You are on page 1of 46

BIBLIOTECA CENTRALA UNIVERSITARA

"LUCIAN BLAGA"

Olimpia CURTA

METODE TRADIŢIONALE ŞI MODERNE


DE REGĂSIRE A INFORMAŢIEI ÎN BIBLIOTECI

TRADITIONAL AND MODERN METHODS

OF INFORMATION RETRIEVAL IN LIBRARIES

Cluj-Napoca , 2003

CUPRINS

INTRODUCERE
METODE TRADIŢIONALE
Informarea directă
Activitatea de îndrumare
Cataloagele de bibliotecă
Lucrări bibliografice
METODE MODERNE
Cataloagele on-line
Baze pe CD-ROM
Internet
STUDIU COMPARATIV ÎNTRE CATALOGUL TRADIŢIONAL,
CATALOGUL ON-LINE,CD-ROM ŞI INTERNET
Obiectivele şi prezentarea chestionarului
Metodologia de prelucrare a datelor
Prezentarea şi interpretarea rezultatelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

INTRODUCERE

Activitatea de informare ştiinţifică constitue în prezent o parte integrantă a


oricărei cercetări ştiinţifice şi una din condiţiile indispensabile unui ritm înalt al
progresului ştiinţific. Ea asigură continuitatea dezvoltării ştiinţei şi cu ajutorul ei se
asigură universalitatea ştiinţei.[1]
Dezvoltarea ştiinţei este determinată şi determină creşterea intensă a cunoştinţelor
şi a materialelor în care sunt fixate, precum şi lărgirea cercului celor interesaţi în
cunoaşterea acestor materiale.
Activitatea de informare a unui cercetător presupune în primul rând cunoaşterea
literaturii existente în domeniul cercetării lui, în vederea familiarizării cu ultimele
descoperiri şi utilizarea lor pe mai departe, cât şi pentru evitarea irosirii eforturilor în
direcţia unor descoperiri deja efectuate.
Mărirea eficienţei cercetării presupune un transfer operativ al cunoştinţelor între
surse şi beneficiari, în consecinţă desfăşurarea unei activităţi organizate de informare,
care implică antrenarea unor specialişti în domeniul informării şi utilizarea unor surse de
documentare uşor accesibile, raţionale şi eficiente.
Regăsirea documentelor primare, pe teme cerute de specialişti din toate
domeniile, are la bază prelucrarea acestora după reguli bine stabilite.
Pentru activităţile speciale de colectare, prelucrare, înmagazinare, regăsire şi
difuzare a documentelor - activităţi diferite de biblioteconomie şi bibliologie - iniţial s-a
utilizat termenul documentare. Acest termen i se atribuie belgianului Paul Otlet, care în
1895 l-a utilizat la prima conferinţă internaţională a specialiştilor în domeniul cărţii -
prilej cu care s-a fondat Institutul Internaţional de Bibliografie - IIB, în 1934 l-a introdus
în denumirea Institutului Internaţional de Documentare - IID şi în 1937 în denumirea
Federaţiei Internaţionale de Documentare - FID.[2]
Documentarea s-a impus ca o disciplină ştiinţifică ce vine în sprijinul tuturor
celorlalte discipline, de aceea, câteodată în literatura de specialitate apare sub denumirea
de documentare ştiinţifică (vezi şi monografia savanţilor români A. Avramescu şi V.
Cândea Introducere în documentarea ştiinţifică).
Începând din anii '50, paralel cu termenul de documentare ştiinţifică, a început să
se folosească termenul de informare ştiinţifică, pentru a nu atrage atenţia asupra
documentului, ci asupra obiectului cercetării, care utilizează informaţii ştiinţifice.
Perfecţionarea sistemului de informare, datorită punerii lui în legătură cu alte
ştiinţe (matematică, logică, lingvistică, psihologie, tehnică de calcul, cercetare
operaţională, poligrafie, tehnica transmisiilor, biblioteconomie ş.a) a dus la apariţia unei
noi ştiinţe ştiinţa informării. Atestarea ei datează din anul 1968, data
înfiinţării Societăţii Americane pentru Ştiinţa informării, care la rândul ei are la
bază Institutul American de Documentare, fondat în 1937.[3]
Ştiinţa informării este o ramură a ştiinţei care cercetează proprietăţile şi
comportamentul informaţiilor, forţele care conduc fluxul de informaţii, precum şi
mijloacele de prelucrare a informaţiilor în scopul asigurării accesibilităţii şi folosirii lor
optime. Procesele studiate de acestă ramură a ştiinţei cuprind crearea, difuzarea,
colectarea, organizarea, înmagazinarea, regăsirea, interpretarea şi valorificarea
informaţiilor.[4]
Noua ştiinţă şi tehnicile noi de informare au influenţat radical societatea atât pe
plan cultural, cât şi pe plan economic şi tehnologic.
Orice ştiinţă se construieşte pe fundamentul cunoştinţelor acumulate de
generaţiile anterioare, de obicei nu pe baza studierii surselor primare, ci utilizând
materiale în care datele ştiinţifice sunt prelucrate şi sistematizate; de aici derivă
necesitatea sistematizării continue a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice, pe baza unor
principii corect fundamentate.
Biblioteca, din cele mai vechi timpuri, a fost deţinătoare de fonduri documentare
şi a simţit nevoia de organizare a acestor fonduri, precum şi de a construi instrumente de
clasare a acestora, în scopul evidenţei şi a regăsirii lor cât mai eficiente.
Evoluţiile dezvoltărilor din domeniul tehnicii de calcul şi a comunicaţiilor au
influenţat şi activitatea de documentare şi informare din biblioteci, aceasta beneficiind
de instrumente noi şi performante de stocare şi diseminare a informaţiei, astfel s-a trecut
şi aici de la biblioteconomie, la documentare, apoi la ştiinţa informării.
De aceea, am considerat importantă întocmirea unei lucrări care să treacă în
revistă metodele tradiţionale de informare în biblioteci şi să scoată în evidenţă noile
metode.

METODE TRADIŢIONALE

Biblioteca, în concepţia modernă, nu este numai o simplă colecţie de fonduri


documentare, ci şi o instituţie menită să contribuie la educarea şi instruirea membrilor
societăţii.
Activitatea de informare şi documentare a beneficiarilor reprezintă finalitatea
superioară a activităţii bibliotecilor, modalităţile de informare tradiţionale fiind:
  informarea directă
  diverse forme de îndrumare
  consultarea unui sistem de cataloage
  utilizarea lucrărilor bibliografice.[5]

Informarea directă este posibilă în bibliotecile care deţin:
1. Săli de lectură specializate: săli pentru cărţi, respectiv periodice, săli pentru
manuale şi cursuri, săli pentru materiale de ştiinţe sociale, săli de microfilme, săli pentru
audiţii muzicale etc.
2. Săli cu acces liber la raft: săli pentru periodice, săli pentru materiale de
specialitate, cursuri, manuale îndrumătoare şi secţii de împrumut.
3. Săli de referinţă, unde sunt puse la dispoziţia cititorilor cele mai importante
surse de referinţe din bibliotecă. Dacă biblioteca nu deţine o astfel de sală, sursele de
referinţă se pot găsi în sălile de tip 1 şi 2 amplasate pe rafturi separate.
4. Expoziţii permanente cu materiale nou intrate în bibliotecă, acestea fiind
expuse fie în vitrine în locuri special amenajate, fie pe rafturi în sălile de lectură.
Activitatea de îndrumare este necesară chiar dacă biblioteca este bine
organizată, dotată cu indicatoare, îndrumătoare şi ghiduri. Cea mai utilizată modalitate o
constituie informarea orală făcută de bibliotecarul de serviciu din sălile de lectură, de la
serviciul de catalogare-indexare şi de la serviciile bibliografice şi de documentare. În
unele biblioteci sunt organizate puncte de informare, care pot fi permanente sau numai pe
perioadele de sesiune.

Alte forme de îndrumare, precum sunt cursurile de formare a


utilizatorilor, vizitarea bibliotecii (mai ales de către studenţii din anul I) sau întâlniri
periodice cu beneficiarii bibliotecii, sunt utile atât pentru beneficiari, care vor fi informaţi
despre mecanismul de funcţionare a bibliotecii, cât şi pentru organizatori, care pot colecta
opiniile referitoare la bibliotecă.

Cataloagele de bibliotecă

Cataloagele unei biblioteci sunt instrumente bibliografice de bază în activitatea de


informare şi orientare într-o bibliotecă. Ele trebuie să oglindească întregul fond de
documente, punându-l în valoare prin faptul că stabileşte o ordine în materialul pe care
biblioteca îl posedă şi făcându-l accesibil utilizatorilor prin indicarea locului unde se
găseşte fiecare document.
Catalogul de bibliotecă este numai una din multiplele forme de bibliografii. El
este, în general, definit ca o listă de cărţi conţinute într-o singură bibliotecă şi este mai
degrabă comprehensiv decât selectiv.[6]
O altă definiţie a catalogului de bibliotecă este cea dată de Mihailov, definiţie care
exprimă şi rolul catalogului de bibliotecă: “Catalogul de bibliotecă este indexul lucrărilor
existente în bibliotecă, alcătuit pentru orientarea cititorilor şi a bibliotecarilor în fondul de
material documentar.” Specificul catalogului de bibliotecă constă în faptul că acesta
reflectă componenţa fondului unei anumite biblioteci, în timp ce indexul bibliografic
cuprinde operele, indiferent de locul unde se găsesc acestea.[7]
Dacă la început catalogul era o listă de inventariere pentru a indica proprietatea,
iar prima aranjare a fost cea cronologică, în continuare s-a adoptat aşezarea listelor după
criteriul utilizator, apoi aranjare după subiect; din secolul XVI catalogul capătă valoare
prin includerea funcţiei de regăsire.
Scopul sau obiectivele unui catalog au fost exprimate de americanul Charles
Cutter, în anul 1876 (publicate ca partea a doua a raportului Biroului Educaţiei din Statele
Unite referitor la bibliotecile publice) şi republicate în Rules for a Dictionary Catalog, în
anul 1904.[8]
Acestea sunt:
1. Să permită unei persoane să găsească o carte pentru care se cunoaşte autorul,
titlul sau subiectul.
2. Să arate ce conţine biblioteca referitor la un autor, subiect sau un gen de
literatură.
3. Să asiste la alegerea unei cărţi: după ediţie sau după caracter (literar sau tematic).
Acestea s-au constituit în reguli de bază în organizarea unui catalog şi au dăinuit
mulţi ani, fiind reluate doar în octombrie 1961 la Conferinţa internaţională IFLA
(International Federation of Library Associations) privind pricipiile de catalogare, dar,
chiar şi aici, s-au adus modificări minore faţă de regulile definite de Charles Cutter.
Acestor reguli li se adaugă şi caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească un
catalog pentru a fi un bun instrument de regăsire a informaţiilor:
  să fie uşor accesibil pentru orice categorie de cititori
  să fie unitar – respectiv principiile de organizare să fie unitare
  să fie flexibil, mobil, adică să poată îngloba uşor noile achiziţii
  să permită scoaterea a ceea ce s-a pierdut din fondul de publicaţii
  să nu fie costisitor, să fie întreţinut şi menţinut în mod economic.
Cataloagele tradiţionale sunt supuse unor reguli stricte de descriere, reguli care s-
au modificat în timp, ajungându-se, în secolul al XX-lea, la reguli internaţionale, care au
fost adoptate de majoritatea ţărilor. De exemplu, cărţile sunt descrise după ISBD(M)
(International Standard Bibliographical Descriprion for Monographs).
O referinţă bibliografică dintr-un catalog este compusă din trei părţi:
1. Vedeta, după care se va organiza catalogul şi care poate fi: autorul, persoana
fizică sau morală, un congres, un titlu al unei lucrări anonime, un subiect sau un număr
care reprezintă o clasificare zecimală.
2. Descrierea bibliografică, unde apar elementele de descriere a lucrării: titlul,
autorii, ediţia, datele de apariţie (localitate, editură, an), descrierea fizică (format,
paginaţie, ilustraţii, tabele, grafice, etc), seria, note, numărul volumelor (pentru lucrările
în mai multe volume), numărul internaţional standard şi eventual clasificarea zecimală.
3. Cota, care indică locul unde se găseşte publicaţia.[9]
Trebuie menţionat faptul că, în funcţie de publicaţiile descrise în cataloag, corpul
notiţei bibliografice poate conţine alte informaţii reprezentative pentru documentul
respectiv.
Cataloagele se disting, din punctul de vedere al grupării referinţelor bibliografice,
după categoria de publicaţii la care se referă, după gradul de cuprindere a fondurilor de
bibliotecă, după limbile publicaţiilor, după destinaţie, după forma de executare a
catalogului, sau după alte caracteristici.[10]
După gruparea referinţelor bibliografice:
1. Cataloage alfabetice, care grupează descrierile bibliografice în ordinea
alfabetică generală a numelor autorilor şi titlurilor, pentru lucrările anonime sau pentru
lucrările cu mai mult de trei autori.
2. Cataloage sistematice orânduite conform unei scheme de clasificare.
3. Cataloage pe subiecte, care grupează descrierile bibliografice în ordinea
alfabetică a cuvintelor care exprimă conţinutul particular al documentelor.
4. Cataloage topografice organizate după cotă şi care reflectă aranjarea
fondurilor în arhive (depozite, săli).
5. Cataloage geografice, care grupează descrierile bibliografice în ordinea
alfabetică a ţărilor şi a localităţilor de apariţie a publicaţiilor.
6. Cataloage cronologice organizate după anul de apariţie a publicaţiei.
După destinaţia catalogului, cataloagele se împart în cataloage pentru
beneficiari (de consultare pentru public) şi cataloage de serviciu.
După modul de cuprindere a fondurilor documentare:
1. Cataloage colective (de cărţi, respectiv periodice) oglindind într-un sistem
determinat totalitatea fondurilor sau numai o parte a fondurilor a două sau mai multe
biblioteci, conţinând şi indicaţia bibliotecilor unde se găsesc publicaţiile respective.
2. Cataloage generale de bibliotecă ce cuprind documentele primare şi
secundare orânduite conform unei scheme de clasificare, punând în evidenţă, pe măsura
acumulării unei colecţii, fondul unei biblioteci sau al unui grup de biblioteci.
După categoria de publicaţii aflate în catalog există:
1. Cataloage de carte
2. Cataloage de publicaţii periodice
3. Cataloage de literatură tehnică specială.
La toate acestea se mai pot adăuga unele cataloage speciale: catalogul tezelor de
doctorat, catalogul lucrărilor de referinţe, catalog de edituri, catalog de redactori,
catalogul microfilmelor, catalogul colecţiilor de stas-uri şi brevete de invenţii etc.
De asemenea, pentru bibliotecile deţinătoare de colecţii speciale pot
exista: catalog de carte veche (pe diferite limbi), catalogul documentelor medievale,
catalog cronologic pentru publicaţiile din anumite secole, catalogul documentelor străine
şi româneşti, catalog de corespondenţă (expeditori, destinatari), catalogul centrelor
tipografice, catalogul tipografiilor, catalog de carte rară, catalog de publicaţii cartografice,
catalog de incunabule, catalog al cărţilor poştale ilustrate, catalog pentru fotografii şi
fotocopii, catalogul albumelor de artă, catalogul de stampe, catalogul partiturilor
muzicale etc.
Sigur că, putem face o clasificare a cataloagelor tradiţionale de bibliotecă şi
după suportul şi forma suportului pe care sunt redate descrierile publicaţiilor: cataloage
pe hârtie, sub formă de carte şi sub formă de fişe. Cataloagele tradiţionale de bibliotecă,
cele mai răspândite, sunt cele sub formă de fişă (formatul standard fiind de 12,5 x 7,5
cm).[11] La formatul de carte s-a renunţat cu timpul, deoarece acest format nu permite
actualizarea continuă a catalogului şi nici extragerea descrierilor pentru publicaţiile care
sunt scoase din fondul bibliotecii.
Pentru o bună organizare a fondurilor, cât şi pentru o bună deservire a publicului,
trebuie ca biblioteca să deţină cel puţin un catalog alfabetic şi unul sistematic pentru
public, precum şi unul topografic– catalog de serviciu.
Cataloagele alfabetice, pe autori-titluri, sunt cataloagele de bază ale unei
biblioteci deoarece cuprind, în general, întregul fond al bibliotecii şi sunt cele mai
accesibile cititorilor. Vedetele descrierilor din aceste cataloage sunt numele autorilor
persoană fizică (pentru lucrările cu până la trei autori) sau numele autorului colectiv
(instituţie, congres…), iar pentru lucrările cu mai mult de trei autori, cât şi pentru lucrările
anonime se va lua în considerare primul cuvânt semnificativ din titlu (fără articolul
hotărât), cuvânt scris cu majuscule pentru a uşura intercalarea fişelor în catalog.
Ordonarea fişelor sunt supuse unor reguli bine definite, dintre acestea aş sublinia
regula de grupare a lucrărilor aceluiaşi autor, regulă pe care ar trebui să o cunoască
fiecare utilizator.
Această regulă împarte lucrările în trei grupe distincte:
1. Descrieri principale:
a) autor scos în vedetă singur
b) autor scos în vedetă primul, la lucrările cu doi sau trei autori.
2. Descrierile complementare în care autorul apare ca:
a) al doilea sau al treilea autor
b) prefaţator, redactor, traducător etc.
3. Descrierile lucrărilor despre autor scrise de altcineva.

În cazul autorilor prolifici, descrierile vor fi aşezate astfel:


a) opere complete
b) ediţii colective
c) opere alese (volume ce cuprind cel puţin trei opere ale aceluiaşi autor)
d) texte alese (mai multe extrase din opere diverse ale aceluiaşi autor)
e) opere separate.[12]
Ordonarea vedetelor formate din numele autorilor ţine cont de ordonarea continuă
pentru numele simple şi ordonarea discontinuă pentru numele compuse din mai multe
cuvinte. Tot la aceste vedete sunt reguli (şi excepţii) pentru locul titlurilor de nobleţe, de
aceea se recomandă introducrea unor fişe de trimitere la altă formă a numelui (forma cea
mai cunoscută de beneficiarii catalogului).

Cataloagele sistematice, alcătuite conform unei scheme de clasificare, au drept


scop gruparea publicaţiilor după conţinutul tematic, specificând domeniul ştiinţei căreia
acestea îi aparţin (grupare pe clase şi subclase).
Melvil Dewey este creatorul unei notaţii zecimale pentru divizarea din ce în ce
mai exactă a subiectelor, sistemul său, publicat în Statele Unite în 1876, considera
ansamblul ştiinţelor umane ca o singură unitate care poate fi divizat în 10 clase mari, care
se pot la rândul lor subdiviza la infinit.[13]
Clasificarea Dewey este răspândită în Statele Unite şi se recomandă pentru
fondurile restrânse sau foarte specializate.
Bazele Clasificării Zecimale Universale CZU (UDC - Universal Decimal
Classification) au fost puse de avocaţii belgieni Paul Otlet şi Henry La Fontaine, care au
fondat în 1895, la Bruxel, Institutul Internaţional de Bibliografie (devenit din
1937 Federaţia Internaţională de Documentare - FID).[14] Scopul institutului era de a
deveni centrul unei federaţii de instituţii şi asociaţii ştiinţifice şi de a întocmi un catalog
pe fişe (Repertoriu Bibliografic Universal), care să conţină descrierile tuturor
publicaţiilor apărute în toate ţările şi din toate domeniile.
Otlet şi La Fontaine, folosind ediţia a cincea a clasificării Dewey, şi-au propus să
exprime subiectele cu ajutorul limbajului internaţional - numerele, construind numere
compuse (prin introducerea unor semne de punctuaţie şi semne matematice) pentru a
desemna subiecte inter-relaţionale sau pentru a sublinia alte aspecte secundare.
Clasificarea Zecimală Universală operează cu indici principali şi indici auxiliari,
care sunt bine precizaţi în tabele sistematice autorizate la nivel internaţional.
Un sistem de clasificare trebuie să aibă un index alfabetic, care să furnizeze un
mijloc rapid de referinţă către locul oricărui termen în lista schemei de clasificare. [15] Un
astfel de index uşurează atât efortul depus de clasificator, dar mai ales pe cel al
bibliotecarului-îndrumător.
În România, Clasificarea Zecimală Universală a fost introdusă în anul 1908, când
Alexandru Sadi-Ionescu a utilizat-o pentru periodicele de la biblioteca Academiei, iar din
1915 a extins-o şi pentru cărţi.[16]
În prezent se utilizează o ediţie medie, publicată sub egida Bibliotecii Naţionale în
1997-1998.
Tabela principală CZU cuprinde cele 10 mari clase în care a fost divizat universul
cunoaşterii, fiecare din acestea fiind subordonată ierarhic (asemănător clasificării Dewey
din care s-a eliminat, în 1963, clasa 4).
Clasele mari sunt reprezentate cu o singură cifră arabă (spre deosebire de Dewey
unde sunt notate cu 3 cifre), acestea fiind:
0 - Generalităţi. Ştiinţă şi cunoaştere. Organizare etc.
1 - Filosofie. Psihologie
2 - Religie. Teologie
3 - Ştiinţe sociale
4 - liberă -
5 - Matematică. Ştiinţele naturii
6 - Ştiinţe aplicate
7 - Artă. Recreere. Spectacol. Sport
8 - Lingvistică. Filologie. Literatură
9 - Geografie. Biografie. Istorie.
Indicii auxiliari permit redarea relaţiilor între subiecte, precizarea timpului,
locului, limbii, popoarelor şi formei sau aspectului sub care se prezintă subiectul sau
conţinutul unui document.
Clasificarea Zecimală Universală, foarte utilă pentru specialişi, este greu de
înţeles pentru neiniţiaţi, ceea ce va duce la utilizarea ei din ce în ce mai puţin, mai ales în
bibliotecile informatizate, unde accentul se îndreaptă spre utilizarea unei liste de
descriptori (un vocabular controlat sau un tezaur), care se aproprie de limbajul natural.

Lucrări bibliografice

În literatura de specialitate străină apare termenul de surse de referinţe, dar am


considerat că acest termen poate fi confundat cu literatura de referinţă, care este
destinată să furnizeze date cu caracter ştiinţific, aplicativ sau de instruire într-un mod
operativ.
În lucrarea de faţă acest termen se referă la documentele secundare (mai puţin
cataloagele de bibliotecă) şi documentele terţiare, în fapt mă refer la acele documente
care reprezintă rezultatul analizei şi prelucrării analitice a documentelor ştiinţifice
primare, respectiv secundare, întocmite, aş adăuga eu, de serviciile de bibliografie şi
documentare.
Acest tip de documente fac posibilă utilizarea eficientă a cantităţii masive de
informaţii existente în domeniile cunoaşterii, nu conţin informaţii noi despre un domeniu,
doar repetă şi organizează informaţiile deja existente. Ele se deosebesc de cataloagele de
bibliotecă prin faptul că doar semnalează existenţa unor lucrări, dar nu indică exact locul
(biblioteca şi cota) unde acestea se găsesc.
După gradul prelucrării documentelor primare, documentele secundare se pot
ordona convenţional în următoarea serie logică:
 literatură de referinţă
 sinteze documentare
 referate şi adnotări
 materiale de informare rapidă
 bibliografii
 cataloage.[17]

Literatura de referinţă, cum am arătat şi mai sus, este destinată să furnizeze


operativ date cu caracter ştiinţific, aplicativ sau de instruire. Ea conţine rezultatele
generalizărilor teoretice, elemente ştiinţifice fundamentale, date matematice şi fizico-
chimice, materiale cu caracter tehnologic, însoţite de un număr mare de tabele, grafice,
scheme şi formule. Cele mai importante lucrări din această categorie sunt: enciclopediile,
îndreptarele tehnice şi dicţionarele.
Enciclopediile sunt publicaţii de referinţă care cuprind date esenţiale (detaliate
sau rezumative), organizate sub formă de sinteze (alfabetice sau sistematice), din
diverse domenii ale cunoaşterii.
Enciclopediile se pot grupa astfel:
- enciclopedii generale sau universale, conţin informaţii din toate domeniile
cunoaşterii;
- enciclopedii speciale sau de specialitate, conţin informaţii dintr-un domeniu mai
restrâns. Subiectele sunt prezentate în profunzime, detaliat şi se adresează celor
care activează în domeniul respectiv.
Enciclopedii speciale sunt şi cele care se adresează unei categorii sociale, de
exemplu: Encyclopaedia of Librarianship.
Îndreptarele tehnologice conţin informaţii de bază necesare în activitatea
specialiştilor de un anumit profil.
Dicţionarele sunt lucrări ştiinţifice care conţin cuvintele unei limbi, prezentate în
ordine alfabetică, cuprinzând explicaţii scurte şi precise într-o limbă sau în mai multe
limbi.
Dicţionarele pot fi:
- dicţionare monolingve, alcătuite din explicaţiile cuvintelor dintr-o singură limbă;
- dicţionare bilingve sau poliglote, cuprind echivalenţele cuvintelor în mai multe
limbi şi de obicei sunt axate pe un domeniu de activitate;
- dicţionare terminologice, conţin explicaţiile limbajului de specialitate dintr-un
anumit domeniu;
- dicţionare biografice, redau viaţa şi activitatea unei personalităţi dintr-un anumit
domeniu;
- dicţionare enciclopedice, care datorită cantităţii de informaţii pe care le cuprind
se situează între enciclopedii şi dicţionare.
Sintezele documentare sunt lucrări de referinţă care prezintă stadiul de
dezvoltare a unui domeniu sau a unei probleme, pe baza cercetării materialelor de
specialitate la care apoi se face referire.
După perioada de timp pe care o acoperă, sintezele sunt:
- sinteze de informare curentă, care tratează realizările dintr-un domeniu în
ultimii ani;
- sinteze de informare retrospectivă, care fac o trecere în revistă mai amplă a
domeniului pe o perioadă mai lungă de timp.
După modul de realizare, sintezele sunt:
- sinteze analitice atunci când acestea cuprind studii în profunzime, aprecieri
critice, concluzii, recomandări cât şi informaţii de perspectivă;
- sinteze referative, care redau o sumară analiză a domeniului şi documente
ştiinţifice mai restrânse.

Revistele de referate sunt publicaţii periodice de informare, care publică în


ordine sistematică referatele şi adnotările documentelor ştiinţifice primare dintr-un
anumit domeniu, pe măsura apariţiei lor.
Acest gen de publicaţii oferă atât date bibliografice, cât şi scurte note asupra
conţinutului lor, care pot să fie: adnotări, rezumate, referate sau recenzii. Ele au o
deosebită valoare ştiinţifică, pentru că prezintă într-o formă sistematizată curentă sau
retrospectivă adnotări şi referate apărute în publicaţii naţionale şi internaţionale. În acest
fel, ele permit identificarea continuă a lucrărilor de specialitate, fără a se recurge
neapărat la documentele primare.
Revistele de referate mai cuprind şi diverse tipuri de indexuri precum: indexuri
alfabetice, indexuri de cuvinte cheie, indexuri de descriptori, liste de abrevieri.

Publicaţiile de informare rapidă sunt create pentru accelerarea informării celor


interesaţi asupra apariţiei documentelor noi şi se caracterizează prin omiterea unor
elemente bibliografice de descriere. Acest termen este utizat pentru buletine în care se
găsesc referate sau traduceri, anunţuri asupra celor mai noi invenţii, descoperiri sau
cercetări, informaţii care trebuie aduse urgent la cunoştinţa oamenilor de ştiinţă.
Tot în această categorie putem include revistele de titluri, care sunt publicaţii de
semnalare rapidă a informaţiilor pe măsura apariţiei lor. Ele cuprind titlurile articolelor şi
sunt prelucrate după subiect, prin indexare sau CZU. Pentru a menţine valoarea curentă
ele se prelucrează pe măsura intrării revistei în colecţiile bibliotecii.
Revistele sau buletinele de sumare semnalează apariţia articolelor într-o revistă şi
acestea sunt grupate pe număr de apariţie, volume, an sau o perioadă mai îndelungată de
timp, în ordine alfabetică sau sistematică, nu neapărat pe măsura în care s-au publicat în
reviste sau, pur şi simplu, reproduce sumarul numerelor revistei.

Bibliografiile sunt lucrări referitoare la un anumit subiect, domeniu sau persoană,


obţinuţă ca urmare a culegerii, descrierii şi clasării unor documente.[18]
Funcţia primară bibliografică este una simplă, cea de a înşirui lucrări individuale,
şi este ceea ce se cunoaşte ca fiind o bibliografie enumerativă sau sistematică.[19]
Ele uşurează orientarea în literatura de specialitate, o propagă şi contribuie la
valorificarea ei, jucând un rol important în informarea ştiinţifică.
Bibliografiile se pot prezenta ca publicaţii independente, articole de reviste, anexe
la lucrări, fascicule periodice.
Bibliografiile mari sunt, de obicei, însoţite de indici complementari modului de
organizare, în vederea localizării rapide a unui termen în cadrul documentului.
Dintre multiplele criterii de divizare ale bibliografiilor, aş aminti aici cel de scop.
După acest criteriu se disting:
- bibliografii de evidenţă, care asigură evidenţa exhaustivă a literaturii asupra unor
anumite domenii ale ştiinţei, asupra unor subiecte sau categorii de publicaţii;
- bibliografii de informare, pentru a prezenta cercurilor largi de beneficiari cele mai
noi surse de literatură;
- bibliografii critice, în care descrierile bibliografice sunt însoţite de prezentarea unor
date şi indicaţii privind publicaţiile semnalate, precum şi a unor puncte de vedere în
legătură cu rezultatele la care s-a ajuns în lucrările respective;
- bibliografii de recomandare, cu rol de a îndruma în mod activ selecţionarea literaturii
pentru o temă dată.[20]
De asemenea, am considerat necesară definirea termenilor de
bibliografie curentă şi retrospectivă care se referă la perioada acoperită de lucrările
selectate pentru includerea lor în bibliografii.
Bibliografia curentă semnalează permanent documentele corespunzătoare
scopului ei, pe măsura apariţiei lor, documente apărute într-un interval relativ restrâns
faţă de momentul publicării. Ele se difuzează de obicei periodic.[21]
Bibliografia retrospectivă semnaleză documente apărute în trecut, într-o anumită
perioadă de timp. O bibliografie curentă, după o perioadă de timp, va deveni bibliografie
retrospectivă.
Pentru o mai bună orientare în lumea bibliografiilor, se crează bibliografiile de
bibliografii, numite şi documente terţiare, instrumente utile pentru începerea unei
cercetări, când se încearcă localizarea rapidă a unor lucrări pe un subiect dat.[22]

Lucrările bibliografice se folosesc în faza incipientă a oricărui demers


intelectual, ca îndrumător spre sursele de interes şi nu pentru documentarea propriu-zisă,
ele nu se consultă integral, ci selectiv, în funcţie de domeniile de interes.
În biblioteci, mare accent se pune pe bibliografiile de recomandare, întocmite de
specialişti, care trebuie să fie buni cunoscători ai surselor de informare din biblioteca lor
şi nu numai.

METODE MODERNE

Secolul al XX-lea, mai ales în cea de-a doua parte, s-a confruntat cu o creştere
impresionantă a cantităţii de informaţii, dar şi cu descoperiri spectaculoase, cu
preponderenţă în ceea ce priveşte tehnica de calcul şi telecomunicaţia. Au apărut astfel
termeni ca explozie informaţională, era electronică, societatea informatizată ş.a. De
fapt, se vorbeşte de a patra explozie (sau revoluţie) informaţională, desigur cea mai
puternică din istoria omenirii (primele trei fiind: limbajul articulat, scrisul şi tiparul cu
litere mobile).[23]
Tot în acestă perioadă s-au pus bazele ştiinţei informării şi s-a introdus noţiunea
de informaţie, noţiuni care au fost mult discutate din punct de vedere al înţelesului şi al
utilizării.
După Jean Tague, informaţia este un produs, o operaţie (operaţiune), un proces,
comunicarea de la o persoană la alta, transmiterea unui mesaj, schimbarea unei imagini
mentale, răspunsul la o întrebare, rezultatul unei experienţe, un test, o caracteristică,
frecvenţa unui mesaj primit, utilitatea unui răspuns la o întrebare sau consecinţele unei
decizii etc.[24]
În literatura română de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii, din care am
reţinut două pentru simplicitatea şi claritatea lor.
Informaţia este o cunoştinţă, formată dintr-o mulţime de date ordonate, raţional,
care se referă la un fapt, subiect sau eveniment.[25]
Într­o accepţiune mai largă, informaţia este o cunoştinţă elementară susceptibilă
de a fi transmisă, stocată şi conservată graţie unui suport şi a unui cod de identificare.[26]
Orice informaţie are anumite proprietăţi, poate fi utilizată, este supusă unor
fenomene, poate fi obiectul unor activităţi şi este înregistrată pe un anumit suport.
Suportul material de stocare a informaţiei a evoluat de la cele mai vechi forme
(tăbliţe de argilă, papirus, piele, hârtie, ţesătură) la altele noi (suport biologic, magnetic,
electric, optic, peliculă, etc) mai rezistente în timp, cu capacitate de stocare sporită şi mai
uşor de manipulat.
Trebuie reţinut, de asemenea, că suportul pentru înregistrarea informaţiei nu este
decât un mijloc de comunicare de la emiţător la receptor; iar scopul principal al
informaţiei este, de fapt, cunoaşterea.
Nu putem vorbi de informaţie şi de manipularea ei fără a omite termenul
de document, care este format dintr-o mulţime de informaţii şi suportul pe care acestea
sunt înregistrate, pentru a putea fi transmise în spaţiu şi timp.[27]
Marile descoperiri din domeniul tipăriturilor (presa mecanică rapidă pentru
tipografii, presa rotativă, maşina de cules mecanic - linotipul, maşina de cules literă cu
literă - monotipul, litografia, maşina de scris, la care se adaugă mijloacele de multiplicare
moderne) au determinat o creştere masivă a documentelor primare pe suport de hârtie, la
acestea adăugându-se, apoi, documentele pe suporturi noi (magnetice, electronice,
optice).[28]
Evidenţierea şi regăsirea acestor documente au determinat apariţia documentelor
secundare şi terţiare, documente care, şi ele la rândul lor, au fost supuse procesului
evolutiv de stocare şi transmitere, pentru a deservi prompt nevoile omului, cercetătorului,
savantului.
Sistemele de regăsire a informaţiilor au trecut de la utilizarea purtătorilor de
informaţie discreţi[29] (fişa de catalog, fişa uniterm, fişe perforate, cartele perforate, cartele
magnetice şi videomagnetice, microfişe) la purtători de informaţie continui (microfilme,
bandă perforată, banda magnetică şi videomagnetică, discul magnetic, tamburul
magnetic, miezurile magnetice, pelicule magnetice, discurile optice, videodiscul).[30]
Bibliotecile, instituţii destinate special depozitării documentelor şi difuzării
informaţiilor, au avut o contribuţie importantă în procesul dezvoltării tehnicii de calcul.
Se consideră că cele mai timpurii utilizări cu succes ale calculatoarelor au fost create de
bibliotecari. În 1936, americanul Ralph Parker a dezvoltat un sistem pentru automatizarea
împrumutului cu ajutorul cartelelor perforate.[31]
Dezvoltarea unei reţele de calculatoare şi-a găsit ecoul, de asemenea, şi în lumea
bibliotecilor încă din 1965, când s-au pus bazele proiectului INTREX (Information
Transfer Experiments) în SUA, care îşi propunea introducerea tehnicii de calcul în
procesele de bibliotecă, construirea unei reţele naţionale de biblioteci şi centre de
informare, precum şi dezvoltarea unui sistem de regăsire a informaţiilor.
Tot în biblioteci, s-a pus problema înregistrării într-un format standard a datelor
bibliografice, mai precis la Biblioteca Congresului s-au pus bazele formatului MARC
(Machine-Readable Cataloguing) în format electronic, începând din anii 1960 (format
care a fost utilizat pe fişă de catalog tradiţională încă din 1901).[32]
Apariţia reţelei Internet a permis dezvoltarea unor sisteme documentare de
regăsire a informaţiei interogabile de la distanţă şi bazate pe conceptul citation
indexing încă de la începutul anilor ’70.[33]
În prezent, bibliotecile încearcă să ţină pasul cu ultimele descoperiri prin
introducerea unor sisteme automatizate de bibliotecă, achiziţionarea de baze de date pe
CD-ROM-uri sau DVD-uri şi accesarea unor baze de date on-line, prin intermediul
Internetului.
Un sistem automatizat de bibliotecă este un set de echipamente hard
(calculatoare), soft, alte tehnologii, proceduri şi documentaţii, destinate să suporte
funcţiile de bibliotecă: achiziţie, catalogare, circulaţie, controlul serialelor, acces
la înregistrările bibliografice ş.a.[34]
Sistemele automatizate de bibliotecă sunt suportate de microcomputere,
minicomputere sau calculatoare mari (mainframe) şi sunt utilizate de o
singură bibliotecă sau sunt partajate de mai multe biblioteci aflate în reţea.
În funcţie de câte funcţii de bibliotecă sunt automatizate, aceste sisteme pot fi:
monofuncţionale, multifuncţionale sau integrate.
Sistemele monofuncţionale sunt sisteme care asigură automatizarea unei singure
funcţii de bibliotecă (ex. seriale, achiziţie, schimb, circulaţie, documentare...). Ele sunt
dezvoltate local sau adaptate de la alte biblioteci.
Sistemele multifuncţionale asigură automatizarea a două sau mai multe funcţii de
bibliotecă (ex. catalogare şi circulaţie) - sisteme frecvent utilizate în bibliotecile mici.
Sistemele integrate de bibliotecă gestionează o singură bază de date centrală şi
asigură automatizarea tuturor funcţiilor specifice de bibliotecă. Ele se utilizează în
biblioteci mari care, pe lângă catalogare şi circulaţie, necesită automatizarea şi a achiziţiei
de publicaţii, controlul abonamentelor, a împrumutului interbibliotecar etc.
Sistemele automatizate de bibliotecă au drept obiective:
 automatizarea proceselor de colectare şi gestiune a documentelor, respectiv a
informaţiilor;
 automatizarea proceselor de prelucrare a documentelor şi
informaţiilor şi stocare a acestora (crearea fondurilor informaţionale);
 automatizarea proceselor de realizare a produselor şi serviciilor de informare, de
fapt, valorificarea fondurilor informaţionale.[35]
Odată cu dezvoltarea Internetului, la aceste obiective se mai poate adăuga unul,
cel de integrare în reţele de biblioteci naţionale şi internaţionale.
Multe biblioteci şi-au început automatizarea prin utilizarea unei aplicaţii proprii,
pentru crearea unei baze de date care să reflecte fondurile bibliotecii, un catalog on-line,
sau baze de date bibliografice pe diferite teme.
În ultimii ani, datorită posibilităţii de accesare a unor baze de date on-line prin
intermediul Internetului, sunt biblioteci care şi-au stabilit legături la astfel de baze de
date, fără a avea o bază de date proprie.

Cataloagele on-line

Sistemele integrate sunt compuse din module care automatizează în principal o


funcţie de bibliotecă şi se pot utiliza separat. Caracteristica de sistem integrat este dată de
faptul că se lucrează cu o bazăde date centrală, o informaţie introdusă într-un modul va
putea fi utilizată în celelalte module.
Unul dintre aceste module este OPAC-ul (Online Public Access Catalogue),
care asigură accesul la catalogul on-line al bibliotecii.
Informaţiile conţinute în catalogul on-line sunt cele care se găsesc şi în
cataloagele tradiţionale de bibliotecă (vedete, descrieri bibliografice şi localizările
documentelor primare), în plus, aici pot exista şi informaţii suplimentare privind
activitatea de achiziţie şi evidenţă (colecţia, barcodul, nr. şi data inventarierii, preţul,
status-ul privind împrumutul, note privind starea publicaţiei sau note privind circulaţia).
Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că în cataloagele on-line putem întâlni atât
clasificări zecimale, cât şi descriptori, ceea ce va uşura procesul de căutare şi regăsire a
înformaţiilor pe domenii de cercetare.
În procesul de căutare se pot utiliza operatori care permit combinarea mai multor
termeni şi au ca efect restrângerea sau lărgirea setului de înregistrări rezultat.
Cei mai utilizaţi operatori sunt operatorii booleeni sau logici:
- AND (ŞI)- pentru restrângerea căutării - ambii termeni legaţi prin AND trebuie să
se regăsească în fiecare dintre înregistrările rezultate.
- OR (SAU)- pentru lărgirea căutării - cel puţin unul dintre termeni trebuie să se
regăsească în fiecare dintre înregistrările rezultate.
- NOT (NU) - pentru eliminarea termenilor nedoriţi, înregistrările trebuie să
conţină termenul din faţa operatorului şi să nu conţină termenul aflat după
operator.

Operatorii de trunchiere (wildcards) - # * $ ? - înlocuiesc un caracter sau mai


multe (un şir de caractere), sau forţează căutarea la un şablon sau la un cuvânt exact.
Operatorii de proximitate sunt puţin utilizaţi în sistemele de bibliotecă datorită
dimensiunii cataloagelor on-line (relativ mică) şi pentru a simplifica procesul de căutare
(vezi baze accesibile pe Internet).
Dacă nu este specificat nici un operator, sistemul poate utiliza implicit un operator
boolean sau de proximitate, acest operator este stabilit în funcţie de utilizarea sistemului.
Biblioteca Centrală Universitar㠓Lucian Blaga” din Cluj, una dintre cele mai
mari biblioteci din România, datorită marilor transformări survenite după 1989 şi ţinând
cont de necesitatea intensificării fluxului informaţional, si-a reevaluat întreaga activitate
de bibliotecă având ca principal scop introducerea de tehnologii şi soluţii noi pentru a
intensifica funcţiile informative ale bibliotecii.[36]
Procesul de informatizare propriu-zis a început în anul 1992 prin înfiinţarea
Laboratorului de Informatică, dotarea cu calculatoare PC şi utilizarea programului
ProCite versiunea 1.4 pentru crearea de baze de date bibliografice.
Catalogul on-line are ca reper cronologic luna noiembrie 1995, prin utilizarea
sistemului integrat de bibliotecă VUBIS.
Din anul 1999, luna august, se utilizează sistemul integrat de bibliotecă ALEPH
500, pe platformă UNIX, sistem bazat pe sistemul de gestiune baze de date relaţionale
ORACLE.
Pentru public, sistemul oferă wwwOPAC-ul (accesarea catalogului on-line prin
interfaţa Web) care permite căutarea, consultarea şi salvarea informaţiilor.
Apelarea acestui catalog on-line se face de la adresa:
http://www.bcucluj.ro:4545/ALEPH
sau din pagina bibliotecii, opţiunea Catalog online.
Web OPAC-ul oferit de sistemul ALEPH are facilităţi din cele mai performante în
procesul de căutare şi regăsire a informaţiilor. De aceea, am considerat utilă
exemplificarea unora dintre aceste facilităţi, cele care ar trebui să se regăsească la oricare
dintre sistemele noi de bibliotecă.
Browse este o căutare controlată prin vedete (de “răsfoire” printr-un index ales),
căutare pe şir de caractere aflate la începutul câmpului (cu operator de trunchiere implicit
la dreapta).
Deoarece sistemul permite utilizarea fişierelor de autorităţi, la afişarea vedetelor
vor putea fi vizualizate referinţele de tip see (vezi) şi see also (vezi şi).
Search este o căutare pe cuvinte sau fraze, exacte sau aproximative prin utilizarea
operatorului de trunchiere “?”.
Această căutare poate fi:
- basic, căutare simplă într-un câmp ales sau în toate câmpurile;
- multi-field, căutare în mai multe câmpuri date;
- multi-base, căutare simultană în baza bibliografică şi în cea de autorităţi;
- advanced, căutarea simultană în trei câmpuri alese (operatorul boolean implicit
fiind AND) sau căutare în toate câmpurile;
- CCL, căutare în limbaj comandă prin construcţia expresiei de căutare, utilizând
abrevierile de câmpuri, operatori şi paranteze.
Dacă rezultatul căutării este o singură înregistrare, sistemul o va afişa integral
(Full View of Record) în formatul standard. În cazul mai multor înregistrări se va afişa o
listă (tabel) cu descrierea sumară, iar utilizatorul poate vizualiza o înregistrare, printr-un
sigur click, pe numărul de ordine din listă.
Din forma standard de afişare a descrierii bibliografice, sistemul permite afişarea
informaţiilor legate de exemplare cu evidenţierea publicaţiilor împrumutate şi, eventual,
cu posibilitatea de rezervare de la distanţă.
Pe lângă forma standard de afişare, se mai pot utiliza: forma de fişă de catalog şi
formele în format MARC (cu tag-uri sau cu nume de câmpuri). Aceste forme sunt foarte
utile pentru bibliotecarii din alte biblioteci.
Pentru o mai bună orientare în cazul listelor rezultate în urma unei căutări,
sistemul ordonează (sortează) automat lista, pe două niveluri (ex. autor, titlu), în funcţie
de criteriul de căutare. Pentru o altă ordonare (ex. subiect, an) se va da dublu-click pe
criteriul de ordonare dorit.
Rafinarea căutării (impropriu denumită aici) este de fapt modificarea setului de
înregistrări prin indicarea unui criteriu suplimentar de căutare într-un câmp (sau în toate)
a cuvântului/frazei şi indicarea unui operator boolean. Rezultatul obţinut poate fi restrâns
sau lărgit faţă de cel iniţial.
Rezultatele mai multor căutări pot fi combinate prin vizualizarea lor cu
opţiunea Previous Searches, marcarea seturilor dorite, utilizarea butonului Cross şi
specificarea unuia dintre operatorii AND, OR, First set not second sau Second set not
first.
O altă modalitate de a combina înregistrări rezultate în urma mai multor căutări
este cea de a selecta înregistrările dorite şi apoi depozitarea lor într-un coş, opţiunea Add
to Basket.
Salvarea setului de înregistrări selectat sau aflat în coş se face cu
opţiunea Save/Mail, care va crea un fişier text cu aceste înregistrări sau le trimite la
adresa e-mail indicată.
Cu opţiunea User cititorul se poate identifica, iar sistemul poate să-i
afişeze împrumuturile curente şi cele anterioare, rezervările, tranzacţiile băneşti, perioada
de valabilitate a permisului, precum şi diferite note sau delicvenţe înregistrate în baza de
date la adresa lui.
Închiderea sesiunii de lucru pentru user-ul care s-a identificat se face cu
opţiunea End Session.
Utilizatorul are posibilitatea unor setări proprii, cu opţiunea Preferences, privind
limba, sortarea, elementele descrierilor bibliografice.
Cu opţiunea Feedback se poate trimite automat un mesaj unei persoane
desemnate în acest scop, în general la administratorul bazei de date.
Pentru o bună regăsire a informaţiilor, sistemele trebuie să prelucreze
echivalenţele, adică să ignore alternanţele ortografice de tipul majusculă/minusculă,
caracter accentuat/ caracter neaccentuat, puncte sau absenţa punctelor în cazul unor sigle,
liniuţa sau absenţa liniuţei în cazul numelor compuse, prezenţa sau absenţa, apostrofului
şi a cazurilor particulare - Mc, St ş.a[37]
De asemenea, sistemul trebuie să elimine din index cuvintele vide (stop words),
cum ar fi articole sau cuvinte de legătură (conjuncţii, prepoziţii); acestea fiind stabilite în
funcţie de limba documentului.
Un sistem performant trebuie să ofere asistenţă în cazul tastării eronate sau în caz
de rezultat vid, prin indicarea unor termeni apropiaţi, funcţie ce se realizează prin
introducerea unor proceduri de aproximare ortografică.
Pentru bibliotecari, sistemul poate fi prevăzut cu un modul OPAC diferit de cel
pentru public, care are criterii suplimentare de căutare a înregistrărilor: numărul de
sistem, cota, barcod, numar de inventar, fond (colecţia bibliotecii), biblioteca (în cazul
unui catalog colectiv).
Accesul la catalogul on-line se poate face:
- de la staţii locale, amplasate de obicei în sala cataloagelor
- de la distanţă, dacă sistemul “suport㔠servicii telnet sau web.
Odată cu dezvoltarea protocoalelor de lucru în reţea, s-au pus bazele realizării de
reţele de biblioteci, care au ca principal scop realizarea de cataloage regionale, naţionale
şi internaţionale.
Reţelele de biblioteci permit colaborarea pentru achiziţia şi prelucrarea
documentelor, obţinerea de produse de informare în comun, schimbul de documente şi
informaţii, dar, în primul rând, oferă posibilitatea de informare mai rapidă a
beneficiarilor.

Baze pe CD-ROM

CD-ROM-ul (Compact Disc - Read Only Memory) este una din formele cele mai
stabile de stocare a datelor, produs şi citit cu mijloace ale tehnologiei laser.[38]
Informaţiile sunt depozitate pe piste circulare, începând din centrul discului spre
exterior, ajungându-se la o lungime de 4,5 kilometri. Acest format este utilizat pentru
stocarea de texte, grafice şi sunete stereo hi-fi.[39]
CD-ROM-ul cu diametru de 12 cm poate memora aproximativ 650 MB de date,
echivalând cu 74 minute de muzică sau 300.000 de pagini A4 tipărite (valori care se
măresc odată cu evoluţia formatelor de înregistrare).
La începutul anilor ’80, companiile Sony din Japonia şi Philips din Olanda au
dezvoltat un compact disc audio pentru producerea lui pe scară largă.
Tehnica digitalizării sunetelor a condus la utilizarea compact discurilor şi pentru
stocarea datelor, impunându-se chiar un standard în acest scop, standardul ISO 9660, în
anul 1985. Acest standard defineşte o structură acceptată de OSI, codurile de eroare fiind
înscrise pe disc alături de date. În sistemele de operare MS-DOS, compact discul este
„văzut” ca un hard disc protejat la scriere.
Compact discurile se pot consulta pe calculatoare independente, prevăzute cu
unităţi de citire speciale, sau în reţea, unde se găsesc turnuri cu mai multe unităţi de citire.
Durata de viaţa apreciată la 100 de ani, capacitatea de memorare, tipul de acces
direct la date, face din compact disc un mediu de stocare sigur pentru o cantitate mare de
informaţii. De aceea, compact discul poate fi folosit la stocarea şi distribuirea bazelor de
date, împreună cu o aplicaţie de regăsire a informaţiilor.

Bazele de date on-line aflate pe CD-uri conţin descrieri bibliografice, abstracte şi


chiar articole (text integral - full text) pe care utilizatorii le pot consulta în scopul
cercetării. Aceste informaţii sunt, de obicei, vândute de edituri către companiile care
gestionează aceste baze. Scopul bazelor de date este de a permite căutarea acestor
informaţii într-un mod cât mai accesibil beneficiarilor.
Aplicaţiile care gestionează bazele de date pe CD-ROM-uri au facilităţi
suplimentare, faţă de aplicaţiile de gestionare a cataloagelor on-line:
- HELP on-line, sensibil la context, apelat, în general, cu tasta F1
- meniu de căutare sugestiv
- key functionale cu etichete explicative
- posibilitatea de afişare a indexului de subiecte
- căutări pe nivele, cele avansate fiind utilizate în general de bibliotecari.
Sigur că, nu vor lipsi posibilităţile de creare de bibliografii proprii prin afişare,
printare sau salvare, posibilităţi întâlnite şi la cataloagele on-line.
Imagine din Enciclopedia Britanica 1994-1998, pe CD-ROM.

Includerea abstractelor sau includerea integrală a unor lucrări în bazele de date


necesită şi modificări în aplicaţiile utilizate pentru regăsirea informaţiilor în astfel de
baze, mă refer aici la algoritmi de căutare a unui termen în abstracte sau în textul integral.
Bazele de date cu abstracte şi full text, care au şi modalităţile de căutare intuitive,
au o largă răspândire şi se „bucur㔠de o bună apreciere din partea utilizatorilor.
Reţinerea faţă de consultarea bazelor pe CD-ROM este datorată interfeţei, care
diferă de la un producător la altul. De aceea, sunt biblioteci care au apelat la firme
specializate pentru a crea interfeţe comune de consultare a mai multor CD-ROM-uri
aflate în dotare, aşa numitele MetaOPAC-uri.
Nu trebuie să omitem nici dezavantajele datorate compact discului, timpul de
acces de 0,1 ms, precum şi durata relativ mare de actualizare a bazelor de date
înregistrate pe acest suport. Aceste dezavantaje sunt, totuşi, minore faţă de siguranţa
datelor şi a costului redus, având în vedere că un compact disc se cumpără o singură dată
şi poate fi consultat de mii de ori fără costuri suplimentare.
Capacitatea mare de stocare a compact discurilor, permite digitizarea unor
documente (în special fondurile patrimoniale) şi distribuirea lor pe CD-ROM. Procesul de
digitizare presupune existenţa unor dispozitive speciale (scanner, aparat foto digital,
digitizor cu diapozitive), precum şi a unor aplicaţii pentru prelucrarea imaginii digitizate.
[40]
Pe lângă calitatea documentului scanat, a dispozitivelor utilizate, calitatea
imaginii digitale depinde de rezoluţia utilizată la digitizare (exprimată în puncte per inch,
ex. 300 dpi), dar şi de formatul ales la salvarea imaginii. Cele mai utilizate formate
sunt: JPEG (Join Photographic Expert Group - ISO 10918), TIFF (Tagged Image
Format) şi PCD (KODAK PHOTO CD).
Digitizarea textelor poate fi în mod imagine sau în mod caracter.
Modul caracter presupune existenţa suplimentară a unui program OCR (Optical
Character Recognition), care transformă imaginile în mod text. Acest mod ocupă mai
puţin spaţiu decât imaginea şi permite intervenţia ulterioară asupra textului.
Dacă ne referim la stocarea date care conţin grafice şi imagini, trebuie să
specificăm că, pe lângă CD-ROM-ul tradiţional, au apărut şi alte tipuri de compact
discuri cu facilităţi suplimentare, privind scrierea datelor, manipularea sunetelor şi a
imaginilor video, sau capacitatea crescută.
WORM (write-once read-many), apărut în 1989, este o variaţie a CD-ROM-ului,
care permite utilizatorului să creeze şi să salveze, sau să scrie, informaţii pe disc, o
singură dată.
Există şi drivere mai avansate care permit scrierea şi rescrierea diferitelor
informaţii pe acelaşi disc.
CD-I (CD-Interactive), apărut în 1992, este un dispozitiv similar cu CD-ROM-ul,
dar se conectează mai degrabă la un televizor pentru aplicaţii video interactive.[41]
Photo-CD, creat de firma Kodak, permite stocarea de la 100 la 1000 de fotografii
în funcţie de calitate, fotografii care pot fi consultate pe un cititor conectat la un televizor.
Discurile MO (magneto-optical) combină câteva avantaje ale CD-ROM-ului cu
cele aplicate de tehnologia stocării pe suport magnetic.[42]
DVD (Digital Video Disc) este succesorul CD-ROM-ului şi al videocasetei, având
capacitate mai mare decât discurile optice actuale. Există diferite versiuni: DVD-ROM,
DVD-Video, DVD-R (care poate fi înregistrat o singură dată), DVD-RAM (care poate fi
înregistrat de mai multe ori).[43]

Internet

Internetul reprezintă o reţea internaţională de reţele răspândită în toată lumea, reţea


care se bazează pe protocolul TCP/IP (Transmission Control Protocol/ Internet Protocol).
Internet-ul este un mijloc de răspândire şi căutare a informaţiei, de comunicare, de
predare, învăţare şi de conducere a afacerilor.
Naşterea Internetului a avut loc în 1969, când s-a pus problema cercetării, în
domeniul reţelelor de calculatoare, a tehnicii de transmisie prin “comutare de pachete”.
Echipa de oameni de ştiinţă care s-a ocupat de acest proiect aparţinea unei diviziuni din
Departamentul Apărării S.U.A., diviziune numită Agenţia de cercetări pentru proiecte
avansate (Advanced Research Project Agency - ARPA). Proiectul prevedea acoperirea
întregului teritoriu S.U.A. cu o reţea de calculatoare, care să permită transmisia
informaţiilor militare în caz de război, pe trasee diferite şi să nu fie afectată de distrugerea
unor porţiuni din reţea.
Extinderea reţelei a necesitat elaborarea unor seturi de reguli, numite protocoale,
care să permită comunicarea în reţea, dar şi să asigure confidenţialitatea datelor.
O altă dată de referinţă în istoria Internetului este anul 1983, când reţeaua ARPANet
s-a divizat în ARPANet - pentru utilizatorii civili - şi MILNet - rezervată exclusiv pentru
uzul militarilor. Pentru a asigura schimbul informaţiilor dintre cele două reţele, s-a creat o
conexiune care a primit numele de Internet (Internetwork system).[44]
Pentru identificarea unui calculator, care face parte din Internet, se atribuie
o adresă IP (Internet Protocol).
Adresa IP este reprezentată numeric în sistem zecimal, în forma a 4 grupuri de cifre
(numere de la 0 la 255) “legate” între ele prin puncte.
Pentru a uşura lucrul cu adresele IP a fost creat sistemul DNS (Domain Name
System), care asignează adreselor numerice un nume simbolic.
Adresele de tip nume (adresele literale) pot fi de forma:
 instituţie.organizaţie.domeniu
 instituţie.organizaţie.ţară
 instituţie.organizaţie.domeniu.ţară
Cele mai utilizate abrevieri consacrate pentru domenii sunt:
- com - comercial
- gov - guvernamental
- mil - militar
- int - instituţii internaţionale (ONU, NATO…)
- edu - învăţământ superior şi cercetare
- net - resurse de reţea
- org - alte organizaţii non-profit.
Pentru identificarea statelor, în general, la sfârşitul adresei se pun două caractere cu
codul ţării.
Ex. au - Australia, ro - România.
Pentru serverul (host-ul) din BCU Cluj-Napoca adresa numerică
este 193.231.20.12, iar adresa de tip nume este www.bcucluj.ro.
Identificarea unei persoane, care are un cont (nume utilizator şi parolă) pe un server
din Internet, se face prin adresa personală, care este compusă din numele persoanei (sau
prenumele, sau o combinaţie dintre ele) urmat de semnul @ (care se citeşte at) şi adresa
calculatorului. Ex. pia@bcucluj.ro

Serviciile oferite pe reţeaua Internet sunt:


Poşta electronică (e-mail), care permite transmiterea de mesaje la:
- un destinatar (one-to-one)
- destinatari multipli
- distribuitoare de mesaje (mail reflectors)
- toţi destinatarii aflaţi într-o listă (listserv).
Transmiterea mesajelor poate fi însoţită de fişiere ataşate, care pot conţine texte şi
imagini.
Conectarea la distanţă (remote login) se face prin protocolul TELNET (TErminaL
NETwork protocol), care permite accesul (şi lucrul efectiv) pe calculatoare din Internet, cu
condiţia ca utilizatorul să dispună de conturi pe acele calculatoare.[45]
Transfer de fişiere (FTP = File Transfer Protocol) - pentru transferarea fişierelor
între calculatoare aflate în Internet, dacă se cunoaşte numele fişierului şi unde sunt
localizate (calculatorul şi calea). Pentru informaţii de specialitate şi pentru securitatea
datelor şi a reţelelor, uneori este necesar cont şi parolă pe calculatoarele unde/de unde se
face transferul.
Pentru localizarea fişierelor a fost creat un catalog al fişierelor accesibile în Internet,
prin intermediul unui server Archie. Archie reprezintă o bază de date şi programele anexe
care furnizează utilizatorilor informaţii despre conţinutul diferitelor arhive.[46]
Arhiva este o colecţie de fişiere referitoare la un anumit subiect, care sunt depuse pe
un computer şi sunt pentru distribuţia comunităţii reţelei. Aceste arhive sunt accesate, în
mod obişnuit, prin intermediul FTP anonim, adică la conectarea pe calculatorul la distanţă,
la apariţia prompter-ului, se va tasta cuvântul anonymous.
La serviciile de bază enumerate mai sus s-au adăugat aşa numitele servicii extinse,
care sunt modalităţi mai noi de a utiliza Internetul:
Gopher-ul a fost primul software de tip client/server care a permis accesarea
informaţiilor de tip multimedia (texte, imagini, sunete), care sunt organizate şi prezentate
sub forma unor serii de meniuri succesive. O caracteristică importantă a sistemului este
aceea că meniurile sale indică, adesea, alte servere Gopher, ducând la o interconectare
globală a acestor servere, cunoscută sub numele de gopherspaţiu - Gopherspace.[47]
Pentru o mai rapidă orientare în acest spaţiu, a fost creat un program Veronica (Very
Easy Rodent-oriented Netwide Index to Computerized Archives), ce întreţine o bază de
date cu meniurile de pe toate gopherele. Baza de date se actualizează de două ori pe
săptămână şi permite căutarea documentelor după cuvinte cheie (aflate în numele fişierelor
sau în numele directoarelor unde se află fişierele), operatori booleeni şi operatorul de
trunchiere.[48]
WAIS (Wide Area Information Servers - servere de informaţii de arie largă) este un
serviciu client/server (primul de acest fel în adevăratul sens al modelului client/server), care
asigură căutarea şi regăsirea fişierelor, căutare făcută în interiorul fişierelor. De fapt, există
baze de date WAIS, în mai multe puncte din Internet, care sunt indexate periodic şi Wais
consultă această tabelă de indecşi. Trebuie precizat că Wais clasifică şi dă punctaje
fişierelor pe care le găseşte, iar fişierele cu punctaj mai mare sunt aşezate la începutul listei.
[49]

Wais este utilizat pentru cercetare documentară pe Internet şi se bazează pe


protocolul Z39.50.
Protocolul Z39.50 este un protocol SUA (cu parteneri internaţionali, OSI) care
asigură schimbul informaţiei, cum sunt texte sau cataloage, între calculatoare cu sisteme
diferite.
World Wide Web (Web sauW3) este un serviciu de tip client/server care oferă
acces la documente de tip hipertext. Acest tip de documente sunt compuse din texte,
imagini şi sunete, legate între ele prin “link-uri”. Componentele unui astfel de document se
pot găsi pe staţia locală sau pe un calculator aflat la distanţă.
Cel mai utilizat protocol de accesare a documentelor Web este
protocolul HTTP (HYpertext Transmission Protocol).
Documentele Web se pot regăsi numai dacă au o adresă URL (Uniform Resource
Locator), care este compusă din protocolul de acces la document (http, telnet, gopher,
ftp), adresa calculatorului şi, eventual, unde este localizat documentul pe acel calculator.
[50]

Ex. URL-ul pentru pagina de primire a BCU Cluj (homepage)


este http://www.bcucluj.ro
Accesarea documentelor Web necesită, pe lângă conectarea la Internet, existenţa
pe calculator a unui program numit browser, cum ar fi Mosaic, Netscape
Navigator sau Microsoft Internet Explorer, care permit “încărcarea” pe ecran a textelor
şi imaginilor sau a “paginilor” de informaţii.
Căutarea informaţiilor pe Web se face cu ajutorul unor motoare de căutare ca:
Google, Alta Vista, Yahoo, Infoseek etc.
Pe Web s-a dezvoltat şi posibilitatea de discuţii electronice, posibilitate de dialog
on-line, în timp real, între doi utilizatori sau grupuri de utilizatori, existând aşa-numitele
site-uri de chat.

În ce măsură apariţia Internetului şi a serviciilor existente aici au influenţat


activitatea din biblioteci, în special, serviciile către public, se poate vorbi foarte mult.
Putem afirma că au avut loc schimbări majore, din care doresc să amintesc cele mai
evidente.
Serviciul telnet a permis accesul de la distanţă la cataloage on-line, crearea de
cataloage on-line unionale (prin catalogare partajată), acces la buletine de informare ale
comunităţii şi la servicii de informare ale campusurilor.
Transferul de fişiere, prin protocolul FTP, permite transferul de rapoarte şi
documente, bibliografii, software. De asemenea, trebuie menţionat că acest serviciu este
utilizat pentru transmiterea de înregistrări bibliografice, ceea ce permite o actualizare mai
rapidă a bazelor de date on-line.
Poşta electronică dă posibilitatea de comunicare rapidă, ducând la dezvoltarea
serviciilor de distribuire de documente pe suport electronic (document delivery) şi a
referinţelor prin e-mail.
Apariţia Web-ului a dus la informarea mai rapidă privind serviciile oferite de
bibliotecă, prin consultarea paginii de primire a bibliotecii, acces la cataloage on-line cu
facilităţi suplimentare (link-uri pentru referinţe, la imagini din documente ş.a), acces la
baze on-line ştiinţifice.
Bazele de date on-line accesibile prin Internet pot conţine abstracte, full-text,
imagini, sunete şi beneficiază de aceleaşi facilităţi ca bazele de date stocate pe CD-ROM.
În plus, aceste baze de date au o perioadă de actualizare foarte mică, iar
programele de căutare şi regăsire, conţin în general, pe lângă operatorii booleeni şi cei de
trunchiere, şi operatori de proximitate, operatori de tezaur şi operatori de căutare exactă
pe anumite câmpuri, cum ar fi:
W/n - operator de proximitate care permite regăsirea cuvintelor apropiate, excluzând în
acelaşi timp descrierile bibliografice în care cuvintele se află la o distanţă mai
mare de n cuvinte unul de altul. Este un operator unidirecţional.
Ex. automation w/2 library, va include automation of the library, dar va
exclude library automation.
N (NEAR) - este un operator de proximitate bidirecţional, care poate fi utilizat simplu
sau cu n pentru indicarea distanţei între cuvinte.
ADJ - operator adiacent, caută cuvintele în ordinea dată şi unul lângă altul (ca w fără n).
# - operator de exactitate, care caută cuvântul exact în forma dată şi exclude
derivaţiile.
@ - operator de tezaur care înlocuieşte cuvântul din faţa operatorului cu sinonime din
tezaur.
! - operator de concept, care generează automat o listă de cuvinte în relaţie cu cel dat,
iar cuvintele care se regăsesc în bază vor fi scoase în evidenţă.

Restricţiile referitoare la câmpuri pot fi de forma:


:câmp - permite căutarea unui cuvânt într-un câmp.
Ex. john:author
/F: - caută o expresie în mai multe câmpuri.
Ex. john dillon/F:author,title
field=num - se utilizează pentru câmpurile numerice.
Ex. year=2000.

Trebuie precizat că aceşti operatori pot să difere de la o bază la alta, de aceea, la


bazele de date ştiinţifice, care sunt de obicei contra cost, se va solicita o documentaţie
completă cu structura bazei şi cu toate opţiunile de căutare.
Pentru informarea asupra bazelor de date on-line se pot utiliza motoarele de
căutare menţionate mai sus, sau se pot accesa direct site-uri care reprezintă un gen de
cataloage a bazelor de date
(ex. http://www2.nypl.org/home/research/
eresources/odi2.cfm?trg6=R).
Pe lângă bazele de date on-line axate pe un singur subiect, pe Internet se pot
accesa baze de date care acoperă mai multe domenii, de fapt aceste baze sunt constituite
din mai multe baze de date specializate. Un exemplu de o astfel de bază de date este
baza Dialog, care conţine peste 800 de milioane de înregistrări din 900 de baze de date.
Domeniile acoperite sunt: proprietatea intelectuală, norme guvernamentale, ştiinţe
sociale, alimentăţie şi agricultură, noutăţi şi media, afaceri şi finanţe, referinţe, energie şi
mediu, chimie, farmaceutică, ştiinţă şi tehnologie, şi medicină. De menţionat, că Dialog a
funcţionat cu mult înaintea răspândirii Internetului, ea a fost creată în 1972 de Roger K.
Summit şi a fost primul sistem on-line de regăsire a informaţiilor.
Cum am menţionat, bazele de date on-line cu conţinut ştiinţific sunt contra cost,
cost care depinde de modul de acces (24 de ore din 24 sau plată pe timp de acces) şi de
numărul staţiilor care vor accesa site-ul companiei deţinătoare.
Bazele date abonate, care se plătesc în funcţie de timpul de acces, sunt exploatate
de personalul de specialitate, nu de utilizatori. Interogările sunt pregătite în fişiere batch,
care vor conţine expresii de căutare foarte exacte pentru ca rezultatul căutării să fie cât
mai restrâns şi cât mai apropiat de cerinţele utilizatorului.

STUDIU COMPARATIV ÎNTRE CATALOGUL TRADIŢIONAL,


CATALOGUL ON-LINE, CD-ROM ŞI INTERNET

Bibliotecile universitare se confruntă permanent cu creşterea continuă a


numărului de studenţi, explozia informaţională pe diferiţi suporţi, lipsa de spaţiu de
lectură şi de depozitare şi efectul combinat al inflaţiei cu bugetul alocat achiziţiei. Cu
toate acestea misiunea bibliotecilor universitare rămâne aceeaşi, aceea de a servi cât mai
rapid posibil utilizatorul cu informaţie de specialitate pertinentă şi actuală.
Pentru informarea cititorului, Biblioteca Centrală Universitar㠓Lucian Blaga” din
Cluj pune la dispoziţia lui, ca instrumente principale de regăsire a informaţiei, cataloagele
tradiţionale pe fişe, catalogul on-line (VUBIS - din noiembrie 1995, ALEPH - din august
1999), baze de date pe CD-ROM-uri şi Internet.
Cataloagele tradiţionale sunt organizate fie alfabetic, fie sistematic prin utilizarea
clasificării zecimale universală (CZU). Descrierea publicaţiilor este uniformă utilizându-
se ISBD(M) pentru monografii şi ISBD(S) pentru seriale.
Catalogul on-line conţine informaţii privind publicaţiile intrate din noiembrie
1995, majoritatea publicaţiilor de la fondul de împrumut, precum şi cele introduse
datorită procesului de retroconversie, numărul de descrieri bibliografice depăşind astăzi
150.000 înregistrări (31.000, în 1998). Accesul publicului la acest catalog se face în sala
cataloagelor, cu ajutorul a patru calculatoare (două, în 1998).
În ceea ce priveşte CD-ROM-urile, biblioteca deţine peste 80 de titluri (40, în
1998). Domeniile acestora sunt variate: enciclopedii, dicţionare, atlase geografice, cursuri
de învăţare a limbilor străine, documentare. CD-ROM-urile s-au consultat iniţial în Sala
de referinţe, începând din 1993, în Sala multimedia de la începutul anului 1998, pe un
calculator, iar din martie 2000 în noua Sală multimedia, pe trei calculatoare.
Informaţiile accesibile pe Internet s-au pus la dispoziţia publicului cititor cu
ajutorul unui calculator, în Sala cataloagelor - din octombrie 1996, apoi cu două
calculatoare în prima Sală multimedia, iar în noua sală sunt 15 calculatoare.
În acest context, B.C.U. Cluj a obţinut cu eforturi de excepţie abonament la bazele
de date ACADEMIC DIALOG, din octombrie 1996, ea fiind prima bibliotecă din ţară
care a deţinut acest nou mijloc de informare.
În prezent, biblioteca are abonament la bazele de date INFOTRAC şi JSTOR,
are un “punct de informare ONU” şi acces la unele versiuni on-line ale revistelor care
sunt abonate şi pe suport de hârtie (vezi pagina bibliotecii
la http://bcu.ubbcluj.ro sau http://www.bcucluj.ro).

Obiectivele şi prezentarea chestionarului

Introducerea mijloacelor moderne de informare în Biblioteca Centrală


Universitară din Cluj-Napoca şi modul de recepţionare a acestora de către beneficiarii
bibliotecii au constituit premizele întocmirii unui chestionar de tip sondaj de opinie, pe o
perioadă de 4 ani, din mai 1998 până în 2001.
Chestionarul propus încearcă să formeze o imagine obiectivă şi prin aceasta un
feed- back asupra instrumentelor noi introduse în B.C.U. catalogul propriu on-line,
CD-ROM-uri şi Internet, în comparaţie cu catalogul tradiţional.
Pentru atingerea acestui scop au fost distribuite, în fiecare an, începând din luna
mai 1998, câte 150 de formulare, în sălile de consultare a celor patru instrumente de
regăsire a informaţiilor.
Numărul de formulare distribuit la fiecare sală a fost determinat de tipul sălii, deci
de preponderenţa categoriei de cititori, precum şi de o analiză a categoriilor de cititori
înscrişi la sfârşitul anului precedent. Astfel, la Sala cataloagelor au fost date 70 de
chestionare, la Sala multimedia - 30, la Sala de reviste - 20, la Sala profesorilor - 10, la
Sala cercetătorilor - 10 şi la Sala de referinţe - 10.
Chestionarul iniţial a conţinut 9 puncte (vezi anexa 1), care permit:
1. clasificarea utilizatorului;
2. identificarea domeniului de interes;
3. evaluarea frecvenţei utilizării mijloacelor de informare;
4. evaluarea gradului de regăsire a informaţiilor cu aceste mijloace;
5. cunoaşterea nevoii de asistenţă;
6. identificarea utilizatorilor de calculatoare;
7. cunoaşterea nevoii de instruire în utilizarea mijloacelor moderne;
8. colectarea observaţiilor privind serviciile de informare oferite până în prezent;
9. obţinerea de propuneri pentru îmbunătăţirea acestor servicii.
Datorită faptului că din prelucrarea chestionarelor pe primii doi ani, am observat
că punctele 8 şi 9 privind observaţiile, respectiv propunerile beneficiarilor, conţineau
aproximativ aceleaşi informaţii, precum şi datorită faptului că Sala multimedia s-a mutat
în noul sediu, iar serviciile Internet s-au diversificat, pe ultimii doi ani, 2000 şi 2001, am
comasat observaţiile şi propunerile la un singur punct din chestionar şi am detaliat
serviciile Internet:
 consultarea bazelor de date abonate
 consultarea altor baze de date cu caracter ştiinţific
 informări curente (buletine de ştiri, programe radio/TV…)
 e-mail
 chat
 alte servicii.
Cititorii au fost grupaţi în patru clase: studenţi, cadre didactice, cercetători şi alte
categorii (ingineri, medici, profesori din învăţământul mediu, etc).
Mijloacele de informare analizate cu ajutorul acestui chestionar sunt catalogul
tradiţional pe fişe, catalogul propriu on-line (VUBIS, apoi ALEPH), CD-ROM-urile şi
Internetul.
Evaluarea frecvenţei de utilizare a acestor instrumente, precum şi a gradului de
regăsire a informaţiilor cu aceste mijloace s-a făcut utilizând o scară pe 5 nivele. Nivelele
au fost descrise în mod descrescător şi au denumirile: întotdeauna, adesea, rar, foarte rar
şi niciodată.
Pentru punctele 5-7, rezultatele au fost încadrate în două grupe corespunzătoare
răspunsurilor DA şi NU.

Metodologia de prelucrare a datelor

Chestionarele au fost culese şi prelucrate în EXCEL, urmărind un procedeu de


calcul care să permită adăugarea ulterioară de noi înregistrări fără schimbări majore.
Pentru calculul frecvenţei de utilizare a mijloacelor de infomare analizate în
chestionar şi pentru determinarea gradului de regăsire a informaţiei utilizând aceste
mijloace s-a folosit o scară de la 5 la 1, corespunzând nivelurilor: întotdeauna (5), adesea
(4), rar (3), foarte rar (2), niciodată şi absenţă răspuns (1).
Modelul de culegere este reprezentat în anexa 2, pentru anul 1998, diferenţiindu-
se prin culoare atât categoriile de beneficiari, cât şi rubricile corespunzătoare punctelor
din chestionar.
Pentru ca rezultatele să nu depindă de numărul celor intervievaţi, am
construit tabele procentuale pentru toţi anii. Aceste tabele sunt foarte utile pentru analiza
globală a rezultatelor şi formarea unei imagini de ansamblu asupra instrumentelor
analizate (vezi anexa 3).
Chestionarul fiind repetat pe parcursul a patru ani, am dorit să analizez evoluţia în
timp a frecvenţei de utilizare a acestor instrumente şi a gradului de regăsire a informaţiei
cu ajutorul lor. De asemenea, am dorit să surprind aceste evoluţii chiar pe categorii de
cititori. Realizarea acestor deziderate au necesitat calculul mediilor ponderate ale
valorilor din scara de la 1 la 5 şi numărul celor chestionaţi corespunzător fiecărei valori,
fixând câte o categorie de beneficiari şi luând în considerare un instrument analizat pe un
an.
Sigur că, interpretarea rezultatelor este mult uşurată prin prezentarea datelor
în formă grafică, acestea având aspectul de plăcintă, pentru analiza categoriilor de
beneficiari, tip bară (coloană) pentru punctele trei şi patru din chestionar, la care se
adaugă tipul linie, foarte sugestive pentru analiza evoluţiilor în timp.

Prezentarea şi interpretarea rezultatelor

Din cele 150 de formulare au fost returnate 89 în 1998, 92 în 1999, 124 în 2000,
şi 125 în 2001, ceea ce reprezintă în procente: 60 %, 61 %, 82 % şi 83 %.
Rezultatele obţinute în urma prelucrării bazei de date sunt asemănătoare pe primii
doi ani şi pe ultimii doi, de aceea, la unele puncte din chestionar, am reprezentat grafic
numai primul şi ultimul an.

Ordinea prezentării rezultatelor este cea dată de punctele din chestionar:


1. Distribuţia celor intervievaţi este reflectată în graficele următoare în comparaţie
cu totalul cititorilor înscrişi la finele anului precedent.
Procentul studenţilor intervievaţi este foarte apropiat de procentul lor în totalul
cititorilor din anul precedent. Consider că procentajul categoriilor de cadre
didactice şi cercetători chestionaţi este mai bine reprezentat faţă de aceleaşi categorii din
totalul cititorilor înscrişi, deoarece aceşti cititori frecventează mai des biblioteca prin
natura muncii lor. La alte categorii, procentul este mai mic ştiut fiind că aceştia
frecventează biblioteca mai rar (vezi şi anexa 4).
2. Domeniile de interes apărute la răspunsuri, au fost dominate pe primele trei
locuri de filologie (în 1998 şi 2000), drept (în 1999) şi istorie în 2001.
Prin totalizarea frecvenţei de apariţie a domeniilor de-a lungul celor patru ani, s-a
obţinut următoare ordine descrescătoare: istorie, drept, filologie, economie, filosofie,
medicină, sociologie, geografie, psihologie, ştiinţe politice, informatică, chimie, diverse,
mass-media, artă, asistenţă socială, fizică, teologie, biologie, cultură, astronomie,
biblioteconomie, ecologie, folclor, matematică, muzică, administraţie publică, arheologie,
electrotehnică, inginerie genetică, tehnică, geologie, kinetoterapie, pedagogie şi sport.
Trebuie menţionat că ordinea frecvenţei de apariţie a domeniilor s-a schimbat de
la un an la altul, nefiind salturi prea mari pentru un domeniu (vezi anexa 5).
Se observă că domeniile de interes menţionate nu acoperă toată plaja de domenii
deservite de B.C.U., datorită faptului că biblioteca are pe lângă sediul central şi biblioteci
filiale (biblioteci de facultăţi), care sunt mai bine dotate cu publicaţii de specialitate din
punct de vedere a raportului cititor/exemplar.
Sigur că, lipsa unor domenii de interes sau frecvenţa scăzută a unora au fost
influenţate şi de existenţa altor biblioteci universitare în Cluj: Biblioteca Universităţii de
Medicină şi Farmacie, Biblioteca Universităţii Tehnice şi Biblioteca Universităţii de
Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară.
3. Pentru calculul frecvenţei de utilizare a mijloacelor de informare s-a folosit o
scară de la 5 la 1, corespunzând nivelurilor: întotdeauna (5), adesea (4), rar (3), foarte rar
(2), niciodată şi absenţă răspuns (1), ceea ce a permis reprezentarea în următoarele
grafice (vezi anexa 6):

Din analiza globală a rezultatelor obţinute se constată că 43% (1998) - 28%


(2001) din eşantionul analizat nu folosesc niciodată instrumentele de informare analizate
în chestionar. Acest lucru apare ca paradoxal, explicaţia rezultând din ponderea foarte
mare de neutilizare a CD-ROM-urilor şi Internetului, mai ales în primii doi ani.
Frecvenţa de utilizare a instrumentelor pe nivelurile rar (3) şi foarte rar (2) este
relativ mică, de 10% - 14 %, respectiv 7% - 10%, în timp ce nivelurile întotdeauna şi
adesea deţin 17% - 19%, respectiv 23% -29%, fiind în creştere, după cum era de
aşteptat (vezi anexa 3).
Reprezentând grafic mediile ponderate ale celor patru instrumente de informare,
se poate observa evoluţia frecvenţei de utilizare a acestora de-a lungul celor patru ani:

După cum era de aşteptat, frecvenţa de utilizare a catalogului tradiţional este în


scădere, pe primii trei ani, având doar o uşoară creştere în anul 2001. Această creştere
este explicabilă prin numărul mare de cititori noi înscrişi în ultimii ani, prin acceptarea şi
a celor din universităţile particulare, numărul mic de calculatoare pentru acces la
catalogul on-line şi nu în ultimul rând, exhaustivitatea catalogului tradiţional.
Catalogul on-line urmează o linie aproape ascendentă, datorită posibilitătilor
multiple de căutare a informaţiilor şi crearea de bibliografii proprii, precum şi datorită
introducerii descriptorilor, chiar dacă se mai utilizează şi clasificarea zecimală. Se
observă o mică scădere la nivelul anului 2000 datorată schimbării sistemului integrat de
bibliotecă în vara anului 1999, sistemul nou având o interfaţa web de accesare a
catalogului on-line cu facilităţi suplimentare de căutare şi rafinare a rezultatelor, care
necesită o mică instruire pentru cunoaşterea lui sau o asistenţă din partea bibliotecarului
la primele căutări.
Informaţiile aflate pe CD-ROM sunt consultate într-o mică măsură, pe parcursul
celor patru ani, mediile ponderate fiind 1,3 – 1,7. Acest fenomen este explicabil prin
natura informaţiilor aflate pe acest tip de suport, în general informaţii cu caracter general,
prin interfeţele diferite de căutare pentru fiecare CD şi o slabă identificare a lor de către
cititori, aceste titluri neapărând în catalogul on-line al bibliotecii.
Internetul prezintă o uşoară scădere la nivelul anului 1999, urmând o creştere
spectaculoasă în anul 2000, datorate deschiderii noii Săli multimedia şi urcă, în
continuare, în anul 2001, consecinţă a abonamentului de acces la Internet printr-un
provider local (din martie 2001), reţeaua RoEduNet având o viteză scăzută şi blocaje
repetate.
Din anul 2000, anul deschiderii noii Săli multimedia, în chestionar, am introdus
un punct în care am detaliat serviciile Internet, pentru a putea evalua ponderea acestora şi
evoluţia lor în timp (din păcate, numai pe doi ani).

INTERNET
Baze Alte baze Informaţii E-mail Chat Alte
abonate şt. curente servicii
2000 13% 49% 40% 71% 20% 35%
2001 30% 64% 40% 75% 16% 42%

Analizând tabelul de mai sus, cu răspunsurile afirmative ale celor intervievaţi, se


constată o foarte slabă utilizare a bazelor de date abonate, deşi interesul pentru astfel de
baze este relativ ridicat, având în vedere răspunsul privind utilizarea altor baze ştiinţifice.
Acest rezultat poate fi explicat printr-o slabă propagandă a bazelor abonate şi numărul
mic de licenţe, respectiv a calculatoarelor cu acces la aceste baze de date.
De asemenea, ce surprinde în acest tabel sunt valorile mari privind utilizarea
calculatoarelor din Sala multimedia pentru e-mail, ceea ce demonstrează că utilizatorii
bibliotecii nu au un astfel de serviciu în campusul universitar. Această mesagerie este
preferată în bibliotecă faţă de cea oferită la “Café Internet”, datorită costului mai redus,
viteza mare de acces pe Internet şi, desigur, ea poate fi făcută într-o pauză de studiu.
Oricum, consider că utilizarea calculatoarelor în alte scopuri, decât cel de
documentare ştiinţifică, într-o bibliotecă universitară nu se justifică.

Evaluarea datelor pe categorii de cititori a frecvenţei de utilizare a instrumentelor


de informare, prin analiza mediilor ponderate şi a graficelor corespunzătoare (vezi anexa
6b), a condus a următoarele rezultate:
La studenţi graficul seamănă cu cel pentru toate categoriile de intervievaţi,
numărul studenţilor având procentul cel mai mare din totalul celor intervievaţi. Toate
liniile corespunzătoare celor 4 instrumente de informare au aceleaşi sinuozităţi, cu
deosebirea că valorile pentru catalogul tradiţional sunt mai mici decât valorile generale,
iar la catalogul on-line sunt mai mari. Acest lucru era de aşteptat, tinerii, fiind mai
obişnuiţi cu calculatorul, au trecut mai repede la utililizarea catalogului on-line, în
defavoarea celui tradiţional.
Cadrele didactice au valori mai ridicate la catalogul tradiţional decât valorile
generale, simţindu-se o scădere mai accentuată în anul 2001.
La catalogul on-line avem valori mai mici pe primii doi ani, dar asistăm la o
creştere semnificativă în utilizare în ultimii doi ani.
La utilizarea CD-ROM-ului şi a Internetului avem valori mai mici decât cele
generale, cu excepţia a câte un an (1999 la CD şi 1998 la Internet), rezultate explicabile
datorită celor prezentate mai sus, dar şi datorită vârstei acestei categorii de beneficiari,
care nu a avut posibilitatea unei iniţieri în utilizarea calculatoarelor.
Cercetătorii, ca şi profesorii, au valori mai mari la catalogul tradiţional, iar la
catalogul on-line au o creştere spectaculoasă în 1999.
La CD-ROM-uri au, constant, valori mai mici decât cele generale, principalul
motiv fiind aici natura informaţiilor aflate pe CD la acel moment.
Internetul este şi el sub valorile generale, pe primii trei ani şi egal în valoare pe
anul 2001. Explicaţia pentru acest rezultat, cred că este slaba cunoaştere a abonamentelor
la bazele on-line accesibile prin Internet pe care biblioteca le deţine.
La alte categorii se observă o scădere mare în utilizarea catalogului tradiţional în
anul 2000 şi o creştere mai evidentă în utilizarea catalogului on-line în 1999.
Consultarea CD-ROM-urilor urmează o linie ascendentă, depăşind chiar valorile
generale pe ultimii trei ani.
Internetul are, de asemenea, tendinţa de creştere, cu valori sub cele generale, cu
excepţia anului 2000.

4. Pe o scară valorică identică cu cea de la punctul 3, regăsirea informaţiei se


reflectă într-o distribuţie asemănătoare cu cea de la frecvenţa de utilizare a mijloacelor de
informare, fiind condiţionată de aceasta (anexa 7).
Diferenţele majore se găsesc la catalogul tradiţional şi la catalogul on-line, unde
procentul de la nivelul 5 (întotdeauna) scade în favoarea celui de nivel 4 (adesea).
Semnificaţia acestor schimbări rezidă din faptul că în catalogul tradiţional aflat în Sala
cataloagelor nu sunt reflectate toate colecţiile bibliotecii (ex. colecţiile speciale), iar
catalogul on-line conţine doar publicaţii intrate din 1995, majoritatea publicaţiilor de la
fondul de împrumut şi o mică parte din titlurile introduse prin procesul de retroconversie.
Pentru analiza pe categorii de cititori a se consulta anexa 7b.
Per global, analizând comparativ mediile ponderate pentru frecvenţa de utilizare
şi regăsirea informaţiilor, se observă o diferenţă doar de cel mult 2 zecimi (vezi şi anexa
8).
Frecventa 1998 1999 2000 2001 Regasirea 1998 1999 2000 2001
Cat. trad. 4,1 4,0 3,6 3,8 Cat. trad. 3,9 3,9 3,7 3,8
Cat. on-line 2,7 3,1 2,9 3,3 Cat. on-line 2,8 2,9 2,8 3,3
CD-ROM 1,6 1,3 1,7 1,7 CD-ROM 1,6 1,4 1,9 1,8
Internet 2,2 2,1 2,9 3,2 Internet 2,3 2,2 2,9 3,3

5. Nevoia de asistenţă s-a apreciat cu răspunsuri afirmative, aproape constant pe


parcursul celor patru ani, la 26%, 24%, 27% şi 26% din cei intervievaţi.

La catalogul tradiţional apare o scădere mare începând din 1999, urmată de o


creştere aproape constantă la catalogul on-line.
Asistenţa pentru CD-ROM-uri şi Internet, după o mică scădere la nivelul anului
1999, urmează o creştere spectaculoasă la nivelul anului 2000, explicabilă prin
deschiderea noii Săli multimedia.
Interpretarea rezultatelor pentru nevoia de asistenţă, pe categorii de cititori, poate
fi făcută analizând graficele corespunzătoare din anexa 9.

6. Cunoaşterea utilizării calculatorului este mărturisită de 53% din cei chestionaţi


în 1998, 47% în 1999 şi de 54% în 2000 şi 2001, ceea ce explică într-un fel nevoia
scăzută de asistenţă pentru utilizarea instrumentelor moderne de informare, dar şi
limitează utilizarea lor de către necunoscători (vezi anexa 10).
7. Organizarea unor cursuri de accesare a informaţiei cu noile tehnologii este
văzută ca oportună în proporţie de 96% în 1998, scade la 93% în 1999, iar pe ultimii doi
ani scade la 90%, rămânând totuşi mare, având în vedere anii de introducere a acestor noi
mijloace de informare în bibliotecă.
Este de remarcat cererea de cursuri chiar de către utilizatorii de calculatoare,
confirmând orientarea utilizatorilor către metodele moderne de informare (vezi şi anexa
10).

8-9. În cadrul chestionarului am solicitat de la utilizatori observaţii referitoare la


serviciile de informare oferite de bibliotecă şi propuneri pentru îmbunătăţirea acestor
servicii.
Chiar dacă unii utilizatori s-au arătat satisfăcuţi, alţii chiar foarte satisfăcuţi, mulţi
au avut de făcut obiecţii şi reproşuri binevenite la adresa serviciilor oferite de bibliotecă.
Se observă că nemulţumirile generale ale utilizatorilor se îndreaptă cu precădere
spre două direcţii: insuficienţa calculatoarelor/terminalelor la sala cataloagelor pentru
consultarea catalogului on-line şi accesul limitat în ceea ce priveşte numărul
calculatoarelor şi timpul acordat pe persoană la accesul în Internet.
Dacă studiem rezultatele observaţiilor şi propunerilor pe categorii de utilizatori
reiese că în topul nemulţumirilor la studenţi se află lipsa de lucrări recente şi actuale din
domeniile lor de interes şi timpul îndelungat de servire a materialelor solicitate.
Majoritatea cer şi propun organizarea unor cursuri de perfecţionare în folosirea
calculatoarelor şi a mijloacelor moderne de informare, posibilitatea de rezervare în avans
de câteva zile la Internet şi, la nevoie, oferirea de asistenţă în activitatea de căutare şi
regăsire a informaţiei. De asemenea, ei remarcă numărul redus de exemplare pe titlu,
astfel încât de multe ori nu au posibilitatea de consultarea a publicaţiilor dorite (mai ales
în sesiune).
Cadrele didactice sunt mulţumite de asistenţa oferită de personalul bibliotecii, dar
propun o clasificare mai bună a domeniilor, o ordonare mai bună a catalogului tradiţional
şi o diversitate mai mare la CD-ROM-uri.
Cercetătorii consideră că achiziţia curentă de carte se face prea lent, astfel încât
cartea apărută pe piaţă ajunge mult prea târziu în mâna solicitantului, în cadrul bibliotecii.
De asemenea, este necesară, din punctul lor de vedere, introducerea tuturor datelor din
catalogul tradiţional în cel on-line, având în vedere diferenţa substanţială între datele
existente în catalogul tradiţional şi cele înregistrate în cel on-line, în defavoarea celui din
urmă.
Toţi cei intervievaţi pretind achiziţionarea de CD-ROM-uri de specialitate cu
abstracte şi full-text, biblioteca nedeţinând, la momentele respective, prea multe
CD-ROM-uri proprii specificului său.

CONCLUZII

Analizând cele patru instrumente de informare prezentate în chestionar, pentru o


bună deservire a beneficiarilor bibliotecilor, putem afirma că acestea trebuie să
îndeplinescă următoarele condiţii:

Cataloagele tradiţionale:
 să fie exhaustive şi uniforme în descriere;
 să existe cel puţin un catalog alfabetic şi unul sistematic pentru public;
 să se afle, pe cât posibil, într-o singură încăpere (sala cataloagelor), cât mai
aproape de intrarea în bibliotecă;
 să fie actualizate permanent cu ultimele lucrări intrate în bibliotecă, iar cele
sistematice să fie revăzute în cazul în care apar modificări în schema de
clasificare.

Cataloagele on-line:
 să conţină cât mai multe documente din fondurile bibliotecii, nu numai cărţi şi
perodice, ci şi alte tipuri documente (manuscrise, cărţi rare, documente
electronice…);
 să permită căutarea cel puţin după autor, titlu, editură, an, colecţie, clasificare
zecimală şi descriptori;
 să fie accesate printr-o interfaţă prietenoasă, în limba majorităţii utilizatorilor;
 să conţină descriptori în limba interfeţei de utilizare şi cel puţin încă într-o limbă
de circulaţie internaţională;
 să permită accesul prin Internet şi să fie accesate printr-un număr relativ mare de
calculatoare aflate în bibliotecă.

CD-ROM-urile:
 să conţină informaţii ştiinţifice cât mai actuale (publicaţii şi baze de date);
 să fie catalogate în catalogul on-line al bibliotecii;
 să fie accesate pe calculatoare performante;
 să fie asistate în consultare de personal calificat sau să existe o interfaţă comună
de căutare pentru cele mai solicitate.

Internetul:
 să fie utilizat pentru acces la informaţii ştiinţifice, biblioteca să deţină
abonamente la baze de date corespunzătoare domeniilor de interes ale
beneficiarilor;
 să fie utilizate calculatore performante, într-un număr relativ mare;
 viteza de acces în reţea să fie cât mai mare, pentru a evita unele blocaje;
 să fie asistate în consultare de personal calificat.

Pe lângă aceste intrumente de informare mai sunt necesare:


 un punct de informare la intrarea în bibliotecă;
 indicatoare şi un panou cu schiţa bibliotecii;
 sală de referinţe (pe cât posibil);
 personal specializat care să poată oferi bibliografii combinate cu informaţii din
sursele tradiţionale şi din cele moderne;
 organizarea de cursuri cu beneficiarii privind organizarea bibliotecii, sursele de
informare disponibile şi serviciile oferite;
 publicitate privind serviciile oferite şi cursurile organizate;
 cât mai multe săli cu acces liber, bine iluminate, dotate cu sisteme antifurt şi aer
condiţionat.

La toate acestea trebuie menţionat aportul bibliotecarului, care trebuie să fie bun
specialist, bine informat, să aibă abilităţi de comunicare şi să fie amabil cu utilizatorii.

Dacă toate acestea vor fi îndeplinite, putem să preconizăm scăderea frecvenţei de


utilizare a surselor tradiţionale de căutare şi regăsirea informaţiei şi utilizarea crescândă a
celor moderne.

Ca o concluzie, privind din prisma procesului de regăsire a informaţiilor,


facilităţile importante datorate procesului de informatizare a bibliotecilor sunt:
 capacitatea mare de stocare a informaţiilor în calculator;
 viteza ridicată de procesare;
 utilizarea unor instrucţiuni bazate pe limbajul natural;
 perioada redusă de actualizare a bazelor de date;
 posibilităţi de căutare suplimentare;
 opţiuni de salvare/printare seturi de înregistrări selectate (creare de bibliografii
proprii);
 consultarea unor informaţii înregistrate pe medii de stocare altele decât cele din
calculator;
 posibilitatea de interconectare la distanţă.

La acestea se adaugă facilităţile oferite personalului şi conducerii instituţiei,


facilităţi, care indirect, vor afecta serviciile oferite utilizatorilor:
 evitarea unor munci repetitive;
 prelucrarea mai rapidă a publicaţiilor;
 control asupra bazelor de date;
 activităţi noi şi motivarea personalului;
 sprijin în activitatea managerială (evidenţe băneşti, statistici privind circulaţia
documentelor);
 posibilităţi de cooperare pentru achiziţie şi catalogare partajată;
 integrarea în reţele de biblioteci naţionale şi internaţionale.

Toate aceste facilităţi ne îndeamnă să ţinem pasul cu toate dezvoltările care duc la
soluţii noi în căutarea şi regăsirea informaţiilor, dar nu trebuie să neglijăm nici
documentele pe suport tradiţional, cel puţin pentru pentru colecţiile valoroase, deoarece
încă bibliotecile din România nu au suficiente calculatoare pentru consultarea
informaţiilor pe medii electronice şi, unele, nu au nici spaţii amenajate în acest scop.

You might also like