DREPTUL CONSULAR

1.PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE

DREPTULUI CONSULAR

a) Definiţia dreptului consular este acea parte a

dreptului internaţional public care reprezintă totalitatea
normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic
al oficiilor consulare şi a personalului acestora.
Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari
caracteristici :
- normele generale care guvernează relaţiile
consulare în general;
- regulile şi normele care privesc organizarea şi
funcţionarea oficiilor consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor
consulare şi a personalului lor, respectiv, imunităţile
şi privilegiile consulare.
Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea
consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică, pentru
că, din momentul în care au început să se dezvolte relaţiile
comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte ţări,
unii dintre ei stabilindu-şi chiar reşedinţe într-o altă ţară, au
apărut probleme legate de statutul lor, de protecţia lor şi de
promovarea intereselor lor în ţările în care trăiau.
 2

Caracteristica principală a dreptului consular este

aceea că el stabileşte mecanismele care funcţionează
pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de
protejare a cetăţenilor şi a intereselor lor, precum şi a
intereselor statului trimiţător.
b) Deosebirile dintre activitatea oficiilor diplomatice
şi cele consulare
Deosebirea fundamentală care există între activitatea
oficiilor diplomatice şi a celor consulare este aceea că, în timp
ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea
intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările în
care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a
serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă aceste
aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor
din ţara respectivă în străinătate.
A doua deosebire importantă între dreptul consular şi
cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic,
regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor
diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în
cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor
aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor
care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât
statul trimiţător cât şi statul primitor.

2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului

internaţional public, unul din izvoarele principale ale
dreptului consular îl reprezintă cutuma internaţională,
care s-a creat de fapt, chiar înainte de apariţia unor cutume
referitoare la activitatea oficiilor diplomatice.
Cutuma internaţională are un rol important, mai ales din
momentul în care a început să fie codificată, luând forma unor
 3

convenţii internaţionale scrise, tratate bilaterale sau

multilaterale, care constituie al doilea izvor important al
dreptului consular. Cea mai însemnată convenţie de
codificare a dreptului consular este Convenţia de la Viena,
cu privire la relaţiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963,
cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra relaţiilor
consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22
aprilie 1963. În conformitate cu art. 77, Convenţia de la Viena
a intrat în vigoare la 19 martie 1967, cea de-a treizecia zi
potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul General
al ONU al celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o
convenţie internaţională fundamentală pentru că ea
codifică toate regulile în materie consulară şi, este de
asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat
această convenţie prin Decretul 481 din data de 20
decembrie 1971.
În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului
consular, pe lângă tratatul multilateral (Convenţia de la
Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr
însemnat de acorduri bilaterale încheiate de ţările care doresc
să-şi deschidă oficii consulare. Deschiderea de oficii consulare
se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul
acreditant şi statul acreditar, acorduri care conţin reguli şi
norme referitoare la organizarea, funcţionarea, imunităţile
şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de
izvoare, cele care se referă la tratatele internaţionale, sunt
compuse din convenţii multilaterale (Convenţia de la Viena) şi
din convenţii bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le
încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.
Pe lângă Convenţia de la Viena, convenţie
fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în
materie consulară, există şi o convenţie europeană cu
privire la funcţiile consulare, încheiată în 1967, şi care a
 4

urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de

la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia
europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre deosebire
de Convenţia de la Viena este mai limitată, în primul rând
pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele
europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de
reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar
la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în
ansamblul lor, ale activităţii consulare.

3. ISTORIA RELATIILOR CONSULARE ROMANESTI

Relaţiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării

unor relaţii economice active cu caracter internaţional, a
dezvoltării comerţului, în primul rând, a circulaţiei de
persoane. România a fost una dintre ţările care au intrat
imediat în acest sistem internaţional, datorită şi faptului că era
cea mai importantă ţară riverană la Dunăre. Până la apariţia
căilor ferate, schimburile economice şi circulaţia de persoane,
se realizau în mare parte pe Dunăre. După dezvoltarea
sistemului de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul
transportului fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al
XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante artere de
circulaţie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel
de persoane.
Un alt argument care a făcut ca România să se
implice foarte rapid în aceste schimburi internaţionale a
fost şi faptul că în acea perioadă ea reprezenta o ţară
exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu,
animale, etc.), interesul faţă de ea fiind însemnat. În acelaşi
timp, pentru un număr semnificativ de ţări, mai ales din
Europa Centrală, Dunărea reprezenta şi ieşirea la Marea
 5

Neagră şi din acest punct de vedere interesul pentru circulaţia

pe fluviu era foarte mare.
Relaţiile consulare încep practic să aibă un regim juridic
în România odată cu semnarea regimului de capitulaţie între
ţările occidentale şi Imperiul Otoman, care au fost primele
acorduri conţinând dispoziţii concrete în materie consulară
referitoare la tratamentul şi regimul străinilor. Regimul
capitulaţiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil
pentru străini decât regimul naţionalilor din Imperiul Otoman.
Practica cea mai democratică în relaţiile cu străinii vine
din partea ţărilor care acceptă să ofere străinilor un regim
identic cu regimul naţionalilor, ei putând astfel să se
bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii. În general, în orice
lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile româneşti,
există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor faţă de
cetăţenii naţionali. Regimul capitulaţiilor din Imperiul Otoman
stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de care
beneficiau naţionalii turci, de fapt îi scotea pe străini din
jurisdicţia imperiului, consulii care erau numiţi în Imperiul
Otoman aveau drept de jurisdicţie asupra cetăţenilor lor, şi în
consecinţă, regimul stabilit pentru cetăţenii străini din acest
imperiu, era unul foarte favorabil pentru ei. O situaţie
asemănătoare a existat şi în China, unde puterile occidentale
au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu
guvernul chinez şi care au pornit de la aceeaşi abordare,
urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, faţă de
cetăţenii naţionali.
Istoria relaţiilor consulare ale României este strâns
legată de istoria luptei pentru independenţă a statelor
româneşti şi ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut
pentru câştigarea independenţei de stat a României.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după
Tratatul de la Adrianopol din 1829, încep să apară şi în
 6

România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui

tratat, care încep să deschidă Imperiul Otoman în faţa
expansiunii economice a ţărilor occidentale într-un proces
înglobat, în care intră şi România.
Primele două consulate din România au fost deschise
de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două ţări româneşti,
la Bucureşti şi la Iaşi, după care au fost deschise consulate la
Galaţi şi Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol
însemnat în apărarea credinţei ortodoxe în provinciile care
făceau parte din Imperiul Otoman. Peste numai doi ani,
respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac,
urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785,
Franţa în 1798, Anglia în 1803, Belgia şi Olanda în 1838 şi
respectiv în 1841, ultimele două ţări deschizându-şi
consulatele la Galaţi. Acestea erau de fapt ţările care s-au
implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor
cu provinciile creştine din Imperiul Otoman.
România a avut o relaţie specială în materie consulară
cu Grecia care şi-a deschis primul consulat în anul 1835 la
Iaşi, după care au urmat consulatele deschise la Galaţi,
Focşani, Bârlad, Brăila, Ploieşti Craiova şi Giurgiu. Grecia a
fost una dintre ţările cele mai active în relaţiile cu România în
acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor
interese economice concrete, dar, pornind şi de la existenţa
diasporei greceşti în diferite zone ale României. În anul
1859, SUA îşi deschide consulate la Bucureşti, Iaşi, Galaţi
şi Brăila.
Începuturile activităţilor consulare în România dovedesc
interesul mare care a existat pentru ţara noastră, interesul
economic în primul rând, dar şi interesul politic al acestor ţări
de a-şi proteja şi de a promova interesele cetăţenilor străini în
România.
 7

România şi-a început activitatea de deschidere de

consulate în exterior după realizarea Unirii şi înainte de
Războiul de Independenţă, primele consulate le-a deschis
în anul 1880 la Patras şi Corfu în Grecia de Nord. După
primul război mondial România şi-a deschis consulate la
New-York, Chicago şi Washington, unde funcţionează şi
astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de ţara noastră
în anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria şi Port-Said
(Egipt). Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii
consulare speciale separate deschise de România; în toate
aceste ţări şi în multe altele, existau ambasade, oficii
diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au
posibilitatea să îndeplinească şi activităţi cu caracter consular.

4. REGLEMENTAREA ACTIVITATII CONSULARE

ROMANESTI IN STRAINATATE.

Una dintre primele măsuri care au fost adoptate

după Unirea Principatelor, a fost şi promulgarea de către
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unui Decret pentru
reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe, decret
adoptat la data de 27 iulie 1862 şi al cărui obiectiv
principal a fost crearea unei instituţii unice din cele două
ministere de externe existente în Moldova şi în Ţara
Românească după Unirea din anul 1859.
Acest decret era compus din trei părţi, una dintre ele
fiind dedicată problemelor consulare, ceea ce dovedeşte
importanţa pe care guvernul român de atunci o acorda
activităţii consulare. El este urmat la scurt timp de adoptarea
unui ansamblu de legi organice referitoare la organizarea şi
funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul 1873,
care conţin dispoziţii speciale referitoare la activitatea
 8

consulară, aceste legi fiind urmate de adoptarea primului

Regulament consular al României, în anul 1880.
Cel de-al doilea regulament consular adoptat în 1937
a avut un conţinut relativ mai complet, cuprinzând 176 de
articole care acopereau atât probleme cu caracter general,
care se refereau la activitatea consulară, cât şi dispoziţii în
legătură cu funcţiile consulare şi activitatea oficiilor şi a
agenţilor consulari.
România a folosit intens activitatea consulară pentru
promovarea intereselor cetăţenilor ei, a societăţilor şi a
firmelor româneşti şi de asemenea, în ţara noastră exista o
reţea importantă de oficii consulare din partea altor state,
inclusiv numeroase consulate onorifice, consulate care nu sunt
conduse de diplomaţi de carieră sau de funcţionari, ci de
cetăţeni care trăiesc pe teritoriul ţării respective şi care acceptă
să reprezinte benevol interesele unei categorii de cetăţeni.
După al doilea război mondial, în România a avut
loc o scădere a activităţii consulare, generată de concepţia
că oficiile diplomatice şi consulare sunt structuri care permit
desfăşurarea unor activităţi contrare intereselor statului şi
alimentată de prezenţa numeroasă a ruşilor care au avut
întotdeauna rezerve faţă de străini. Măsurile restrictive
adoptate de guvernul românesc de atunci au dus practic la
lichidarea majorităţii consulatelor care îşi desfăşurau
activitatea pe teritoriul românesc şi la desfiinţarea consulatelor
onorifice care nu au mai fost acceptate în România după cel
de-al doilea război mondial şi care au reintrat în practica
consulară a ţării noastre abia după decembrie 1989. Cu
excepţia consulatului Rusiei şi cel al Turciei de la
Constanţa, toate consulatele au fost închise.
Începând cu anul 1989, activitatea consulară a fost
reluată, astăzi existând disponibilitate totală pentru orice
ţară care doreşte să-şi deschidă consulate în România, din
 9

cele mai recente făcând parte consulatele Spaniei şi

Germaniei de la Constanţa.
Există de asemenea, un număr important de consulate
româneşti în străinătate. Localizarea acestor consulate
urmăreşte ca amplasarea lor, să fie în zone în care cetăţenii
români au interese economice deosebite (multe dintre ele sunt
situate în zone portuare) sau, să fie în zone unde există o
populaţie etnic legată de ţara trimiţătoare, pentru a le facilita
accesul la serviciile consulare pe care le oferă aceste oficii.
Pentru reglementarea activităţii noastre consulare,
autorităţile române au încheiat o serie de convenţii
bilaterale, în care se reglementează deschiderea de consulate,
organizarea şi funcţionarea lor, circumscripţiile pe care le au,
atribuţiile, imunităţile şi privilegiile funcţionarilor şi a
diplomaţilor consulari.
Printre primele convenţii consulare pe care le-a
încheiat România, au fost cele semnate cu SUA şi Belgia în
1881, precedate de convenţii bilaterale încheiate cu Italia şi
Elveţia, la sfârşitul anului 1880.
După adoptarea Convenţiei de la Viena din 1963,
care stabilea un cadru de reglementare foarte precis,
România a continuat să încheie convenţii consulare
bilaterale, astfel încât, astăzi există în jur de 30 de
convenţii de acest tip.

5. MODUL DE STABILIRE SI FUNCTIONARE A

RELATIILOR CONSULARE
 10

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state,

dar un raport care se stabileşte în interesul cetăţenilor
acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele,
un raport care are caracter convenţional, este bazat pe
acordul statelor (al statului trimiţător şi al statului
primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii,
caracterului direct şi al celui bilateral.
a - Stabilirea relaţiilor consulare.
Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena,
stabilirea relaţiilor consulare între state se face pe baza
consimţământului mutual al acestora. Acordul se realizează
pe baza notificării de către un stat a interesului său de a
deschide un oficiu consular în cealaltă ţară, notificare
acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul
pentru stabilirea de relaţii consulare între cele două ţări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două
ţări au decis să stabilească relaţii diplomatice între ele, în afară
de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică altfel,
acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice
implică şi consimţământul acestora pentru relaţiile consulare şi
nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea
de relaţii consulare.
b - Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice
între două state nu atrage după sine în mod obligatoriu şi
ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă
statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile
consulare au continuat, pentru că ele sunt relaţii între două
state concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări.
Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care
dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi
acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.

6. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)
 11

Oficiul consular este un organ autonom, care se

creează pentru a permite exercitarea funcţiilor consulare
prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile
bilaterale încheiate de statele respective.
Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi
de asemenea, un anumit rang, de precădere o clasă, care sunt
fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de
reşedinţă.
a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în
primul rând, prezentarea unei cereri în care se specifică
oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând,
există obligaţia de a propune o anumită zonă
(circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată la
postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate
acestea împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de
reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa
oficiului consular, cu locul său de reşedinţă şi cu
circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate
face decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este
necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un
viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate
decât cea în care şi-a stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii
consulare, din acest punct de vedere existând două mari
categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul
misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora
este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se
ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele
speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu
circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal
corespunzător.
 12

b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful

consulatului, din funcţionari consulari şi angajaţi,
împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al
oficiului consular este numit de către statul trimiţător care
notifică statului de reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi
clasa funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care urmează
să funcţioneze.
Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii
posturilor consulare sunt repartizaţi pe patru clase care
cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi
consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită
în cadrul oficiului consular, indiferent de modul în care este el
definit, de clasa pe care o are şi este numit de către statul
trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are
nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia
urmează să funcţioneze. Modalităţile prin care sunt numiţi
şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente
care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului
primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este
numit, primeşte un document din partea celui care l-a
numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care
atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este
trimis pe cale diplomatică sau pe orice altă cale
corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul căruia şeful
postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă
statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul
respectiv.
Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul
de reşedinţă o acordă şefului oficiului consular şi prin care
certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile sale.
Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu
este obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele
refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act
 13

discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l

adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către
funcţionarii săi.
Din momentul în care şeful unui post consular este
acceptat, statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea
are obligaţia să informeze imediat autorităţile competente
din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit
prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are
obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i
permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în
această calitate.
Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de
şef de post consular, în condiţiile în care şeful numit este
împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în
care postul său este vacant, se poate numi un „gerant”
interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului
consular respectiv.
Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a
oricărui diplomat care funcţionează în cadrul lui, se poate
face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul
respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie
astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există
perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul
diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5
ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi
declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaţii prin
care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese,
etc.).

7. FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor

oficiilor consulare şi ale personalului acestora. Din punct de
 14

vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite în

două categorii:
–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător
oficiului consular respectiv;
–funcţii care sunt recunoscute de către statul
primitor, cel pe teritoriul căruia îşi desfăşoară
activitatea.
Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare
este negociat şi inclus în convenţiile bilaterale pe probleme
consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor
convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra
cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către
oficiile consulare.
a) Clasificarea funcţiilor consulare.
După obiectul lor sau după domeniul pe care îl
abordează, funcţiile consulare pot fi:
– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile
diplomatice;
- funcţii economice importante: promovarea
schimburilor economice dintre statul trimiţător şi statul
primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul
activitatea;
– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti
înglobează minicentre culturale, având o activitate culturală
intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande, etc.) şi unde
funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una
dintre cele mai importante;
- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre
deosebire de ambasade, care se concentrează în principal pe
promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat,
consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ
de asemenea, funcţii administrative, funcţii de stare civilă,
 15

notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la marina

comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.
Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la
Viena, de asemenea, convenţiile bilaterale încheiate de
state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi
totodată, există o practică internaţională a statelor care
stabileşte funcţiile unui oficiu consular.
Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă
funcţiile consulare, începe cu cea mai importantă funcţie în
viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de
reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi,
persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul
internaţional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a
doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general,
promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul
primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de
la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile pe
care le au şi ambasadele, se referă la informarea prin mijloace
licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară respectivă.
Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care
se referă la practica generală care există în materie.

b) Funcţiile specifice ale oficiilor consulare româneşti

în străinătate.
- Prima funcţie pe care o au toate consulatele
româneşti este şi aceea de a îndeplini acte diplomatice, cu
excepţia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al
Convenţiei de la Viena, pornind de la practica existentă în
materie, are următoarea formulare: „Într-un stat, unde statul
trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat de
către o misiune diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar
consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără
 16

ca statutul său consular să fie afectat, să fie însărcinat să

îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în
paragraful 1 al acestui articol faptul că, îndeplinirea acestor
acte de către un funcţionar consular, nu-i conferă acestuia
dreptul de a beneficia de imunităţile şi privilegiile diplomatice.
Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile
consulare are un caracter excepţional şi derogatoriu. Ea
priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune
diplomatică în ţara respectivă sau, dintr-un motiv sau
altul, misiunea diplomatică nu funcţionează.
Convenţia de la Viena are o referire la aceste situaţii
introducând ideea „poate, cu consimţământul statului
primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie să
fie acceptată de către statul care primeşte agentul consular şi
mai ales, acest caz nu transformă agentul consular într-o
persoană care dispune de imunităţile şi privilegiile
diplomatice.
- A doua categorie de activităţi le cuprinde pe cele cu
caracter politic, altele decât cele diplomatice. Oficiile
consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaţiilor prieteneşti,
promovarea cooperării în diverse domenii, apărarea
intereselor statului trimiţător şi activitatea de informare
asupra situaţiei economice, politice şi sociale din ţara în
care funcţionează consulatul respectiv. În toată practica
românească, care de fapt urmează practica internaţională în
materie, sarcina promovării relaţiilor pe diverse planuri dintre
România şi ţara respectivă este una dintre sarcinile pe care le
au consulatele. De asemenea, apărarea intereselor statului
român în străinătate, inclusiv prin încheierea de convenţii,
tratate internaţionale, este unul dintre obiectivele activităţii
consulare, precum şi activitatea de informare prin toate
mijloacele licite asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, rapoartele
 17

întocmite pe aceste teme fiind prezentate guvernului român şi

chiar persoanelor interesate de aceste informaţii. Misiunea de
informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită
evaluări ale situaţiilor din ţara pe teritoriul căreia îşi
desfăşoară activitatea, guvernului de la Bucureşti ci, urmăreşte
să pună la dispoziţia cetăţenilor care călătoresc în ţara
respectivă toate informaţiile care le sunt necesare pentru a
evita problemele care se creează în asemenea cazuri.
- Cea de-a treia funcţie importantă a consulatului
român, care decurge din practica internaţională în materie şi
din prevederile Convenţiei de la Viena (art. 5; pct. b), o
reprezintă promovarea relaţiilor economice şi comerciale, o
sarcină esenţială, alături de apărarea intereselor cetăţenilor
români.
Oficiile consulare sunt plasate în general în zone
portuare, de interes economic şi, în mod firesc,
promovarea relaţiilor economice şi comerciale este nu
numai o sarcină importantă ci şi posibilă în condiţiile
respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă
activitate de contact, de sprijinire, de propunere a unor
„afaceri” pentru cetăţenii ţării trimiţătoare, oficiile consulare
pot pregăti şi negocia acorduri economice şi comerciale în
materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune
măsuri de dezvoltare a schimburilor comerciale prin sugestii
directe în legătură cu domeniile şi persoanele care urmează să
fie contactate, coordonează activitatea reprezentanţilor
economici ai firmelor, ai instituţiilor româneşti care se ocupă
de promovarea relaţiilor economice şi se preocupă de
asigurarea unui tratament favorabil pentru toţi întreprinzătorii
români în străinătate.
Această activitate de promovare este una dintre
activităţile cele mai importante nu numai pentru consulatele
româneşti ci şi pentru consulatele altor ţări, iar consulii au
 18

această preocupare prioritară de a recomanda, de a descoperi

posibilităţile concrete de dezvoltare ale schimburilor şi de a
recomanda parteneri în ţara respectivă. Acest lucru se
datorează şi faptului că în România nu există multe firme
specializate care să poată asigura prezentarea unor rapoarte în
legătură cu bonitatea unor parteneri. Orice firmă românească
care intenţionează să dezvolte o relaţie economică într-o altă
ţară, este pusă uneori în faţa unei alegeri dificile, de a accepta
un partener pe care nu-l cunoaşte. În statele care au o
economie de piaţă funcţională există societăţi speciale care
verifică bonitatea oricărei firme şi contra unei taxe, se
întocmeşte un raport privind firma respectivă, dând astfel
posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se
aprecia dacă firma respectivă poate fi un partener de afaceri
sau nu.
În sistemul nostru şi al altor ţări, o mare parte din
această funcţie este preluată de oficiul consular, pentru că
personalul acestuia intră în contact cu autorităţile locale,
cu întreprinzătorii locali, îi cunoaşte direct şi poate să
funcţioneze ca un fel de consilier al celor care doresc să
pornească o relaţie de afaceri şi să dezvolte o anumită
operaţiune în zona lui consulară.
- Cea de-a patra categorie de funcţii importante pe
care le dezvoltă consulatele româneşti din străinătate o
constituie funcţiile de promovare a relaţiilor culturale.
Promovarea relaţiilor culturale pentru o ţară ca România
are o importanţă mai mare decât pentru alte ţări, pentru faptul
că, dacă România nu-şi poate propune să devină o mare putere
economică sau militară datorită resurselor limitate pe care le
deţine, România poate aspira însă la titlul de mare putere în
domeniul cultural, fiind o ţară care pe teme culturale poate să
promoveze imaginea unei ţări care are o contribuţie de care
trebuie să se ţină seama în acest domeniu al colaborării
 19

culturale. România a fost una dintre ţările care a dat în

domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o apreciere
însemnată pe plan internaţional, de aceea promovarea
relaţiilor culturale este una dintre modalităţile foarte bune
de a promova pe plan internaţional o imagine favorabilă
despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor
consulare şi a ambasadelor să fie foarte importantă, ele
desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei
imagini despre România ca ţară culturală, cu tradiţii, cu
contribuţii importante în domeniul culturii. Avantajul pe care
îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes
mai mare pentru activităţile culturale datorită amplasării lor în
afara capitalelor. În capitala oricărei ţări, sunt foarte multe
evenimente culturale şi este mult mai greu de pătruns pe o
asemenea piaţă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul
pentru asemenea evenimente este mai mare şi de aceea foarte
multe dintre oficiile consulare au succes în realizarea
acţiunilor de acest fel.
b) Elementele activităţilor de promovare în domeniul
cultural:
- Organizarea de acţiuni: expoziţii, turnee, spectacole,
concerte, pe scurt, tot ceea ce ţine de organizarea unor
evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre
dezvoltarea şi evoluţia culturală a României pe un domeniu
specific de activitate. Preocuparea este de a organiza aceste
acţiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor pentru că este
într-un limbaj universal: artele plastice şi muzica clasică.
- Menţinerea relaţiei cu artiştii naţionali care trăiesc
în zona respectivă constituie una dintre obligaţiile consulatului
român din străinătate. Există o tradiţie şi în cultura noastră, ca
şi în alte culturi, ca mulţi artişti să migreze spre zone în care
din punct de vedere al artei pe care ei o practică, consideră că
au mai mari şanse de afirmare internaţională. Menţinerea
 20

acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem de importantă şi

pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din
patrimoniul naţional pot fi recuperate şi să-şi găsească locul
firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi).
- Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se
încheie între state, care prevăd acţiuni, schimburi comune de
expoziţii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc.
Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a
imaginii culturale să se asigure un echilibru între promovarea
culturii tradiţionale (folclorul românesc) şi promovarea
culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de
culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.
- O altă funcţie a consulatelor este funcţia care se
referă la paşapoarte. Este o funcţie administrativă şi intră în
competenţa consulatelor să elibereze anumite tipuri de
paşapoarte provizorii şi de vize. Regula generală în sistemul
românesc este că paşapoartele turistice sunt eliberate de
Ministerul de Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele
diplomatice se eliberează de către Ministerul Afacerilor
Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda de către
Ministerul de Interne, însă pentru politica de vize consulatele
au o competenţă foarte dezvoltată.

Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de

identitate şi de călătorie, funcţia principală a consulatelor
este aceea de a elibera vize pentru cetăţenii care au
obligaţia de a deţine o viză pentru a putea călători în
România. Au fost diferite perioade în sistemul nostru în care
vizele se acordau şi la frontieră, pentru a facilita călătoriile,
însă, odată cu liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi
timp cu înăsprirea condiţiilor pentru acordarea de vize
cetăţenilor din ţările cu mare tentaţie la emigraţie, s-a renunţat
la acest sistem şi în momentul de faţă consulatele sunt cele
 21

care au dreptul exclusiv de a elibera vize pentru cetăţenii

străini care doresc să călătorească în România.
După renunţarea la vize pentru cetăţenii români,
sistemul de acordare a vizelor pentru cetăţenii din ţările
care au obligaţia de a deţine vize s-a înăsprit simţitor
pentru că în mod evident, România a devenit o ţară „de
frontieră” a Uniunii Europene, folosită ca o ţară de
frontieră mai ales pentru trecerile ilegale şi în consecinţă,
a trecut la aplicarea unei politici severe de acordare a
vizelor, ceea ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea
unei invitaţii pentru a veni în România, prezentarea
biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deţine suma
de bani necesară pentru întreţinere în perioada respectivă,
asigurarea medicală pentru cei care călătoresc în
România. Noile condiţii de acordare a vizelor a creat şi
anumite dificultăţi României în relaţiile tradiţionale.