedarea se produce prin
desprinderea stratului de fibre;
sporirea ductilităţii zidăriei.

În ceea ce priveşte efectele placării pereţilor de zidărie cu FPR subliniem că acestea trebuie
examinate cu atenţie deoarece pot fi diferite în funcţie de modul de aplicare pe ansamblul
peretelui.

De exemplu:

În cazul în care folia/plasa se aplică pe şpaleţi ductili (care cedează din compresiune
excentrică - rocking critical wall), fără a fi legată cu plinurile orizontale de zidărie,
capacitatea de rezistenţă şi modul de rupere nu se modifică, dar scade degradarea
ciclică;
Dacă placarea leagă şpaletul de plinurile orizontale de zidărie (parapet şi buiandrug),
capacitatea de rezistenţă la compresiune excentrică sporeşte ceea ce poate
modifica modul de rupere, favorizând ruperea fragilă prin forţă tăietoare.

Placarea pe ambele feţe este indicată în special pentru a spori rezistenţa la acţiunea
seismică perpendiculară pe planul peretelui.

Eficienţa placării pereţilor cu FRP depinde şi de:

Asigurarea conlucrării cu zidăria existentă;

Ancorarea plaselor /benzilor la capete.

În general ancorarea plaselor de FRP este dificilă deoarece acestea nu pot fi îndoite la
unghi drept pe pereţii transversali. În aceste condiţii ancorarea trebuie să se realizeze cu
dispozitive speciale capabile să transmită eforturile ridicate din fibre la masa zidăriei. De
exemplu se poate folosi un profil "U" din FRP montat într-un şanţ creat prin frezare în
32/55
zidărie. Ţesătura de FRP se suprapune peste profilul "U" iar legătura dintre acesta şi zidărie
se realizează cu răşini compatibile cu matricea armăturii.

Figura F.5.30 Ancorarea ţesăturii FRP la capete.

Dacă placarea urmăreşte sporirea rezistenţei la încovoiere perpendicular pe plan este

necesar ca plasa/banda sau barele să fie ancorate corespunzător în planşeu. Şi în acest
caz sunt necesare detalii speciale din cauza dificultăţilor de a realiza îndoirea la unghi drept
fără a se asigura o anumită rază de curbură. În cazul în care placarea urmăreşte sporirea
rezistenţei peretelui pentru acţiunea seismică în plan este necesar să se asigure
continuitatea placării de la un nivel la altul şi la bază, prin legare cu fundaţiile.

Rezultate similare se obţin şi prin placarea zidăriei grile polimerice.

Figura F.5.31 Placarea pereţilor de zidărie cu grile polimerice

33/55
Principalele avantaje ale placării cu tencuieli armate cu grile polimerice sunt următoarele:

- grosimea stratului de tencuială poate fi mai mică decât în cazul folosirii plaselor
sudate din oţel;

- tencuiala se poate executa folosind mortar de var (sau cu foarte puţin adaos de
ciment);

- nu există riscul apariţiei petelor de rugină dacă acoperirea este redusă.

F.5.6.1.2 Consolidarea locală a plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri

Consolidarea plinurilor orizontale de zidărie de peste goluri (uşi/ferestre) are următoarele
efecte:

- sporirea rezistenţei la încovoiere, prin introducerea imediat deasupra golului a unor

profile laminate asociate cu zidăria şi ancorate în pereţii alăturaţi;

- sporirea rezistenţei la forţă tăietoare prin placare cu tencuială armată cu plase de

oţel sau cu alte materiale cu rezistenţă ridicată la întindere;

Figura F.5.32 Placarea parţială pentru consolidarea buiandrugilor şi a şpaleţilor între

ferestre

- sporirea simultană a rezistenţei la încovoiere şi la forţă tăietoare prin următoarele

elemente:

- buiandrug metalic peste gol, prins în zidărie cu şuruburi/ancore sau înglobat în

beton; buiandrugul plasat peste arc elimină încărcarea verticală a acestuia;

- centură tirant la planşeu din oţel rotund/ profile sau beton armat;

- injecţii armate în zidărie şi placare cu tencuială armată.

34/55
 Figura F.5.33 Buiandrug metalic peste
gol

F.5.6.1.3 Consolidarea zidăriei cu

centuri şi stâlpişori din beton armat
Consolidarea zidăriei prin introducerea
de centuri şi stâlpişori din beton armat aduce următoarele avantaje

- crearea unei stări de eforturi multiaxiale prin introducerea unei forţe de compresiune
în direcţie perpendiculară pe sarcina aplicată;

- sporeşte rezistenţa în faza elastică;

- sporeşte capacitatea portantă ultimă la compresiune excentrică;

- sporeşte ductilitatea la rupere.

Totodată introducerea centurilor şi stâlpişorilor din beton armat contribuie la asigurarea

conlucrării pereţilor de pe cele două direcţii ale clădirii pentru preluarea forţelor date de
cutremur.

Figura F.5.34 Amplasarea stâlpişorilor

în pereţii clădirilor existente

La alegerea acestei soluţii trebuie să se

ţină seama şi de următoarele implicaţii:

- prin creşterea capacităţii de rezistenţă la compresiune excentrică sporeşte forţa

tăietoare asociată astfel încât, de cele mai multe ori, sunt necesare şi măsuri pentru
sporirea capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare pentru evitarea ruperilor fragile;

- sunt necesare intervenţii la fundaţii pentru ancorarea armăturilor sau pentru asigurarea
capacităţii de rezistenţă corespunzătoare sporului de moment capabil ultim obţinut prin
confinare.

Din punct de vedere al execuţiei soluţia este relativ dificilă deoarece pentru introducerea
stâlpişorilor este necesar să se spargă un volum important de zidărie; spargerea trebuie
efectuată cu grijă pentru a nu se afecta zidăria adiacentă ceea ce implică o cantitate mare
de manoperă.

În situaţiile în care nu există condiţii speciale din punct de vedere al funcţiunilor şi al

aspectului, stâlpişorul poate fi turnat la faţa zidăriei (fig. F.5.35a). În pereţii groşi
stâlpişorii. ca şi centurile, pot fi turnaţi în şanţuri săpate numai pe o parte din grosimea
peretelui (fig. F.5.35b).

35/55
 Figura F.5.35 Posibilităţi de introducere a stâlpişorilor în pereţii de zidărie

O altă variantă este amplasarea unor lamele din beton armat (stâlpi lamelari) la colţuri,
intersecţii şi ramificaţii legate între ele cu centuri din beton armat. Grosimea lamelelor
variază între 12 ÷ 15 cm fiind determinată în primul rând de necesitatea turnării corecte a
betonului. Pentru asigurarea conlucrării cu peretele se prevăd ancore de legătură între
lamele care străpung zidul iar suprafeţele de contact se pregătesc aşa cum s-a arătat în
cazul placării cu beton armat. Aplicarea acestui procedeu implică intervenţii
corespunzătoare la nivelul fundaţiilor.

Figura F.5.36 Consolidarea zidăriei cu stâlpi lamelari

F.5.6.1.4 Consolidarea pereţilor cu profile metalice

aparente
Consolidarea pereţilor cu profile metalice aparente poate
fi aplicată în încăperile sau în spaţiile în care această
rezolvare este acceptabilă din punct de vedere funcţional
şi al aspectului (de exemplu în spaţii de producţie sau de
depozitare). Montarea profilelor la exterior implică asigurarea unei protecţii anticorozive
eficiente (sau întreţinerea frecventă).

Intervenţia are ca scop consolidarea pereţilor cu înălţime mare (orientativ cu raport h/t ≥
20) care nu pot prelua în siguranţă acţiunea seismică perpendiculară pe planul peretelui.
Distanţele între profile şi dimensiunile acestora se stabilesc, de regulă, prin calcul în funcţie
de dimensiunile peretelui şi de acceleraţia seismică de proiectare. Profilele se aplică, ori de
câte ori este posibil pe ambele feţe ale peretelui şi se solidarizează cu buloane strânse la
un efort iniţial de circa 0,5 limita de elasticitate a oţelului. Montarea profilelor se face după
curăţirea peretelui de tencuială şi asigurarea unei suprafeţe plane care să permită contactul
între perete şi profil pe toată lungimea acestuia.

36/55
 Figura F.5.37 Consolidarea pereţilor cu profile metalice

F.5.6.1.5 Consolidarea elementelor nestructurale majore de zidărie ale faţadelor

Calcanele şi frontoanele înalte prezintă risc de răsturnare sub efectul acţiunii seismice
perpendiculare pe plan.

Reducerea riscului seismic al acestor elemente se poate obţine pe una din următoarele căi:

1. Modificarea formei acoperişului astfel încât să se reducă înălţimea calcanelor şi

frontoanelor. Soluţia poate fi aplicată numai clădirilor pentru care se poate accepta
modificarea formei/volumului (în nici un caz nu se aplică la monumente istorice) sau
pentru care proprietarul poate renunţa la folosirea unei părţi din spaţiul din pod.

Figura F.5.38 Reducerea înălţimii calcanelor

prin modificarea formei acoperişului

2. Refacerea calcanelor şi frontoanelor cu

zidărie consolidată cu pilaştri

3. Refacerea calcanelor şi frontoanelor din

materiale uşoare (schelet metalic, placat cu
cărămidă sau tencuit).

4. Ancorarea calcanelor şi frontoanelor de şarpanta

existentă.

Această soluţie este cea mai des folosită dar implică, aproape în toate cazurile,
consolidarea şarpantei existente iar uneori şi consolidarea zidăriei (de exemplu prin
placare). Măsurile
pentru consolidarea şarpantei depind de alcătuirea acesteia şi de starea de conservare în
care se află şi constau, de regulă, în:

- eliminarea elementelor deteriorate (cu crăpături puternice, afectate de microorganisme,

etc);

37/55
- introducerea unor elemente suplimentare pentru sporirea rigidităţii (diagonale, cleşti,
etc);

- refacerea / consolidarea prinderilor între elementele şarpantei (se recomandă

introducerea plăcilor metalice în locul prinderilor cu cuie sau scoabe);

- ancorarea zidăriei cu ancore metalice prevăzute cu placă de ancorare dimensionată ca

în cazul tiranţilor (a se vedea F.5.43); eforturilor de proiectare pentru dimensionarea
ancorelor se face pe o schemă analoagă cu cea din fig. F.5.41.

Calcan/fronton dreptunghiular

1- Ancore metalice 2 - Calcanul

existent 3 - Element suplimentar
pentru sporirea
rezistenţei/rigidităţii şarpantei 4
- Elementele şarpantei existente
5 - Pilaştri din zidărie (în cazul
refacerii calcanului/frontonului
existent)

Figura F.5.39 Ancorarea

calcanelor/frontoanelor

F.5.6.2 Intervenţii de
consolidare de ansamblu
fără modificarea alcătuirii
structurale existente
F.5.6.2.1 Realizarea conlucrării subansamblurilor structurale verticale şi
orizontale
Comportarea spaţială a clădirii se realizează prin:

- conlucrarea pereţilor de pe direcţiile principale ale clădirii, ceea ce implică existenţa unor
legături sigure între aceştia la colţuri, ramificaţii şi intersecţii;

- conlucrarea pereţilor de pe direcţiile principale cu planşeele intermediare şi cu structura

acoperişului ceea ce implică existenţa unor legături capabile să transmită forţele tăietoare
produse de acţiunea seismică de la planşee la pereţii structurali.

În condiţiile în care prin măsuri adecvate se realizează aceste legături se poate efectua un
calcul de ansamblu al clădiri, de exemplu cu modele plane care introduc şi efectul torsiunii
de ansamblu.

Asigurarea legăturilor pereţilor în plan şi pe verticală elimină sau reduce la minimum

efectele acţiunii seismice perpendiculare pe planul peretelui solicitarea dominantă
rămânând compresiunea excentrică cu forţă tăietoare în planul pereţilor

F.5.6.2.1.1 Lucrări pentru realizarea conlucrării între pereţii de pe direcţiile

principale ale structurii

38/55
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care legăturile între pereţi, la
colţuri, ramificaţii şi intersecţii lipsesc sau sunt insuficiente pentru a asigura transmiterea
forţei de lunecare verticală corespunzătoare comportării ca secţiune compusă (cu forma în
plan I, L, T).

Situaţia menţionată mai sus poate proveni din:

- deficienţe de execuţie: de exemplu, ziduri neţesute ca urmare a folosirii elementelor

pentru zidărie cu înălţimi diferite în pereţii respectivi;

- intervenţii ulterioare: de exemplu, pereţi structurali adăugaţi fără ţesere cu cei

existenţi.

F.5.6.2.1.1.1 Inserţia barelor/platbandelor în rosturile zidăriei

Pentru realizarea/refacerea/consolidarea legăturilor se utilizează de regulă următoarele
procedee:

- inserţia de bare de oţel rotund în găuri forate înclinat în zidărie şi umplute ulterior cu
mortar (injecţii armate - a se vedea 5.5.3.3);

- inserţia de bare de oţel rotund/platbande în rosturile de aşezare ale elementelor

- inserţia profilelor metalice la colţuri, ramificaţii şi intersecţii

Figura F.5.40 Legarea pereţilor perpendiculari la colţuri şi intersecţii

F.5.6.2.1.1.2 Introducerea tiranţilor

Introducerea tiranţilor metalici are ca rezultat, în primul rând, asigurarea stabilităţii pereţilor
structurali sub efectul acţiunii seismice perpendiculare pe plan, în cazurile în care aceştia
nu sunt legaţi eficient cu pereţi transversali sau la nivelul planşeelor. Totodată introducerea
tiranţilor îmbunătăţeşte conlucrarea pereţilor cu cei ortogonali asigurând astfel formarea
unor profile compuse (cu secţiune I, L sau T) care au rezistenţă şi rigiditate sporite pentru
acţiunea seismică în planul lor.

39/55
Tiranţii se montează la nivelul planşeelor intermediare şi la nivelul ultimului planşeu în
dreptul colţurilor, ramificaţiilor şi intersecţiilor de ziduri. La extremităţi tiranţii se fixează cu
plăci sau profile. Întinderea tiranţilor se face prin strângerea piuliţelor la capete sau, în cazul
unor tiranţi mai lungi cu dispozitive de întindere cu şuruburi inverse.

Deoarece eforturilor de întindere din tirant le corespund eforturi de compresiune locală

importante asupra zidăriei este necesar să se verifice starea zidăriei din zona în care se
montează plăcile de ancorare. Dacă se constată deficienţe de alcătuire (ţesere, de
exemplu) sau existenţa unor materiale slabe (de exemplu mortar cu liant puţin/cu argilă)
este necesar ca înainte de montarea tirantului să se facă o reparaţie/consolidare locală a
zidăriei ( refacerea mortarului din rosturi, înlocuirea cărămizilor rupte, injecţii etc.).

Prin utilizarea tiranţilor se obţine şi:

- îmbunătăţirea legăturii între structura orizontală (planşee sau bolţi) şi structura

verticală;

- reducerea sau eliminarea împingerilor arcelor şi bolţilor;

- sporirea forţelor de compresiune în zidărie pentru creşterea rezistenţei la forţă

tăietoare.

Pentru proiectarea tiranţilor se parcurg următoarele etape:

A. Determinarea forţei seismice de proiectare

B. Dimensionarea tirantului: stabilirea diametrului şi calităţii oţelului

C. Dimensionarea piesei de ancoraj:

C.1. Alegerea formei: placă sau profil laminat

C.2. Stabilirea dimensiunilor (lungime/lăţime) în funcţie de rezistenţa zidăriei

* la compresiune locală

* la forfecare

C3. Stabilirea grosimii plăcii sau alegerea profilului laminat din condiţia de rezistenţă la
încovoiere şi forfecare.

Dimensionarea tiranţilor se face astfel încât aceştia să aibă rezistenţa necesară pentru a
împiedica răsturnarea pereţilor de zidărie datorită acţiunii seismice perpendiculară pe
planul acestora.

Forţa seismică perpendiculară pe planul peretelui (f perete) se determină conform P 100-

1/2006 cap. 10, cu parametrii de calcul β CNS şi q CNS stabiliţi conform P 100-3/2008, anexa
D.

40/55
 Figura F.5.41 Schema mecanismului de răsturnare

În fig. F.5.41 notaţiile sunt următoarele:

Hacop - împingerea dată de şarpantă (dacă există)

Ssup - forţa seismică aferentă planşeului superior (dacă

acesta reazemă pe perete)

Gacop greutatea acoperişului (dacă reazemă pe perete)

Gsup - greutatea planşeului superior (dacă reazemă pe

perete)

fperete forţa seismică aferentă peretelui

Forţa (T) pentru care se dimensionează tirantul rezultă din condiţia

Thtirant ≥ M răsturnare

în care

- htirant este cota tirantului în raport cu axul de rotire.

Secţiunea tirantului rezultă din relaţia

T = A tirfyd

unde

- Atir este aria secţiunii transversale a tirantului

- în care

- fy este limita de curgere a oţelului;

- γM este coeficientul parţial de siguranţă pentru oţel (se ia valoarea γ M = 1,15).

Dimensionarea piesei de ancoraj implică, în primul rând, alegerea formei pentru se ţine
seama de următoarele considerente:

- aspectul exterior (în cazul plăcilor montate pe faţade);

- condiţiile de expunere şi de întreţinere: se evită formele care pot favoriza acumularea

apei din precipitaţii;

- intensitatea forţelor din tiranţii care se ancorează: pentru forţe ridicate sunt mai indicate
profilele laminate deoarece au rigiditate mai mare şi asigura astfel distribuţia uniformă a
eforturilor de compresiune pe zidărie.

41/55
Există o mare diversitate de forme ale pieselor de ancoraj din clădirile existente. În cazul
clădirilor care se supun lucrărilor de intervenţie se recomandă adoptarea unor soluţii/forme
similare celor existente (dacă este cazul).

Figura F.5.42 Piese de ancorare cu

caracter decorativ pe faţade

La clădirile la care exigenţele

arhitecturale nu sunt importante şi
de asemenea în cazul tiranţilor cu
capetele acoperite se folosesc
profile laminate din sortimentul
curent (de regulă profile tip "U").

Dimensiunile piesei de ancorare se stabilesc în funcţie de rezistenţa zidăriei pe "zona

angajată" de efectul tirantului, definită ca în fig. F.5.43.

Figura F.5.43 Zona de zidărie

angajată pentru preluarea
eforturilor din tirant

Se consideră că zona de zidărie

angajată pentru preluarea
eforturilor din tirant depăşeşte
laturile l 1 şi l 2 ale plăcii de
ancorare cu jumătate din
grosimea peretelui (0,5 tz) de fiecare parte, astfel încât avem : L 1 = l 1 + t z şi L 2 = l​ 2 + t z

Verificarea zidăriei la compresiune locală sub placa de ancorare se face considerând o

presiune convenţională egală cu:

unde:

- fk este rezistenţa caracteristică a zidăriei la compresiune;

- CF este factorul de încredere care depinde de nivelul de cunoaştere a proprietăţilor

mecanice ale zidăriei existente.

În cazurile în care tirantul/tiranţii se montează în câmpul peretelui (la o distanţă mai mare
de 2tz de un perete transversal suficient de rezistent pentru a prelua compresiunile) zona
de zidărie angajată pentru preluarea eforturilor tiranţilor se verifică la străpungere
(forfecare pe conturul zonei angajate).

F.5.6.2.1.1.3 Inserţia stâlpişorilor din beton armat la intersecţia pereţilor

42/55
Introducerea stâlpişorilor şi centurilor din beton armat pentru confinarea zidăriei contribuie
şi la realizarea unor legături eficiente între pereţii de pe cele două direcţii ale clădirii. Soluţia
este indicată mai ales în cazurile în care pereţii sunt executaţi în etape diferite, fără ţesere
şi cu cărămizi cu dimensiuni diferite.

F.5.6.2.1.2 Lucrări pentru realizarea legăturilor între pereţi şi planşee/şarpantă

Lucrările pentru legarea pereţilor de planşee sunt necesare, în primul rând, în cazul
clădirilor cu planşee alcătuite din elemente care descarcă pe o singură direcţie (cu grinzi
din lemn sau metalice) astfel încât pereţii paraleli cu grinzile rămân, de regulă, fără legături
laterale pe mai multe niveluri, fiind expuşi astfel unui risc ridicat de răsturnare (a se vedea şi
fig. F.5.41).

Legarea pereţilor de planşeele cu grinzi din lemn sau profile din oţel se face, de regulă, prin
ancore metalice fixate la exteriorul peretelui şi de mai multe grinzi ale planşeului.

În toate situaţiile în care se procedează la consolidarea planşeelor pentru sporirea

rezistenţei şi a rigidităţii în plan orizontal se introduc în pereţii existenţi ancore capabile să
preia forţele tăietoare corespunzătoare conlucrării spaţiale a pereţilor (inclusiv cele
rezultate din efectul de răsucire de ansamblu a clădirii).

Figura F.5.44 Legarea pereţilor cu planşeul cu ancore

În unele cazuri pentru a nu modifica aspectul exterior al clădirii (în special în cazul
monumentelor isorice) piesele de ancorare se montează în interiorul peretelui (fig.
F.5.44b). Această soluţie se poate adopta numai dacă grosimea zidului este mai mare sau
cel puţin egală cu 1½ cărămizi. Se desface zidăria existentă pe zona aferentă, se montează
piesa de ancorare şi apoi paramentul zidăriei se reface cu cărămizile originare.

În afara centurilor din beton armat, sporirea rigidităţii perpendiculare pe plan a pereţilor cu
deformabilitate mare (orientativ cu distanţe între pereţii transversali ≥ 2h) se pot folosi
centuri metalice amplasate la mijlocul înălţimii nivelului realizate din platbande sau profile
laminate montate pe ambele feţe ale peretelui şi legate între ele prin conectori care
traversează peretele. Această soluţie poate fi folosită şi pentru bordarea golurilor de uşi şi
ferestre. În cazul pereţilor de contur se evită montarea profilului exterior şi centura se
realizează numai cu un profil aşezat la interior şi fixat în zidărie cu ancore. Se preferă
ancore blocate la exterior asemănător capetelor de tirant care sunt mai sigure decât
43/55
ancorele fixate prin aderenţă.

Forţele de calcul pentru dimensionarea legăturilor dintre planşeele fără rigiditate (în
particular planşeele din lemn) şi pereţii structurali trebuie să fie mai mari cu circa 20÷25%
decât forţele rezultate din calculul static cu forţe seismice echivalente.

Costurile acestei dimensionări suplimentare sunt reduse în comparaţie cu costurile

avariilor care sunt evitate/limitate prin aceste măsuri.

F.5.6.2.1.3 Lucrări pentru sporirea rigidităţii în plan orizontal a planşeelor.

În majoritatea clădirilor din zidărie nearmată planşeele sunt executate din grinzi şi podină
din lemn şi/sau din profile metalice laminate şi boltişoare de cărămidă astfel încât au
rigiditate nesemnificativă în plan orizontal. În plus acest tip de planşee nu asigură, de
regulă, o rezemare laterală eficientă pentru pereţii paraleli cu grinzile astfel încât aceste
clădiri sunt expuse, în foarte mare măsură riscului de prăbuşire totală sau cel puţin parţială
prin răsturnarea pereţilor sub acţiunea forţelor seismice perpendiculare pe plan.

În multe cazuri, clădirile relativ noi, din anii 1950÷1960, cu pereţi din zidărie confinată au, de
asemenea, planşee cu rigiditate nesemnificativă executate din grinzi din beton şi corpuri de
umplutură de beton sau din fâşii cu goluri cu lăţimi mici (la interax de 40÷60 cm), fără
suprabetonare.

Figura F.5.45 Planşee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal

Consolidarea planşeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal are ca scop:

- sporirea rigidităţii şi a rezistenţei planşeului în plan orizontal pentru a putea realiza:

- conlucrarea tuturor pereţilor de pe direcţiile principale ale clădirii pentru preluarea

forţelor seismice, inclusiv a celor rezultate din efectele de torsiune, chiar în lipsa unor
legături directe, prin ţesere, între aceştia;

- compatibilizarea / egalizarea deplasărilor elementelor structurale verticale la nivelul

planşeului respectiv;

- transferul forţelor seismice între elementele verticale astfel încât forţele aferente
elementelor care au cedat să poată fi preluate de elementele care au încă rezerve de
rezistenţă
44/55
- asigurarea legăturilor necesare între pereţii structurali şi planşee pentru realizarea
efectului de "cutie spaţială"

Sporirea rigidităţii planşeelor impune totodată verificarea de ansamblu a structurii clădirii

pentru a ţine seama de efectele distribuţiei forţelor laterale care rezultă din
compatibilizarea deplasărilor de nivel. În particular, este necesară verificarea siguranţei
pereţilor de contur, mai ales în clădirile cu neregularităţi semnificative în plan.

F.5.6.2.1.3.1 Planşee din lemn

Planşeele din lemn calculate şi detaliate numai pentru a prelua încărcările verticale se
întâlnesc în majoritatea clădirilor vechi din zidărie nearmată.

La adoptarea soluţiilor de intervenţie asupra planşeelor din lemn se va urmări în primul rând
menţinea acestora. Înlocuirea planşeelor din lemn cu planşee din beton armat trebuie să
reprezinte o soluţie limită atunci când diferitele variante de îmbunătăţire a comportării
planşeelor existente nu sunt aplicabile. Un prim argument care trebuie avut în vedere este
legat de sporul important de încărcare permanentă care rezultă prin această înlocuire.

Pentru planşeele din lemn, procedeele pentru sporirea rigidităţii în plan orizontal sunt, în
principal, următoarele:

realizarea unei suprabetonări armate, legată corespunzător cu grinzile din lemn şi cu

pereţii de contur;
prinderea de grinzile de lemn, sus şi jos sau numai pe o singură parte, a unui sistem
de zăbrele din platbande din oţel care se ancorează în pereţii de contur;
prinderea la faţa inferioară a grinzilor a unui sistem de tiranţi din oţel;
adăugarea, pe grinzile existente, sus şi jos sau numai pe o singură parte, a unui strat
de scânduri/dulapi (perpendicular sau înclinat la 45o faţă de direcţia grinzilor).

1. Consolidarea prin suprabetonare

Consolidarea planşeelor din lemn prin suprabetonare armată este o soluţie care poate fi
folosită pentru:

sporirea capacităţii portante a planşeului pentru încărcări verticale de exploatare;

sporirea rigidităţii planşeului în plan vertical (reducerea deformaţiilor şi a vibraţiilor);
sporirea rigidităţii planşeului în plan orizontal şi legarea acestuia cu pereţii
structurali.

În structura mixtă betonul preia eforturile de compresiune iar lemnul grinzilor originare
preia eforturile de întindere. Pentru asigurarea conlucrării între cele două componente este
necesară prevederea unor conectori capabili să preia eforturile de lunecare.

Suprabetonarea va fi prevăzută cu o armătură minimă (de exemplu, reţea 5F6) pentru

preluarea eforturilor din contracţia betonului. Pentru legarea suprabetonării de pereţii de
contur se folosesc ancore montate în zidărie aşa cum se arată în fig. F.5.52. Betonul se
toarnă pe un strat impermeabil (folie) pentru a se evita pierderea apei şi umezirea
scândurilor. Pentru reducerea greutăţii proprii suprabetonarea poate fi turnată pe un strat
de termoizolaţie rigidă, ca în fig. F.5.46(c).

45/55
 (a) Secţiune prin planşeu (b) Suprabetonarea turnată direct pe podină (c) Suprabetonarea
turnată pe un strat de izolaţie termică)

Figura F.5.46 Suprabetonarea planşeelor din lemn

2. Consolidare cu platbande metalice

Sporirea rigidităţii planşeelor din grinzi şi podină de lemn se poate obţine şi prin aplicarea
unor platbande de oţel fixate cu cuie/şuruburi de elementele podinei (scânduri/dulapi). În
acest fel se blochează în parte deplasările diferite ale componentelor planşeului în timpul
mişcării seismice. În prealabil este necesar să se verifice legătura dintre podină şi grinzi;
dacă prinderile respective sunt insuficiente se va suplimenta numărul cuielor sau se vor
introduce şuruburi capabile să preia lunecările în plan orizontal. Pentru preluarea diferenţei
de nivel care se creează în acest mod între platbande se aşează un material uşor (tip
polistiren rigid).

Figura F.5.47 Consolidarea planşeelor din lemn cu platbande metalice

3. Consolidarea cu tiranţi metalici dispuşi la intrados

Indeformabilitatea în plan orizontal a planşeelor din lemn se poate obţine prin crearea unei
grinzi cu zăbrele având diagonale din metalici dispuşi în "X". Tiranţii, de regulă bare din oţel
rotund, se fixează de grinzile planşeului, la partea inferioară, cu piese metalice (platbande
sau profile) şi cu şuruburi. Elementele comprimate sunt grinzile planşeului existent.

46/55
Figura F.5.48 Consolidarea planşeelor din grinzi
şi podină de lemn cu tiranţi de oţel

4. Consolidarea prin adăugarea de

dulapi/panouri din lemn la una sau la ambele
feţe.

Procedeul este recomandat în special de

experienţa practică şi ce cercetările efectuate în
USA.

În varianta clasică sporirea rigidităţii şi a rezistenţei la forţă tăietoare în planul planşeului se

realizează prin adăugarea de scânduri/dulapi din lemn la una sau la ambele feţe ale
grinzilor planşeului. Experienţele au arătat că efectul cel mai important se obţine prin
fixarea scândurilor/dulapilor înclinat faţă de direcţia grinzilor (de regulă la 45o) deoarece în
acest fel se creează un sistem de zăbrelire cu deformabilitate redusă. Aplicarea a două
straturi de scânduri/dulapi măreşte rigiditatea planşeului şi valoarea forţei tăietoare
capabile astfel încât, în cele mai multe cazuri se poate conta pe conlucrarea spaţială
completă a pereţilor de pe cele două direcţii. Secţiunea compusă are şi rigiditate mai mare
în plan vertical şi din acest motiv procedeul poate fi aplicat şi în cazul planşeelor cu
flexibilitate ridicată (mai ales atunci când se manifestă vibraţii supărătoare din încărcările
de exploatare)

Scândurile/dulapii se prind de grinzi cu un număr suficient de cuie pentru preluarea

lunecărilor.

1 - Grinzile existente 2 - Primul strat de scânduri/dulapi aşezat la

45o faţă de direcţia grinzilor 3 - Al doilea strat de scânduri /
dulapi (dacă este cazul) aşezat perpendicular pe primul strat. 4 -
Pardoseala

Figura F.5.49 Consolidarea planşeelor din lemn prin scânduri /

dulapi aşezaţi la 45o faţă de grinzile existente

Sporirea rigidităţii planşeelor se poate face şi prin fixarea pe grinzi a panourilor din lemn de
tip OSB, soluţie care reduce considerabil manopera. În general sporul de rezistenţă şi de
rigiditate obţinut prin adăugarea unui panou de 20÷25 mm grosime este satisfăcător.

În comparaţie cu soluţiile de suprabetonare/înlocuire cu planşeu de beton armat monolit,

placarea cu lemn a grinzilor are două avantaje majore:

- sporul de greutate este nesemnificativ, raportat la greutatea proprie a pereţilor;

- întervenţia este mai simplă şi durate de execuţie este mai scurtă (în cazul fixării
scândurilor/panourilor numai pe o faţă a grinzilor activitatea poate continua în încăperile
celelalte).

47/55
F.5.6.2.1.3.2 Planşee din profile metalice laminate şi bolţişoare de cărămidă

Planşeele alcătuite din profile metalice laminate şi bolţişoare de cărămidă sunt considerate
conform CR 6-2006 ca "planşee fără rigiditate semnificativă în plan orizontal". În
construcţiile existente din România au fost utilizate la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX pentru planşeele peste subsol (de regulă) dar pot fi întâlnite şi la planşeele
etajelor supraterane în clădiri cu 4 ÷ 5 niveluri cu structural din zidărie.

În varianta iniţială folosită, de exemplu, în Germania, profilele erau solidarizate cu tiranţi

dispuşi la talpa inferioară, care aveau şi rolul de a împiedica deplasările laterale date de
împingerile bolţilor plate de zidărie.

Figura F.5.50 Planşeu din profile laminate şi bolţi

plate de cărămidă cu tiranţi din oţel rotund

Acest tip de planşeu aduce încărcări verticale cu

valori mari din cauza umpluturii aşezată la
extradosul bolţişoarelor, şi pe această cale,
conduce la forţe seismice ridicate.

În cadrul lucrărilor de intervenţie pentru reducerea riscului seismic se au în vedere

următoarele măsuri:

sporirea rigidităţii în plan orizontal prin legarea profilelor cu platbande / bare rotunde
din oţel sudate la talpa inferioară (soluţia curentă, care nu necesită desfacerea
pardoselii) sau la talpa superioară; pentru clădirile din secolul XIX se recomandă
verificarea sudabilităţii oţelului din grinzi;
introducerea tiranţilor transversali pentru a evita ruperile locale ale bolţişoarelor
introducerea tiranţilor longitudinali pentru a prelua eforturile de întindere din
încovoierea diafragmei orizontale

1. Perete de zidărie 2. Grinzi metalice (de

regulă profile I) 3. Bolţişoare de cărămidă 4.
Platbande de oţel sudate la talpa inferioară
a grinzilor 5. Tirant longitudinal 6. Tirant
transversal 7. Ancore montate în găuri
forate în zidărie

Figura F.5.51 Consolidarea planşeelor cu

grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă
(după FEMA 547)

- legarea diafragmei de pereţii de zidărie prin ancore montate în găuri forate

- în cazul planşeelor cu deschidere mare se recomandă ancorarea suplimentară a

pereţilor cu profile (corniere) de margine

48/55
 (a) Grinzile metalice paralele cu peretele (b) Grinzile metalice
perpendiculare pe perete

Figura F.5.52 Legarea planşeului cu pereţii

- eliminarea umpluturii (de regulă, moloz/cloţuri) de sub pardoseală sau înlocuirea

acesteia cu materiale mai uşoare.

În unele cazuri se poate realiza sporirea rigidităţii în plan orizontal prin turnarea unei plăci
din beton armat monolit cu grosimea de 5÷6 cm peste stratul de umplutură; soluţia este
posibilă numai dacă profilele pot prelua încărcarea suplimentară şi, evident sporeşte
greutatea supusă acţiunii seismice. Legătura între stratul de beton şi grinzile metalice se
asigură prin conectori sudaţi. Legătura dintre stratul de suprabetonare şi pereţii de zidărie
se realizează cu ancore înglobate în perete ca în fig. F.5.52.

Figura F.5.53 Suprabetonarea planşeelor cu grinzi metalice şi

bolţişoare de cărămidă

F.5.6.2.1.3.3 Planşee din elemente prefabricate din

beton armat fără suprabetonare
Pentru planşeele din elemente prefabricate de tip "fâşie" cu
bucle sau cu bare de legătură la extremităţi, fără suprabetonare
armată se adaugă o suprabetonare cu grosime ≥ 60 mm armată cu plasă de oţel beton cu
aria ≥ 250 mm 2/ m; dacă planşeul are numai şapă nearmată aceasta se îndepărtează
(pentru a evita supraîncărcarea) şi se adaugă şapa armată menţionată.

Realizarea conlucrării dintre prefabricatele existente şi stratul de suprabetonare este

favorizată dacă se montează conectori între acestea.

Figura F.5.54 Suprabetonarea fâşiilor

cu goluri

F.5.6.2.1.3.4 Eliminarea/preluarea
împingerilor orizontale
O primă cale pentru reducerea mărimii împingerilor date de arce şi bolţi este reducerea
încărcărilor aplicate la extradosul acestora. În cazul planşeelor realizate din bolţi de zidărie
49/55
reducerea se poate obţine prin eliminarea umpluturilor grele aşezate la extrados (de regulă
moloz/cloţuri de cărămidă) şi înlocuirea lor cu materiale uşoare. Această operaţie reduce şi
masa totală a construcţiei şi, prin urmare forţa seismică.

Pentru eliminarea împingerilor orizontale date de arce/bolţi sau de unele tipuri de şarpante,
soluţia cea mai des folosită este introducerea tiranţilor metalici la nivelul reazemelor.

Dimensionarea tiranţilor se face astfel încât aceştia să preia împingerile date de arc/boltă
împiedicând astfel transmiterea acestora la zidăriile de sprijin. De regulă, la montarea
tiranţilor se introduce şi un efort de preîntindere calibrat pentru a compensa o parte din
împingeri. Calculul trebuie să ţină seama de caracteristicile de deformaţie ale zidăriei şi ale
tirantului, de efortul iniţial de preîntindere, precum şi de condiţiile în care se realizează
ancorarea tirantului în zidărie.

Un efect asemănător se obţine prin introducerea unui sistem de centuri din beton armat în
zona de rezemare a şarpantei. Centurile se ancorează în zidul existent cu ancore din oţel
rotund care trebuie să fie dimensionate la întindere (smulgere) şi la forfecare. La rândul său
şarpanta se leagă cu piese metalice şi ancore de centura de beton armat.

Figura F.5.55 Centură la nivelul de rezemare a şarpantei

În cazuri mai rare, pentru preluarea împingerilor se prevăd pilaştri

(contraforţi) din zidărie sau pereţi interiori suplimentari pentru
consolidarea zidurilor respective. Eficienţa pilaştrilor depinde de
rezistenţa legăturilor dintre zidăria acestora şi zidăria existentă.
Legăturile se realizează prin ţesere (operaţie mai dificilă) sau prin
turnarea unui stâlpişor de beton armat. În ambele cazuri se prevăd
şi ancore metalice. Este necesar ca fundaţia contrafortului să fie
legată cu fundaţia peretelui existent şi dimensionată pentru întreaga forţă orizontală (care
include şi forţa aferentă masei peretelui).

F1 - fundaţia zidului (existentă) F2 - fundaţia pilastrului

Figura F.5.56 Contraforţi pentru preluarea împingerilor acoperişului

În toate cazurile, arcele şi bolţile avariate se repară prin injectare sau prin
placare la extrados cu tencuieli armate cu plase din oţel sau din polimeri
armaţi cu fibre

În cazul şarpantelor care dau împingeri asupra pereţilor de la ultimul

nivel intervenţia poate consta în

- modificarea schemei statice a şarpantei prin introducerea unor elemente

suplimentare din lemn sau din oţel, recomandabil la nivelul tălpilor inferioare, destinate să
preia împingerile;

- refacerea şarpantei după o schemă statică fără împingeri.

50/55
Totodată se recomandă examinarea îmbinărilor între elementele şarpantei pentru a se
limita deformabilitatea acestora. În acest scop, la noduri se pot introduce platbande
metalice sau buloane suplimentare

Lucrări pentru consolidarea fundaţiilor

Lucrările pentru consolidarea fundaţiilor pot fi necesare în următoarele situaţii:

- pentru fundaţiile din materiale slabe: piatră, cărămidă sau beton simplu;

- pentru fundaţiile care nu pot prelua solicitările capabile (N, M,V) ale pereţilor
structurali din secţiunea de la bază;

- pentru clădirile la care soluţia de intervenţie implică adăugarea unor încărcări

permanente importante prin: placarea cu beton armat a pereţilor, înlocuirea planşeelor din
lemn cu planşee din beton armat, supraetajarea clădirii;

- clădirea a suferit avarii din cauze neseismice legate de natura terenului şi/sau
interacţiunea sol/structură.

Procedeele de consolidare a fundaţiilor pentru eliminarea acestor deficienţe sunt

următoarele:

Pentru sporirea reducerea presiunii pe teren:

- lărgirea fundaţiilor prin placare cu beton armat turnat sau torcretat;

- subzidirea fundaţiilor existente pentru atingerea adâncimii de îngheţ sau a straturilor

cu rezistenţă suficientă;

- introducerea micropiloţilor

Figura F.5.57 Fundaţie pentru stratul de placare

- Pentru sporirea capacităţii de rezistenţă:

- injectarea mortarului în fundaţiile de zidărie din piatră fără mortar;

- armarea în rosturi a fundaţiilor din zidărie nearmată

51/55
- placarea cu beton armat; în acest caz se recomandă ca placarea să fie realizată ca
grindă Vierendel pentru a nu favoriza ascensiunea umidităţii în zidăria parterului

F.5.6.3 Intervenţii de consolidare de ansamblu cu modificarea alcătuirii

structurale existente
F.5.6.3.1 Eliminarea excentricităţii centrului de rigiditate faţă de centrul de masă
Această categorie de lucrări este necesară în cazul structurilor cu planşee rigide în plan
orizontal dacă dispunerea pereţilor cu rigiditate mare este nesimetrică, sau a devenit
nesimetrică prin intervenţii în timpul exploatării (prin suprimarea totală/parţială a unor
pereţi), astfel încât rezultă efecte de răsucire de ansamblu importante.

Pentru remedierea acestei deficienţe se adaugă pereţi structurali cu rigiditate suficientă

pentru a se reduce torsiunea de ansamblu. Pentru sporirea eficienţei acestei intervenţii se
recomandă:

- introducerea pereţilor noi în poziţii cât mai depărtate de centrul de rigiditate al

planşeului;

- examinarea posibilităţilor de creştere a rigidităţii pereţilor de contur prin închiderea

unor goluri; soluţia este recomandată în special în cazul în care golurile au fost create prin
intervenţii ulterioare.

În cazurile în care măsurile preconizate mai sus nu pot fi realizate din diferite considerente,
expertul va examina, printr-o metodă de calcul spaţial, care ia în considerare toate
neregularităţilor structurale, starea de eforturi din structură şi va stabili soluţiile necesare
de consolidare locală a elementelor ale căror solicitări totale depăşesc capacităţile de
rezistenţă respective cu mai mult de 10¸15%. Consolidarea locală are în vedere sporirea
rezistenţei şi a ductilităţii elementelor respective.

Eficienţa acestor intervenţii este condiţionată de :

- gradul de afectare a funcţiunilor clădirii (adăugarea unor pereţi structurali poate

modifica defavorabil distribuţia funcţiunilor în clădire, iar închiderea golurilor de pe faţade
modifică aspectul clădirii);

- asigurarea conlucrării cu elementele şi ansamblul structurii existente pentru toate

tipurile de încărcări şi pentru toate nivelurile de solicitare (până în stadiul ultim);

- integrarea fundaţiilor elementelor noi în ansamblul fundaţiilor clădirii, luând măsuri

pentru evitarea tasărilor diferenţiate.

Lucrările constau, de regulă, în:

- adăugarea unor elemente structurale noi (pereţi, stâlpi din zidărie) având
caracteristicile geometrice şi poziţiile stabilite în funcţie de categoria deficienţelor pe care
trebuie să le corecteze;

- închiderea unor goluri în pereţii interiori sau în cei de faţadă; pentru pereţii respectivi
este necesară verificarea fundaţiilor şi eventual consolidarea acestora.

52/55
-

Figura F.5.58 Corectarea deficienţelor de alcătuire de

ansamblu

În cazul clădirilor cu planşee rigide care au forme

complexe în plan astfel încât acţiunea seismică poate
genera efecte de torsiune importante se poate examina şi
oportunitatea introducerii rosturilor de separaţie. Operaţia
este complicată şi constă în

- separarea completă a pereţilor şi planşeelor pentru

realizarea unui rost de circa 20÷30 mm; se atrage atenţia
că prin această operaţie se întrerupe continuitatea armăturilor din planşeu în zona rostului
astfel încât rezistenţa acestuia poate diminuată;

- introducerea unor pereţi structurali suplimentari, legaţi cu cei existenţi (prin ţesere
sau cu stâlpişori din beton armat) pentru închiderea "cutiei spaţiale"; pentru pereţii
suplimentari sunt necesare şi lucrări de intervenţie la fundaţii.

Pentru clădirile cu planşee flexibile colţurile intrânde constituie zone de concentrare pentru
eforturile din forţa tăietoare. Transferul forţelor se face cu ajutorul elementelor capabile să
antreneze pereţi cu rigiditate şi rezistenţă suficiente pentru a echilibra forţa seismică.

Figura F.5.59 Corectarea deficienţelor de alcătuire de ansamblu

F.5.6.3.2 Asigurarea continuităţii traseului forţelor verticale şi seismice până la

fundaţii
Această categorie de lucrări este necesară în cazurile în care:

- unii pereţi structurali nu continuă până la fundaţii;

- legătura între planşeu şi unii pereţi este întreruptă pe lungimi mari (de exemplu, golul
scării lângă perete);

- centurile perimetrale nu sunt continue (de exemplu, lipseşte centura de la nivelul

planşeului la casa scării).

Pentru corectarea acestei deficienţe se poate proceda după cum urmează:

53/55
 a. Se adaugă pereţi structurali, pentru completarea discontinuităţilor din sistemul iniţial
de scurgere a eforturilor sau pentru refacerea sistemului structural iniţial dacă
discontinuitatea se datorează unei intervenţii ulterioare;

b. Se adăugă elemente verticale noi, eventual numai stâlpi, pentru preluarea directă a
forţelor verticale în cazul planşeelor cu rezemări de ordin superior;

c. Se completează sistemul de centuri.

(a) Discontinuitate rezultată prin desfiinţarea şpaletului central la parter pentru realizarea
unei vitrine

(b) Asigurarea continuităţii prin refacerea peretelui demolat

(c) Asigurarea continuităţii prin introducerea unor stâlpi de beton armat

Figura F.5.60 Asigurarea continuităţii traseului forţelor verticale

În cazurile în care măsurile preconizate nu pot fi realizate din diferite considerente, este
necesar ca expertul să examineze traseele "deviate" pe care se scurg forţele, pentru a
identifica punctele slabe susceptibile de avariere/deteriorare prematură şi a stabili soluţiile
necesare de consolidare locală.

F.5.6.3.3 Sporirea redundanţei

Aceste lucrări sunt necesare când structura existentă nu îndeplineşte cerinţele de
redundanţă structurală precizate în P 100-1/2006, 4.4.1.2.

Sporirea redundanţei se realizează prin:

- adăugarea unor elemente structurale noi, pereţi sau stâlpi din zidărie/din beton sau
metalici în zonele în care ruperea unui singur element poate provoca pierderea stabilităţii
întregii clădiri (de exemplu, în cazul şpaleţilor/stâlpilor cu dimensiuni mici de la colţurile
clădirilor sau când zidăria este rezemată numai pe rama ferestrei);

54/55
 Figura F.5.61 Consolidarea colţului dacă
zidăria reazemă pe rama ferestrei

- înzestrarea altor elemente structurale cu

ductilitate sporită prin lucrări adecvate de
consolidare prin care se realizează sporirea
capacităţii de rezistenţă la forţă tăietoare fără a
spori capacitatea de rezistenţă la compresiune
excentrică.

Elementele adăugate trebuie să aibă rezistenţa şi rigiditatea de acelaşi ordin de mărime cu

cea a elementelor cu care vor conlucra la preluarea forţelor orizontale.

În cazul în care se recurge la consolidarea elementelor a căror rupere pune în pericol

stabilitatea clădirii, această opţiune poate fi acceptată numai dacă prin procedeul folosit se
asigură şi o ductilitate finală suficientă.

Această soluţie de intervenţie poate fi aplicată numai dacă prin măsurile preconizate nu
sunt afectate funcţiunile clădirii sau aspectul exterior al acesteia în cazul clădirilor
protejate prin lege.

Lasă un comentariu
©2019 - Encipedia. Toate drepturile rezervate.

55/55