GANDIREA

Coordonatele gandirii:
1. Coordonata interacţiunii reflectorii subiect-obiect - gândirea reprezintă una dintre
verigile de legătură ale omului cu lumea externă, respectiv, ea este o formă specifică de
reflectare în plan subiectiv intern a acestei lumi şi a propriului Eu. Astfel, gandirea
reprezinta reflectarea subiectivă, în formă ideală, mijlocită a proprietăţilor generale,
esenţiale, necesare ale obiectelor şi fenomenelor externe şi ale relaţiilor legice dintre
acestea.
Caracterul subiectiv - înseamnă că orice proces de gândire este atributul unui
individ concret şi se desfăşoară în capul lui şi că reflectarea atinge la acest nivel punctul
său cel mai înalt de selectivitate, activism şi constructivism.
Caracterul ideal – presupune ca gândirea se află cu obiectul material extern (pe
care-l reflectă) doar într-o relaţie simbolic-designativă, noţiunea neavând, ca atare, nici o
aparenţă intuitiv-substanţială. O a doua accepţiune importantă a caracterului ideal al
gândirii rezidă în aceea că ea „creează" o realitate sui-generis, non-obiectuală, pur
simbolică. A treia accepţiune a caracterului ideal al gândirii constă în relativa ei
autonomie faţă de lumea materială externă. Ca urmare, în calitate de obiect al gândirii
apar nu numai situaţii, lucruri şi fenomene externe, ci şi produse proprii - ipoteze, planuri,
decizii, idei etc., precum şi alte stări subiective interne - emoţii, sentimente, dorinţe,
aspiraţii etc., şi ele de natură ideală.
Caracterul mijlocit - constă în aceea că ea se dezvoltă şi se structurează pe baza
informaţiei furnizate de senzaţii şi percepţii sau de memoria de lungă durată.
2. Coordonata informaţional-negentropică - presupune ca gândirea trebuie definită ca o
organizare specifică a informaţiei la nivelul creierului uman, bazată pe criterii şi principii
logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic şi orientată antientropic.
3. Coordonata actionala - baza şi punctul de plecare al constituirii schemelor şi operaţiilor
gandirii trebuie căutate nu în mintea subiectului, ci în acţiunea lui directă, în plan extern,
cu obiectele şi lucrurile date în câmpul senzorial apropiat.
4. Coordonata genetica – presupune abordarea gandirii nu numai în forma dată, cum este
ea structurată la un anumit moment ci şi în dinamica sa şi mai ales în devenirea sa.
 5. Coordonata sistemica - reclamă abordarea gândirii prin prisma criteriilor şi principiilor
sistemice.

STRUCTURA PSIHOLOGICA INTERNA A GANDIRII

Coordonatele structurale fundamentale ale gândirii sunt: conţinuturile, operaţiile şi

produsele (rezultatele).
Operatiile cuprind: cunoastere, memorie, cunoastere divergenta, cunoastere convergenta si
apreciere.
Continuturile cuprind: imagini, simboluri, ansambluri semantice si comportamente.
Produsele (rezultatele) cuprind: elemente, clase, relatii, sisteme, transformari si predictii.
Aceste structuri nu functioneaza independent, astfel incat este nevoie de introducerea
unui nou concept: relatia intrastructurala.

Blocul operatiilor
Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o serie
de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea, tranzi-
tivitatea.
Reversibilitatea - constă în apariţia şi integrarea în aceeaşi unitate funcţională a traiectoriei
inverse a transformării - de la situaţia finală A1 la situaţia iniţială A0. Avem, aşadar, de-a face cu
două transformări:
- una directă - care înseamnă trecerea situaţiei iniţiale într-o oarecare stare finală
- alta indirectă, cu sens opus, care permite revenirea pe plan mental la situaţia iniţială.
Reflexivitatea este o transformare identică, de raportare a unui obiect la el însuşi, ceea ce se
exprimă simbolic prin relaţia A = A. Valoarea cognitivă a acestei proprietăţi rezidă în conser-
varea identităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii situaţional-accidentale ale unor caracteristici
nemijlocit perceptibile.
Simetria desemnează posibilitatea de permutabilitate a termenilor în interiorul unei
transformări, fără a modifica identitatea lor: A = B — B = A.
Asociativitatea reflectă existenţa unui anumit grad de libertate în interiorul operaţiilor,
făcând posibilă modificarea modului de articulare a transformărilor fără a influenţa rezultatul
final. Schema simbolică pentru exprimarea ei poate fi una de genul: A + (B + C) = B + (A + C)
şi A x (B x C) = B x (A x C).
Tranzitivitatea reflectă posibilitatea de deducere a unei egalităţi dintr-o altă egalitate în care
sunt implicaţi aceeaşi termeni: A = B şi B = C -- A = C.

Clasificarea operatiilor

1. Dupa continut operatiile pot fi concrete si formale.

Operaţiile concrete se aplică asupra realităţii sensibile şi efectuează
transformările progresiv, trecând de la un nivel la altul, cu decalaje în plan evolutiv-
ontogenetic de câţiva ani.
Operaţiile formale se deosebesc de cele concrete prin următoarele atribute
esenţiale:
a) înaltul grad de interiorizare;
b) relativă independenţă faţă de suportul obiectual sau imagistic;
c) aplicarea asupra simbolurilor, semnelor şi semnificaţiilor abstracte;
d) autoreglabilitate proprie pe baza schemelor şi regulilor logico-gramaticale;
e) organizarea pe toate cele 3 coordonate ale orizontului temporal - trecut, prezent, viitor;
f) închiderea în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci şi a posibilului, nu numai a
realului, ci şi a imaginarului;
g) înaltul grad de generalitate.

2. După extensiune sau sfera de aplicabilitate, operaţiile gândirii se pot împărţi iarăşi în
două categorii: operaţii generale fundamentale şi operaţii particulare specifice.
Operaţiile generale sunt acelea care intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de
cunoaştere, indiferent de domeniu. Asemenea operaţii sunt: analiza (având în subsidiar
comparaţia), sinteza (având în subsidiar clasificarea), abstractizarea şi generalizarea.
Analiza este operaţia de disociere sau descompunere în plan mental intern a unui „întreg"
în părţi şi elemente componente.
Sinteza este operaţia prin intermediul căreia se recompune şi se reconstituie pe plan
mental „obiectul" dezmembrat anterior prin analiză. Ca operaţii subiacente, sinteza are
ordonarea şi clasificarea. Ordonarea rezidă în a aranja, după un anumit plan sau model,
elementele unei mulţimi date dispersat sau grămadă; cea de-a doua rezidă în organizarea pe
grupe a unei mulţimi de „obiecte" concrete (imagini, lucruri, fiinţe) sau „abstracte" (cuvinte,
semne etc.), pentru a le menţine mai bine „sub control".
Abstractizarea este operaţia mentală de extragere a anumitor aspecte, laturi sau însuşiri
din contextul lor sensibil imediat, pentru a le transforma în „obiecte" distincte ale gândirii.
Generalizarea este operaţia prin intermediul căreia gândirea dezvoltă activitatea de
cunoaştere în extensiune. Ea rezidă în transferul sau extinderea însuşirilor şi caracteristicilor
comune ale unei mulţimi date de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale posibile
de acelaşi gen.
Operaţiile particulare specifice ale gândirii sunt cele elaborate în contextul abordării şi
rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii diferitelor domenii ale cunoaşterii.
3. Dupa raportul dintre transformarea (T) şi rezultatul final (R) exista operatii de tip
algoritmic si operatii de tip euristic.
Operativitatea algoritmică se defineşte ca relaţie de tip determinist univoc între o mulţime
dată de transformări (T) şi rezultatul final (R), astfel că dacă transformările respective se aplică
riguros în succesiunea cerută şi fiecare se realizează corect, în mod necesar se obţine rezultatul
scontat.
Operativitatea euristică se caracterizează prin aceea că între o anumită serie de transformări
Ti şi rezultatul final R nu există o legătură de tip cauzal direct.
4. Dupa raportul dintre „starea iniţială" (Ao) şi „starea finală" (A*) exista operatii
convergente si operatii divergente.
Operativitatea de tip convergent (gândirea convergentă) acţionează în direcţia reducerii
diversităţii la omogenitate şi unitate.
Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinţa de proliferare în sfera strategiilor
de abordare şi a soluţiilor la sarcinile cu care este confruntat subiectul.
 Evoluţia ontogenetică a operaţiilor gândirii
1. Stadiul sensori-motor (0-2 ani) - implica o serie de achiziţii esenţiale pentru geneza
gândirii: schema obiectului permanent, constantele formei, mărimii şi culorii, schema
cauzalităţii obiective, schema anticipativă a transformărilor spaţio-temporale.
2. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristică principală dezvoltarea schemelor
şi structurilor verbale ale limbajului şi împletirea acţiunilor directe asupra obiectelor cu
funcţia designativ-cognitivă şi reglatoare a cuvântului: unitatea imagine-denumire şi
imagine-cuvânt-mişcare (acţiune).
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani) se caracterizează prin apariţia şi intrarea în
funcţie a structurii operatorii propriu-zise, cu proprietăţile sale specifice -
reversibilitatea, tranzitivitatea, asociativitatea. In acest stadiu copilul poate sistematiza
lucrurile pe care le întâlneşte, dar nu este capabil încă să aibă de-a face cu ceea ce nu se
află nemijlocit în faţa lui sau cu ceea ce nu i-a fost dat în experienţa anterioară.
4. Stadiul operaţiilor formale (11-14 ani) se caracterizează prin comutarea întregii
structuri operatorii pe un suport intern (limbajul intern), pe un sistem coerent de semne
şi simboluri, detaşate de obiectele şi imaginile concrete. In acest stadiu, gandirea
transcende limitele lui acum şi aici, purtând acţiunea în sfera abstractului, a posibilului.

Blocul continuturilor

Sursa primară a conţinuturilor se află în lumea externă, iar izvorul lor îl reprezintă datele
senzoriale.
„Elementul" constitutiv de baza al structurii ei de conţinut este noţiunea, iar elementele
supraordonate, de rang cognitiv superior, sunt judecata, raţionamentul, reţelele semantice şi
scenariile.
Noţiunea este acea entitate informaţională internă care integrează însuşiri semnificative,
esenţiale, necesare şi comune unui număr mai mare sau mai mic de obiecte (fenomene) reale sau
imaginare.
Până să ajungă la stadiul noţional propriu-zis, gândirea trebuie să parcurgă o serie de etape
intermediare:
- etapa prenoţională - domină în mod absolut imaginile senzoriale;
 - etapa complexelor noţionale- se pun laolaltă, în aceeaşi categorie, pe baza unei însuşiri
accidentale, obiecte calitativ diferite - lucruri şi fiinţe, de exemplu;
- etapa pseudonoţională - îngustarea sferei noţiunii până la a cuprinde un singur obiect;
- etapa noţiunilor concrete; etapa noţiunilor abstracte.

Notiunile au doua determinatii principale: volumul si sfera. Prin volum se desemnează

conţinutul noţiunii, respectiv numărul de note pe care le cuprinde. Prin sferă se exprimă
întinderea noţiunii, respectiv numărul obiectelor sau mulţimilor de obiecte asupra cărora se
aplică noţiunea dată. Cele două determinaţii se află într-un raport invers.
După natura conţinutului, noţiunile au fost împărţite în concrete şi abstracte. Concretă este
considerată acea noţiune care are un suport imagistic direct, putând fi reprezentată (ex., noţiunea
de casă, de floare etc.). Noţiunea abstractă conţine însuşiri desprinse şi detaşate de contextul şi
suportul lor sensibil, devenind imposibil de reprezentat (ex., libertate, dezvoltare, înţelepciune,
contradicţie etc.).
In cadrul gândirii, noţiunile nu sunt dispuse la întâmplare, ci ele se ordonează şi se
ierarhizează sistemic, alcătuind ceea ce se cheamă piramida noţiunilor. Aceasta este structurată
pe verticală după criteriul gradului de generalitate, iar pe orizontală după criteriul coordonării
semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul
cel mai mare: noţiuni individuale; în continuare, la etajele superioare, se situează noţiunile cu
sfera din ce în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai mic - particulare, generale, iar la vârful
piramidei, se plasează noţiunile cu gradul cel mai înalt de generalitate posibil.
Judecata este un construct informaţional mai complex şi relativ stabil ce se formează prin
realizarea unor relaţii şi coeziuni logico-semantice definite între două sau mai multe noţiuni. Ea
devine o componentă de conţinut a gândirii, putând fi stocată ca atare în blocul memoriei pentru
uzul ulterior. Ea se integrează în memorie la un nivel superior faţă de noţiuni, avand o valoare
superioară în comparaţie cu noţiunea, reflectând realitatea mai complet, în mod dinamic şi
relaţional. Judecata se va asocia intotdeauna cu o valoare de adevar sau de fals.
Raţionamentul este cel de-al treilea nivel de integrare a conţinutului informaţional al
gândirii.
Blocul produselor
In funcţie de specificul „stimulului" care a declanşat procesul gândirii, produsele pot fi: o
noţiune, un principiu, o relaţie, o lege, un răspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o soluţie (la
o problemă) etc. Toate acestea au ca trăsături comune interiorizarea şi caracterul ideal (fiinţarea
ca entităţi mentale, de esenţă informaţională).
Din punct de vedere al persistenţei în timp, produsele gândirii se pot împărţi în două
categorii:
- produse pentru uzul imediat (pasagere), care, satisfăcând „starea de necesitate" pentru
care au fost obţinute, îşi pierd actualitatea şi ies din structura de conţinut a gândirii;
- produse pentru uzul ulterior ( ex., noţiunile, principiile, legile), care se stochează în
structura de conţinut, devenind verigi componente ale unor noi procese de gândire (în
viitor).

Blocul relatiilor
Ca parte componentă a gândirii, relaţia trebuie luată în accepţiunea de legătură, raport,
interdependenţă între operaţii şi conţinuturi.
Transformările pe care le realizează gândirea asupra datelor ce-i sunt prezentate la
„intrare" sunt mediate şi încorporate în diferite tipuri de relaţii. Aceste relatii pot fi:
- de comparaţie constitutivă şi calitativă ( A> B, B<C etc.; „A mai bun decât B");
- de ordine şi coordonare spaţio-temporală („A după B", „A la dreapta lui B", „A
concomitent cu B", „A în acelaşi loc cu B");
- de subordonare-incluziune („noţiunea particulară se subordonează noţiunii generale",
„obiectul Xi face parte sau se include în clasa E");
- genetice şi de filiaţie (A a apărut din B", „Ion este frate cu Gheorghe");
- de determinare probabilistică (fiind dat ansamblul condiţiilor C, se poate produce cu
probabilitatea pi evenimentul E1);
- de determinare cauzală univocă („dacă este întrunit ansamblul de condiţii C, atunci în
mod necesar se va produce evenimentul sau fenomenul E");
- de polaritate antagonică (+ -, în matematică);

- de complementaritate („două mulţimi cu elemente distincte dau prin reunire o mulţime

nouă care va include elementele ambelor mulţimi).
FORME MODALE DE PROCESARE-INTEGRARE A INFORMAŢIEI LA NIVELUL GÂNDIRII
Exita 3 forme de procesare: a. forma de procesare inductivă; b. forma de procesare

deductivă şi c. forma de procesare analogică.

Procesarea inductivă
Este prima formă de procesare a informaţiei în cadrul gândirii. Ea este nemijlocit stimulată
şi susţinută de percepţii şi reprezentări şi acţionează iniţial asupra obiectelor şi fenomenelor
concrete. Ca urmare, traiectoria pe care se va înscrie o asemenea procesare va avea un sens
ascendent, de la individual, particular către general, universal.
Situaţiile (sarcinile) cu care se confruntă gândirea în inducţie ar fi de trei genuri:
- formarea de concepte;
- dezvăluirea şi formularea unei reguli, a unui principiu, a unei legi;
- dezvăluirea şi inducerea unei structuri.

Procesarea deductiva
Procesarea deductiva are o traiectorie cu sens descendent: porneşte de la general (un
principiu, o regulă, o idee etc.) şi merge spre particular, individual.
Procesarea deductivă directivă se realizează în trei forme (variante) de inferenţă:
- imediată;
- silogistică;
- ipotetico-deductivă
- lineară.
Procesarea deductivă imediată se caracterizează prin stabilirea unei legături necesare,

directe între judecata premisă şi judecata-concluzie.

Procesarea de tip silogistic realizează un raţionament deductiv mediat, alcătuit doar din trei

propoziţii (judecăţi) categorice, din care două sunt premise, iar a treia - concluzie.

Procesarea ipotetico-deductivă sau condiţionată – presupune ca sub una şi aceeaşi

expresie condiţională se pot ascunde legături diferite: o relaţie de încatenare logică si o relaţie

cauzală
 Procesarea deductivă liniară realizează o transformare de tip tranzitiv. Raţionamentul pe

care se întemeiază are două premise, fiecare din ele exprimând o relaţie dintre doi termeni.

Procesarea analogică
In procesarea analogică legătura dintre premise şi concluzie are un caracter ipotetic,
probabilist şi nu unul strict necesar. Trăinicia ei va depinde de gradul de esenţialitate, diversitate
şi reprezentativitate al însuşirilor comune, precum şi de natura însuşirii transferate.