Examen Sociologie – sesiunea I, iarnă 2019

I. Care sunt principalele caracteristici ale cunoașterii spontane (sociologiei spontane) ?

1. Cunoașterea spontană are un caracter pasional: fiecare om are anumite interese, concepții
prejudecăți etc. Oamenii nu se mulțumesc numai să constate ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini,
interpretează și judecă realitatea, uneori răstălmăcind-o sau falsificând-o;
2. Cunoașterea spontană are un caracter iluzoriu: în viața socială, oamenii se iluzionează adesea, se
amăgesc. Dacă în viața socială curentă autoiluzia poate fi acceptată în anumite limite, în activitatea științifică ea
este total inacceptabilă;
3. Cunoașterea spontană este contradictorie: oamenii oscilează între sentimentul fatalității și al
liberului arbitru. Atunci când își analizează succesele, consideră că totul depinde de ei. Dacă sunt confruntați cu
eșecuri, ei invocă împrejurări neprielnice, comploturi, vitregia sorții;
4. Cunoașterea spontană este limitată: individul, ca și chiar grupul, are experiențe de viață limitate,
circumscrise mediului social în care trăiește. Despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în alte societăți,
individul nu află decât ocazional sau nu știe nimic.
II. Care sunt principalele caracteristici ale observației (cunoașterii) științifice ?
Observația științifică este precisă: precizia se referă la gradul de măsurare, de cuantificare a
constatărilor. Fiecare observator va stabili gradul de precizie sau marja maximă de eroare acceptabile în
observația pe care o efectuează;
Observația științifică este riguroasă: observatorul trebuie să prezinte lucrurile așa cum sunt ele, fără
omisiuni și fără exagerări;
Obsevația științifică este sistematică: este făcută în mod deliberat, pregătită și desfășurată cu mijloace
adecvate;
Observația științifică este obiectivă: observatorul trebuie să vadă lucrurile așa cum sunt ele, nu cum ar
vrea el să fie. Observația trebuie să fie neafeectată de pasiunile, fobiile și prejudecățile persoanei care observă;
Observația științifică este consemnată: datele observației sunt notate sau înregistrate, deoarece
memoria nu este infailibilă și, pe măsura trecerii timpului, anumite imagini păstrate în memorie pot fi complet
distorsionate;
Observația științifică este efectuată de persoane calificate: un excelent astronom poate fi un observator
mediocru sau total incompetent în domeniul fiziologiei umane. Calificarea de observator se dobândește printr-o
pregătire profesională adecvată. Trebuie să privim cu scepticism observațiile făcute de persoane necalificate;
Observația științifică se realizează în condiții controlabile: pe cât posibil, să apelăm la metodologii de
cercetare cât mai apropiate de cele uzitate în observațiile de laborator.
III. Care sunt cele 3 principii ale cunoașterii științifice în viziunea lui James Vander Zanden
(1988) ?
Principiul realismului: constă în cunoașterea de către oamenii de știință că există o lume reală,
independentă de subiectul observator, că faptele observate sunt reale și nu un produs al minții observatorului;
Principiul determinismului: constă în acceptarea principiului că raporturile dintre lucruri nu sunt
întâmplătoare, ci au un sens; raporturile sunt analizate în termeni de cauză și efect;
 Principiul cognoscibilității: constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observație
obiectivă.
IV. Cum putem defini sociologia ? Care sunt principalele ei funcții ?
Sociologia poate fi definită ca studiu științific al societății sau, mai particular, studiul organizării
sociale și al schimbărilor sociale.
Cercetarea sociologică se poate desfășura la nivelul unor mici unități sociale, prezentându-se situația
concretă a unui grup, a unei comunități sau a unei organizații (microsociologie), sau la nivelul întregii societăți,
punându-se în corelație variabile de amploare (macrosociologie).
Sociologia realizează mai multe funcții:
1. Funcția expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor și proceselor sociale, așa cum acestea au
loc;
2. Funcția explicativă, ce urmărește explicarea faptelor sociale, stabilirea de relații de determinare sau
de covarianță între diversele aspecte ale vieții sociale;
3. Funcția de ameliorare a vieții sociale. Astfel, în mod declarat sau nu, sociologia se raportează critic
la societatea pe care o studiază;
4. Funcția aplicativă: rezultatele cercetărilor sociologice pot fi utilizate, spre exemplu, în elaborarea
politicilor sociale. Deși sociologul nu este politician, totuși, rezultatele cercetărilor sale pot orienta activitatea
politicianului.
V. Cine este considerat fondatorul sociologiei ? Prin ce idei de bază s-a remarcat el ?
Auguste Comte (1798-1857) este recunoscut ca fondator al sociologiei prin lucrările sale Curs de
filosofie pozitivă (6 volume publicate între 1830-1842) și Sistem de politică pozitivă (patru volume publicate de
la 1851 la 1854).
Fiind preocupat de ameliorarea vieții sociale, Comte a susținut că acest lucru este cu putință doar în
măsura în care realizăm o cunoaștere științifică a acesteia.
Sociologul francez a împărțit sociologia în două segmente: statica socială (care s-ar ocupa de
aspectele de stabilitate și de ordine) și dinamica socială (care ar avea în vedere schimbarea socială și
dezvoltarea instituțiilor).
Părinte al pozitivismului, Comte a fost sensibil la transformările din societățile europene ale secolului al
XIV-lea. El a distins o anumită evoluție socială, trecând de la o societate “militară și teocratică” la una
“industrială și științifică”. Potrivit lui, noua ordine socială se va întemeia nu pe “credințe teologice“, ca în
trecut, ci pe experiența “filosofiei pozitive”. Pozitivismul gânditorului francez se bazează pe două reguli:
observarea faptelor în afara oricărei judecăți de valoare și enunțarea legilor.
Prin combinarea ordinii și progresului, Comte susținea că pozitivismul se ridică deasupra teologiei și
revoluției, clădind o societate unită, o religie a umanității care să consolideze și să amelioreze temeliile
societății.
În acord cu legea evoluției societăților sau, cum a numit-o Comte, “legea celor 3 stări”, atât indivizii
cât și societățile parcurg 3 tipuri de cunoaștere: teologică, filosofică și științifică.
Cunoașterea teologică permite explicarea fenomenelor sociale prin forțe supranaturale; ea este
reprezentativă pentru societățile Evului Mediu;
 Cunoașterea filosofică explică lucrurile într-o manieră abstractă și corespunde stării reprezentate de
Secolul Luminilor;
Cunoașterea pozitivă reprezintă dominația cunoașterii științifice asupra celorlalte forme ale cunoașterii.
Prin acest tip de cunoaștere, susține Comte, rațiunea trebuie să se sprijine pe observarea faptelor și a legăturilor
dintre ele, pentru a explica realitatea.
VI. Care sunt principalii exponenți ai sociologiei românești ? Care dintre aceștia vi s-a părut mai
relevant prin ideile susținute ?
Sociologia în România s-a constituit ca știință relativ mai târziu decât în țările din vestul Europei.
Întâlnim o serie de gânditori care pot fi integrați în ceea ce am putea denumi protosociologie românească:
Nicolae Bălcescu, George Barițiu, Ion Ionescu de la Brad, Dionisie Pop Marțian, Ion Ghica, Ion Heliade
Rădulescu, Mihai Eminescu. Una dintre cele mai importante caracteristici ale sociologiei românești, încă din
perioada protosociologiei, a constituit-o orientarea pregnant practică, acțională. În acest sens amintim
monografiile zonale elaborate de Ion Ionescu de la Brad.
Spiru Haret (1851-1912), în celebra sa lucrare “Mecanica socială”, întreprinde, folosind metoda
analogică, o fundamentare rațională a științei socialului, utilizând axiomele mecanicii raționale. El încearcă să
demonstreze că între dinamica rațională și dinamica socială ar exista o analogie perfectă.
În altă ordine de idei, Spiru Haret vedea în învățământ fundamentul dezvoltării socioculturale și
economice a țării. A mai avut preocupări, printre altele, și în legătură cu “chestia țărănească“, cu criza
bisericească s.a.
Contribuții importante la dezvoltarea și instituționalizarea sociologiei în România, au adus Constantin
Dimitrescu-Iași (1840-1923) - inițiatorul primului curs de sociologie de la Universitatea București, Constantin
Dobrogeanu-Gherea (1851-1921) - care întreprinde, de pe poziții socialiste, o analiză a extinderii mecanismelor
economice capitaliste în societatea românească, Dumitru Drăghicescu (1875-1945).
Dumitru Drăghicescu a fost studentul lui Emile Durkheim. Sociologia, aprecia Drăghicescu, ar trebui
să “resubiectivizeze istoria”, să scoată la lumină “actorul social”. Personalitățile marcante, geniile și elitele sunt
forța principală ce poate contribui la renașterea unei nații. Prin cunoaștere, susținea sociologul român, se poate
“democratiza geniul”, se poate forma “conștiința socială” capabilă să treacă la “activitate socială”.
Un punct important de reper în istoria sociologiei științifice românești îl constituie, fără îndoială,
apariția Școlii Monografice de la București, al cărei fondator a fost renumitul profesor și sociolog Dimitrie
Gusti (1880-1955). Gusti a contribuit în cea mai mare măsură la instituționalizarea și profesionalizarea
sociologiei în România. Scopul declarat al lui Gusti a fost acela al fundamentării unei științe a națiunii. Într-o
privire de ansamblu, contribuția fondatorului Școlii Sociologice de la București poate fi sintetizată în teoria
voinței sociale, teoria cadrelor și manifestărilor, teoria unităților sociale, legea paralelismului sociologic și
metodologia monografică.
Școala Sociologică de la București a realizat un număr impresionant de cercetări locale și zonale, a
publicat numeroase rezultate, a fondat instituții științifice și culturale. În cadrul acestei școli au colaborat
cercetători prestigioși în domeniul științelor sociale: Constantin Brăiloiu, Mircea Vulcănescu, Anton
Golopenția, Traian Herseni ș.a.
Sociologia universitară s-a dezvoltat prin activitatea profesională și publicistică a următorilor gânditori:
Virgil Bărbat (1879-1931), Petre Andrei (1891-1940), Eugen Speranția (1888-1972), Alexandru Claudian
(1898-1962), George Em. Marica (1904-1982).
 În urma reformei comuniste a învățământului românesc, din anul 1948, sociologia a fost eliminată din
învățământ și din cercetarea științifică, fiind considerată o știință burgheză. În 1966, învățământul sociologic
universitar a fost reluat, ulterior având loc o expansiune rapidă a cercetării sociologice. Manifestându-și funcția
critică, sociologia a intrat, treptat, în conflict cu puterea comunistă. De altfel, existența sociologiei se află în
contrasens cu logica oricărui sistem totalitar. După revoluția din decembrie 1989, învățământul sociologic și
cercetarea sociologică sunt reluate și reorganizate.
VII. Care sunt principalele elemente ale culturii ? Descrieți, la alegere, unul dintre aceste
elemente.
Simbolurile, Ritul, Limbajul, Normele, Valorile, Tradițiile, Moravurile, Legile, Valorile.
Legile – sunt reguli stabilite sau întărite de un organism politic(statul) compus din persoane cărora li se
recunoaște dreptul de a folosi forța. Reglementarea prin norme atinge forța maximă în cazul legilor. Trăsătura
particulară a legilor este utilizarea legitimă a constrângerii fizice. În general, legile sunt rezultatul unei acțiuni
conștiente, al unei decizii formale. Aceste elemente implică ideea că, în comparație cu tradițiile și moravurile,
legile pot fi schimbate mai ușor. Sancțiunile prevăzute pentru nerespectarea legilor sunt, în majoritatea
societăților contemporane, graduale, proporțional cu nivelul de periculozitate pe care se consideră că îl prezintă
respectivele încălcări. Întâlnim, astfel, amenzi, condamnare la închisoare.
VIII. Analizați următoarele concepte: trăsătură culturală, complex cultural, universalii culturale.
Definiția axiologică a culturii pune accent pe valențele universale ale valorilor și, deci, pe caracterul
universal al culturii, dar pierde din vedere caracterul istoric al acesteia, particularitățile care diferențiază o
cultură de alta sau o etapă culturală de alta.
De aceea, în filosofia culturii, alături de excepția axiologică, s-a impus și definiția stilistică, potrivit
căreia cultura se definește prin particularitățile stilistice, de conținut și de expresie, ale creațiilor unei anumite
comunități culturale, În această accepție, dintre elementele definitorii ale unei culturi trec pe primplan limbajul,
simbolurile (lingvistice sau de alt gen), riturile, fără a fi neglijate însă nici particularitățile de conținut ale
valorilor, ale moravurilor sau ale tradiției.
În sociologie, cea mai simplă caracteristică a unei culturi este denumită trăsătură. Trăsăturile culturii se
asociază și se combină între ele, formând complexe culturale.
Trăsăturile și complexele culturale, comune majorității sau totalității culturilor poartă numele de
universalii culturale.
IX. Analizați următoarele concepte: subcultură, contracultură, etnocentrism, xenocentrism.
Subcultura – în cadrul unei culturi generale a unei societăți, apar ansambluri specifice de trăsături și
complexe culturale caracteristice unor anumite grupuri, care sunt denumite subculturi.
În cazul contraculturilor, în unele situații, trăsăturile și complexele culturale specifice unor grupuri, nu
numai că se deosebesc de cultura dominantă, dar se și opun acesteia.
Fenomenul de etnocentrism – în situația în care celelalte culturi sunt judecate în raport cu propria
cultură, când modul propriu de viață este considerat singura cale normală de a gândi, simți și acționa.
Xenocentrism – preferința față de ceea ce este străin, credința că produsele, normele, ideile propriului
grup sunt inferioare celor produse în altă parte.
 X. Analizați relativismul cultural.
Relativism cultural, care constă în suspendarea judecăților și în considerarea trăsăturilor unei culturi
din perspectiva persoanelor care trăiesc în acea cultură. Astfel, pentru a înțelege fundamentalismul islamic,
cercetătorul trebuie să se plaseze în situația fundamentaliștilor; SAU privit din perspectiva unei culturi
europene, canibalismul apare ca ceva oribil, anormal; privit din perspectiva celor care îl practică, canibalismul
apare ca un mecanism social de impunere a ordinii în haos, de comunicare cu lumea supranaturală, de
regenerare a societății, de capturare a puterilor inamicului.
Relativismul cultural nu semnifică abandonarea de către cercetător a propriilor standarde morale. Nu
înseamnă că el va accepta sau justifica antropofagismul. El nu înseamnă neutralitate politică sau etică, ci invită
cercetătorul să fie obiectiv și onest. Relativismul cultural indică faptul că funcția și semnificația unei trăsături
culturale este relativă în raport cu contextul cultural. O trăsătură nu este bună sau rea prin ea însăși. Ea poate fi
apreciată într-un sens sau altul, numai prin referire la cultura în care funcționează.
XI. Ce reprezintă socializarea ? Care sunt principalele tipuri de socializare ?
Socializarea este un proces de interacțiune socială prin care individul dobândește cunoștințe, valori,
atitudini și comportamente necesare pentru participarea efectivă la viața socială. Socializarea este modalitatea
prin care un organism biologic este transformat într-o ființă socială capabilă să acționeze împreună cu alții.
Transferul de cultură de la o generație la alta se face prin intermediul socializării, iar oamenii capătă sentimentul
de grup și se pot înțelege.
Socializarea fundamentează, după cum se poate observa, sentimentul de apartenență la grup. Astfel,
asimilarea și integrarea acelorași valori și norme sociale fac posibilă înțelegerea reciprocă și cresc solidaritatea
între membrii grupului.
Principalele tipuri de socializare: primară, secundară, anticipativă, resocializarea, pozitivă, negativă.
XII. Ce reprezintă socializarea primară ? Dar cea secundară ?
Socializarea primară: începe din primele zile de viață și constă într-un proces prin care persoana
dobândește informațiile și abilitățile esențiale pentru a participa la viața socială cotidiană și își formează eul.
Socializarea secundară are loc în ultima parte a copilăriei și în adolescență, atunci când copiii merg la
școală și când intră sub influența altor indivizi decât cei din familie. Este foarte normal ca socializarea
secundară să se desfășoare la un moment dat cu cea primară.
XIII. Ce reprezintă socializarea anticipativă ? Dar resocializarea ?
Socializarea anticipativă constă în învățarea de comportamente specifice unui rol nou, a drepturilor și
îndatoririlor asumate acestuia și se realizează prin familie, școală etc.
Resocializarea constă în învățarea unor roluri noi și abandonarea rolurilor anterioare (exemplu: trecerea
la rolul de pensionar, de bunic etc.).
XIV. Analizați procesul socializării în instituțiile totale.
Socializarea specială realizată în instituțiile totale. Instituțiile totale (concept introdus de Erving
Goffman – 1922-1982) sunt locuri în care oamenii sunt izolați de restul societății pentru o perioadă lungă de
timp și în care comportamentele lor sunt strict reglementate (o mănăstire, un penitenciar, serviciul militar etc.).
XV. Care sunt principalii agenți ai socializării ? Analizați, la alegere, unul dintre aceștia.
Principalii agenți sunt: familia, grupurile perechi, școala, mass-media.
 Școala – este un agent social complex, care oferă atât informații, calificări, cât și un întreg climat valoric
și normativ, formal și informal.
Copiii intră în școală la vârsta de 6-7 ani și o parte semnificativă a acestora iese la începutul vârstei
adulte. Este evident faptul că această lungă perioadă de școlarizare lasă urme pentru toată viața. Elevii și
studenții învață nu numai din cele prezentate de profesori, dar și din interacțiunea cu ceilalți elevi și studenți,
din comportamentul afectiv al profesorilor, din modul de organizare a școlii.
În țara noastră, școlile, în marea lor majoritate, practică modele pedagogice tradiționale, bazate pe
separarea netă a profesorului de elev, pe disciplină, conformism social și pe autoritatea cadrului didactic.
Existența unor astfel de modele pot fi generatoare de tensiuni și conflicte în unitățile de învățământ.
Precizăm și faptul că posibila ruptură între cultura socializată de școală și cea trăită de majoritatea
elevilor și studenților poate afecta dinamismul întregii societăți și, de asemenea, poate conduce la acumularea
unui potențial conflictual latent (în momente de criză, acest potențial devine manifest).
XVI. Analizați, din punct de vedere sociologic, conceptul de status.
Prin socializare, individul învață să exercite anumite interacțiuni sociale, să interacționeze cu alții și
ajunge să ocupe anumite poziții în cadrul societății. Altfel spus, în cadrul structurii sociale, indivizii dețin
statusuri și joacă anumite roluri.
Statusul este poziția sau rangul unui individ în cadrul în cadrul grupului, sau al unui grup în raport cu
alte grupuri (student, profesor etc.), care presupune un ansamblu de privilegii și îndatoriri.
Statusurile se împart în prescrise și dobândite.
Statusul prescris este cel deținut de un individ în cadrul unei societăți, independent de calitățile sale și
de eforturile pe care le face el (exemplu: statusul de bărbat, statusul de femeie. Prescrierea se face pe baza unor
modele culturale și norme sociale dominante.).
Statusul dobândit este cel pe care individul îl alege și la care ajunge prin propriile eforturi și prin
competiție. (exemplu: statusul de soț, statusul de soție.).
Prescrierea statusurilor se face în mod obișnuit în fiecare societate raport cu sexul și cu vărsta. În
unele societăți, prescrierea se face și în raport cu rasa, naționalitatea, religia sau clasa socială.
Meritocrația este o formă cvasi-prescrisă de status, afirmată în societățile moderne, în funcție de
performanțele educaționale și profesionale (rezultate la învățătură etc.).
Statusul global este ansamblul de statusuri deținut de un individ. El poate fi coerent (congruent) sau
incongruent.
XVII. Analizați, din punct de vedere sociologic, conceptul de rol.
Rolul definește comportamentul așteptat de la cel care ocupă un anumit status. Statusul și rolul sunt
două aspecte ale aceluiași fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii și îndatoriri; rolul este exercitarea
acestor privilegii și îndatoriri.
Prezentarea dramatică de rol desemnează efortul conștient al unei persoane de a exercita în așa fel
rolul încât să creeze celorlalți o imagine dezirabilă despre sine. Într-o anumită măsură, fiecare persoană este un
actor dramatic; fiecare iși exercită rolul având o anumită audiență.
Personalitatea influențează alegerea rolurilor, modul de exercitare a rolurilor. În același timp,
dobândirea unui nou rol produce modificări ale eului, ale personalității.
 Fiecare persoană îndeplinește mai multe roluri. Un bărbat poate soț, fiu, tată, angajat, verișor, vecin etc.
Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set de roluri. Rolurile care formează un set pot fi
performante în mod diferit.
Foarte rar rolurile jucate de o persoană se combină într-un ansamblu omogen. În cele mai multe situații
întâlnim stresul de rol. Acesta desemnează dificultățile pe care le au oamenii în exercitarea cerințelor lor de rol.
Stresul de rol se cauzează pregătirii inadecvate pentru rol, dificultăților în tranziție de rol, conflictelor de rol,
eșecurilor de rol.
În ceea ce privește dificultățile tranziției de rol, să ne gândim că individul, pe parcursul vieții, joacă mai
multe roluri, legate de evoluția sa biologică și profesională. Trecerea(tranziția) de la un rol la altul poate fi
asociată cu multe dificultăți, întrucât nu există o pregătire adecvată pentru rolul următor. Nu întotdeauna,
trecerea de la stadiul de adolescent la tânăr, de la stadiul de tânăr la adult etc. se realizează foarte ușor.
Conflictele de rol se pot manifesta în două forme:
- între două sau mai multe roluri exercitate de o persoană(conflictul între rolul de studentă și cel de
mamă);
- între cerințele care configurează același rol (în cazul rolului de profesor, pot să apară conflicte între
exigențele de cunoaștere exaustivă a unei anumite discipline sociale și cele de cunoaștere a tuturor disciplinelor
sociale).
Depășirea conflictelor de rol se poate face prin raționalizare, compartimentare, adjudecare.
Raționalizarea este un proces protectiv din punct de vedere social și personal. Spre exemplu, în urma
procesului de socializare, învățăm că minciuna nu poate fi acceptată din punct de vedere moral. Uneori, suntem
tentați să mințim spunându-ne nouă înșine că o facem spre binele persoanei pe care o mințim.
Compartimentarea este procesul de separare a setului de roluri și de conformare numai la cerințele
unui rola la un moment dat. De exemplu, un procuror poate fi foarte sever la locul de muncă, dar foarte tolerant
ca părinte, acasă. În momentele în care compartimentarea nu funcționează, conflictele de rol se pot manifesta
extrem de puternic, ajungându-se chiar la dezechilibre psihice sau conflicte mentale. Unele ajung să nu mai
găsească altă cale de rezolvare decât sinuciderea.
Adjudecarea este un proces formal, conștient și intenționat, de atribuire unei terțe părți a
responsabilității pentru o decizie dificilă. De exemplu, un șef care trebuie să ia o decizie nepopulară se va scuza
în fața angajaților, spunând că nu poate proceda altfel (el va transfera responsabilitatea asumării deciziei
nepopulare pe seama legilor, regulamentelor interne, codurilor etc.).
Eșecul de rol poate interveni în situațiile în care nu s-a realizat o pregătire adecvată pentru rol,
exercitarea acestuia făcându-se în mod neadecvat. Spre exemplu, eșecul de rol la nivel familial devine evident
în situațiile de divorț.
În fiecare caz, eșecul provoacă nemulțumire, frustrare. În situații deosebite, eșecul poate provoca
tulburări psihice sau fizice. În toate situațiile, persoanele care eșuează în rolurile lor sunt nefericite.
XVIII. Familia: abordarea sociologică, abordarea juridică, tipuri de familii.
Familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au
gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și
răspund una pentru cealaltă în fața societății.
 Din prespectiva sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de
căsătorie și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune. Astfel, familia este un
grup primar în care predomină relațile directe, informale, nemediate.
Din perspectiva juridică, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și
obligații, reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea
paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc.
Juridic, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.
Tipuri de familii:
1. Numeric – familii extinse și familii nucleare;
2. În ce privește structura rolurilor – familii complete și familii incomplete;
3. Generațional – cu una, două, 3 sau chiar 4 generații;
4. În privința raporturilor de autoritate – familii autoritare și familii egalitare.
XIX. Analizați fenomenul căsătoriei din punct de vedere sociologic.
Mariajul este o instituție ce se găsește în orice societate și cultură. El este o uniune dintre indivizi de
sex opus (în majoritatea covârșitoare a cazurilor), recunoscută și legitimată social. Mariajul diferă de alte uniuni
interindividuale (cazul prieteniilor, de exemplu) prin următoarele caracteristici:
- se desfășoară într-o manieră publică și, deobicei, formală;
- contactele sexuale dintre parteneri figurează ca un element explicit al relației;
- constituie condiția esențială pentru legitimizarea urmașilor, le dă un statut social acceptat;
- are tendința de a fi o relație stabilă și de durată.
Astfel, deși în cele mai multe țări divorțul este permis, în niciuna nu este încurajat.
Căsătoriile pot fi:
- endogame(au loc între membrii aceluiași grup). Se asigură circumscrierea, stabilitatea și
reproducerea specificului contextului social-cultural;
- exogame(au loc în afara grupului). Legăturile și schimburile cu alte populații sau segmente
populaționale și, deci, revigorarea grupului ce o practică.
În societățile complexe, unde se intersectează multiple criterii de grup(etnic, religios, de vârstă, socio-
economic), distincția interior-exterior este greu de stabilit.
În ceea ce privește regulile de căsătorie, experții în sociologia familiei caută să răspundă la
întrebări de genul:
- cu cine te căsătorești ? (începând de la aranjamente unde se desemnează și persoana concretă,
și ajungând la restricții de principiu, precum tabu-ul incestului, exogamia și endogamia);
- când te căsătorești ? (la ce vârstă, la ce statut socio-economic, în ce anotimp);
- cum te căsătorești ? (ce ritualuri urmează persoanele implicate, cu ce înțelegeri de avere, ce
aranjamente mutuale presupune mariajul).
XX. Familia nucleară vs. familia extinsă.
 Familia nucleară este formată din soți și copiii acestora și este considerată a fi familia modernă.
Familia extinsă este formată dintr-un număr mare de membrii și poate cuprinde mai multe generații.
Sistemul famiilor extinse este tipic pentru societățile non-industriale.
Atât familia nucleară cât și familia extinsă, așa cum sunt ele prezentate, sunt tipuri ideale, cazurile
concrete de familii fiind abateri mai mult sau mai puțin semnificative de la modelul teoretic. De exemplu:
cuplul conjugal fără copii este subsumat familiei nucleare; la fel și cazul unui părinte cu un copil. De partea
cealaltă, conviețuirea soț-soție, fără copii, dar cu părinții unuia dintre soți este considerată familie extinsă.
Leo E. Litwak a lansat, în 1960, conceptul de familie extinsă modificată. Acest concept sugerează un
fenomen tot mai întâlnit în lumea contemporană: în ciuda independentizării cuplurilor nou-formate, a separării
lor teritoriale de părinți, familia continuă să existe ca familie extinsă, între părinți și copii, frați și surori, bunici
și nepoți menținându-se puternice legături de ordin socioafectiv și economic. De cele mai multe ori, în varianta
ei extinsă modificată, familia funcționează ca un întreg în luarea deciziilor majore, în unele cazuri bugetul fiind
comun.
XXI. Care sunt principalele funcţii ale familiei? Analizaţi, la alegere, una dintre acestea.
Funcțiile familiei sunt:
1. Funcțiile biologice și sanitare – satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea
copiilor, satisfacerea necesităților igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor
familiei;
2. Funcțiile economice – acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget
comun, gestionat(la europeni, unde ambii soți sunt angajați) de soție;
3. Funcții de solidaritate familială – sentimente de dragoste și respect;
4. Funcții pedagogico-educative și morale – socializarea copiilor.
(la alegere)Funcțiile de solidaritate familială – se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și
respect între membrii familiei. Ființa umană are nevoie de hrană și de îmbrăcăminte, dar și de protecție și
afectivitate. Simțim frecvent nevoia de a fi printre acei oameni ce ne conferă căldură sufletească, ajutor în
momentele de cumpănă ale vieții, confort psihologic. Dintre toate grupurile sociale existente, familia este
entitatea ce oferă în cel mai înalt grad, asemenea calități.
XXII. Care sunt principalele modificări (schimbări) survenite în modelele familiale ?
Termenul de familie a devenit mult mai ambiguu, acoperind astăzi realități mult diferite de cele
cunoscute de generațiile precedente.
Schimbarile, în modelele familiale se referă, sintetic, la principalele transformări survenite în:
1. Relația familie-societate:
- a scăzut importanța funcției economice a familiei;
- s-a accentuat mobilitatea socială a membrilor familiei;
- s-a intensificat participarea femeii la activitățile extra familiale;
- unele funcții familiale au fost preluate de către societate;
- s-au diminuat relațiile de rudenie și de vecinătate;
 - s-a diminuat controlul comunitar asupra comportamentelor demografice;
- au sporit preocupările familiei față de problemele sociale.
2. Comportamentele tinerilor necăsătoriți:
- s-au extins experiențele sexuale premaritale;
- a sporit controlul mai strict al fecundității;
- s-au extins coabitările premaritale;
- s-au extins modelele celibatului definitiv și al menajelor de o singură persoană;
- au crescut atât toleranța părinților, cât și permisivitatea socială față de comportamentele
premaritale ale tinerilor.
3. Comportamentele nupțiale:
- s-a desacralizat căsătoria;
- s-a redus importanța motivației economice a căsătoriei;
- a crescut heterogamia căsătoriilor;
- s-a diminuat și, în tot mai multe cazuri, a dispărut rolul părinților și al rudelor în căsătorirea
tinerilor;
- a scăzut rata nupțialității;
- odată cu scăderea ratei nupțialității, a scăzut și rata natalității.
4. Comportamentele familiale:
- a crescut importanța relațiilor emoțional-afective dintre parteneri;
- s-au intensificat preocupările soților pentru calitatea vieții familiale;
- s-au diversificat formele de conviețuire;
- s-au modificat relațiile dintre parteneri;
- se constată o creștere a instabilității familiei nucleare.
Toate aceste schimbări au produs anumite efecte atât la nivel individual, cât și la nivel societal. La
nivel individual vorbim despre o egalizare a statutului bărbaților și femeilor, o creștere a bunăstării familiei, în
timp ce, la nivel societal, semnalăm o scădere a ratei nupțialității, o scădere a ratei natalității și o creștere a
instabilității familiei nucleare.
XXIII. Analizaţi, la modul general, conceptul de instituţie socială.
Instituția socială este un sistem de relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care se
utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivități
sociale.
Instituțiile sociale presupun un ansamblu structurat și funcțional de norme și valori recunoscute la
nivelul întregului sistem social și pe baza cărora se formează comportamentele și relațiile dintre oameni.
 Așadar, instituțiile sociale pot fi definite și ca sisteme de comportamente și de relații care
reglementează viața și activitatea indivizilor.
Instituțiile posedă mai multe elemente prin care pot fi definite și caracterizate: scop, funcții, mijloace,
simboluri(drapelul național, drapelele de luptă ale unităților militare, uniformele, emblemele, mărcile de
fabrică, imnurile, cântecele), coduri de comportament(constituții, legi, coduri civile, convenții, regulamente),
sancțiuni, valori și norme.
O instituție funcționează în mod eficient când sunt realizate următoarele condiții:
- definirea clară a scopului și obiectivelor;
- organizarea rațională a activităților în cadrul instituției;
- depersonalizarea rolurilor instituționale;
- acceptarea socială a mijloacelor și procedeelor folosite de instituție;
- recunoașterea socială a utilității instituției.
Instituțiile sociale sunt de diferite tipuri. Ele se clasifică:
a) în funcție de gradul de formalizare:
- instituții formale: scopul, obiectivele, procedeele de acțiune, modul de organizare, rolurile
sunt precis stabilite și reglementate prin prescripții cu caracter juridic;
- instituții neformale(informale): reglementarea se face pe baza unor norme vagi, iar
exercitarea rolurilor este personalizată.
b) în funcție de natura activității lor:
- familia – instituția de bază a societății;
- instituțiile economice – bănci, întreprinderi industriale;
- instituțiile politice și juridice – parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele,
procuratura, poliția, închisorile;
- instituțiile cultural-educative – grădinițele, școlile, universitățile, mass-media;
- instituțiile religioase – doctrinele, ritualurile.
XXIV. Birocraţia în viziunea lui Max Weber.
Birocrația este un tip de organizație formală, cu o structură specifică de statusuri și de roluri, în care
puterea de a influența acțiunile altora crește pe măsura înaintării spre vârful ierarhiei organizaționale.
Birocrația(conform lui Max Weber) este un sistem de autoritate rațional(pentru scopuri specifice
desemnează cu claritate anumite mijloace) și legal(conține un sistem de reguli și proceduri de exercitare a
autorității valabile pentru toți membrii organizației).
Principalele caracteristici ale organizației birocratice sunt: specializarea, structura ierarhică
autoritară, sistem de reguli și reglementări formale, impersonalitate și imparțialitate, promovarea în
carieră(după vechime sau după merit), eficiența.
 Principalele avantaje ale birocrației sunt: specializare, decizii și soluții luate precis, rapid și eficient,
sistemul de reguli și proceduri formale, impersonalitatea și imparțialitatea autorității, procesul obiectiv
de luare a deciziei.
Principalele dezavantaje ale birocrației sunt: supraspecializarea; procesul de luare a deciziilor
eficiente implică faptul că decidenții se bazează pe informații furnizate de subordonați(care pot neglija
informații importante); dificultarea statuării scopurilor organizaționale clare și precise; posibilitatea
stărilor de monotonie; stereotipie și dezumanizare.