Professional Documents
Culture Documents
1. Alcoolismul
Alcoolismul este o boală primară, cronică, adesea progresivă şi
fatală. Manifestările şi dezvoltarea alcoolismului sunt influenţate de
factori genetici, psihosociali, de mediu. Simptomele alcoolismului pot fi continue sau
periodice. Caracteristici:
• Scăderea controlului asupra consumului de alcool;
• Interesul crescut pentru alcool;
• Consumul susţinut de alcool în ciuda conştientizării efectelor
adverse;
• Distorsiuni în gândire – negarea consumului.
1
medicale de specialitate. 53% dintre alcoolici au o boală psihică, în
relaţie de comorbiditate cu alcoolismul. 45% dintre pacienţii alcoolici au
diverse tulburări psihice şi somatice legate de consumul de alcool.
2
consum semnificativ de alcool, cu intensitate maximă în ziua 4-5. La
alcoolicii cronici există un pattern repetitiv de delirium tremens de-a
lungul vieţii. Netratat durează circa 4-5 săptămâni, iar cu tratament
simptomele se ameliorează după 3 zile.
3. Tulburarea psihotică indusă de alcool (psihoza
alcoolică) – halucinaţii auditive marcante pentru cel puţin 1
săptămână care apar la scurt timp după reducerea sau sistarea
consumului abuziv de alcool. Pacientul reacţionează la aceste
halucinaţii cu teamă, anxietate, agitaţie psihomotorie. Diagnosticul
pozitiv se pune conform consumului recent de alcool în doze mari şi în
absenţa schizofreniei sau maniei.
2. Toxicomania
Toxicomania reprezintă un consum patologic, cronic sau acut,
impulsiv, de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă.
Este rezultatul unor interacţiuni patogene din copilărie. Dependenţa de
substanţă se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a
dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri consumul; dacă acesta
este oprit, se instaleaza sevrajul.
3
nu sunt mai bine explicate de altă tulburare mentală.
Dependenţa de o substanţă
Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin: dorinţa
puternică, compulsivă de a utiliza o substanţă psihoactivă; dificultatea
de a opri consumul; comportament de căutare a drogurilor, cu
acapararea progresivă a întregii existenţe de către acest fenomen.
Dependenţa fizică, caracterizată prin apariţia sevrajului, include:
efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective,
toleranţa şi sevrajul. Dependenţa psihică este reprezentată de craving şi
căutarea compulsivă a substanţei, nevoia de a menţine şi regăsi
senzaţia de plăcere, satisfacţia, stimularea pe care o aduce substanţa,
dar şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului.
4
7. substanţa este consumată în continuare în ciuda faptului că
pacientul ştie că are o problemă somatică sau psihică, persistentă sau
intermitentă, care probabil a fost cauzată sau agravată de substanţă.
De specificat: cu dependenţă fiziologică (proba de toleranţă sau
abstinenţă); fără dependenţă fiziologică (nici o probă de toleranţă sau
abstinenţă).
Specificaţii de evoluţie: remisiune completă precoce; remisiune
parţial completă; remisiune completă prelungită; remisiune parţială
prelungită; sub terapie agonistă; într-un mediu controlat.
1. Derivaţii de opiu/opiaceele
În această categorie se înscriu opiaceele “naturale” – morfină,
heroină, codeină – şi cele sintetice – petidină şi metadonă.
Morfina este o substanţă utilizată ca analgezic major. Cel mai
cunoscut opiaceu este heroina, administrată pentru efectul său
euforizant, calea de administrare cel mai frecvent preferată fiind cea
intravenoasă. Efectele heroinei sunt următoarele: iniţial se instalează o
stare de căldură, emoţie, înfiorare, asemănătoare cu senzaţia de
orgasm, ceea ce constituie motivaţia iniţială de consum; depedenţa
apare rapid, pe măsură ce se instalează toleranţa; la scurt timp după
aceasta apar disforie şi efecte somatice (depresie respiratorie,
constipaţie severă, scăderea apetitului şi a libidoului).
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu opiacee (DSM-
IV)
A. Consum al unui derivat de opiu;
B. Modificări psihologice şi comportamentale dezadaptative
semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;
5
C. Constricţie pupilară sau dilataţie pupilară (datorată anoxiei
prin supradoză severă) şi unul sau mai multe din următoarele semne,
apărând în cursul consumului sau la scurt timp după abuzul de
opiacee:
1. torpoare sau comă;
2. dizartrie;
3. deteriorarea atenţiei şi memoriei;
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
De specificat: cu tulburări de percepţie.
Sevrajul la opiacee – la 6-8-10 ore de la ultima doză apar: nelinişte,
insomnii, dureri musculare şi articulare, rinoree, lăcrimare, transpiraţii,
căscat, greaţă, vărsături, diaree, crampe abdominale; la 36 de ore de
la ultima doză apar: piloerecţie foarte neplăcută, midriază, tahicardie,
hipertensiune arterială, dereglarea homeostaziei termice, îmbujorare,
mişcări involuntare.
Mortalitatea este crescută în rândul consumatorilor de opiacee
(de 15 ori mai mare decât în populaţia generală). Numărul de alte
afecţiuni este crescut: de la injecţii (infecţii, hepatite, TBC, SIDA), de la
supradozaj (insuficienţă respiratorie), depresie şi suicid frecvent.
2. Cocaina
Este un drog administrat prin aspiraţie nazală (prizare), apariţia
intoxicaţiei este rapidă (minute), conducând la dependenţă puternică.
Consumul produce: fenomene euforice (diferite de manie), fenomene
confuzionale (diferite de psihoze), stări asemănătoare atacului de
panică (palpitaţii, hiperventilaţie). Sevrajul include: midriază, tremor,
senzaţie de reptaţie, iar într-o fază tardivă ameţeli, convulsii, aritmii,
stop cardiac.
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu cocaină (DSM-
IV)
A. Consum recent de cocaină;
B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative
semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;
C. Două sau mai multe din următoarele simptome apar în cursul
sau la scurt timp după consumul de cocaină:
1. tahicardie sau bradicardie;
2. dilataţie pupilară;
3. presiune sanguină crescută sau scăzută;
4. transpiraţie sau senzaţie de frig;
5. greaţă sau vomă;
6. pierdere în greutate;
7. agitaţie sau lentoare psihomotorie;
8. scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, dureri
precordiale sau aritmii;
6
9. confuzii, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă.
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
De specificat: cu tulburări de percepţie.
3. Halucinogenele
Consumul acestor substanţe produce halucinaţii, iluzii, stări
emoţionale secundare intense. Consumul de fenilciclidină conduce la
comportament violent, mioclonii, ataxie.
Cele mai cunoscute substanţe halucinogene sunt: LSD
(dietilamina acidului lisergic), psilocibina, fenilciclidina, mescalina,
MDMA/”ecstasy” (metilen-dioxi-metamfetamina).
Criterii de diagnostic pentru tulburarea de percepţie
persistentă halucinogenă (flashbacks)
A. Reexperimentarea, după încetarea consumului unui
halucinogen, a unuia sau mai multora dintre simptomele perceptuale
care au fost experimentate în timp ce era intoxicat cu halucinogen (ex.
halucinaţii geometrice, false recunoaşteri, false percepţii de mişcare,
flash-uri de culoare, culori intensificate, imagini ale obiectelor în
mişcare, postimagini pozitive, halouri în jurul obiectelor, macro- şi
microscopii).
B. Simptomele de la criteriul A cauzează o suferinţă sau o
deterioare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în
alte domenii importante de activitate.
C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală (demenţă,
schizofrenie, delirium) sau de halucinaţii hipnopompice.
5. Barbituricele
Consumul îndelungat duce la instalarea unui sindrom toxicomanic complet.
Intoxicaţia cu barbiturice produce: simptome somatice (inapetenţă,
scădere ponderală, paloare, dermatoze, alergii de aspect reumatoid,
insuficienţă hepatică); simptome psihice (iritabilitate, irascibilitate,
labilitate afectivă, scăderea posibilităţii adaptative, scăderea
randamentului profesional, modificări caracteriale); manifestări
comportamentale (slăbirea cenzurii, slăbirea simţului estetic, scăderea
responsabilităţii). Pe acest fond pot apărea tulburări psihotice
(excitaţie, fenomene confuzionale, fenomene halucinatorii).
Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu barbiturice se face cu beţia
7
alcoolică şi stările confuzionale.
6. Tranchilizantele
Cele mai frecvente medicamente din această categorie care produc un
sindrom toxicomanic sunt meprobamatul şi benzodiazepinele (utilizate
în scop terapeutic anxiolitic, nu mai mult de 3 luni). Abstinenţa la
anxiolitice se manifestă prin: ameţeli, tremurături, slăbiciune,
insomnie, hipersensibilitate, iritabilitate.
Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu sedative,
hipnotice sau anxiolitice
A. Consum recent de un sedativ, hipnotic sau anxiolitic;
B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative,
semnificative clinic (ex. comportament sexual neadecvat sau agresiv,
labilitate emoţională, deteriorarea judecăţii, deteriorarea funcţionării
socio-profesionale) care apar în cursul consumului sau la scurt timp
după consum;
C. Unul sau mai multe din următoarele semne care apar în cursul
sau la scurt timp după consum: dizartrie, incoordonare, mers nesigur,
nistagmus, deteriorarea atenţiei sau memoriei, stupor sau comă.
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de sedative,
hipnotice sau anxiolitice
A. Încetarea sau reducerea consumului de sedative, hipnotice sau anxiolitice care
a fost excesiv şi prelungit;
B. Două sau mai multe din următoarele simptome care apar în
decurs de câteva ore până la câteva zile de la încetarea consumului:
hiperactivitate vegetativă (transpiraţie, frecvenţa pulsului peste 100);
tremor intens al mâinilor; insomnie; greaţă sau vomă; halucinaţii sau
iluzii vizuale, tactile, auditive tranzitorii; agitaţie psihomotorie;
anxietate; crize comiţiale de grand mal;
C. Simptomele de la criteriul B cauzează o suferinţă sau o
deteriorare semnificativă clinic în domeniul social sau în alte domenii
de funcţionare;
D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi
nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.
8
întâlnită în psihopatologie se diferenţiază de actele agresive încadrate
în normalitate prin caracterul extrem şi imprevizibilitatea conduitei
agresive.
1. Suicidul
Reprezintă orice act în care moartea rezultă direct sau indirect
dintr-un act pozitiv sau negativ pe care victima îl îndreaptă asupra ei
înşişi, aceasta fiind conştientă de rezultatul acţiunii sale.
Conduita suicidară înglobează suicidul reuşit, tentativele
suicidare, ideile suicidare, sindromul presuicidar, parasuicidul.
Epidemiologie – suicidul ocupă locul 4 ca şi cauză a decesului, după
bolile cardiovasculare, neoplasme, accidente, iar în grupa de vârstă 15-
19 ani se situează pe locul 2 după accidente.
9
Instanţe ale suicidului:
a. Ideea veleitară de suicid – dorinţă tranzitorie de
autodistrugere, doar cu proiecţia teoretică a actului, fără punerea sa în
practică, această dorinţă fiind generată de dispoziţia afectivă de
moment;
b. Şantajul cu suicidul – la persoanele cu un psihism labil sau
cu un nivel de inteligenţă sub medie, pentru a obţine anumite
avantaje; este mai frecvent la femei şi la adolescenţi;
c. Tentativele suicidare – suiciduri ratate din mai multe motive
(mijloace inadecvate, intervenţii ale unor persoane străine); tentativa
poate fi repetată, existând aproximativ 18 tentative suicidare pentru
fiecare act suicidar reuşit, aceste tentative fiind mai frecvente la tineri
şi adolescenţi şi survenind mai frecvent pe timpul serii, spre deosebire
de suicidul autentic care este realizat cu precădere matinal;
d. Sindromul presuicidar – restrângerea câmpului de conştiinţă şi a
ariei de preocupări şi înclinaţia către fantasme pe tema suicidului;
e. Suicidul disimulat/travestit – disimulare a unui act suicidar, sub
aspectul unui accident, aleasă de subiect pentru a nu-şi culpabiliza
rudele sau a le proteja de reacţiile anturajului;
f. Raptusul suicidar – rezultatul unei tendinţe greu reprimabile la
autodistrugere, al unui impuls incontrolabil, subiectul utilizând orice
mijloc pe care îl are la dispoziţie;
g. Suicidul cronic/parasuicidul – echivalenţele suicidare
(automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de
risc şi “sinuciderile cronice” – alcoolismul şi toxicomaniile);
h. Conduita suicidară – organizarea comportamentului în vederea
acestui scop, “regie a actului suicidar” (vizitarea locurilor din copilărie,
a foştilor prieteni, scrierea testamentului, urmată de suicid).
10
a. Factori socio-economici – situaţii de criză acută, şomaj, faliment,
pierderea unui statut socio-economic (suicidul anomic într-o societate
dezechilibrată din punct de vedere politic, economic, religios, moral – E.
Durkheim).
b. Statutul marital – rata suicidului la celibatari este dublă faţă de
rata suicidului în populaţia generală, iar rata suicidului la persoanele
rămase singure este de 4 ori mai mare decât la loturile martor.
Văduvia determină o rată a suicidului de 4 ori mai mare la bărbaţi faţă
de femei.
c. Sexul biologic – femeile au un procent mai ridicat de tentative
suicidare faţă de bărbaţi, în timp ce numărul de acte suicidare reuşite
este mai ridicat la bărbaţi.
d. Habitatul – suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
e. Statutul profesional – sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut
profesional sau cu un statut nesigur. Profesiile cu risc suicidar crescut sunt:
medicii, militarii.
f. Factori meteorologici şi cosmici – suicidul este mai frecvent primăvara şi
toamna, corespondent frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor
psihotice.
g. Factori somatici – riscul suicidar creşte în bolile somatice (dureri cronice,
intervenţii chirurgicale recente, boli în fazele terminale).
h. Factori ereditari – din punct de vedere psihopatologic şi clinic, suicidul este
o manifestare, un simptom apărut în cadrul unei depresii majore sau al unei psihoze, nu
suicidul în sine este ereditar, ci boala care îl condiţionează.
i. Vârsta – la vârstele mici (0-10 ani) suicidul este extrem de rar, iar când apare
este rezultatul imitaţiei, deoarece sub vârsta de 10 ani nu există conştiinţa
morţii. Între 11-15 ani suicidul este reactiv, fiind foarte frecvent rezultatul unor pedepse
exagerate. Între 16-24 ani, din punct de vedere statistic, suicidul este a 3-a cauză de
deces pe plan mondial, după accidente şi cancer; unele evenimente
precipitante acţionează ca triggeri pentru actul suicidar al
adolescentului (despărţiri, decese în familie, dispute familiale, eşecuri
şcolare), alţi factori de risc fiind sentimentul durerii existenţiale, lipsa
speranţei, conflictul între dorinţele de dezvoltare personală şi
posibilităţile reale de a le atinge. Până la vârsta de 30 de ani se menţin aceiaşi
factori de risc şi o rată foarte crescută a suicidului. Între 31-40 ani suicidul
se datorează în special abuzului de alcool, asociat depresiei. Între 51-60 ani depresia este
factorul principal ce cauzează suicidul, iar peste vârsta de 60 de ani, vulnerabilitatea
vârstnicilor la evenimentele vitale poate declanşa actul suicidar, factori de risc
frecvent întâlniţi fiind pensionarea, alături de consumul de alcool şi
medicamente, depresia datorată pierderii statutului socio-profesional,
scăderea anumitor abilităţi, moartea rudelor şi prietenilor, văduvia,
anxietatea şi izolarea socială.
11
depresiv. Insomnia severă este corelată cu un risc suicidar mai crescut.
Evaluarea riscului suicidar se face după următorii indici:
• idei suicidare (gândul la moarte, preferinţa de a fi mort, gândul la suicid,
gândul de a putea comite suicid);
• planificarea gestului (proiectarea unei modalităţi de suicid, alegerea
unei modalităţi de suicid, pregătirea suicidului, dispoziţii
legale, dispunerea unui mijloc suicidar, procurarea unei arme);
• calitatea relaţiei medic-pacient şi capacitatea pacientului de a se putea
confesa;
• simptomatologia actuală (durere morală şi suferinţă, idei de
depreciere, culpabilitate, pesimism, disperare, insomnie
persistentă, tendinţă la retragere socială, agitaţie şi confuzie,
anxietate, agresivitate şi ostilitate, idei delirante şi halucinaţii,
alterarea capacităţilor de adaptare, dezinhibiţie
comportamentală datorată tratamentului medicamentos,
comorbiditate);
• antecedente personale (ideaţii suicidare, tentative de suicid
anterioare, bipolaritate maniaco-depresivă, stări mixte maniaco-
depresive, episoade cu simptome psihotice, complianţă terapeutică slabă,
comorbiditate cu alcoolism, toxicomanii, anxietate, temperament violent,
antecendente de agresiune fizică, antecendente medico-legale, relaţii
conflictuale);
• context psiho-social (evenimente de viaţă nefavorabile, eşecuri
sentimentale, şomaj, pierderea statutului profesional,
pierderea unei persoane apropiate, afecţiuni somatice
cronice, abuz de alcool, izolare socială);
• trăsături de personalitate (impulsivitate, agresivitate, ostilitate, disperare,
pesimism, stil cognitiv rigid, tip de personalitate borderline);
• antecedente familiale (conduite suicidare, probleme psihiatrice – depresie,
tulburări bipolare -, alcoolism, violenţă);
• evaluarea gravităţii unei tentative suicidare (motivaţia de a muri,
de a sensibiliza sau pedepsi anturajul, dorinţa de a scăpa de o
situaţie insuportabilă şi insurmontabilă, premeditarea actului
suicidar, letalitatea şi violenţa mijlocului întrebuinţat, precauţiile
luate pentru a nu fi descoperit).
b. Schizofrenie – suicidul poate fi un prim simptom al psihozei, ca expresie a
ideaţiei delirante, a halucinaţiilor auditive imperative, dar de cele mai multe ori
este un act incomprehensibil. Actul suicidar are unele particularităţi: apare mai
frecvent în perioada de debut, lipseşte motivaţia, modul de realizare este
prin mijloace atroce, brutale.
c. Epilepsie – poate cuprinde toată gama comportamentelor suicidare,
de la impulsul suicidar conştient până la actul automat confuzo-oniric;
poate apărea ca expresie a depresiei reactive a pacientului sau sub
forma unui şantaj suicidar.
d. Retard mental – suicidul apare rar, nefiind vorba de un act suicidar propriu-
12
zis, el fiind expresia unei imitaţii sau a unei tendinţe de a sancţiona
anturajul; oligofrenul nu are conştiinţa reală a morţii.
e. Demenţe – suicidul este expresia deteriorării globale; apare ca act
intenţionat în special în perioada de debut a bolii, trecerea la act fiind favorizată de
stările depresive cu idei de culpabilitate, inutilitate, incurabilitate. Pe
măsură ce boala evoluează, tentativele se răresc, pacientul pierzându-şi
critica iniţială.
f. Alcoolism şi toxicomanii – 30% dintre alcoolici sunt depresivi şi se
degradează continuu, suicidul fiind utilizat pentru a evita deteriorarea
progresivă; în toxicomanii suicidul poate apărea ca şi corolar al simptomelor
psihotice (în special halucinaţii); suicidul este mai frecvent la alcoolicii care au consumat
alcool şi medicamente, datorită efectelor letale produse de
interacţiunea celor două substanţe.
g. Nevroze – este rar, iar când apare marchează o decompensare a starii
nevrotice; în ceea ce priveşte tulburările anxioase, 20% dintre pacienţii cu
tulburare de panică au un istoric de tentative suicidare. Asocierea
atacurilor de panică sau a depresiei majore cu abuzul de alcool sau droguri
creşte riscul tentativelor suicidare la femei.
h. Tulburări de personalitate – este frecvent, poate apărea fie în cadrul
episoadelor depresive din evoluţia tulburării, fie ca expresie a unei tentative
suicidare proiectate ca şantaj, dar reuşite.
2. Homicidul
Reprezintă actul de provocare directă a morţii unei fiinţe umane de
către o altă fiinţă umană; trebuie diferenţiat de crimă deoarece, deşi
apare uneori ca deliberat şi voluntar, este expresia unei stări psihopatologice,
deci discernământul pacientului nu este integru. Actele homicidare sunt cel mai adesea
intrafamiliale, orientate asupra părinţilor (paricid), tatălui (patricid), mamei
(matricid), copilului (infanticid). Mai rar, victimele pot fi soţul/soţia,
fratele/sora.
Homicidul se poate manifesta fie ca act impulsiv (raptus concomitent cu ideea de
suicid), fie deliberat, îndreptat asupra unei persoane puternic investite afectiv căreia I se
13
propune suicidul dual, iar când aceasta refuză se recurge la homicid.
Homicidul poate fi întâlnit ca: accident la un bolnav aflat într-o stare confuzo-
onirică; expresie a unor halucinaţii auditive imperative sau a unor halucinaţii vizuale
terifiante de care pacientul doreşte să se apere; manifestare
întâmplătoare, de apărare, a unui bolnav cu idei delirante de persecuţie;
acţiune agresivă, nedeliberată în tulburările de personalitate cu
manifestări explozive; act delirant “altruist” în psihozele depresive.
Homicidul apare în următoarele boli psihice: tulburările delirante cu
deliruri cronice, sistematizate, schizofrenie, tulburări afective, epilepsie, stări
confuzionale din cadrul toxicomaniilor sau alcoolismului, stări obsesive.
3. Infanticidul
Constă în provocarea morţii nou-născutului de către mamă/tată prin
diferite mijloace. Din punct de vedere psihopatologic, infanticidul poate fi expresia unui
homicid “altruist” (mama/tatăl îşi ucide copiii şi apoi se sinucide, pentru a se
salva de la chinurile existenţei); tulburările psihotice post-partum cresc riscul
infanticidului; în unele cazuri infanticidul este săvârşit de mamele psihotice
(bufee delirant-halucinatorii, stări confuzionale, schizofrenie, depresii
psihotice), infanticidul putând constitui debutul medico-legal al unei psihoze.
Tulburările somatoforme
14
suferinţă fizică inexplicabilă ce durează cel puţin 6 luni şi se situează
sub limita diagnosticului de tulburare de somatizare;
3. Tulburările de conversie – simptome inexplicabile sau deficite care
afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o
boală neurologică, respectiv alte afecţiuni ale medicinei generale;
4. Tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) – dureri
care focalizează atenţia clinică, factorii psihologici având un rol important în
instalarea tulburării şi severităţii acesteia;
5. Hipocondria – preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată
pe interpretarea eronată a simptomelor sau funcţiilor corporale;
6. Tulburarea dismorfofobică (tulburarea dismorfică corporală) –
preocuparea pentru un defect imaginar sau exagerarea unui defect existent.
15