You are on page 1of 15

Toxicomaniile şi alcoolismul

Adicţia – comportamente sau procese caracterizate prin acte repetate în


care predomină dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material
care este căutat şi consumat cu aviditate. Dependentul deviază toate
celelalte centre de interes, cu incapacitatea de a alege să nu realizeze
gestul adictiv care nu constituie neapărat o experienţa agreabilă. În
sens larg, adicţia se referă nu doar la alcoolism şi toxicomanie, în sfera
sa putând fi incluse bulimia, toxicofilia medicamentoasă, jocul
patologic, autoagresiunea etc. Comportamentul adictiv este văzut ca
eşec în faţa unei obligaţii, ce pune la îndoială capacitatea de a reuşi
(sentimentul incompetenţei social-profesionale).
Din perspectivă psihanalitică, modelul adictiv se bazează pe
inexistenţa relaţiilor genitale, obiectul investit libidinal fiind unul
parţial. Esenţială este anxietatea de separare, dispariţia sau posibila
dispariţie a obiectului fiind echivalentă pentru subiect cu un sentiment
de vid, de pierdere a limitelor, de inexistenţă. Comportamentul adictiv
se referă în primul rând la axa narcisică, reprezentând un eşec de
introiecţie, o tentativă paradoxală de renaştere, de unificare cu sinele,
de identificare.
Din perspectivă psihodinamică, actele adictive pot fi descrise
plecând de la modelul freudian al “experienţei primare a satisfacţiei”
(model originar al raporturilor dintre corp şi dorinţă). Actul adictiv se
situează între nevoia psihologică şi halucinaţia satisfacţiei, realizând un
surogat al experienţei primare a satisfacţiei.
Din perspectivă clinică şi psihopatologică, modelul adicţiei se
referă în principal la analizarea anumitor comportamente concrete
considerate ca aparţinând registrului adicţiilor.

1. Alcoolismul
Alcoolismul este o boală primară, cronică, adesea progresivă şi
fatală. Manifestările şi dezvoltarea alcoolismului sunt influenţate de
factori genetici, psihosociali, de mediu. Simptomele alcoolismului pot fi continue sau
periodice. Caracteristici:
• Scăderea controlului asupra consumului de alcool;
• Interesul crescut pentru alcool;
• Consumul susţinut de alcool în ciuda conştientizării efectelor
adverse;
• Distorsiuni în gândire – negarea consumului.

Factori epidemiologici implicaţi în apariţia tulburării


Problemele legate de alcool încep de obicei de la vârsta de 16
ani până la circa 30 de ani. Prevalenţa abuzului/consumului de alcool
este de 13.6% în populaţia generală. Problemele medicale induse de
alcool reprezintă 7.4%. Doar 22% dintre alcoolici apelează la servicii

1
medicale de specialitate. 53% dintre alcoolici au o boală psihică, în
relaţie de comorbiditate cu alcoolismul. 45% dintre pacienţii alcoolici au
diverse tulburări psihice şi somatice legate de consumul de alcool.

Complicaţii ale acoolismului


Complicaţiile medicale sunt următoarele: gastrită, pneumonie,
insuficienţă hepatică, ulcer, pancreatită, hematom subdural,
cardiopatie, anemie, neuropatie periferică, psihoză Korsakoff, demenţă
alcoolică. Alte complicaţii pot fi: creşterea riscului de apariţie a
cancerului la limbă, laringe, faringe, esofag, stomac, ficat, pancreas;
creşterea criminalităţii (violuri, pedofilie, tentative de crimă, homicid,
suicid); creşterea numărului de accidente rutiere etc..

Predispoziţie şi factori de risc în alcoolism


Există o interacţiune complexă între factori de mediu,
vulnerabilitate, factori familiali, factori culturali. Factorii genetici au o
mare pondere în alcoolism. Factorii ereditari au influenţă prin
transmiterea unor deficienţe ca secreţia de serotonină, endorfine.
Există tulburări de personalitate care se asociază adesea cu
alcoolismul (borderline, antisocială). Alcoolismul se asociază adesea
cu: tulburările de somatizare, anxietate, depresie. Un consum prelungit
poate preceda apariţia atacurilor de panică sau tulburării de anxietate
generalizată şi poate urma după antecedente de agorafobie şi fobie
socială (alcoolul autoadministrat în scop anxiolitic).

Circumstanţe patologice induse de alcool


1. intoxicaţia alcoolică
2. sevrajul necomplicat
3. sevrajul complicat cu convulsii
4. delirium tremens
5. tulburarea psihotică indusă de alcool (psihoza alcoolică)
6. tulburarea amnezică indusă de alcool
7. boli neurologice
8. boli hepatice.

1. Intoxicaţia alcoolică – variază de la ebrietate uşoară la


insuficienţe respiratorii, comă şi deces. Cei care nu au toleranţă la
alcool pot dezvolta gradual disforie, incoordonare motorie, ataxie,
anestezie, comă, deces.
2. Delirium tremens – confuzie, dezorientare, denivelare câmpului
de conştiinţă, tulburări de percepţie. Apar frecvent ideile delirante,
halucinaţii terifiante, vii (micropsii, zoopsii), agitaţie, insomnii, febră,
hiperactivitate neurovegetativă. Simptomele apar la 2-3 zile după un

2
consum semnificativ de alcool, cu intensitate maximă în ziua 4-5. La
alcoolicii cronici există un pattern repetitiv de delirium tremens de-a
lungul vieţii. Netratat durează circa 4-5 săptămâni, iar cu tratament
simptomele se ameliorează după 3 zile.
3. Tulburarea psihotică indusă de alcool (psihoza
alcoolică) – halucinaţii auditive marcante pentru cel puţin 1
săptămână care apar la scurt timp după reducerea sau sistarea
consumului abuziv de alcool. Pacientul reacţionează la aceste
halucinaţii cu teamă, anxietate, agitaţie psihomotorie. Diagnosticul
pozitiv se pune conform consumului recent de alcool în doze mari şi în
absenţa schizofreniei sau maniei.

2. Toxicomania
Toxicomania reprezintă un consum patologic, cronic sau acut,
impulsiv, de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă.
Este rezultatul unor interacţiuni patogene din copilărie. Dependenţa de
substanţă se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a
dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri consumul; dacă acesta
este oprit, se instaleaza sevrajul.

Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu o substanţă


(DSM-IV)
A. Apariţia unui sindrom ireversibil specific datorat ingestiei unor
substanţe (sau expunerii la o substanţă); substanţe diferite pot
produce sindroame similare/identice.
B. Modificările psihologice sau comportamentale dezadaptative,
semnificative clinic sunt datorate efectului substanţei asupra SNC
(beligeranţă, labilitate afectivă, deteriorare cognitivă, deteriorarea
judecăţii, deteriorarea funcţionalităţii sociale sau profesionale) şi apar
în cursul consumului de substanţă sau la scurt timp după aceea.
C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mentală.
Sevrajul – stare de rău subiectiv, intens, în care pacientul caută să
obţină prin orice mijloace drogul, însoţită de o perturbare biologică
neurovegetativă şi dismetabolică de amploare şi, uneori, de moarte.

Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de o substanţă


(DSM-IV)
A. Dezvoltarea unui sindrom specific datorat încetării sau reducerii
consumului de substanţă care a fost excesiv şi prelungit.
B. Sindromul specific substanţei cauzează suferinţă sau deteriorare
clinică semnificativă în domeniul social, profesional sau alte domenii de
funcţionare.
C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi

3
nu sunt mai bine explicate de altă tulburare mentală.

Craving sau apetenţa pentru o substanţă


Este o nevoie imperioasă de a consuma o substanţă cu efect
psihotrop şi căutarea compulsivă a acesteia. Joacă un rol important în
apariţia dependenţei, reprezentând o punte către aceasta. OMS o
defineşte ca dorinţă de a experimenta din nou efectele unei substanţe
consumate anterior. Comportamentul devine expresia acestei trăiri,
concentrându-se pe procurarea drogului, în pofida oricărui risc.

Dependenţa de o substanţă
Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin: dorinţa
puternică, compulsivă de a utiliza o substanţă psihoactivă; dificultatea
de a opri consumul; comportament de căutare a drogurilor, cu
acapararea progresivă a întregii existenţe de către acest fenomen.
Dependenţa fizică, caracterizată prin apariţia sevrajului, include:
efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective,
toleranţa şi sevrajul. Dependenţa psihică este reprezentată de craving şi
căutarea compulsivă a substanţei, nevoia de a menţine şi regăsi
senzaţia de plăcere, satisfacţia, stimularea pe care o aduce substanţa,
dar şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului.

Criterii de diagnostic pentru dependenţa de o substanţă


(DSM-IV)
Un pattern dezadaptativ de consum al unei substanţe duce la o
deteriorare sau suferinţă semnificativă clinic, care poate surveni
oricând într-o perioadă de 1 an, manifestată prin 3 sau mai multe din
următoarele simptome:
1. toleranţă, definită prin oricare dintre următoarele:
a. necesitatea creşterii considerabile a cantităţii de substanţă
pentru a ajunge la intoxicaţie sau la efectul dorit;
b. Diminuarea semnificativă a efectului la consumul continuu al
aceleiaşi cantităţi de substanţă;
2. sevraj, manifestat prin oricare dintre următoarele:
a. sindromul de abstinenţă caracteristic pentru substanţă;
b. aceeaşi substanţă (sau una strâns înrudită) este consumată
pentru a uşura sau evita simptomele de abstinenţă;
3. substanţa este luată adesea în cantităţi mai mari, în decursul
unei perioade mai luni de timp decât se intenţiona;
4. există o dorinţă persistentă sau eforturi ineficiente de a înceta
sau de a controla consumul de substanţă;
5. foarte mult timp este pierdut în activităţi necesare obţinerii
substanţei, consumului substanţei sau recuperării din efectele acesteia;
6. activităţi sociale, profesionale sau recreaţionale importante
sunt abandonate sau reduse din cauza consumului de substanţă;

4
7. substanţa este consumată în continuare în ciuda faptului că
pacientul ştie că are o problemă somatică sau psihică, persistentă sau
intermitentă, care probabil a fost cauzată sau agravată de substanţă.
De specificat: cu dependenţă fiziologică (proba de toleranţă sau
abstinenţă); fără dependenţă fiziologică (nici o probă de toleranţă sau
abstinenţă).
Specificaţii de evoluţie: remisiune completă precoce; remisiune
parţial completă; remisiune completă prelungită; remisiune parţială
prelungită; sub terapie agonistă; într-un mediu controlat.

Factori implicaţi în consumul de droguri: dizarmonii ale


personalităţii (pasiv-dependentă, borderline, antisocială); insuficienţa
controlului vieţii pulsionale; abulie; stări afective particulare (anxietate,
depresie, hiperemotivitate, timiditate); stări de decepţie şi
nemulţumire; obişnuinţa socială; lipsa scalei valorice; influenţa
anturajului; influenţe sociale nocive (modele culturale); vagabondajul;
incapacitatea de inserţie în grup; inserţia în grupuri anomice.

Tulburări psihice produse de consumul de substanţe:


intoxicaţii şi sevraj; delirium; tulburări psihotice; tulburări de dispoziţie;
tulburări anxioase; sindrom amnestic; tulburare demenţială; disfuncţii
sexuale; tulburări de somn.

Principalele droguri: derivaţii de opiu (morfina, heroina); cocaina;


cannabis (haşiş, marijuana); tranchilizante (barbiturice, meprobamat,
benzodiazepine); psihodisleptice/halucinogene (mescalina, psilocibina,
LSD, ecstasy); amfetamine; inhalanţi.

1. Derivaţii de opiu/opiaceele
În această categorie se înscriu opiaceele “naturale” – morfină,
heroină, codeină – şi cele sintetice – petidină şi metadonă.
Morfina este o substanţă utilizată ca analgezic major. Cel mai
cunoscut opiaceu este heroina, administrată pentru efectul său
euforizant, calea de administrare cel mai frecvent preferată fiind cea
intravenoasă. Efectele heroinei sunt următoarele: iniţial se instalează o
stare de căldură, emoţie, înfiorare, asemănătoare cu senzaţia de
orgasm, ceea ce constituie motivaţia iniţială de consum; depedenţa
apare rapid, pe măsură ce se instalează toleranţa; la scurt timp după
aceasta apar disforie şi efecte somatice (depresie respiratorie,
constipaţie severă, scăderea apetitului şi a libidoului).
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu opiacee (DSM-
IV)
A. Consum al unui derivat de opiu;
B. Modificări psihologice şi comportamentale dezadaptative
semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;

5
C. Constricţie pupilară sau dilataţie pupilară (datorată anoxiei
prin supradoză severă) şi unul sau mai multe din următoarele semne,
apărând în cursul consumului sau la scurt timp după abuzul de
opiacee:
1. torpoare sau comă;
2. dizartrie;
3. deteriorarea atenţiei şi memoriei;
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
De specificat: cu tulburări de percepţie.
Sevrajul la opiacee – la 6-8-10 ore de la ultima doză apar: nelinişte,
insomnii, dureri musculare şi articulare, rinoree, lăcrimare, transpiraţii,
căscat, greaţă, vărsături, diaree, crampe abdominale; la 36 de ore de
la ultima doză apar: piloerecţie foarte neplăcută, midriază, tahicardie,
hipertensiune arterială, dereglarea homeostaziei termice, îmbujorare,
mişcări involuntare.
Mortalitatea este crescută în rândul consumatorilor de opiacee
(de 15 ori mai mare decât în populaţia generală). Numărul de alte
afecţiuni este crescut: de la injecţii (infecţii, hepatite, TBC, SIDA), de la
supradozaj (insuficienţă respiratorie), depresie şi suicid frecvent.

2. Cocaina
Este un drog administrat prin aspiraţie nazală (prizare), apariţia
intoxicaţiei este rapidă (minute), conducând la dependenţă puternică.
Consumul produce: fenomene euforice (diferite de manie), fenomene
confuzionale (diferite de psihoze), stări asemănătoare atacului de
panică (palpitaţii, hiperventilaţie). Sevrajul include: midriază, tremor,
senzaţie de reptaţie, iar într-o fază tardivă ameţeli, convulsii, aritmii,
stop cardiac.
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu cocaină (DSM-
IV)
A. Consum recent de cocaină;
B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative
semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;
C. Două sau mai multe din următoarele simptome apar în cursul
sau la scurt timp după consumul de cocaină:
1. tahicardie sau bradicardie;
2. dilataţie pupilară;
3. presiune sanguină crescută sau scăzută;
4. transpiraţie sau senzaţie de frig;
5. greaţă sau vomă;
6. pierdere în greutate;
7. agitaţie sau lentoare psihomotorie;
8. scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, dureri
precordiale sau aritmii;

6
9. confuzii, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă.
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
De specificat: cu tulburări de percepţie.

3. Halucinogenele
Consumul acestor substanţe produce halucinaţii, iluzii, stări
emoţionale secundare intense. Consumul de fenilciclidină conduce la
comportament violent, mioclonii, ataxie.
Cele mai cunoscute substanţe halucinogene sunt: LSD
(dietilamina acidului lisergic), psilocibina, fenilciclidina, mescalina,
MDMA/”ecstasy” (metilen-dioxi-metamfetamina).
Criterii de diagnostic pentru tulburarea de percepţie
persistentă halucinogenă (flashbacks)
A. Reexperimentarea, după încetarea consumului unui
halucinogen, a unuia sau mai multora dintre simptomele perceptuale
care au fost experimentate în timp ce era intoxicat cu halucinogen (ex.
halucinaţii geometrice, false recunoaşteri, false percepţii de mişcare,
flash-uri de culoare, culori intensificate, imagini ale obiectelor în
mişcare, postimagini pozitive, halouri în jurul obiectelor, macro- şi
microscopii).
B. Simptomele de la criteriul A cauzează o suferinţă sau o
deterioare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în
alte domenii importante de activitate.
C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală (demenţă,
schizofrenie, delirium) sau de halucinaţii hipnopompice.

4. Derivaţii de cannabis (haşiş, marijuana)


Consumul acestor substanţe poate produce senzaţii de bine,
relaxare, linişte. Intoxicaţia cu cannabis produce iniţial fenomene de
excitaţie euforică (greu de diferenţiat de manie), urmate de stări
confuzionale cu apatie, stări depresive sau disforice care se pot
agrava.

5. Barbituricele
Consumul îndelungat duce la instalarea unui sindrom toxicomanic complet.
Intoxicaţia cu barbiturice produce: simptome somatice (inapetenţă,
scădere ponderală, paloare, dermatoze, alergii de aspect reumatoid,
insuficienţă hepatică); simptome psihice (iritabilitate, irascibilitate,
labilitate afectivă, scăderea posibilităţii adaptative, scăderea
randamentului profesional, modificări caracteriale); manifestări
comportamentale (slăbirea cenzurii, slăbirea simţului estetic, scăderea
responsabilităţii). Pe acest fond pot apărea tulburări psihotice
(excitaţie, fenomene confuzionale, fenomene halucinatorii).
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu barbiturice se face cu beţia

7
alcoolică şi stările confuzionale.

6. Tranchilizantele
Cele mai frecvente medicamente din această categorie care produc un
sindrom toxicomanic sunt meprobamatul şi benzodiazepinele (utilizate
în scop terapeutic anxiolitic, nu mai mult de 3 luni). Abstinenţa la
anxiolitice se manifestă prin: ameţeli, tremurături, slăbiciune,
insomnie, hipersensibilitate, iritabilitate.
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu sedative,
hipnotice sau anxiolitice
A. Consum recent de un sedativ, hipnotic sau anxiolitic;
B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative,
semnificative clinic (ex. comportament sexual neadecvat sau agresiv,
labilitate emoţională, deteriorarea judecăţii, deteriorarea funcţionării
socio-profesionale) care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;
C. Unul sau mai multe din următoarele semne care apar în cursul
sau la scurt timp după consum: dizartrie, incoordonare, mers nesigur,
nistagmus, deteriorarea atenţiei sau memoriei, stupor sau comă.
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de sedative,
hipnotice sau anxiolitice
A. Încetarea sau reducerea consumului de sedative, hipnotice sau anxiolitice care
a fost excesiv şi prelungit;
B. Două sau mai multe din următoarele simptome care apar în
decurs de câteva ore până la câteva zile de la încetarea consumului:
hiperactivitate vegetativă (transpiraţie, frecvenţa pulsului peste 100);
tremor intens al mâinilor; insomnie; greaţă sau vomă; halucinaţii sau
iluzii vizuale, tactile, auditive tranzitorii; agitaţie psihomotorie;
anxietate; crize comiţiale de grand mal;
C. Simptomele de la criteriul B cauzează o suferinţă sau o
deteriorare semnificativă clinic în domeniul social sau în alte domenii
de funcţionare;
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.

Conduitele agresive extreme

Conduitele agresive alcătuiesc un simptom frecvent în majoritatea


tulburărilor psihice: tulburări de dispoziţie, psihoze acute şi cronice,
demenţe, psihoze organice (epilepsie), fie că este vorba de acte
heteroagresive (îndreptate împotriva celorlalţi), fie de acte
autoagresive (îndreptate asupra propriei persoane). Agresivitatea

8
întâlnită în psihopatologie se diferenţiază de actele agresive încadrate
în normalitate prin caracterul extrem şi imprevizibilitatea conduitei
agresive.

Ipostaze clinice ale agresivităţii:


1. Tulburările de personalitate – acte de auto- şi
heteroagresivitate la personalităţile de tip antisocial, borderline,
instabil-emoţional, organic;
2. Perverşii sexuali de tip sadic – acte de heteroagresivitate
îndreptate împotriva partenerului sexual;
3. Tulburările de dispoziţie (episodul depresiv major sau
episodul maniacal) – acte de agresivitate extremă sub formă de raptusuri
sau furor maniacal (stare de excitaţie extremă) în cadrul episodului
maniacal;
4. Psihozele acute – în timpul stărilor confuzionale pot apărea acte
grave de violenţă;
5. Toxicomanii – în intoxicaţiile acute cu alcool (beţie patologică,
beţie acută), în delirium tremens; unele droguri cresc agresivitatea
subiectului (ecstasy, LSD);
6. Schizofrenie şi alte deliruri cronice – acte de auto- şi
heteroagresivitate cu caracter nemotivat şi incomprehensibil, ca şi
restul bolii; în schizofrenie actele agresive au un caracter straniu,
înfricoşător şi se derulează mecanic, fără participarea emoţională a
subiectului, simbolistica lor fiind legată de castrare, mutilare sexuală,
enucleerea globilor oculari;
7. Epilepsie – acte explozive episodice (furturi, agresiuni sexuale,
incendieri) sau furie epileptică (conduită agresivă marcată de o
violenţă sălbatică);
8. Retard mental – agresivitatea creşte invers proporţional cu
nivelul de inteligenţă, fiind rezultatul deficitului de autocontrol, al
tendinţei de a se exprima mai mult prin acte decât prin cuvinte, al
sugestionabilităţii crescute, al frustrărilor permanente, al confuziei
dintre dorinţe şi trăiri, actele auto- şi heteroagresive putând avea un
caracter vindicativ sau exploziv, cu gravitate sporită;
9. Demenţe – numeroase reacţii agresive de tip clastic (spargere
a obiectelor).

1. Suicidul
Reprezintă orice act în care moartea rezultă direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ pe care victima îl îndreaptă asupra ei
înşişi, aceasta fiind conştientă de rezultatul acţiunii sale.
Conduita suicidară înglobează suicidul reuşit, tentativele
suicidare, ideile suicidare, sindromul presuicidar, parasuicidul.
Epidemiologie – suicidul ocupă locul 4 ca şi cauză a decesului, după
bolile cardiovasculare, neoplasme, accidente, iar în grupa de vârstă 15-
19 ani se situează pe locul 2 după accidente.

9
Instanţe ale suicidului:
a. Ideea veleitară de suicid – dorinţă tranzitorie de
autodistrugere, doar cu proiecţia teoretică a actului, fără punerea sa în
practică, această dorinţă fiind generată de dispoziţia afectivă de
moment;
b. Şantajul cu suicidul – la persoanele cu un psihism labil sau
cu un nivel de inteligenţă sub medie, pentru a obţine anumite
avantaje; este mai frecvent la femei şi la adolescenţi;
c. Tentativele suicidare – suiciduri ratate din mai multe motive
(mijloace inadecvate, intervenţii ale unor persoane străine); tentativa
poate fi repetată, existând aproximativ 18 tentative suicidare pentru
fiecare act suicidar reuşit, aceste tentative fiind mai frecvente la tineri
şi adolescenţi şi survenind mai frecvent pe timpul serii, spre deosebire
de suicidul autentic care este realizat cu precădere matinal;
d. Sindromul presuicidar – restrângerea câmpului de conştiinţă şi a
ariei de preocupări şi înclinaţia către fantasme pe tema suicidului;
e. Suicidul disimulat/travestit – disimulare a unui act suicidar, sub
aspectul unui accident, aleasă de subiect pentru a nu-şi culpabiliza
rudele sau a le proteja de reacţiile anturajului;
f. Raptusul suicidar – rezultatul unei tendinţe greu reprimabile la
autodistrugere, al unui impuls incontrolabil, subiectul utilizând orice
mijloc pe care îl are la dispoziţie;
g. Suicidul cronic/parasuicidul – echivalenţele suicidare
(automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de
risc şi “sinuciderile cronice” – alcoolismul şi toxicomaniile);
h. Conduita suicidară – organizarea comportamentului în vederea
acestui scop, “regie a actului suicidar” (vizitarea locurilor din copilărie,
a foştilor prieteni, scrierea testamentului, urmată de suicid).

Suicidul în doi/dual – poate fi considerat o formă de “suicid altruist”


(cei doi sunt de acord să se sinucidă împreună); fiecare partener se
poate sinucide separat; pacientul poate să-şi convingă partenerul(a) să
“îl urmeze în moarte”.

Suicidul colectiv – presupune un grad crescut de sugestionabilitate


şi un inductor persuasiv, carismatic; contagiunea suicidară se bazează
frecvent pe convingeri religioase sau culturale, conform cărora moarte
ar avea un rol eliberator.

Conduitele pseudosuicidare (falsele suiciduri) – subiectul evaluează


consecinţele actului suicidar; nu cuprinde decesele din timpul stărilor
confuzionale, sinuciderea halucinatorie imperativă din stările
crepusculare epileptice şi cea din stările demenţiale.

Factori de risc pentru suicid

10
a. Factori socio-economici – situaţii de criză acută, şomaj, faliment,
pierderea unui statut socio-economic (suicidul anomic într-o societate
dezechilibrată din punct de vedere politic, economic, religios, moral – E.
Durkheim).
b. Statutul marital – rata suicidului la celibatari este dublă faţă de
rata suicidului în populaţia generală, iar rata suicidului la persoanele
rămase singure este de 4 ori mai mare decât la loturile martor.
Văduvia determină o rată a suicidului de 4 ori mai mare la bărbaţi faţă
de femei.
c. Sexul biologic – femeile au un procent mai ridicat de tentative
suicidare faţă de bărbaţi, în timp ce numărul de acte suicidare reuşite
este mai ridicat la bărbaţi.
d. Habitatul – suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
e. Statutul profesional – sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut
profesional sau cu un statut nesigur. Profesiile cu risc suicidar crescut sunt:
medicii, militarii.
f. Factori meteorologici şi cosmici – suicidul este mai frecvent primăvara şi
toamna, corespondent frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor
psihotice.
g. Factori somatici – riscul suicidar creşte în bolile somatice (dureri cronice,
intervenţii chirurgicale recente, boli în fazele terminale).
h. Factori ereditari – din punct de vedere psihopatologic şi clinic, suicidul este
o manifestare, un simptom apărut în cadrul unei depresii majore sau al unei psihoze, nu
suicidul în sine este ereditar, ci boala care îl condiţionează.
i. Vârsta – la vârstele mici (0-10 ani) suicidul este extrem de rar, iar când apare
este rezultatul imitaţiei, deoarece sub vârsta de 10 ani nu există conştiinţa
morţii. Între 11-15 ani suicidul este reactiv, fiind foarte frecvent rezultatul unor pedepse
exagerate. Între 16-24 ani, din punct de vedere statistic, suicidul este a 3-a cauză de
deces pe plan mondial, după accidente şi cancer; unele evenimente
precipitante acţionează ca triggeri pentru actul suicidar al
adolescentului (despărţiri, decese în familie, dispute familiale, eşecuri
şcolare), alţi factori de risc fiind sentimentul durerii existenţiale, lipsa
speranţei, conflictul între dorinţele de dezvoltare personală şi
posibilităţile reale de a le atinge. Până la vârsta de 30 de ani se menţin aceiaşi
factori de risc şi o rată foarte crescută a suicidului. Între 31-40 ani suicidul
se datorează în special abuzului de alcool, asociat depresiei. Între 51-60 ani depresia este
factorul principal ce cauzează suicidul, iar peste vârsta de 60 de ani, vulnerabilitatea
vârstnicilor la evenimentele vitale poate declanşa actul suicidar, factori de risc
frecvent întâlniţi fiind pensionarea, alături de consumul de alcool şi
medicamente, depresia datorată pierderii statutului socio-profesional,
scăderea anumitor abilităţi, moartea rudelor şi prietenilor, văduvia,
anxietatea şi izolarea socială.

Suicidul în bolile psihice


a. Depresie – riscul suicidar este prezent, fără a fi corelat cu severitatea
depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la debutul şi finalul episodului

11
depresiv. Insomnia severă este corelată cu un risc suicidar mai crescut.
Evaluarea riscului suicidar se face după următorii indici:
• idei suicidare (gândul la moarte, preferinţa de a fi mort, gândul la suicid,
gândul de a putea comite suicid);
• planificarea gestului (proiectarea unei modalităţi de suicid, alegerea
unei modalităţi de suicid, pregătirea suicidului, dispoziţii
legale, dispunerea unui mijloc suicidar, procurarea unei arme);
• calitatea relaţiei medic-pacient şi capacitatea pacientului de a se putea
confesa;
• simptomatologia actuală (durere morală şi suferinţă, idei de
depreciere, culpabilitate, pesimism, disperare, insomnie
persistentă, tendinţă la retragere socială, agitaţie şi confuzie,
anxietate, agresivitate şi ostilitate, idei delirante şi halucinaţii,
alterarea capacităţilor de adaptare, dezinhibiţie
comportamentală datorată tratamentului medicamentos,
comorbiditate);
• antecedente personale (ideaţii suicidare, tentative de suicid
anterioare, bipolaritate maniaco-depresivă, stări mixte maniaco-
depresive, episoade cu simptome psihotice, complianţă terapeutică slabă,
comorbiditate cu alcoolism, toxicomanii, anxietate, temperament violent,
antecendente de agresiune fizică, antecendente medico-legale, relaţii
conflictuale);
• context psiho-social (evenimente de viaţă nefavorabile, eşecuri
sentimentale, şomaj, pierderea statutului profesional,
pierderea unei persoane apropiate, afecţiuni somatice
cronice, abuz de alcool, izolare socială);
• trăsături de personalitate (impulsivitate, agresivitate, ostilitate, disperare,
pesimism, stil cognitiv rigid, tip de personalitate borderline);
• antecedente familiale (conduite suicidare, probleme psihiatrice – depresie,
tulburări bipolare -, alcoolism, violenţă);
• evaluarea gravităţii unei tentative suicidare (motivaţia de a muri,
de a sensibiliza sau pedepsi anturajul, dorinţa de a scăpa de o
situaţie insuportabilă şi insurmontabilă, premeditarea actului
suicidar, letalitatea şi violenţa mijlocului întrebuinţat, precauţiile
luate pentru a nu fi descoperit).
b. Schizofrenie – suicidul poate fi un prim simptom al psihozei, ca expresie a
ideaţiei delirante, a halucinaţiilor auditive imperative, dar de cele mai multe ori
este un act incomprehensibil. Actul suicidar are unele particularităţi: apare mai
frecvent în perioada de debut, lipseşte motivaţia, modul de realizare este
prin mijloace atroce, brutale.
c. Epilepsie – poate cuprinde toată gama comportamentelor suicidare,
de la impulsul suicidar conştient până la actul automat confuzo-oniric;
poate apărea ca expresie a depresiei reactive a pacientului sau sub
forma unui şantaj suicidar.
d. Retard mental – suicidul apare rar, nefiind vorba de un act suicidar propriu-

12
zis, el fiind expresia unei imitaţii sau a unei tendinţe de a sancţiona
anturajul; oligofrenul nu are conştiinţa reală a morţii.
e. Demenţe – suicidul este expresia deteriorării globale; apare ca act
intenţionat în special în perioada de debut a bolii, trecerea la act fiind favorizată de
stările depresive cu idei de culpabilitate, inutilitate, incurabilitate. Pe
măsură ce boala evoluează, tentativele se răresc, pacientul pierzându-şi
critica iniţială.
f. Alcoolism şi toxicomanii – 30% dintre alcoolici sunt depresivi şi se
degradează continuu, suicidul fiind utilizat pentru a evita deteriorarea
progresivă; în toxicomanii suicidul poate apărea ca şi corolar al simptomelor
psihotice (în special halucinaţii); suicidul este mai frecvent la alcoolicii care au consumat
alcool şi medicamente, datorită efectelor letale produse de
interacţiunea celor două substanţe.
g. Nevroze – este rar, iar când apare marchează o decompensare a starii
nevrotice; în ceea ce priveşte tulburările anxioase, 20% dintre pacienţii cu
tulburare de panică au un istoric de tentative suicidare. Asocierea
atacurilor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri
creşte riscul tentativelor suicidare la femei.
h. Tulburări de personalitate – este frecvent, poate apărea fie în cadrul
episoadelor depresive din evoluţia tulburării, fie ca expresie a unei tentative
suicidare proiectate ca şantaj, dar reuşite.

Tipuri particulare de suicid


a. Sinuciderea de abandon – reacţie la un abandon real care face viaţa
subiectului insuportabilă; categoriile de risc sunt: bătrânii, bolnavii incurabili,
indivizii total abandonaţi pe plan afectiv.
b. Sinuciderea “samsonică” – sinucidere răzbunătoare, ascunde dorinţa
de a pricinui o suferinţă altcuiva prin actul suicidar. Din punct de veder
clinic, în perioada presuicidară, pacientul este mai mult agitat, iritabil decât
depresiv.

2. Homicidul
Reprezintă actul de provocare directă a morţii unei fiinţe umane de
către o altă fiinţă umană; trebuie diferenţiat de crimă deoarece, deşi
apare uneori ca deliberat şi voluntar, este expresia unei stări psihopatologice,
deci discernământul pacientului nu este integru. Actele homicidare sunt cel mai adesea
intrafamiliale, orientate asupra părinţilor (paricid), tatălui (patricid), mamei
(matricid), copilului (infanticid). Mai rar, victimele pot fi soţul/soţia,
fratele/sora.
Homicidul se poate manifesta fie ca act impulsiv (raptus concomitent cu ideea de
suicid), fie deliberat, îndreptat asupra unei persoane puternic investite afectiv căreia I se

13
propune suicidul dual, iar când aceasta refuză se recurge la homicid.
Homicidul poate fi întâlnit ca: accident la un bolnav aflat într-o stare confuzo-
onirică; expresie a unor halucinaţii auditive imperative sau a unor halucinaţii vizuale
terifiante de care pacientul doreşte să se apere; manifestare
întâmplătoare, de apărare, a unui bolnav cu idei delirante de persecuţie;
acţiune agresivă, nedeliberată în tulburările de personalitate cu
manifestări explozive; act delirant “altruist” în psihozele depresive.
Homicidul apare în următoarele boli psihice: tulburările delirante cu
deliruri cronice, sistematizate, schizofrenie, tulburări afective, epilepsie, stări
confuzionale din cadrul toxicomaniilor sau alcoolismului, stări obsesive.

3. Infanticidul
Constă în provocarea morţii nou-născutului de către mamă/tată prin
diferite mijloace. Din punct de vedere psihopatologic, infanticidul poate fi expresia unui
homicid “altruist” (mama/tatăl îşi ucide copiii şi apoi se sinucide, pentru a se
salva de la chinurile existenţei); tulburările psihotice post-partum cresc riscul
infanticidului; în unele cazuri infanticidul este săvârşit de mamele psihotice
(bufee delirant-halucinatorii, stări confuzionale, schizofrenie, depresii
psihotice), infanticidul putând constitui debutul medico-legal al unei psihoze.

Tulburările somatoforme

Manualul DSM-IV specifică faptul că trăsătura comună a tulburărilor


somatoforme este prezenţa simptomelor fizice, ce sugerează o afecţiune
aparţinând medicinei interne, dar care nu poate fi pe deplin explicată de o boală din
sfera de interes a medicinei generale, de efectele directe ale unei
substanţe sau de o altă tulburare mintală (atacurile de panică). Spre
deosebire de simulare, simptomele somatice nu se află sub control voluntar. Acest
concept, alcătuit din situaţii diferite, are drept numitor comun disconfortul
corporal neexplicat, generat de probleme psihiatrice, psihologice sau sociale.
Simptomele somatice pot fi înţelese ca manifestare a conflictelor
inconştiente (perspectiva psihanalitică), a modelelor comportamentale (perspectiva
cognitiv-comportamentală) sau a disfuncţionalităţilor familiale (perspectiva
familială).

Grupa tulburărilor somatoforme în DSM-IV


1. Tulburarea de somatizare (isteria) – tulburare polisimptomatică cu debut
înainte de 30 de ani, evoluţie pe mai mulţi ani, caracterizată printr-o
combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale, sexuale şi pseudo-
neurologice;
2. Tulburarea somatoformă nediferenţiată – se caracterizează printr-o

14
suferinţă fizică inexplicabilă ce durează cel puţin 6 luni şi se situează
sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare;
3. Tulburările de conversie – simptome inexplicabile sau deficite care
afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o
boală neurologică, respectiv alte afecţiuni ale medicinei generale;
4. Tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) – dureri
care focalizează atenţia clinică, factorii psihologici având un rol important în
instalarea tulburării şi severităţii acesteia;
5. Hipocondria – preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată
pe interpretarea eronată a simptomelor sau funcţiilor corporale;
6. Tulburarea dismorfofobică (tulburarea dismorfică corporală) –
preocuparea pentru un defect imaginar sau exagerarea unui defect existent.

Tulburările somatoforme au fost puse în legătură cu: conceptul de


afectivitate negativă (stare sufletească marcată de un nivel înalt de disconfort şi
insatisfacţie, introspecţie, stăruire asupra eşecurilor, negativism), cu
modalitatea de a se comporta în faţa bolii (“illness behavior”), cu anumite
tulburări de personalitate (histrionică, obsesiv-compulsivă, dependentă), cu
tendinţa de a apela la îngrijiri medicale sau suprautilizarea asistenţei medicale, cu
antecendentele de depresie sau anxietate ale pacientului.

15

You might also like