Daniel Barbu

DANIEL BARBU s-a născut pe 21 mai 1957, la Bucureşti. Doctor

în istorie (Universitatea din Cluj) şi în filosofie (Universitatea din
Bucureşti). Profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti.
Profesor invitat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din
Paris, la University of Pittsburgh, Pa., şi la Institut d'Etudes Politiques
din Bordeaux. Director al Institutului de Cercetări Politice al
Universităţii din Bucureşti şi al revistei Studia Politica. Romanian
Politica! Science Review.
A publicat volumele: Manuscrise bizantine în colecţii din
România. Editura Meridiane, Bucureşti, 1984; Pictura murală din Ţara
Republica absentă
Românească în secolul alXIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986;
Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a
secolului al XVIII-lea, Antet, Bucureşti, 1996; Şapte teme de politică Politică şi societate în România
românească, Antet, Bucureşti, 1997; Byzance, Rome et Ies Roumains.
postcomunistă
Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age, Editions
Babei, Bucarest, 1998; O arheologie constituţională românească. Studii
şi documente. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000;
Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Editura Ediţia a doua revăzută şi adăugită
Nemira, Bucureşti, 2001 şi a coordonat volumul Firea românilor,
Editura Nemira, Bucureşti, 2000. A publicat, de asemenea, peste o sută
de studii în volume colective şi reviste de istorie, filosofie şi ştiinţă
politică.

N
2004
 Coperta: L U M I N I Ţ A CATANĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BARBU, DANIEL
Republica absentă / D a n i e l B a r b u . - E d . a 2-a, rev. PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE
- Bucureşti: Nemira, 2004
Bibliogr.
Index

Totalitarismele secolului al X X - l e a au făcut m e m o r i e i un

ISBN 973-569-657-6
i m e n s şi involuntar serviciu: au transformat-o în resursă politică
privilegiată a procesului de transformare post-totalitară. A ş a de
32(498) pildă, c ă d e r e a r e g i m u l u i c o m u n i s t este a d e s e a c o n s i d e r a t ă ca o
revoluţie întoarsă cu faţa spre trecut. M a i întâi p e n t r u că, spre
d e o s e b i r e de m a r i l e revoluţii ale istoriei (franceză, a m e r i c a n ă ,
rusă), s o c i a l i s m u l de stat a fost înlocuit de un r e g i m care îl
Daniel B a r b u preceda în ordine cronologică şi logică, d e m o c r a ţ i a liberală şi pe
REPUBLICA ABSENTĂ care îl destituise el însuşi anterior din istoria ţărilor din E u r o p a
Politică şi societate în R o m â n i a posteomunistâ centrală şi orientală. Apoi, d e o a r e c e societăţile p o s t e o m u n i s t e au
utilizat m e m o r i a totalitarismului ca pe un clivaj politic capabil să
O Editura NEMIRA, 2004 î n d e p l i n e a s c ă funcţia clivajelor sociale l a m i n a t e de c o m u n i s m .
Am p u t e a spune, cu o oarecare ironie, că d e m o c r a ţ i a a reuşit în
Comercializarea în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă. final să-şi exproprieze expropriatorul.
A c e a s t ă o p e r a ţ i u n e de expropriere face obiectul Republicii
Difuzare: absente. Am publicat cartea în 1999 ca pe un p r o g r a m dc
cercetare organizat în j u r u l m o d u l u i în care instituirea politică a
S.C. Nemira & Co, B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, Bucureşti
societăţii r o m â n e ş t i sub c o m u n i s m d ă s e a m a d e s p r e practicile
Tel.: 224.14.28; 224.10.08; Tei./Fax: 224.18.50
politice şi despre guvernabilitatea unei societăţi care mi se pare
că nu a identificat încă o f o r m ă d e m o c r a t i c ă de gestiune a
Clubul cărţii: O.P. 2 CP. 52 , Bucureşti
p r e z e n t u l u i . Dc aceea, cred că t e r m e n u l de posîcomunism este
e-mail: difuzare@nemira.ro încă actual, în m ă s u r a în care exerciţiul politicii tiu se defineşte
www.ncmira.ro în ruptură, ci m a i degrabă în continuitate cu trecutul.
In acelaşi timp, am folosit şi în această a doua ediţie termenul
ISBN 973-569-657-6 totalitarism ca fiind, cel puţin în R o m â n i a , o a r e c u m consubstan-

5
ţi al cu cel dc regim c o m u n i s t . Sunt pe d e p l i n conştient că
totalitarismul este un instrument conceptual dificil şi că utilizarea
lui nediscriminată în contextul socialismului de stat post-stalinist
din Europa centrală şi de est a generat reacţii critice întemeiate.
Am considerat totuşi că el arc virtuţi analitice şi explicative de
neînlocuit în cazul r o m â n e s c 1 .
Faptul că şi alţi autori descriu c o m u n i s m u l românesc de până
în 1989 sub specia unui stalinism naţional1 m-a încurajat să nu
adopt nici un fel de a t i t u d i n e revizionistă în raport cu aparatul
conceptual la care am recurs în 1999.
Nu mi-am păstrat doar fidelitatea faţă de lexicul primei ediţii,
dar şi faţă de c o n ţ i n u t u l acesteia. De aceea, nu am p r o c e d a t la
reformulări radicale ale analizelor făcute atunci. Dimpotrivă, am
ales calea actualizării r a ţ i o n a m e n t e l o r m e l e anterioare p r i n
c o m p l e t a r e strict c r o n o l o g i c ă şi prin d e z v o l t a r e logică. D i m e n ­
siunea descriptivă şi anecdocticâ a politicii posteomuniste, legată
de răsturnări electorale, fluctuaţii g u v e r n a m e n t a l e sau realinieri
partizane, nu m-a p r e o c u p a t ca atare. Am î n c e r c a t în s c h i m b să
fiii atent î n d e o s e b i la acele e v e n i m e n t e ce mi s-au p ă r u t a fi
instantaneele u n o r p r o c e s e de societate. Şi am făcut-o, ca şi în
u r m ă cu cinci ani, dintr-o p e r s p e c t i v ă etico-politică. M - a m
străduit, aşadar, să p u n o r d i n e în materialul e m p i r i c ce se oferă
observaţiei, clasificării şi analizei printr-o m e t o d ă etică ce se
hrăneşte cu p r e c ă d e r e din viziunea lui N o r b e r t o Bobbio.
Aşa c u m o înţelege B o b b i o la sfârşitul vieţii sale, categoria
etică în care ar trebui clasat studiul politicii este cea a „blândeţii",
în sensul în care t e r m e n u l este folosit în P r e d i c a de pe M u n t e :
„fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni p ă m â n t u l " (Matei, V,
5 ) ' . M e t o d o l o g i c , c o n s e c i n ţ a acestei calificări se situează la
nivelul finalităţii: g â n d i t o r u l politic nu are atât sarcina de a
1
Pentru o critică a criticii conceptului de totalitarism, Giovanni SARTORI,
„Totalitariaanism, Model Mania and Learning from Error", Journal ofTheoreiical
Politics, 5/t, 1993, pp. 5-22.
2
Vladimir T1SMANEANU, Stalinism for AU Seasons: A Politicul Histoiy of
Romaniari Comnumism, University of California Press, Berkeley and Los Angeles,
2003, pp. 18-36.
3
Norberto BOBBIO, Elogia delta milezza e allri scritti morali, Pratiche
Editrice, Milano, 1998, pp. 29-47.
6
j u d e c a , de a aşeza n o r m e , cât pe aceea de a înţelege şi de a face
înţelese n o r m e l e vieţii c o m u n e şi, e v e n t u a l , de a confrunta
societatea cu subiectivitatea ce o străbate. Cu acest titlu, Bobbio
înscrie virtutea întrupată de practicianul ştiinţei politice în clasa
virtuţilor „ s l a b e " , alături de m o d e r a ţ i e , sobrietate, decenţă, ino­
cenţă, modestie, înfrânare, ingenuitate. El se o p u n e astfel tradiţiei
m a c h i a v e l i e n e care situează obiectul g â n d i t o r u l u i politic de
partea virtuţilor „ t a r i " de tipul curajului, îndrăznelii, generozităţii,
fermităţii. Refuzând perspectiva Principelui şi lăsându-sc animat
de o virtute slabă precum blândeţea, cel care studiază politica este
invitat să îşi o r g a n i z e z e v o l u n t a r reflecţia p r i n ochii o m u l u i
privat, ai celui care se află la b a z a ierarhiei sociale şi care nu are
p u t e r e a s u p r a altora. Un astfel de o b s e r v a t o r se p r i v e a z ă de
dreptul de a califica normativ regimurile politice şi de a practica
intoleranţa teoretică în numele unei alegeri filosofice. A te opune,
a fi împotrivă, a c o n d a m n a , î n s e a m n ă să exerciţi o formă de
putere şi să te iluzionezi că părerea ta p o a t e influenţa realitatea.
In schimb, poziţia celuilalt m e r i t ă î n t o t d e a u n a e x a m i n a t ă cu
respect, iar propria părere trebuie m e r e u supusă la p r o b a îndoielii.
Blândeţea, astfel definită şi p u s ă în lucru de B o b b i o , este
opusă aroganţei, înţeleasă ca o e x a g e r a t ă î n c r e d e r e în propriile
opinii şi în forţele proprii. B l â n d e ţ e a este m a i degrabă predispusă
să c r e a d ă în mizeria, nu în g r a n d o a r e a u m a n ă . Pe de altă parte
însă, b l â n d e ţ e a nu este s i n o n i m ă cu r e s e m n a r e a , cu slăbiciunea
sau cu naivitatea: blândeţea nu r e n u n ţ ă la luptă, dar nici nu este
dispusă să răspundă la violenţă cu violenţă. Nu vrea ochi pentru
ochi, dar nici nu întoarce celălalt obraz. B o b b i o arată că, într-un
secol d o m i n a t de violenţă şi de v o i n ţ a de p u t e r e , atât a celor
puternici, cât şi a celor lipsiţi de putere, înţeleptul are datoria de
a refuza să se angajeze în orice formă de v i o l e n ţ ă intelectuală,
morală sau politică. în această privinţă şt într-un m o d extrem de
surprinzător, gânditorul politic ajunge să p r a c t i c e o virtute
e m i n a m e n t e ne-politică: blândeţea, care este antiteza unei politici
pe care continuăm să o înţelegem sub specia puterii şi a violenţei.
Bestiarul politic m o d e r n este astfel c o m p l e t a t cu un a n i m a l de
r e g u l ă descalificat politic: m i e l u l se alătură leului şi vulpii
machiaveliene, ca şi lupului hobbesian, încarnări ale virtuţilor şi
pasiunilor ce a n i m ă p o l i t i c a m o d e r n ă şi pe eroii ei. De la
Machiavelli la Cari Schmitt, politica a fost j u d e c a t ă din p u n c t u l
de vedere al celor care au făcut politică, fie ei lei, vulpi sau lupi.
Sarcina unei ştiinţe a politicului practicată în sensul r e c o m a n d a t
de B o b b i o ar fi aceea dc a înţelege politica prin ceea ce e dincolo
de politică, de a o scruta cu privirea mielului, v i c t i m a prin
excelenţă a oricărui soi de politică, inclusiv cea democratică.
Ar li nedrept să închei această prefaţă fără să recunosc public
datoria intelectuală pe care o am faţă de colegii şi prietenii Vasile
Morai - , Peter Wagncr, A l e x a n d r a Ionescu şi Cristian Preda, care
au Ibst cititorii cei m a i atenţi şi m a i critici ai p r i m e i ediţii a
Republicii absente. Publicarea acestei a d o u a ediţii, ca şi a celei
dintâi dc altfel, sc datorează însă, în primul rând, interesului pe
care Cristian Preda 1-a arătat întotdeauna faţă de p r o g r a m u l m e u
dc cercetare a politicii şi societăţii p o s t e o m u n i s t e româneşti.
CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIŢIE
(1999)
C a r e este subiectul politic al p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c ?
C i n e sunt autorii tranziţiei şi c u m p o a t e fi descifrat sensul
acesteia? C â t de legată se simte î n c ă societatea r o m â n e a s c ă , la
nivelul m e m o r i e i colective, de e x p e r i e n ţ a istorică a totalita­
rismului?
A c e s t e întrebări r e z u m ă , fără însă a-1 explica, c o n ţ i n u t u l
etico-politic al procesului de d e m o c r a t i z a r e în R o m â n i a posteo-
munistă. într-o d e m o c r a ţ i e , voinţa societăţii şi decizia politică ar
trebui, în principiu, să coincidă. Cadrul politic al acestei coinci­
denţe este asigurat de instituţiile şi p r o c e d u r i l e d e m o c r a t i c e . în
s c h i m b , condiţia socială a c o i n c i d e n ţ e i este î n d e p l i n i t ă prin
reprezentare şi participare. O societate care nu izbuteşte să parti­
cipe la decizia politică este tot atât de străină democraţiei ca şi o
politică ce nu se hrăneşte din voinţa societăţii. Observaţia poate
p ă r e a o a r e c u m elementară în formă, d a r ea se dovedeşte extrem
de c o m p l e x ă în fond, pentru că nici politica şi nici societatea nu
se oferă înţelegerii cu forţa evidenţei şi sub specia clarităţii.
Politica şi societatea sunt, deopotrivă, construcţii teoretice
care î n c e a r c ă să unifice, fără a le p u t e a r e d u c e la o e x p r e s i e
s i m p l ă şi indivizibilă, o m u l t i t u d i n e de acte şi s c h i m b u r i de
voinţe, de forme de existenţă şi de coexistenţă care nu sunt în m o d
imediat convergente. Căci politica şi societatea nu sunt niciodată
date ca atare. Politica şi societatea sunt întotdeauna făcute, de cele
m a i m u l t e ori fiind chiar făcute împreună. Politica este calea prin
care membrii unei societăţi se r e c u n o s c unii pe ceilalţi ca având
9
un proiect c o m u n , este locul organizării şi reorganizării schim­
bului de bunuri sociale pe c a r e o societate este dispusă să le
fabrice şi să le distribuie. La rândul ei, o societate se instituie în
momentul şi în m ă s u r a în care o comunitate convine ca nu are o
altă finalitate în afara p r o d u c ţ i e i de sine, în care c o n s i m t e să
înlocuiască, integral sau parţial, legăturile n a t u r a l e (de sânge şi
de limbă, de exemplu) cu o legătură de tip politic.
într-o democraţie, convergenţa celor două procese de facere,
a politicii şi a societăţii, este m e d i a t ă de echitate. D e m o c r a ţ i a nu
p o a t e fi gândită d e c â t ca o politică de societate^ î n t e m e i a t ă pe
d r e p t a t e în calitatea acesteia de întâlnire socială a libertăţii cu
egalitatea. Altfel spus, o c o m u n i t a t e va a c c e p t a şi va consfinţi
caracterul fondator al unei legături de tip politic atâta v r e m e cât
schimblll de bunuri sociale guvernat de această legătură politică
\ i h i . H I sideral convenabil şi just d e către toţi sau m ă c a r d e către
cei n i . o mulţi dintre membrii ei. Privită dintr-o astfel de perspec-
livfl, uxpci ienţu lOtalUttră mi face decât să confirme funcţia media-
i . n , i dreptăţii comunismul a fost demis în cele din u r m ă tocmai
|u un i i ! i u i , ctOSC (daca a reuşit vreodată) să fie privit ca expresie
1 • < • 1111. i .i u n u i proiect comun şi echitabil d e societate.
A reuşii < > a i c tranziţia poslcomunistă r o m â n e a s c ă să p r o p u n ă
mi asumeilCM proiect şi să se o r g a n i z e z e în j u r u l u n e i politici de
societate'! Politica de societate ar fi aici n u m e l e u n u i a n s a m b l u
do politici sociale şi e c o n o m i c e c a r e , c o m a n d a t e de e x i g e n ţ a
diepta(ii, ar d u c e la c o n s t i t u i r e a u n e i republici, î n ţ e l e a s ă nu ca
aranjament constituţional din care lipseşte figura regalităţii, ci ca
temei procedural al binelui c o m u n (respublica sau commonwealth).
Problema centrală a tranziţiei ar fi deci următoarea: cine sunt
românii şi c u m îşi acordă unii altora o recunoaştere etico-politică?
Sunt r o m â n i i d o a r un p o p o r ? S a u formează c u m v a o societate?
Constituie ei o comunitate politică alcătuită din cetăţeni (politeia,
res publica)'! Sau nu reprezintă decât d e n u m i r e a generică a locui­
torilor statului r o m â n ?
1
Dimensiunea normativă a unei polilics of democracy la Theodore LOWI,
American Government. Incomplete Conquesl, Dryden Press, Hinsdale, IU.,
1976, pp. 7-8
10
Există cel p u ţ i n un r ă s p u n s , nu n u m a i incontestabil, dar şi
oficial, la aceste interogaţii, cel dat de Constituţia din 1 9 9 i 5 , în
care refuzul de a afirma precedenţa legăturii politice dintre cetă­
ţeni în raport cu ficţiunea j u r i d i c ă care este statul şi-a găsit o
expresie formalizată şi încărcată de consecinţe. Creaţie tipică şi
exclusivă a elitei instalate la g u v e r n a r e d u p ă d e c e m b r i e 1989,
textul nici m ă c a r nu ia în calcul posibilitatea de a defini c o m u n i ­
tatea cetăţenilor, republica, drept s u b i e c t politic al noii legi
fundamentale 2 .
Exemplele şi analogiile erau totuşi n u m e r o a s e şi accesibile.
Aşa, de pildă, Constituţia celei de-a V-a Republici franceze, folo­
sită pe alocuri ca m o d e l de redactorii textului constituţional româ­
nesc, este emisă în n u m e l e naţiunii. Preambulurile Constituţiilor
Irlandei (1937) şi G e r m a n i e i (1949) arată şi ele că p o p o a r e l e sunt
cele care adoptă,promulgaşi îşi dau legi fundamentale prin care
instituie respectivele state. C o n s t i t u ţ i i l e Italiei ( 1 9 4 7 ) şi
Portugaliei (1949) î n c e p la r â n d u l lor p r i n a aşeza republica,
comunitatea politică, la temelia statului. F o r m u l a fondatoare We,
the people, întâlnită pentru p r i m a oară în Constituţia americană,
se regăseşte şi în C o n s t i t u ţ i a p o l o n e z ă din 1997: în p r e a m b u l ,
poporul p o l o n e z îşi manifestă voinţa de a trăi î m p r e u n ă sub
autoritatea unei legi fundamentale, în articolul 1 c o m u n i t a t e a
cetăţenilor este definită ca republică, iar în articolul 2 republica
îşi organizează statul.
J u d e c a t ă dintr-o a s e m e n e a p e r s p e c t i v ă c o n s t i t u ţ i o n a l ă ,
R o m â n i a nu poate fi descrisă drept o republică, ci d o a r ca un stat
cu formă de g u v e r n ă m â n t r e p u b l i c a n ă ( C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i ,
articolul 1, aliniatul 2). Subiectul politic al legii fundamentale din
1991 este, fără nici un dubiu, statul (articolul 1, aliniatul 1), un
stat dotat cu teritoriu, frontiere, cetăţeni, drapel, zi şi i m n naţio­
nale, limbă oficială, capitală, formă de g u v e r n ă m â n t şi autorităţi
publice. Cu alte cuvinte, statul r o m â n nu apare ca p r o d u s juridic
1
Revizuirea din 2003 nu a schimbat în nici un fel acest răspuns şi nici
măcar nu şi-a pus problema unei redefiniri a subiectului politic al legii
fundamentale.
2
Pentru tradiţia politico-juridică a ideii republicane, Blandine K.RIEGEL,
La philosophie de la RepubUqiie, Pion, Paris, 1998.
11
al voinţei suverane a c e t ă ţ e n i l o r R o m â n i e i , constituiţi în repu­
blică, de a trăi unii cu ceilalţi potrivit aceloraşi legi şi în vederea
realizării unui destin colectiv. D i m p o t r i v ă , statul r o m â n se
prezintă ca o formă dc protecţie juridică a poporului român, ca un
stat care îşi p r o d u c e cetăţenii pe cale pozitivă, un stat care, prin
acordarea de drepturi şi prin i m p u n e r e a de obligaţii, transformă
o etnie majoritară şi d o m i n a n t ă în naţiune. De aceea, statul r o m â n
p o s t c p m u n i s t nu este decât o republică absentă.
Paradoxul înscris în firea procesului istoric pe care-1 n u m i m
tranziţie este acela că, pentru a accelera „ m o d e r n i z a r e a " socială
şi e c o n o m i c ă - care în c o n t e x t u l r o m â n e s c p o s t e o m u n i s t este
s i n o n i m ă cu „ e u r o p e n i z a r e a " , adică cu integrarea e u r o p e a n ă -
aceasta este o a r e c u m nevoită să repete greşelile c o m u n i s m u l u i .
Socialismul real se angajase şi el într-o politică de societate, pe
c a r e a încercat însă să o î n t e m e i e z e nu atât în afara echităţii, cât
în lipsa [ibertăţji. Pentru a nu repeta eroarea c o m u n i s m u l u i , tran­
z i ţ i a ar fi trebuit să destituie statul - şi în m o d precis statul-
naţiune ca figură exemplară a modernităţii politice - din dubla sa
Funcţie de titular exclusiv al procesului politic şi de u n i c
distribuitor al rolurilor sociale. N u m a i o politică de societate
organizată în jurul cetăţeanului, ca subiect politic instituit în actul
producerii de sine, ar putea realiza simultan atât „ m o d e r n i z a r e a "
societăţii, cât şi „ d e m o d e m i z a r e a " politicii.
Republica absentă a fost scrisă şi rescrisă t i m p de a p r o a p e
zece ani. C â t e v a părţi au fost deja publicate sub formă de studii
şi articole, dintre care unele au fost incluse, într-o p r i m ă versiune,
într-un v o l u m precedent'.
.Nu mi-am propus să întocmesc, în această carte, o cartografie
completă şi metodică a tranziţiei româneşti. Prin urmare, interesul
meu faţă de tipologii şi definiţii a fost m a i degrabă mediocru. A
clasifica presupune, pe de o parte o inventariere empirică a tuturor
faptelor de societate şi a actelor politice ce pot fi identificate, iar
4
Daniel BARBU, Şapte lente de politică românească, Antet, Bucureşti,
1997
12
I
pe de altă parte o precedenţă afirmată a gândirii asupra obiectului
de studiu. Cu alte cuvinte, într-un astfel de d e m e r s nu ne p r e o ­
cupă, în u l t i m ă instanţă, ce se î n t â m p l ă în p o l i t i c a şi societatea
r o m â n e a s c ă , ci sub autoritatea cărei tipologii şi d u p ă ce reguli
î n c a d r ă m această î n t â m p l a r e . D e c e tip este n o u a d e m o c r a ţ i e
românească, în ce serie de analogii îşi găseşte locul tranziţia, ce
criteriu p o a t e fi aplicat reformei statului: iată întrebări pe c a r e
mărturisesc că nu mi le-am p u s ca atare şi nici nu m - a m lăsat
ispitit de vocaţia de a furniza explicaţii definitive cu privire la
aceste subiecte.
Am preferat să p r o c e d e z , cu o o a r e c a r e m o d e s t i e , la des­
crierea, dintr-un p u n c t dc observaţie etico-politic, a actorilor şi
bunurilor sociale care au tendinţa de a da o formă cât m a i stabilă
arhipelagului de idei politice şi p r a c t i c i sociale din R o m â n i a
p o s t e o m u n i s t ă . La acest nivel al practicilor, sau, m a i exact, în
intervalul dintre n o r m e şi practici am situat investigaţia m e a .
Pentru că, în ultimă instanţă, este absolut lipsit de importanţa în
ce paradigmă cade politica tranziţiei şi care m o d e l de interpretare
poate fi aplicat societăţii româneşti. Nu am vrut să r ă s p u n d defi­
citului de raţionalitate al p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c printr-un
exces de metodă.
D e m e r s u l m e u ar p u t e a r e v e n d i c a m a i c u r â n d o înrudire cu
filosofia politică „clasică", decât o complicitate cu ştiinţa politică
c o n t e m p o r a n ă , înţelegând, în cele ce u r m e a z ă , distincţia dintre
cele d o u ă m o d u r i de a interoga funcţia şi rolul politicului într-o
societate dată în sensul lui L e o Strauss 1 .
Ştiinţa politică e m p i r i c ă c o n t e m p o r a n ă tinde, d a c ă nu să
capete forma, atunci m ă c a r să nutrească ambiţiile explicative şi
t a x o n o m i c e ale u n e i ştiinţe n a t u r a l e . Cu acest titlu, ea este
preocupată mai puţin de obiectul său de studiu, cât de elaborarea
propriului instrumentar metodologic şi de luarea în posesie a unei
poziţii a u t o n o m e şi autosuficiente în c â m p u l intelectual. în
schimb, metoda filosofiei politice antice este c o m a n d a t ă de însăşi
viaţa politică, c o n c e p u t ă ca scenă pe c a r e se înfruntă diverse
1
Leo STRAUSS, What is Politicul Philosophy and Olher Studies, The
University of Chicago Press, Chicago, 1988, pp. 78-94.
13
opinii despre deciziile ce trebuie luate în c o m u n cu privire la în ceea ce-o priveşte şi în m ă s u r a în care are vocaţia de a fi
lucrurile publice (ta politika). o ştiinţă exactă, ştiinţa politică e m p i r i c ă este c o n d a m n a t ă să
Ştiinţa politică de astăzi se pretează la o clasificare descrip­ observe, să m ă s o a r e , să descrie şi să clasifice. Ca atare, ea nu
tivă a f e n o m e n e l o r cu p u t i n ţ ă de observat şi de m ă s u r a t într-o poate pretinde să guverneze nici n o r m e şi nici practici. Poate, cel
a n u m e societate, în t i m p ce v e c h e a filosofie politică - ea însăşi mult, să le e x p l i c e sau, m a i precis, să se explice, fiindu-i însă
o ştiinţă de a trăi î m p r e u n ă , adică o „ştiinţă p o l i t i c ă " (politike interzis să le califice în virtutea principiului ştiinţific m o d e r n al
episteme) - i m p u n e o a b o r d a r e n o r m a t i v ă , din m o m e n t ce neutralităţii observatorului.
consideră politica ca fiind un ansamblu de n o r m e , procese, decizii Or, tranziţia p o s t e o m u n i s t ă n u p o a t e f i explicată n u m a i c a
şi practici regulatoare m e n i t e să asigure unitatea şi dăinuirea unui sumă de acte politice şi de fapte sociale p r e z e n t e şi observabile.
spaţiu social heterogen şi conflictual prin natura sa. Ea se înfăţişează, deopotrivă, ca intersecţie şi confruntare între
Ştiinţa politică antică pleca de la premisa că toţi cei care „fac o m e m o r i e colectivă şi un proiect de societate. Acestei dimensiuni
politică", care participă la viaţa publică, o fac (cu sinceritate sau a tranziţiei nu i se potriveşte însă o abordare descriptivă, ci, m a i
cu ipocrizie) în scopul realizării sau sporirii binelui comun. degrabă, u n a de tip normativ. D a r nu în sensul în c a r e ştiinţa
N u m a i că opiniile referitoare la acest bine diferă radical de la un politică ar fi chemată să spună nu cum este, ci cum ar trebui să fie
actor politic la altul, politica fiind chiar locul social şi intelectual tranziţia. Ştiinţa politică devine o ştiinţă normativă în clipa în care
în care astfel de diferenţe se manifestă şi se confruntă în m o d se decide să î m p r u m u t e trăsăturile u n e i investigaţii etice,
identificând între n o r m e şi practici, ca şi între m e m o r i e şi proiect,
legitim. Sarcina ştiinţei politice ar fi fost deci aceea de a p r o m o v a
un loc al dreptăţii.
o c u n o a ş t e r e aptă să c o n c i l i e z e o a s e m e n e a confruntare şi să
Cât de drept se cuvine să fie statul de drept posteomunist, cât
degajeze punctul de echilibru al poziţiilor exprimate.
de j u s t ă este reprezentarea cetăţenilor prin practicile democraţiei
La rândul său, titularul ştiinţei politice era, înainte de toate,
reprezentative şi cât de echitabilă se arată e c o n o m i a de piaţă a
un cetăţean capabil să arbitreze disputele p u b l i c e în v e d e r e a
tranziţiei? Iată întrebările la care ar fi ţinută să r ă s p u n d ă ştiinţa
restabilirii dreptăţii ca virtute civică fondatoare a comunităţii
politică înţeleasă sub specia clasică a filosofici morale şi politice.
politice. Cel care d e ţ i n e a e x p e r i e n ţ a (intelectuală şi practică) a
Iată întrebările pe care Republica absentă a î n c e r c a t să le
dreptăţii şi d o b â n d i s e în acest fel c u n o a ş t e r e a p r o p r i e ştiinţei
formuleze şi cărora a izbutit, p o a t e , sa le dea răspuns.
politice era deci îndreptăţit să guverneze atât d o m e n i u l normelor,
cât şi pe cel al practicilor: filosoful politic nu era n u m a i mediato­
1
rul concetăţenilor săi, dar şi îndrumătorul legiuitorilor cetăţii .
S-ar s p u n e deci că m e t o d a ştiinţei p o l i t i c e antice era,
fundamental, o metodă de guvernare a politicii însăşi din perspec­
tiva dreptăţii. Cu acest titlu, ştiinţa politică nu ar m a i fi d o a r o
cunoaştere, o episteme a politicii, ci chiar o c u n o a ş t e r e propriu-
zis politică, o c u n o a ş t e r e care defineşte spaţiul p u b l i c , care
operează cu alegeri, care stabileşte u n d e şi de p a r t e a cui se află
dreptatea, care califică r e g i m u r i l e politice drept „ b u n e " sau
„ c o r u p t e " şi le ierarhizează în funcţie de această calificare.

1
E.g. PLATON, Legile, 630b-632d; ARISTOTEL, Politica, 1297b.

14
 Povara politicii sau ilegitimitatea
democratica a democraţiei de tranziţie
9 5

C o m u n i s m u l a căzut pentru că şi-a atins toate ţintele. Toate,

cu o singură excepţie, a c e e a de a asigura supravieţuirea politi­
cului. Pentru r o m â n i , ca şi pentru alţi est-europeni (ruşi, bulgari,
albanezi, sârbi) prăbuşirea regimului comunist a fost sinonimă cu
dispariţia singurei forme sUiicturate de participare politică pe care
le-a fost dat să o cunoască vreodată. De aceea, afirmaţia potrivit
căreia căderea c o m u n i s m u l u i ar fi reprezentat o victorie a d e m o ­
craţiei p a r e o a r e c u m superficială şi în orice caz grăbită din
m o m e n t ce democratizarea societăţilor est-europene se d o v e d e a
a fi o experienţă de societate incapabilă să facă recurs la trecut.
C o m u n i s m u l a fost până a c u m evaluat, din afară, ca un rival
al democraţiei, iar dinăuntru, ca un opresor al democraţiei. Or, o
a s e m e n e a j u d e c a t ă comparativă - c o m u n i s m versus d e m o c r a ţ i e
- este irelevantă atât pentru înţelegerea a ceea ce c o m u n i s m u l a
reprezentat ca sistem de guvernare, cât şi pentru evaluarea etică
a modului în care el supravieţuieşte, d u p ă concedierea sa istorică,
în adâncul m e m o r i e i colective.
De aceea, ar fi poate nimerit sa fie p u s ă în lucru o abordare
diferită, p l e c â n d de la o ipoteză ce ar p u t e a fi r e z u m a t a astfel:
c o m u n i s m u l r o m â n e s c a încercat, pe durată lungă, să câştige un
a n u m i t sprijin p o p u l a r prin i n t e r m e d i u l u n o r m e c a n i s m e d e
integrare sociala şi prin c o n v o c a r e a unor forme p r o c e d u r a l e de
participare politică. Această p a r t i c i p a r e - deşi nu este c o m p a ­
rabilă cu c e a p r a c t i c a t ă în d e m o c r a ţ i i l e r e p r e z e n t a t i v e , şi nici
sinonimă cu deliberarea - a fost probabil un scop m a i important
decât dezvoltarea e c o n o m i c ă sau schimbarea socială. D u p ă toate
aparenţele, societatea r o m â n e a s c ă a fost m a i p u ţ i n grăbită să

19
 1
s a n c ţ i o n e z e eşecul e c o n o m i c al c o m u n i s m u l u i , cât s-a arătat
decisă să refuze obligaţia de a împărţi orice fel de responsabilitate
p e n t r u d u c e r e a la bun sfârşit a unui p r o i e c t social. R o m â n i i au
a b a n d o n a t c o m u n i s m u l nu n u m a i p e n t r u că a fost un proiect
global greşit formulat şi aplicat, ci p e n t r u că nu şi-au dorit, în
fond, să participe la nici un fel de proiect social.
Un a n t r o p o l o g care a observat v r e m e de mulţi ani viaţa
societăţii româneşti sub socialism îşi încheia studiul, d u p ă 1989,
cu u r m ă t o a r e a constatare: „majoritatea o a m e n i l o r cu care am stat
de v o r b ă - tineri şi b ă t r â n i , bărbaţi şi femei, m u n c i t o r i , ţărani,
funcţionari - mi-au spus că printre cele m a i b u n e lucruri aduse de
revoluţie este acela că, de acum, îşi pot trăi viaţa aşa c u m o doresc
şi fără ca c i n e v a să se a m e s t e c e . C â ţ i v a m u n c i t o r i erau chiar
încântaţi că nu m a i sunt obligaţi să facă p a r t e din vreun partid.
A fi m e m b r u al Partidului C o m u n i s t r e p r e z e n t a , în u l t i m ă in­
stanţă, o povară ce le c o n s u m a timpul, energia, a u t o n o m i a perso­
nală. A c u m , când afilierea la un partid politic este voluntară,
oamenii din Ţara Oltului îşi exercită cu bucurie dreptul de «a nu
avea treabă cu n i m e n i » d u p ă c u m o afirmă ei înşişi" 2 .
F a p t u l că r o m â n i i au resimţit p o l i t i c a c o m u n i s t ă ca pe o
povară p a r e să fie motivul pentru care s-au grăbit, pe de o parte,
să şteargă totalitarismul din m e m o r i a lor colectivă, iar, pe de altă
parte, au ezitat p â n ă a c u m să se angajeze în elaborarea u n u i
proiect alternativ de societate.
Cercul virtuos al democratizării
Prin Revoluţia din decembrie, c o m u n i s m u l şi-a realizat,două
obiective finale: pe de o parte, a inventat societatea civilă, iar în
1
în 1999. 64% din românii care aveau 18 ani în 1989 apreciau că nivelul
de trai era mai ridicat, sub totalitarism decât în epoca tranziţiei, alţi 11%
considerând că acest nivel a rămas acelaşi, Metro Media Transilvania,
Barometrul politic. România. Septembrie 1999 [Cluj, 1999], p. 11; însumând
procentele, rezultă că trei din patru adulţi nu au impresia unei creşteri a calităţii
vieţii după căderea comunismului. Fireşte, o asemenea apreciere nu trebuie
raportată ia felul în care trăiau românii în mod real înainte de 1989, ci la modul
în care sunt dispuşi să-şi amintească, după zece ani, viaţa sub comunism.
2
Dâvtd KFDECKEL, The SolUude of Collectivism. Romanian VUlagers io
the Revolulion aiulBeyond, Corneli University Press, Ithaca and London, 1993,
p. 226, traducerea îmi aparţine.
20
al doilea rând, şi-a asigurat supravieţuirea. Din resturile totalita­
rismului nu s-a născut însă d e m o c r a ţ i a .
î n societăţile o c c i d e n t a l e , p r o c e s u l accelerat d e d e m o c r a ­
tizare - înţeles ca o extindere a procedurilor d e m o c r a t i c e dinspre
domeniul participării politice către ariile de decizie e c o n o m i c ă şi
de distribuire a capitalului social - este legitimat de logica
democraţiei formale, d a c ă nu c h i a r de e x i g e n ţ e l e d e m o c r a ţ i e i
reale. Societăţile d e m o c r a t i c e sunt o a r e c u m c o n d a m n a t e într-un
mod tautologic s ă d e v i n ă din c e î n c e m a i d e m o c r a t i c e din
simplul, dar h o t ă r â t o r u l m o t i v că ele sunt deja d e m o c r a t i c e .
Cercul legitimării este în cazul lor vicios. în schimb, în Estul şi
Centrul E u r o p e i , d e m o c r a ţ i a nu este p r o d u s u l u n e i alegeri
colective, ci rezultatul - sperat, dar neaşteptat - al unei înfrângeri.
Astăzi, ţările central şi e s t - e u r o p e n e sunt d e m o c r a t i c e t o c m a i
pentru că nu erau în u r m ă cu n u m a i cincisprezece ani. Truismul
unei a s e m e n e a afirmaţii este d o a r aparent. C ă c i , în 1989-1990,
democraţia s-a născut din contrariul său, totalitarismul. Cu acest
titlu, c e r c u l legitimării d e m o c r a t i c e este m a i d e g r a b ă virtuos.
C e e a ce nu î n s e a m n ă că p r o c e s u l de l e g i t i m a r e ca atare este
democratic. în E u r o p a de mijloc şi răsăriteană nu a v e m de-a face
cu o legitimare democratică a democraţiei. Cu excepţia României,
unde şi-a pus în scenă o dispariţie de tip revoluţionar, socialismul
de stat şi-a pregătit d e c e s u l istoric sub forma u n e i retrageri
negociate cu parteneri sociali şi politici pe care i-a identificat el
însuşi, atunci c â n d nu a fost n e v o i t sâ-i i m p r o v i z e z e sau să-i
inventeze de-a dreptul. Cele m a i m u l t e partide comuniste central-
şi est-europene s-au aflat, aşadar, într-o situaţie o a r e c u m similară
cu cea a î m p ă r a ţ i l o r r o m a n i care îşi a l e g e a u şi îşi d e s e m n a u
succesorii la tron prin procedeul adopţiei legale.
Actorii politici legatari ai c o m u n i s m u l u i au î m p l i n i t un
mandat, acela de a democratiza viaţa politică a statelor din fostul
spaţiu de d o m i n a ţ i e sovietică. A c e s t m a n d a t nu a fost însă u n u l
popular, ci s-a n ă s c u t ca rod al u n u i c o m p r o m i s politic iniţiat,
organizat şi dirijat de către elitele c o m u n i s t e .
1
1
Pentru acest motiv, Francois FEJTO (avec Ewa KULESZA-
MIETKOWSKI), La fin des democralies populaires. Les chemins du posl-
communisme, Seuil, Paris, 1997, pp. 392-394, consideră că socialismul real ar
fi trebuit urmat de un „provizorat democratic" (ane democraţie par provisiori)
şi nu de instalarea directă şi în principiu completă a ansamblului de proceduri
şi instituţii democratice.
 Nicăieri c o m u n i s m u l nu a căzut în u r m a unui referendum ori
a u n e i consultări electorale. A r a n j a m e n t e l e s u c c e s o r a l e s-au
petrecut la vârf, în cadrul u n o r „ m e s e r o t u n d e " în care nici u n a
dintre părţi nu se bucura de reprezentativitate democratică .
1 individual, dar cu întreg p a t r i m o n i u l lor dc resurse, relaţii şi
In m o d curent, r e f o r m e l e treptate, tranziţiile o p e r a t e prin
negocieri în care poziţia de forţă aparţine iniţial reprezentanţilor
socialismului de stat, au r e p u t a ţ i a dc a asigura, prin garanţiile
obţinute în timpul tratativelor, imunitatea şi impunitatea elitelor
c o m u n i s t e . în realitate, în toate cazurile de r e f o r m e d e c l a n ş a t e
prin pact, structurile stanilui urmează, în fiecare sector, un proces
de reorganizare însoţit îndeaproape de unul de epurare progresivă.
Explicaţia este, fundamental, simplă, deşi aplicaţiile pot fi extrem
dc complexe. Tranziţia negociată se bizuie pe un pact în care sunt
implicate cel puţin d o u ă părţi şi, ca atare, p r e s u p u n e exercitarea
unui p e r m a n e n t c o n t r o l r e c i p r o c , a unei s u p r a v e g h e r i atente a
felului în care contractanţii îşi respectă angajamentele. Pe termen
mediu, tranziţiile neviolcntc sunt m a i bine situate pentru a duce
la e l i m i n a r e a c o m p l e t ă a vechii clase c o n d u c ă t o a r e , căci noii
actori politici şi sociali - dotaţi cu instrumente politico-juridice
de control - reuşesc adesea să devină din parte contractantă, mai
întâi terţi-arbitri, apoi terţi-judecători.
In R o m â n i a , rostul revoluţiei a fost acela de a şterge trecutul
dintr-o singură m i ş c a r e istorică. Cu alte cuvinte, structurile sta­
tului c o m u n i s t şi v e c h i l e elite nu m a i trebuiau p r e s c h i m b a t e şi
înlocuite pentru că s-a presupus că ele au suferit o dispariţie subită
şi definitivă. C o m u n i s m u l nu s-a transformat în o p u s u l său,
democraţia, ci a ieşit pur şi simplu din scenă. Teoria „vidului de
p u t e r e " a îngăduit puterii să supravieţuiască şi sa dureze în alte
forme şi la alte nivele. Ea a avut, în plus, avantajul de a nu încre­
dinţa n i m ă n u i mijloacele de c o n t r o l politic şi j u r i d i c n e c e s a r e
pentru o n o u ă selecţie socială a elitelor. Vechea clasă c o n d u c ă ­
toare nu a fost parte a u n e i n e g o c i e r i , ci chiar arbitru al schim­
bării, în fapt, nu a existat decât un vid de autoritate instituţională,
1
V. pentru detalii Jon ELSTER, editor, The Roundiable Talks and the
Breakdown ofCommunism, University of Chicago Press, Chicago and London,
1996.
22
nu u n u l de p u t e r e socială: m a c r o - s c h i m b a r e a p o l i t i c ă a fost
însoţită de o micro-continuitate individuală'.
M e m b r i i elitelor c o m u n i s t e au trecut în tranziţie cu titlu
reţele. Prin această strategie, s o c i e t a t e a civilă a fost n e v o i t ă să
adopte poziţia u n u i actor implicat în j o c u l politic şi nu pe cea a
mediatorului care stabileşte regulile acesUii j o c .
D u p ă 1989, societatea r o m â n e a s c ă a regăsit vechiul făgaş al
anomiei şi al lipsei de responsabilitate p e n t r u deciziile publice
şi pentru binele c o m u n din care fusese s c o a s ă cu forţa de către
totalitarism. De a c e e a d e m o c r a ţ i a se „ n a ţ i o n a l i z e a z ă " atât de
greu. C ă c i d e m o c r a ţ i a este, înainte de toate, un set de reguli şi
proceduri m e n i t e să realizeze o participare cât m a i largă a tuturor
cetăţenilor la luarea deciziilor care-i p r i v e s c pe toţi cetăţenii.
Oricât de p a r a d o x a l şi pervers ar p u t e a să p a r ă , c o m u n i s m u l
atinsese deja acest obiectiv şi a c ă z u t tocmai pentru că izbutise să
o facă. D e m o c r a ţ i a nu funcţionează î n c ă în R o m â n i a p e n t r u că
românii au interpretat căderea sistemului totalitar ca o prăbuşire
a funcţiei politice ca atare.
V
Metoda indiferenţei etice
Politicul nu s-a ivit din nou în cultura românească asemeni unui
continent cu un relief dispus ierarhic în jurul câtorva înălţimi bine
conturate, ci ca o serie de insule aleatoriu distribuite şi cu o origine
tectonică diferită. Din această pricină, politica nu a reuşit să devină
numele pe care românii îl dau modului lor de a fi împreună 2 .
Politicul, ca unică justificare întemeiată raţional a existenţei
unei c o m u n i t ă ţ i o r d o n a t e aceluiaşi s c o p , se află în u m b r a u n o r
m o d e l e de societate de factură organică, destul de trainice încă
pentru a explica pe înţelesul tuuiror necesitatea destinului colec-
1
Jon ELSTER, Claus OFFE, Ulrich K. PREUSS, Instituţional Design în
Posl-Communisl Socielies. Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University
Press, Cambridge, 1998, p. 26.
2
Sugestia unei astfel de „definiţii" a politicii la Alain TOURAINE,
Pourrons-nous vivre ensemble? Egaux el differenls, Fayard, Paris, 1997, p. 29.
23
tiv. Pentru m o m e n t , politicul, în sensul strict al termenului, pare
sa r ă m â n ă doar un articol de import insuficient asimilat de
industria socială r o m â n e a s c ă .
In ce fel p o a t e fi totuşi explicat faptul că declinul şi pră­
buşirea statului totalitar - cel m a i d r a m a t i c şi m a i important
proces istoric al secolului al XX-lea - nu i-a determinat pe români
să-şi reclădească din temelii res publica, să reflecteze la un nou
m o d de a fi î m p r e u n ă şi de a-şi organiza destinul c o m u n ?
într-adevăr, rareori le este dat p o p o a r e l o r privilegiul de a o
lua de la capăt, de a-şi reinventa statul, de a-şi reformula interesul
naţional şi de a-şi oferi în deplină libertate mijloacele politice prin
care acesta trebuie r e a l i z a t ' . R o m â n i i p a r să fi ratat acest prilej
unic şi probabil irepetabil.
U n r a ţ i o n a m e n t e l e m e n t a r ne-ar î n d e m n a s ă c r e d e m c ă
p r i n c i p a l a funcţie a politicii p o s t c o m u n i s t e ar fi trebuit să fie
lichidarea totalitarismului, despre care o imensă literatură afirmă
că a fost cel mai absurd, înjositor şi ineficient regim politic cunos­
cut în istorie. Cu atât m a i m u l t cu cât un a s e m e n e a r a ţ i o n a m e n t
a fost deja aplicat d u p ă cel de-al doilea război m o n d i a l , când
principiul fondator al Republicii de la B o n n şi al primei Republici
italiene a fost t o c m a i despărţirea irevocabilă de statul totalitar.
M e t o d a lichidării trecutului a fost atunci ignoranţa. Puşi faţă
în faţă cu atrocităţile regimului pe care-1 suportaseră şi, adesea,
chiar îl sprijiniseră, g e r m a n i i , inclusiv o p a r t e din conducătorii
nazişti, au declarat că nu au ştiut n i m i c (sau a p r o a p e ) din tot ceea
ce a î n s e m n a t partea n e v ă z u t ă şi c r i m i n a l ă a totalitarismului.
Această inocenţă fictivă le-a p e r m i s să spună post factum tot răul
ce putea fi gândit d e s p r e statul naţional-socialist, fără a se
incrimina ei înşişi până la capăt. Oricât de neverosimilă ar fi fost
în fond, convenţia ignoranţei politice colective a fost m o d u l prin
care g e r m a n i i au reuşit să r u p ă legătura dintre n a ţ i u n e şi stat,
pentru a salva naţiunea cu preţul explicit şi acceptat al c o n d a m ­
nării unei formule statale c a r e , v r e m e de d o u ă imperii, avusese
ambiţia de a se confunda cu n a ţ i u n e a . Statul a p u t u t fi astfel
refondat în afara naţiunii, p r i n afirmarea întâietăţii absolute a
persoanei u m a n e şi a formelor ei naturale de agregare socială.
1
V. bilanţul dezamăgirilor faţă de şansa ratată de revoluţiile din 1989 de
a fi la originea unui nou model politic, în numărul special „Ten Years after 1989:
Postcomiminist Reflections" al revistei Dissent, 44/1, winter 1999.
24
în schimb, în R o m â n i a posteomunistă, tehnica despărţirii de
statul totalitar a fost m a i d e g r a b ă indiferenţa. N i m e n i nu s-a
obosit să declare că n-a ştiut ce s-a întâmplat cu adevărat, n i m e n i
nu a m i m a t surprinderea în faţa dezvăluirilor, n i m e n i nu a părut
scandalizat. Sentimentul general a fost, m a i degrabă, acela că tre­
cutul nu contează, că o dezbatere asupra regimului totalitar ar fi
inutilă şi că o asumare a responsabilităţilor personale şi colective
este cel puţin inoportună, dacă nu de-a dreptul fără obiect 1 .
C u m se face că experienţa totalitarismului - aproape u n a n i m
incriminat pentru vina de a fi d u s p â n ă la limitele lor e x t r e m e
servitutea, frica şi c o n f o r m i s m u l 2 - nu p a r e să fi lăsat u r m e
profunde în conştiinţa colectivă a r o m â n i l o r ? C a r e să fie pricina
pentru care c ă d e r e a c o m u n i s m u l u i nu a fost trăită ca un eve­
niment mântuitor, ca o eliberare naţională, ca o c h e m a r e la o viaţă
publică cu totul diferită de cea la care r o m â n i i au participat, de
voie sau de nevoie, timp de cinci decenii?
De ce oare amintirea, atât de des invocată, a terorii, priva­
ţiunilor şi arbitrariului, ca şi sfârşitul violent al regimului politic
în numele căruia s-a justificat teroarea, s-au acumulat privaţiunile
şi a fost îndurat arbitrari ul nu au constituit m o t i v e îndeajuns de
puternice pentru ca politica p o s t e o m u n i s t ă să capete forma unei
rupturi radicale cu trecutul? D i n ce c a u z ă eşecul celui m a i
ambiţios şi m a i totalizator p r o i e c t de societate pus v r e o d a t ă în
aplicare nu a fost u r m a t de o dezbatere gravă şi profundă asupra
naturii, funcţiilor şi finalităţii politicului într-o societate dacă nu
p e deplin m o d e r n ă , atunci m ă c a r frământată d e c o m p l e x u l
modernităţii?
Reîntoarcerea politicului?
C â n d s-a născut, în zorii epocii m o d e r n e , ca efect al destră­
mării marilor sisteme de referinţă ale puterii (divinitatea, natura,
1
în timpul campaniei electorale din toamna anului 2000, şefii a două din
cele mai importante partide, Adrian Năstase (PDSR) şi Valeriu Stoica (PNL), au
declarat, fiecare în parte şi în ocazii diferite, că trecutul totalitar este o temă
lipsită de relevanţă publică şi că nu există nici o diferenţă politică între ex-
comunişti şi anticomunişti.
2
E.g. Daniel CHIROT, „What Was Communism AII About?", Easl
European Polilics andSocieties, 14/3, 2000, pp. 674-675.
25
legea morală, voinţa p r i n c i p e l u i ) , politica s-a definit, în acelaşi
timp, ca un principiu de ruptură şi ca un principiu fondator al unei
noi ordini u m a n e . Ca atare, ea p r e s u p u n e nu n u m a i o voinţă care
destituie trecutul pentru a institui prezentul, ci, în egală măsură,
o justificare a acestei v o i n ţ e d u p ă criterii a c ă r o r a u t o n o m i e se
cere în p e r m a n e n ţ ă n e g o c i a t ă de v r e m e ce singurul lor temei
posibil se dovedeşte a fi subiectivitatea.
Căci politica nu mai p o a t e fi tratată, d u p ă m o m e n t u l machia-
vellian, decât ca o interpretare a necesităţii de către subiectul
politic în a b s e n ţ a oricărei explicaţii a s e n s u l u i istoriei, este un
m o d de a m e r g e „ d r e t o alia veritâ effetuale della c o s a c h e alia
i m m a g i n a z i o n e di e s s a " 1 .
D a c ă „ l u c r u l " la c a r e se referă M a c h i a v e l l i este societatea
o a m e n i l o r . î n s e a m n ă că singurul a d e v ă r al acesteia ar trebui
căutat în sfera efectelor, a d i c ă a p r o c e s e l o r sociale efective, cu
excluderea explicită a oricărui m o d e l abstract - în m ă s u r a în care
acesta este un p r o d u s al i m a g i n a ţ i e i - de o r g a n i z a r e socială.
Politica care se h r ă n e ş t e dintr-un a s e m e n e a a d e v ă r nu are deci
nevoie de ideologi, ci de interpreţi, se p o a t e dispensa de strategi,
dar este constrânsă să recurgă la tacticieni. Politica încetează să
mai fie o metafizică a sensului, c u m fusese la P l a t o n sau
Augustin, pentru a deveni, o dată cu Machiavelli, Bodin, L o c k e
ori Tocqueville, o fizică a necesităţii.
C u alte cuvinte, p o l i t i c a m o d e r n ă n u p o a t e f i separată d e
figura celui care gândeşte politica. în 1852, Alexis de Toqueville
afirma în faţa A c a d e m i e i de Ştiinţe M o r a l e şi Politice din Paris că
ştiinţa politică este deopotrivă distinctă şi inseparabilă de politică,
în m ă s u r a în care ea dă n a ş t e r e u n e i a t m o s f e r e de c o n c e p t e
g e n e r a l e în care atât g u v e r n a n ţ i i , cât şi guvernaţii trebuie să
respire intelectual şi din care trebuie să extragă principiile acţiunii
lor publice; n u m a i printre barbari - încheia Tocqueville - politica
nu are decât un înţeles p r a c t i c 2 .
1
Niccolo MACHIAVELLI, 77 Principe, XV, ed. G. Inglese, Einaudi,
Torino, 1995, p. 102.
2
J.P. MAYER, Alexis de Tocqueville: A Biographical Study in Polilical
Science, Harpei-, New York, 1960, p. 90.
26
Cu alte cuvinte, validitatea oricărei acţiuni politice d e p i n d e
de m o d u l în care a c e a s t a este g â n d i t ă şi de calitatea ideilor
politice din care se hrănesc cei c a r e se angajează într-o a s e m e n e a
acţiune. Situându-se într-o d e s c e n d e n ţ ă artistotelică, ce r e c u r g e
la o definiţie politică şi nu la u n a a n t r o p o l o g i c ă a barbariei,
Tocqueville pare să creadă ca precedenţa reflecţiei asupra faptelor
este trăsătura fundamentală a u n e i politici cu adevărat civile.
D a r nu p e n t r u că politica făcută s-ar cuveni g â n d i t ă în
prealabil, sau p e n t r u că politica g â n d i t ă trebuie n e a p ă r a t făcută
ulterior. Gânditorii politici ai m o d e r n i t ă ţ i i au avut rareori o
influenţă directă asupra politicii e p o c i i lor, d u p ă c u m în foarte
puţine cazuri acţiunea publică s-a inspirat nemijlocit din o p e r a
unui gânditor politic. Cu toate acestea, politica este, de câteva
secole, inseparabilă de ştiinţa politică. Aceasta din u r m ă constituie
singura cale prin care politica, în calitate de activitate u m a n ă
comandată de necesitate, ajunge să se supună disciplinei raţiunii.
Politica a apărut d u p ă p r ă b u ş i r e a m o d e l e l o r sociale o r d o n a t e în
jurul unor referinţe ideale n u m a i din clipa în care locul lor a fost
luat de subiectul politic şi ea va continua să existe atâta timp cât
acest subiect - fie că este vorba despre stat, fie că este vorba despre
naţiune, fie că este vorba despre fuziunea lor în statul-naţiune, fie
că este vorba despre cetăţean - va putea fi gândit.
D a c ă v o m conveni î m p r e u n ă cu criticii săi p o s t e o m u n i ş t i că
totalitarismul s-a manifestat ca o societate politică imaginată şi
indiferentă la necesitate, în a c c e p ţ i u n e a maehiavelliană a terme­
nilor, atunci se ridică serioase îndoieli cu privire la (re-)apariţia
politicului în R o m â n i a de astăzi 1 .
în p r i m u l r â n d p e n t r u că n o i l e practici şi o b i e c t i v e ale
guvernării nu au luat nici forma unei rupturi radicale cu trecutul
şi nici nu au i n a u g u r a t o n o u ă o r d i n e a vieţii c o m u n e . Totalita­
rismul nu n u m a i că nu a luat cu el statul, dar căderea sa nici m ă c a r
nu a izbutit să frângă legătura dintre acesta şi naţiune. Eşecul final
al totalitarismului ar fi trebuit să î n s e m n e , deopotrivă, şi eşecul
regimului care 1-a precedat şi ale cărui slăbiciuni explică în b u n ă
m ă s u r ă s u c c e s u l pe t e r m e n lung al c o m u n i s m u l u i . A c e s t a nu a
1
Cf. Pietro GRILLI Di CORTONA, Da uno a molii. Democratizzazione
e rinascită deipârliţi In Europa Orientale, II Mulino, Bologna, 1997, pp. 11-46.
27
întrerupt, ci a c o n t i n u a t o a n u m i t ă logică istorică a statului-
n a ţ i u n e . Situaţia s-ar p u t e a c o m p a r a o a r e c u m cu c e a a supra­
vieţuirii imperiului bizantin prin structurile Statului o t o m a n .
Teologia politică se poate schimba spectaculos, elitele politice pot
fi înlocuite integral fără ca m e c a n i c a statală şi m e t o d a de guver­
nare să se modifice cu adevărat. O astfel de translaţie politică,
ce nu a afectat în p r o f u n z i m e statul, p a r e să se fi p e t r e c u t nu
n u m a i în 1945-1948, d a r şi în 1989-1991.
Se poate oare vorbi, în sensul cel mai riguros posibil, despre
politică atunci când procesul simultan de deconstrucţie şi recons­
trucţie a ordinii de stat nu a avut loc? Putem face oare politică în lipsa
unei ştiinţe politice? Poate fi oare completă experienţa tranziţiei fără
o reflecţie şi o dezbatere largă asupra necesităţii tranziţiei?
N e c e s i t a t e a majoră a tranziţiei ar fi a c e e a de a da statului
r o m â n o legitimitate cu totul diferită de cea pe care s-a bizuit din
.1859 şi p â n ă astăzi. D e z b r ă c a t de pretenţiile sale ideologice,
totalitarismul nu a fost, în fond, decât expresia cea m a i completă
a subiectului politic m o d e r n : statul-naţiune. Statul instituit de
Constituţia din 199) se situează şi el în prelungirea istoriei tipic
m o d e m e a statului-naţiune. A c e s t a este, p r o b a b i l , p r e ţ u l indi­
ferenţei colective faţă de trecutul totalitar. C ă d e r e a comunismului
s-a soldat cu o convertire ratată.
Post-nomenclatura
Memoria comunismului r o m â n e s c p o a t e fi abordată, dintr-o
perspectivă etică, cu ajutorai câtorva ipoteze şi argumente organi­
zate în jurul transformărilor petrecute la nivelul producerii şi
reproducerii practicilor sociale, al formării şi perpetuării elitei poli­
tice, precum şi al dăinuirii unor constante etice ale culnrrii politice.
Aşa numiţii neo-(sau cripto-)cornunişti care reprezintă astăzi
în R o m â n i a , ca şi în cele mai m u l t e ţări ce au aparţinut fostului
bloc sovietic, forţa politică cea m a i coerentă, au acţionat în trecut
în calitate de c o m u n i ş t i atâta t i m p cât c o m u n i s m u l a fost
ideologia dominantă. C e e a ce nu î n s e a m n ă că ei se află încă sub
imperiul intelectual al e c o n o m i e i p o l i t i c e m a r x i s t e sau r ă m â n
28
i
ataşaţi de politicile sociale ale socialismului real ori sunt locuiţi
de o înţelegere de tip totalitar a exerciţiului puterii. Ei alcătuiesc
astăzi, aşa c u m au făcut-o şi în trecut, o clasă c o n d u c ă t o a r e
(ruling class) unificată şi m o n o p o l i s t i c ă , în sensul lui G a e t a n o
M o s c a ' , o elită integrată (politică, e c o n o m i c ă , i n t e l e c t u a l ă şi
administrativă) caracterizată, pentru o b u n ă bucată de v r e m e , de
obligaţia de a se s u p u n e u n u i rit ideologic. P u t e r e a lor, ca şi
abilitatea lor de a o exercita, nu rezidă însă în această ideologie,
care a constituit m u l t timp un fel de izvor î n d e p ă r t a t de
legitimitate istorică. Pentru că, în afara puterii însăşi ca practică
administrativă, această clasă conducătoare nu a avut şi nu are nici
un altfel de ideal. Tocmai o astfel de înţelegere birocratică a exer­
ciţiului puterii explică atât u ş u r i n ţ a cu care e x - c o m u n i ş t i i s-au
dezis de ideologia c o m u n i s t ă , cât şi succesul lor în p o l i t i c a
posteomunistă 2 .
Cei mai mulţi politicieni posteomunişti (cie stânga, de centra,
ori de dreapta), au fost cândva m e m b r i ai Partidului Comunist,
uneori chiar activişti, mai mult sau m a i puţin vizibili, ai acestui
partid. Tot activişti ai partidului au fost, structural, şi cei care se
recomandă d u p ă 1989 drept „ t e h n o c r a ţ i " sau „buni specialişti":
regimul a putut îngădui, la răstimpuri, o anumită autonomie func­
ţională a serviciilor publice şi a gestiunii e c o n o m i c e , fără a-şi
contrazice însă vreodată natura de monopol ce ţinea împreună poli­
tica şi economia 3 , guvernarea oamenilor şi administrarea lucrurilor.
Această c o n s t a t a r e este valabilă, în b u n ă m ă s u r ă , şi în
privinţa elitei intelectuale, culturale şi universitare. în fapt, nu
numai că n u m e r o ş i intelectuali de r e n u m e (inclusiv criticii cei
mai severi ai neo-comunismului şi campionii societăţii civile) au
acelaşi trecut partizan ca şi politicienii pe care-i contestă, dar cei
mai mulţi dintre ei şi-au câştigat n o t o r i e t a t e a p u b l i c ă chiar sub
1
Gaetano MOSCA, Elemenli di scienza politica, a cura di G. Sola, UTET,
Torino, 1982,
2
Anna M. GRZYMALA-BUSSE, Redeeming iha Communisi Post. The
Regeneralidh of Communisi Parties in East Central Europe, Cambridge
University Press, Cambridge and New York. 2002, p. 265.
3
Valerie BUNCE, Subversive Inslilutions. The Design and ihe Destruelion
of Socialism and ihe State, Cambridge University Press, Cambridge and New
York, 1999, pp. 21-22.
29
 vinovăţiei" devine imposibilă, dar politicienii şi intelectualii
regimul c o m u n i s t . Altfel spus, cei m a i m u l ţ i dintre cei care au
izbutesc să p u n ă în scenă un mit global al rezistenţei şi disidenţei
o c u p a t după 1989 o p o z i ţ i e p r o e m i n e n t ă în viaţa publică r o m â ­
menit să legitimeze ataşamentul lor recent faţă de valorile generice
nească au făcut-o t o c m a i în virtutea faptului că au fost selectaţi
ale democraţiei. Ei se comportă astăzi ca şi c u m ar fi fost în taină
pentru o asemenea carieră de serviciile de cadre comuniste sau au
nişte democraţi chiar de la începutul carierei lor publice.
ştiut să se servească în propriul avantaj de criteriile de selecţie ale
acestor servicii. Cu acest titlu, ambele categorii formează laolaltă
o adevărată post-nomenclătură.
Complexul limbajului dublu
M e m b r i i acestei post-nomenclaturi au recurs imediat d u p ă
căderea regimului la r e n e g a r e a c o m u n i s m u l u i ca la o modalitate
S u c c e s u l d e n e t ă g ă d u i t a l acestei h e r m e n e u t i c i a p r o a p e
de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de
oficiale a trecutului apropiat se d a t o r e a z ă faptului că funcţia ei
1989, erau, în principiu, rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul
justificatoare p o a t e fi lesne extinsă dinspre elite spre ansamblul
fidelităţii, d e c l a r a t e p u b l i c sau a s u m a t e tacit, faţă de ideologia
societăţii. N a ţ i u n e a în întregul său este astfel scutită dc orice fel
şi/sau instituţiile s o c i a l i s m u l u i de stat. P r e t i n z â n d astăzi că la
de vinovăţie. în ciuda aparenţelor, c o m u n i s m u l nu ar fost, aşadar,
originea poziţiilor lor actuale de dominaţie (în politică, adminis­
o experienţă istorică ce s-ar lăsa clasată sub z o d i a autenticităţii.
traţie, afaceri sau cultură) se află în exclusivitate meritul personal,
R o m â n i i i-au purtat şi i-au p r o n u n ţ a t s i m b o l u r i l e fără î n s ă a se
ei sunt cei m a i interesaţi să şteargă c o m u n i s m u l din m e m o r i a
identifica cu acestea. Ei par să pretindă că au trăit cu adevărat în
colectivă.
cu totul alt sit etic decât cel care le-a fost oferit de regim.
Aşadar, politicienii şi intelectualii posteomunişti se dovedesc
Cercetătorii şi disidenţii care s-au consacrat analizei c o m u ­
categoriile cele mai m o t i v a t e în strădania de a crea şi difuza o
nismului sunt u n a n i m i în a descrie cultura politică totalitară sub
interpretare mitologică a c o m u n i s m u l u i cât m a i larg împărtăşită.
s e m n u l limbajului dublu. Ni se s p u n e că o a m e n i i o b i ş n u i a u să
Potrivit acestei mitologii cu rost de m o d e l explicativ, comunismul
ţină a d e v ă r u l în sinea lor, să-1 î m p ă r t ă ş e a s c ă d o a r u n u i n u m ă r
nu ar fi fost un produs al industriei politice româneşti, ci un articol
restrâns de apropiaţi, p r i e t e n i şi m e m b r i ai familiei; în s c h i m b ,
de import a! cărui c o n s u m a fost i m p u s din exterior şi cu forţa.
ci îşi r o s t e a u în public d e v o t a m e n t u l faţă de Partidul C o m u n i s t
R o m â n i a a devenit o ţară c o m u n i s t ă ca rezultat al celui de-al
şi faţă de politicile sale e c o n o m i c e şi sociale. O a m e n i i foloseau
doilea război mondial şi, m a i ales, al ocupaţiei sovietice. Antico­
deci, în m o d curent, d o u ă limbaje: u n u l privat, prin intermediul
m u n i ş t i prin natură, r o m â n i i s-ar fi î n c l i n a t p u r şi simplu sub
căruia se formulau adevărurile referitoare la societate şi u n u l
p o v a r a istoriei şi ar fi î n d u r a t un r e g i m pe c a r e l-au detestat în
public, utilizat p e n t r u e x p r i m a r e a principiilor ideologice privi­
f o n d lor interior chiar şi atunci c â n d p ă r e a u să-1 sprijine şi să-1
toare la cunoaşterea adevărului societăţii.
aclame. Românii n-ar fi fost deci niciodată atinşi cu adevărat de
Se presupune astăzi că, prin aceast soi de „diglosie m o r a l ă " 1 ,
c o m u n i s m , ci doar victimele u n u i c o m p l o t internaţional (aliaţii
românii - ca, de altfel, ruşii, cehii ori bulgarii - îşi e x p r i m a u de
occidentali au cedat R o m â n i a lui Stalin la Yalta, agenţi sovietici
fapt rezistenţa, d a c ă nu chiar disidenţa. S i s t e m u l î n ş e l a s e toate
de origine evreiască sau m a g h i a r ă au organizat r e p r e s i u n e a din
aşteptările, ideologia t r a n s f o r m a s e a m ă g i r e a în politică de stat,
anii ' 5 0 e t c ) .
deci sistemul şi statul meritau să fie amăgite şi înşelate la r â n d u l
Cu excepţia lui Ceauşescu şi a altor câtorva ierarhi de partid,
nici un român nu pare să se simtă răspunzător - şi nici nu este ţinut
1
Corneliu COPOSU, Confesiuni, dialoguri cu D. Alexandru, Anastasia,
responsabil - pentru epurarea şi/sau eliminarea elitelor tradiţionale. Bucureşti, 1996, p. 127, califică moral limbajul dublu drept „complex al relei-
credinţe".
Pe această cale, nu numai că dezbaterea publică asupra „problemei

30 31
 lor. Probabil însă că limbajul dublu nu a fost atât un m o d de a
respinge totalitarismul ca atare, cât o m a n i e r ă de a m a r c a refuzul
social de a participa cu adevărat şi cu adevărul propriei p e r s o a n e
la constituirea unei sfere publice a u t o n o m e .
Pentru r o m â n i , însăşi existenţa Partidului C o m u n i s t ca
formaţie de m a s ă şi ca organizaţie m o b i l i z a t o a r e reprezenta o
noutate absolută. Viaţa partizană dinainte de 1945 se desfăşurase
în cadre sociale e x t r e m de restrânse, fiind rezervată elitelor
centrale, notabilităţilor locale şi birocraţiei statale. Constituţia îi
p e r m i t e a regelui să d e s e m n e z e în chip arbitrar un partid care să
formeze guvernul şi care, ulterior, să organizeze alegeri generale
al căror singur rost era acela de a confirma alegerea regelui. Nici
un partid nu a pierdut un astfel de scrutin, în care era convocată
o populaţie pe j u m ă t a t e analfabetă şi rurală în proporţie de 80%.
Partidul C o m u n i s t a fost tot atât de dispus ca şi partidele
interbelice să câştige toate alegerile dintre 1946 şi 1989. Carac­
terul discreţionar şi irclevant al unui a s e m e n e a tip de consultare
populară era însă evident. Partidul nu s-a m u l ţ u m i t să legitimeze
prin vot o alegere ilegitimă prin caracterul ei n e d e m o c r a t i c .
Partidul nu dorea atât să reprezinte societatea, cât să devină socie­
tatea însăşi. De aceea, cu un an înainte de dispariţia sa, partidul
ajunsese s ă înroleze î n r â n d u r i l e sale 2 3 % din p o p u l a ţ i a adultă
şi 3 3 % din populaţia activă 1 .
In plus, partidul a instituit o reţea de structuri (organizaţii ale
democraţiei şi unităţii socialiste, comitete ale o a m e n i l o r muncii,
sindicate, asociaţii profesionale, organizaţii de copii şi tineret etc.)
c h e m a t e , în principiu, să d e c i d ă asupra tuturor p r o b l e m e l o r poli­
tice, e c o n o m i c e şi sociale. în realitate, nici un fel de decizie nu
era luată la nivelul acestor structuri, al căror rol era, m a i degrabă,
acela de a celebra raţionalitatea deciziilor luate la vârf. C o m u n i s ­
mul a încercat astfel să g e n e r e z e o (fără îndoială perversă) c o m u ­
nitate politică într-o societate care nu c u n o s c u s e p â n ă atunci nici
o altă formă de solidaritate civilă cu excepţia etnicităţii.
1
„Register of Communist Parties", in Richard F. STAAR, editor, Yearbook
on International Communist Affairs 1988, Hoover Institution Press, Stanford
University, Stanford, Ca., 1988, pp. xii-xxx şi 304.
32
Limbajul dublu ar fi, prin u r m a r e , d o v a d a m o r a l ă a separării
dintre sfera privată şi cea publică, separare petrecută abia în era
totalitară a istoriei româneşti. A d â n c i r e a acestui clivaj, obligaţia
fiecărei persoane de a u r m ă r i nu n u m a i interesele sale private, ci
de a acţiona ca agent al binelui c o m u n (indiferent cât de eronat
era definit acest b i n e şi cât de artificial era constituită c o m u n i ­
tatea) explică în b u n ă m ă s u r ă p r ă b u ş i r e a finală a c o m u n i s m u l u i
prin pierderea sprijinului popular. C o m u n i s m u l a fost în cele din
urmă privit cu ostilitate pentru că se o p u n e a unei lungi tradiţii de
anomie şi individualism rural.
Limbajul dublu s-a putut manifesta sub trăsăturile u n u i loc
al unei rezistenţe deopotrivă anti-comunitare şi anti-comuniste şi
datorită faptului că ideea unei o p o z i ţ i i p u b l i c e a r ă m a s străină
societăţii r o m â n e ş t i . Acesta este u n u l din m o t i v e l e p e n t r u care
românii, spre deosebire de cehi, p o l o n e z i sau chiar ruşi, au fost
nevoiţi să trăiască experienţa u n e i deconstrucţii r e v o l u ţ i o n a r e a
comunismului.
Cetăţeanul: un obiect politic neidentificat
D a c ă tranziţia r o m â n e a s c ă s-ar d e c i d e să-şi ofere un s c o p
politic clar, acesta ar trebui să fie demodernizarea, aşa c u m
aceasta este definită de Alain Touraine 1 . într-o lume sfâşiată între
afirmarea, adesea violentă, a identităţilor c o m u n i t a r e şi exigenţa
omologării globale a comportamentelor, poate fi inventat, la scară
umană, un spaţiu locuit de un subiect politic pe de-a-ntregul nou,
capabil să refuze rolurile sociale ce-i sunt repartizate din oficiu şi
să reziste printr-un efort p e r m a n e n t de p r o d u c e r e de sine atât
claustrării identitare, cât şi uniformizării culturale.
într-un a n u m e fel, prin p r i m a t u l conferit persoanei în raport
cu naţiunea, constituţiile de inspiraţie c r e ş t i n - d e m o c r a t ă ale
Germaniei şi Italiei au inaugurat procesul de d e m o d e r n i z a r e juri­
dică a subiectului politic. Efortul de construcţie e u r o p e a n ă , prin
dezbaterea asupra suveranităţii pe care a declanşat-o, tinde să se
constituie, la rândul său, într-o practică lentă a demodernizării.
1
Alain TOURAINE, Pourrons-nous vivre ensemble ? Egaux el differenls,
Fayard, Paris, 1997, pp. 34-72.
33
 A p r o x i m a t i v j u m ă t a t e din d r e p t u l pozitiv al ţărilor din
U n i u n e a E u r o p e a n ă a încetat să m a i fie expresia directă a voinţei
statelor m e m b r e . Această legislaţie c o m u n ă nu este numai rezul­
tatul u n e i pierderi c o n s i m ţ i t e de suveranitate, ci se situează la
capătul u n u i f e n o m e n de redefinire a suveranităţii înseşi. S-ar
p ă r e a că dreptul c o m u n i t a r trebuie văzut m a i puţin ca un mijloc
j u r i d i c de p r o d u c ţ i e a u n e i suveranităţi supra-statale, cât ca o
operaţie politică de redistribuire a suveranităţii dinspre state
înspre cetăţeni.
C u r t e a de Justiţie de la L u x e m b u r g , alături de n o r m e l e
europene de protecţie a consumatorului ori de cele referitoare la
c o n c u r e n ţ ă , r e p r e z i n t ă tot atâtea i n s t r u m e n t e prin i n t e r m e d i u l
cărora î n c e p e să se schiţeze o a n u m e paritate de statut politico-
juridic între voinţa statului şi cea a cetăţeanului, c h e m a t e deopo­
trivă să asculte de aceeaşi instanţă jurisdicţională. Pe a s e m e n e a
căi, în a p a r e n ţ ă e x t r e m de t e h n i c e şi de birocratice, cetăţeanul
e u r o p e a n capătă p a s cu pas posibilitatea - dar şi temeiul legal -
de a stabili excepţia în raporturile sale cu statul, ceea ce înseamnă
că el este pe p u n c t u l de a deveni titularul unei funcţii p â n ă atunci
exclusiv regaliene. Principiul intangibil al suveranităţii naţionale
indivizibile, piatră de t e m e l i e a m o d e r n i t ă ţ i i politice, p r i m e ş t e
astfel o lovitură discretă, dar decisivă, cetăţeanul descoperindu-şi
vocaţia de subiect politic al demodernizării.
Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după război în Centrul
şi Sudul Europei şi de ceea ce se petrece de atunci în sânul Uniunii
Europene, răsturnarea regimului totalitar în R o m â n i a nu a avut ca
principal beneficiar cetăţeanul şi nu a fost însoţită de o p u n e r e
categorică în discuţie a structurii, funcţiei şi menirii statului.
Pe dc o parte, cetăţeanul r ă m â n e un obiect politic neidenti­
ficat, atât în litera şi spiritul Constituţiei din 1991, cât şi în orizon­
tul practicilor de guvernare. Iar pe de altă parte, totalitarismul nu
a p r i m i t un d i a g n o s t i c politic p e n t r u că au lipsit cu desăvârşire
gânditorii interesaţi să-1 supună unei analize cu adevărat sistema­
tice şi critice, d a c ă nu c u m v a au fost p u r şi simplu absenţi gân­
ditorii ca atare.
Indiferenţi la i m p e r a t i v e l e etice şi în a b s e n ţ a u n e i legături
sociale care să-i transforme dintr-un p o p o r natural într-o societate
34
politică, românii se c o m p l a c în rutina modernităţii, care pentru ei
poartă încă n u m e l e statului-naţiune.
Opinii şi opinie publică
Conceperea tranziţiei ca un proces istoric ce se cuvine să aibă
drept p u n c t de p l e c a r e statul întrupat în n a ţ i u n e , fie că a c e s t a
trebuie decpnstruit sau doar reformat, echivaleaz% t cu construirea
unei analitici a puterii c a p a b i l ă să facă e c o n o m i e de valori. La
urma urmelor, tranziţia are n e v o i e de o h e r m e n e u t i c ă şi, pe cale
de consecinţă, de o categorie de interpreţi ai „adevărului". In acest
context, recursul la cultură şi ingerinţa s i s t e m a t i c ă şi critică a
„intelectualilor" în f e n o m e n u l politic ar p u t e a fi o politică
desfăşurată cu ajutorul u n e i strategii diferite a discursului, o
strategie cârmuită de valori.
C u l t u r a este c a p a b i l ă să codifice p u t e r e a , îi p o a t e furniza
puterii reperele sale axiologice, îi p o a t e i m p u n e exigenţele sale
de adevăr, îi p o a t e servi drept sistem de reprezentare. Controlul
asupra valorilor este deja o o p ţ i u n e politică şi însăşi calea c a r e
îi poate duce pe intelectuali în vecinătatea puterii. A decide ce este
şi ce nu este adevărat, a p u n e stăpânire pe imperiul imaginilor şi
modelelor care este cultura, a cenzura discursul şi practicile clasei
politice (ca şi c u m , în faţa puterii, o atitudine reticentă şi critică
ar fi întotdeauna obligatorie), iată elementele din care se clădeşte
autoritatea publică a intelectualilor. A critica sistematic puterea în
funcţie este, fără îndoială, un m o d de afirmare a propriei puteri.
Intelectualii şi „purtătorii de c u v â n t " ai opiniei p u b l i c e
(jurnalişti şi activişti civici) nu şi-au asumat, d u p ă d e c e m b r i e
1989, funcţia ce le-ar fi revenit de drept, a c e e a de a o r g a n i z a
d e z b a t e r e a politică şi de a-i p r o p u n e t e r m e n i i , obiectivele şi
m e t o d a . Ei şi-au atribuit, în s c h i m b , exclusivitatea conştiinţei
morale, a interpretării rolului celui c h e m a t să p u n ă în p e r m a n e n ţ ă
la îndoială orientarea etică a actului de guvernare.
Acesta este motivul p e n t r u care u n a din întrebările cele m a i
tulburătoare ale epocii de tranziţie ar p u t e a fi formulată în m o d u l
u r m ă t o r : j o a c ă oare critica politică u n rol d e m o c r a t i c într-o
35
 societate în curs de d e m o c r a t i z a r e ? D i n perspectiva consolidării
d e m o c r a t i c e , această critică ar trebui să î n d e p l i n e a s c ă cel puţin
trei funcţii majore. P r i m a ar fi a c e e a de a a c ţ i o n a ca un fel de
lichidator al raţiunii de stat, t o a t e a c t e l e şi faptele puterii ajun­
gând, prin intermediul ei, cât m a i transparente pentru societate. A
doua funcţie ar urmări ca, prin m o d u l în care este descrisă, socie­
tatea să devină vizibilă, la r â n d u l său, în ochii puterii. în sfârşit,
a treia funcţie, o a r e c u m p e d a g o g i c ă , ar fi c e a a socializării
d e m o c r a t i c e : d e m e r s u l critic este c h e m a t să difuzeze, să explice
şi să i n t e r o g h e z e valorile, p r a c t i c i l e şi p r o c e d u r i l e c o m u n e ale
democraţiei.
L o c u l social al acestei critici politice a devenit, d u p ă căderea
c o m u n i s m u l u i , presa, f i e e a d e atitudine, d e opinie sau d e
informaţie. N u m a i că, a p a r e n t incapabilă să-şi a s u m e cele trei
funcţii ce revin criticii politice într-o societate democratică, presa
r o m â n e a s c ă d e tranziţie n u s e r e c o m a n d ă , î n cele m a i m u l t e
cazuri, decât ca un decalc anticomunist al vechii prese comuniste.
Presa tranziţiei - ca şi intelectualii care recurg la serviciile ei - nu
p u n e întrebări, nu-şi p u n e la îndoială propriile opinii şi informaţii,
îşi afirmă părerile ca şi c u m ele ar fi singurele corecte, temeinice
şi autorizate. Presa r o m â n e a s c ă de tranziţie, ca şi vechea presă de
partid, este o presă de autoritate. Ispita dubiului, a incertitudinii,
a aproximativului, a parţialului nu o încearcă niciodată. Presa nu
află, ci ştie. Ea nu iscodeşte, ci decide. Diferenţa este că izvorul
autorităţii presei c o m u n i s t e se situa în afara acesteia, în partidul
î n a r m a t cu instrumentele socialismului ştiinţific şi cunoscător al
sensului istoriei, în v r e m e ce presa posteomunistă s-a autoînvestit
cu o autoritate i m a n e n t ă pe care o justifică în b a z a p r e z u m p ţ i e i
potrivit c ă r e i a ea este s i n g u r a o g l i n d ă fidelă şi p e r m a n e n t ă a
opiniei p u b l i c e . P r e s a se d o r e ş t e „ p u r t ă t o a r e de c u v â n t " a
societăţii, dar nu face, în realitate, decât să inventeze cuvinte în
n u m e l e unei societăţi pe care nu se străduişte să o c u n o a s c ă şi din
p a r t e a căreia nu a p r i m i t nici un fel de m a n d a t care să c o n ţ i n ă
termeni de reprezentativitate.
în practică, presa r o m â n e a s c ă funcţionează ca un substitut al
opiniei publice. Ea nu este un m e d i u de raţionalizare şi de clasi­
ficare a tendinţelor d o m i n a n t e în societate, ci chiar locul în care
36
se p r o d u c nu doar curentele de opinie atribuite societăţii, ci chiar
1
problemele sociale ca atare . S-ar părea că, de fapt, opinia publi­
că nici m ă c a r nu există ca atare, cu statut de obiect social natural
şi spontan. Opinia publică este, m a i degrabă, o construcţie socială
c e r e c u r g e rareori l a p r o c e d u r i i n o c e n t e . O p i n i a p u b l i c ă n u s e
d e s c o p e r ă şi nu se extrage din a d â n c u l societăţii, aşa c u m se
scoate cărbunele din mină. D i m p o t r i v ă , opinia p u b l i c ă se elabo­
rează d u p ă m o d e l u l sinfetizării unui p r o d u s c h i m i c în condiţii de
laborator. La nivelul opiniei, există rareori răspunsuri care preced
întrebările, iar o întrebare formulată într-un a n u m e fel are cali­
tatea de a determina un n u m ă r limitat şi previzibil de răspunsuri.
De ce nutreşte presa r o m â n e a s c ă ambiţia - nu n u m a i naivă,
dar şi z a d a r n i c ă - de a fi o „ o g l i n d ă fidelă" a opiniei p u b l i c e ?
Pentru că, u r m â n d e x e m p l u l p r e d e c e s o a r e i sale c o m u n i s t e , s e
dovedeşte profund ostilă democraţiei reprezentative. Aceasta din
u r m ă are, pe l â n g ă m u l t e alte trăsături, şi pe a c e e a de a fi o
procedură de unificare politică a societăţii. O societate „naturală",
deci u n a fragmentată şi conflicmală, nu se manifestă sub specia
corpului politic decât prin tehnica reprezentării. O societate nu se
constituie politic decât cu preţul unei devoluţii imediate a unităţii
sale către un corp reprezentativ. C o r p u l politic al unei naţiuni nu
există, în democraţia reprezentativă, decât în m ă s u r a în care este
absorbit integral de o r e p r e z e n t a n ţ ă n a ţ i o n a l ă . Cu acest titlu,
corpul reprezentativ, a d i c ă P a r l a m e n t u l , este singura instanţă
autorizată să dea glas unor opinii cu adevărat „ p u b l i c e " în materie
politică. Căci, în democraţie, reprezentarea nu are o fire proprie,
nu are altă substanţă politică d e c â t c e a pe care i-o încredinţează
prin delegare publicul care o instituie. în n u m e l e libertăţii cuvân­
tului, cetăţenii - alături de grupurile de interese (inclusiv grupu­
rile de presă) ori de cercurile intelectuale - sunt îndreptăţiţi să-şi
exprime opiniile politice, fiind însă conştienţi de faptul că aceste
păreri, deşi î m p r u m u t ă o formă publică (în calitate de exerciţiu al
unei libertăţi publice), sunt fundamental c o n d a m n a t e să r ă m â n ă
opinii particulare. Nu ar exista, aşadar, o o p i n i e publică, p e n t r u
1
E.g. Philippe CHAMPAGNE, „La construction mediatique des 'malai-
ses sociaux'", Actes de la recherche en sciences sociales, 90, 1991, pp. 64-75.
că nu există nici un s i n g u r p u b l i c , ci o m u l t i t u d i n e de a u d i e n ţ e
sociale ale căror păreri pot fi distribuite, într-o situaţie dată, pe o
1
curbă de opinii u n i m o d a l ă în formă de clopot .
Singura opinie autentică şi reprezentativă a unei naţiuni este
opinia Parlamentului acelei naţiuni. Nici intelectualii şi nici presa
nu p o t p r e t i n d e că ştiu m a i b i n e d e c â t P a r l a m e n t u l - oricât de
dezamăgitoare ar fi prestaţia acestuia - ce crede o societate despre
o a n u m i t ă p r o b l e m ă politică. Riscul u n e i a s e m e n e a prezumţii -
a s u m a t sistematic de p r e s a r o m â n e a s c ă - este ca m a s s - m e d i a ,
chiar dacă are dreptate într-o situaţie dată, sa devină o instituţie
antidemocratică.
Cultura locurilor comune
Pe de altă parte, se întâmplă că în R o m â n i a postcomunistă nu
trec drept interpreţi avizaţi (şi, uneori, redutabili) ai politicii decât
cei c a r e se d e d i c ă analizei micro-politice. R e n u m e de „analist
p o l i t i c " nu-şi fac, de regulă, decât cei care se consacră interpre­
tării sondajelor, lecturii rezultatelor alegerilor, comentariului (de
regulă acid şi anecdotic) al celui m a i recent e v e n i m e n t din viaţa
politică, desluşirii relaţiilor dintre p a r t i d e şi dintre politicieni,
elucidării fenomenelor de corupţie şi denunţării abuzurilor auto­
rităţilor şi agenţilor p u b l i c i . R e p u t a ţ i e de „analist p o l i t i c " nu
dobândeşte, în cele m a i m u l t e cazuri, decât scriitorul, publicistul,
eseisml şi, m a i rar, sociologul care etalează în mediile de infor­
mare câteva fărâme de cunoaştere empirică şi m a i ales dacă o face
într-un regim stilistic vibrant.
Este drept că se r e m a r c ă pretutindeni o intruziune licită, un
fel de drept de ingerinţă a nespecialiştilor în d o m e n i u l reflecţiei
asupra politicului, f e n o m e n generalizat c a r e d u c e c u g â n d u l l a
isegoria a t h e n i e n i l o r e p o c i i clasice. D e m o c r a ţ i a antică se î n t e ­
meia pe libertatea şi îndreptăţirea oricui de a lua cuvântul înaintea
tuturor în chestiuni care privesc pe toată lumea, în p r o b l e m e care
ţin, cu alte c u v i n t e , de b i n e l e c o m u n , de treburile publice, de
1
Giovanni SARTORI, Elementi di teoria politica, II Mulino, Bologna,
1987, pp. 197 sq.
38
1
politică. Căci, potrivit u n u i m i t transmis de P r o t a g o r a s , Z e u s a
distribuit tuturor oamenilor o c o m p e t e n ţ ă politică egală, o virtute
c o m u n ă , o p r i c e p e r e în t r e b u r i l e cetăţii ce nu p r e s u p u n e o
specializare prealabilă, o „ t e h n i c ă " specifică, d e p r i n s ă în u r m a
unui l u n g exerciţiu, aşa c u m solicită alte î n d e l e t n i c i r i u m a n e
(arhitectura, arta războiului, navigaţia e t c ) .
N u m a i c ă această c o m p e t e n ţ ă u n i v e r s a l ă î n d o m e n i u l
politicii, care p o a t e fi c o n s i d e r a t ă drept un m i t fondator al
democraţiei, s-a dovedit, în cele din u r m ă , a nu fi de ordin
cognitiv. Cu toate acestea, raţiunea m o d e r n ă , ale cărei exigenţe îl
obligă pe specialist să-şi declare i n c o m p e t e n ţ a în alte d o m e n i i
decât cel p e n t r u care s-a pregătit, îi cere nespecialistului, adică
cetăţeanului, oricare ar fi nivelul său de educaţie şi de informaţie,
să se p r o n u n ţ e în treburile politice, să fie p r e o c u p a t de politică 2 .
Fireşte, cel căruia îi lipseşte pregătirea poliţistului nu se va încu-
inenta pe tărâmul teoriei politice sau al analizei politice c o m p a ­
rate, d a r se va simţi în largul său şi î n d e m n a t să-şi formuleze
opiniile la auzul cifrelor şi procentelor u n u i sondaj ori î n a r m a t cu
ultima declaraţie de presă a u n u i ministru. Politicienii înşişi,
eseiştii şi jurnaliştii, ba chiar şi cetăţenii obişnuiţi, se socotesc
mult prea competenţi în m a t e r i e de politică pentru a putea realiza
că politica, ca şi filosofia, istoria sau dreptul, formează obiectul
de studiu al unei discipline ştiinţifice.
N u m a i că, atunci c â n d este vorba de ştiinţă, inclusiv de cea
politică, uşurinţa de a scrie o r i c u m şi despre orice se d o v e d e ş t e
a fi, în cele din urmă, doar celălalt n u m e al ignoranţei. A ş a c u m
este practicată în R o m â n i a post-totalitară, interpretarea politicii
nu influenţează politica şi nici nu contribuie la m a t u r i z a r e a unei
culturi politice democratice. R o m â n i i nu au încă o cultură politică
c o m u n ă , ci doar o cultură a locurilor c o m u n e .
1
Protagoras, 322a-323a, in PLATON, Opere, I ed. P. Creţia, C. Noica,
trad. rom. Ş. Mironescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975,
pp. 437-438.
2
Cf. analiza lui Giovanni SARTORI, The Theory of Democracy Revisiled,
ChatamHouse, Chatam, N.J., 1987, pp. 106-107.
 Discursul anti-antidemocratic
S-ar p u t e a s p u n e c h i a r că cel m a i i m p o r t a n t m o m e n t din
istoria intelectuală a democraţiei româneşti postcomuniste a fost
apariţia ziarului România Mare şi, ulterior, înfiinţarea partidului
cu acelaşi n u m e , a m b e l e p r o m o t o a r e ale unui discurs p u b l i c ce
utilizează în m o d u l cel m a i c o m p l e t întregul inventar de locuri
c o m u n e al n a ţ i o n a l i s m u l u i înţeles în c h e i e e t n i c ă şi religioasă.
Probabil că afirmaţia va p ă r e a mult m a i puţin provocatoare după
e n u m e r a r e a câtorva din beneficiile majore pe care dublul eveni­
m e n t din anul 1990 le-a adus în cele m a i diverse sfere ale
spaţiului public.
M a i întâi, sute de studenţi în istorie, ştiinţe politice, litere ori
sociologie au beneficiat de un subiect gata făcut pentru lucrările
lor de licenţă, pentru dizertaţiile sau tezele de doctorat pe care le-au
susţinut în universităţi r o m â n e ş t i sau occidentale. Subiectul le-a
dat nu numai ocazia de a a r g u m e n t a „ e x c e p ţ i o n a l i s m u l " acestei
trăsături a vieţii politice româneşti, dar şi de a-şi dovedi propriul
ataşament pentru valorile democratice.
Apoi, n u m e r o ş i intelectuali, publicişti, ziarişti, scriitori şi
istorici români şi-au ales România Mare, chiar de la primul n u m ă r
al acesteia, drept a d v e r s a r prin definiţie şi prin incapacitate de
autodefinire. C u m altfel să-ţi probezi spiritul democratic, dacă nu
criticând sistematic şi n e c r u ţ ă t o r tot c e e a ce susţine C o r n e l i u
Vădim Tudor (ca şi alţi prieteni ai săi politici şi/sau culturali) în
calitate de director de revistă şi de preşedinte de partid? într-ade­
văr, datorită diversităţii orientărilor intelectuale şi istoriilor
p e r s o n a l e ale c o n d u c e r i i sale, Frontul Salvării N a ţ i o n a l e nu s-a
pretat, în primii ani ' 9 0 , decât la o utilizare ideologică bazată pe
o distincţie elementară şi intuitivă între neo/cripto/ex-comunişti
pe de o parte şi anticomunişti pe de altă parte. în schimb, intrarea
în scenă a Partidului R o m â n i a M a r e a dus la constituirea, pe cale
negativă, a u n u i b i p o l a r i s m propriu-zis politic, ce-i o p u n e pe
democraţi extremiştilor.
Desigur, m a r e l e beneficiar al acestui b i p o l a r i s m a fost, la
alegerile din 2000, I o n Iliescu, dintr-o dată c a n d i d a t al tuturor
„forţelor democratice" împotriva liderului radical-naţionalist C V
40
Tudor. Pe aceeaşi cale, Partidul Social D e m o c r a t s-a p u t u t p r e ­
zenta o a r e c u m legitim drept m a r e l e partid al centrului democra­
tic, drept singura mişcare politică capabilă să stăvilească ascen­
siunea electorală a extremismului. Prin aceeaşi mişcare, U n i u n e a
D e m o c r a t ă a M a g h i a r i l o r şi-a c o n s o l i d a t legitimitatea în ochii
propriilor alegători şi ai observatorilor străini. Cine ar putea nega
că, atâta t i m p cât şovinismul r o m â n e s c are o expresie politică
semnificativă, minorităţile naţionale trebuie să-şi întărească capa­
citatea de reprezentare parlamentară a propriilor interese comunitare?
în sfârşit, Partidul R o m â n i a M a r e şi publicaţiile sale
constituie o resursă de l e g i t i m a r e d e m o c r a t i c ă de n e î n l o c u i t nu
numai pentru actori politici majori, de tipul preşedintelui Iliescu
sau al P S D , dar şi pentru o întreagă populaţie de autori de cărţi,
studii şi r a p o a r t e despre n a ţ i o n a l i s m , o r t o d o x i s m , c o n s p i r a ţ i o -
nism, radicalism, antisemitism şi alte maladii ce p a r să fi infectat
corpul politic al românilor. C e l m a i adesea, astfel de autori fac
carieră universitară, d o b â n d e s c r e p u t a ţ i e intelectuală ori obţin
finanţări internaţionale pentru proiecte de c e r c e t a r e din simplul
motiv că R o m â n i a M a r e (partidul, publicaţia şi ideile pe care
acestea se bizuie) există. în absenţa ei, toţi cei care şi-au făcut o
meserie din lectura critică a discursurilor ţinute şi susţinute de
alţii ar dispărea subit din orizontul atenţiei publice.
Aş fi înclinat să spun că, în R o m â n i a , teoreticienii şi exegeţii
democraţiei sunt o raritate, d u p ă c u m tot atât de rar se găsesc şi
politicieni inspiraţi, în practica g u v e r n a m e n t a l ă sau în opoziţie,
de valori democratice. Societatea românească abundă însă în poli­
ticieni, ziarişti şi intelectuali care c o n d a m n ă şi se opun discursului
radical şi extremist de tip naţionalist. Ei trec, în proprii lor < "hi şi
în cei ai publicului, drept democraţi printr-o dublă negaţie, adică
n u m a i în m ă s u r a în care se m a n i f e s t ă ca a n t i - a n t i d e m o c r a ţ i . în
politica r o m â n e a s c ă , discursul naţionalist p a r e d e c i a fi indis­
pensabil. Fără el, p r e a puţini politicieni, intelectuali şi jurnalişti
ar m a i avea prilejul să-şi arate d e v o t a m e n t u l p e n t r u democraţie.
Discursul naţionalist nu se dovedeşte a fi d o a r indispensabil.
El este totodată şi inevitabil. Societăţi occidentale cu un îndelung
exerciţiu al democraţiei (sau m ă c a r mai lung decât cel românesc),
p r e c u m c e a a m e r i c a n ă , franceză, nord-italiană, flamandă sau
41
austriacă nu numai că nu l-au putut elimina sau m ă c a r izola, dar
sunt nevoite chiar să-i facă loc în guverne, parlamente, primării,
presă şi universităţi. Faptul, n e p l ă c u t în sine, nu este n e a p ă r a t
îngrijorător, atâta v r e m e cât discursurile d e m o c r a t i c , civic şi
liberal au rădăcini înfipte a d â n c în ţesutul intelectual şi politic al
societăţilor respective. în a s e m e n e a societăţi, discursul naţionalist
este cel care p a r a z i t e a z ă şi d i s t o r s i o n e a z ă temele d e m o c r a t i c e ,
civice şi liberale, a p ă r â n d în m a r g i n e a lor şi ori de câte ori
sistemul democratic nu se grăbeşte să-şi ţină promisiunile sau nu
o face în mod convingător.
Dimpotrivă, în R o m â n i a , discursul democratic devine d o m i ­
CAPITOLUL I
nant în m a r g i n e a e x t r e m i s m u l u i şi printr-un efect de parazitare
a discursului naţionalist. Foşti ofiţeri de securitate, foşti activişti,
scriitori şi ziarişti c o m u n i ş t i ori, p u r şi simplu, foşti a n o n i m i al
Comunismul ca etica a
căror intelect n-a fost niciodată vizitat dc vreo idee sunt împinşi iresponsabilităţii
de mecanica confruntării cu radicalismul României Mari către un
c e n t r a intelectual şi politic cc-i transformă, d u p ă caz, în d e m o ­
craţi, în liberali şi în conştiinţe civice.
în politica şi în cultura românească, democrat autentic devine
mai ales cel care d e n u n ţ ă discursul naţionalist, cel care se arată
îngrijorat de succesul electoral al n a ţ i o n a l i s m u l u i , cel care se
r e c o m a n d ă c a adversar a l lui C V T u d o r ş i a l celor care împăr­
tăşesc convingerile acestuia. Lipsită în anii c o m u n i s m u l u i de o
opoziţie ori m ă c a r de o disidenţă intelectuală c o e r e n t ă şi siste­
matică, care să fi putut j u c a rolul unui p e d a g o g autonom al d e m o ­
craţiei, societatea r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă a fost constrânsă să
inventeze limbajul şi temele democratice prin tehnica contrastului
cu discursul naţionalist a n t i d e m o c r a t i c . Cu acest titlu, calitatea
d e m o c r a ţ i e i r o m â n e ş t i r ă m â n e încă d e p e n d e n t ă d e vigoarea
extremismului. D a c ă într-o b u n ă zi acesta ar dispare, democraţia
însăşi ar fi a m e n i n ţ a t ă . C u m ar m a i p u t e a dovedi atunci cei m a i
mulţi dintre politicieni ş i intelectuali, c a r e împărtăşesc c u C V
T u d o r a d e z i u n e a biografică la c o m u n i s m u l anilor ' 8 0 , că sunt
cuceriţi definitiv pentru d e m o c r a ţ i e ?
 Un monopol leneş

In calitate de b u n simbolic, c o m u n i s m u l r o m â n e s c a fost

abordat, de regulă, dintr-o s i n g u r ă p e r s p e c t i v ă m e t o d o l o g i c ă :
demitizarea. Cu alte cuvinte, reeonstniirea producţiei ideologice
realizate şi c o n s u m a t e în t o t a l i t a r i s m este privită ca o între­
prindere de tip deconstructiv şi se b u c u r ă de toate onorurile pe
care o a n u m i t ă cultură le acordă - sau le refuză - spiritului critic.
Mă întreb însă dacă analiza care, de câteva decenii, şi-a fixat
ca obiect istoric sistemul de reprezentări simbolice şi imaginarul
ideologic al regimurilor totalitare de tip sovietic nu a generat, la
rândul ei, o serie de stereotipuri interpretative. î n t r e b a r e a devine
aproape neliniştitoare a c u m , c â n d studierea c o m u n i s m u l u i este,
cel p u ţ i n p e n t r u istoria şi ştiinţa p o l i t i c ă din E s t u l e u r o p e a n , o
operaţiune intelectuală lipsită de riscuri politice, dacă nu chiar, în
unele cazuri nu întru totul izolate, un fel de r e v a n ş ă morală. Nu
suntem oare noi înşine în situaţia de a investiga c o m u n i s m u l cu
ajutorul u n o r i n s t r u m e n t e c o n c e p t u a l e şi m e t o d o l o g i c e atinse
uneori de u m b r a ideologiei şi a gândirii mitice? M a i grav încă, nu
ne lăsăm c u m v a prinşi în c a p c a n ă de temele pe care c o m u n i s m u l
le-a fabricat şi, schimbând doar termenii şi sensul demonstraţiei,
le folosim cu seninătate în c o n t i n u a r e , cu relativă b u n ă credinţă
şi cu sentimentul că nu facem altceva decât să d e s t r ă m ă m vălul
de iluzii care ne acoperă trecutul?
Pe scurt, există o a r e i n s t r u m e n t e c o n c e p t u a l e cu ajutorul
cărora o p e r e a z ă atât logocraţii r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e , cât şi
criticii acestor regimuri? Să fie oare vorba, şi pe acest plan, de un

45
t r i u m f perfid şi p o s t u m al c o m u n i s m u l u i care ne obligă să-1
privim în oglinda pe care şi-a pregătit-o singur din v r e m e ?
Totalitarismul ca monopol
Deşi p o s t e r i t a t e a c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c p a r e să fie
caracterizată de o r e p r e z e n t a r e a p r o a p e g e n e r a l ă a trecutului
apropiat sub specia totalitarismului, î n m o d p a r a d o x a l , a c e a s t ă
unanimitate intelectuală nu este însoţită (aşa c u m s-a întâmplat de
exemplu în societatea g e r m a n ă , m a i întâi sporadic, imediat d u p ă
cel de-al doilea război mondial, apoi sistematic la d o u ă decenii
d u p ă căderea n a z i s m u l u i ) de formularea - în primul rând etică,
nu neapărat şi politico-juridică - a unei „ p r o b l e m e a vinovăţiei"
(Die Schuldfrage1), întemeiată pe certimdinea că „fiecare om este
co-responsabil p e n t r u m o d u l în care este g u v e r n a t " 2 . De aceea,
felul în care experienţa socială şi individuală a celor cincizeci de
ani de c o m u n i s m este reflectată, p r e l u c r a t ă şi valorificată la
nivelul memoriei colective s-ar fi cuvenit să constituie, p r o b l e m a
etică centrală a societăţii româneşti posteomuniste.
în ciuda acestei e v i d e n t e dislocări a eticului de politic,
totalitarismul r ă m â n e probabil obiectul ideal în jurul căruia p o a t e
lua fiinţă - aşa c u m d o r e ş t e Albert O. H i r s c h m a n - o ştiinţă
social-morală, „în c a r e consideraţiile m o r a l e nu sunt r e p r i m a t e
sau lăsate d e o p a r t e , ci sunt sistematic a m e s t e c a t e în discuţia
analitică fără nici un sentiment de culpabilitate cu privire la lipsa
lor de integrare, în care s-ar trece de la p r e d i c ă la dovadă tot atât
de des pe cât de lesne, în care consideraţiile m o r a l e nu ar fi
introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe faţă" 3 .
1
Dezbaterea, care în Germania nu a avut loc cu adevărat decât începând
cu anii '60, a fost deschisă de cartea omonimă din 1946 a lui Karl JASPERS,
parţial tradusă în româneşte de G. Purdea, Texte filosofice, Editura Politică,
Bucureşti, 1986, pp. 34-80.
2
ÎB1DEM, p. 37.
3
Albert O. HIRSCHMAN, „Morality and the Social Sciences: ADurable
Tension", in Robcrt N. BELLAH, Paul RABINOW, William M. SULLIVAN,
Norma HAAN, editors, Social Science as Moral Inquiry, Columbia University
Press, New York, 1983, p. 31.
46
Studiul totalitarismului, indiferent d a c ă c h e i a sa de lectură
este e c o n o m i c ă sau politică, se găseşte a p r o a p e inevitabil prins
între d o u ă ispite: pe de-o parte, empirismul, iar de cealaltă parte,
moralismul. Intre expunerea neutră şi adesea lipsită de inspiraţie
a evenimentelor şi a cifrelor şi discursul mişcător despre m e m o r i e
şi suferinţă a fost rareori identificat un echilibru c o n v e n a b i l .
D o v a d a p a r e să excludă predica, iar predica nu socoteşte necesar
să recurgă la dovezi.
Dintr-o perspectivă e c o n o m i s t ă o a r e c u m elementară, totali­
tarismul poate fi descris ca m o n o p o l politic al unui partid u n i c 1 .
Se p r e s u p u n e , îndeobşte, că întregul p r o c e s de producţie, circu­
laţie şi distribuţie a bunurilor s i m b o l i c e din sfera socială era
controlat, riguros şi centralizat, de către P a r t i d u l C o m u n i s t .
Potrivit m o d e l u l u i marxist al m o n o p o l u l u i , a c e a s t ă d o m i n a ţ i e
m o n o p a r t i z a n ă ar fi avut sarcina de a înscrie în c o n t u l ierarhiei
c o m u n i s t e un profit politic m a x i m şi exclusiv. Pentru realizarea
acestui profit, partidul unic 2 era ţinut să împiedice atât încercările
de abandon, cât şi formele de protest.
O astfel de caracterizare a totalitarismului ca m o n o p o l politic
agresiv şi exploatator are, mai degrabă, o v a l o a r e omiletică. Ea
introduce, pe cale de consecinţă, t e m a neputinţei de a rezista la
o p r e s i u n e şi este m e n i t ă să şteargă diferenţa esenţială dintre
supunere şi susţinere. Avem de-a face, aşadar, cu un fel de morală
răsturnată al cărei rost este strict justificativ. Moralizarea excesivă
la care este supus totalitarismul d u p ă p r ă b u ş i r e a sa are rolul de
a face uitată lipsa oricărei d i m e n s i u n i etice a c o m p o r t a m e n t e l o r
sociale din totalitarism.
M o d e l u l hirschmanian
C u m poate fi înscrisă o atare observaţie ce adoptă, inevitabil,
tonul unei predici, într-o argumentaţie atentă la dovezi? E x a m i -
1
Michael WALLER, The End of the Communisi Monopoly, Manchester
University Press, Manchester and New York, 1993.
2
Ghita IONESCU, 77ie Polilics of the European Communist States,
Weidenfeld andNicolson, London, 1967, p. 42, atrage atenţia asupra contra­
dicţiei formale conţinute de formula partid unic: etimologic, partidul împarte,
divide, nu reprezintă, prin definiţie, decât un segment al societăţii.
47
n a r e a faptelor şi r e c u r s u l la conştiinţa p o t oare coabita ca ele­
m e n t e ale unui d e m e r s ştiinţific? Nu n u m a i ştiinţa social-morală
întrevăzută de H i r s c h m a n sugerează posibilitatea unei astfel de
conlocuiri, dar şi a p l i c a r e a m o d e l u l u i m o n o p o l u l u i leneş şi a
paradigmei c o m p l e m e n t a r e abandon/protest la experienţele isto­
rice succesive ale totalitarismului şi postcomunismului 1 . Hirschman
însuşi e v o c a m o n o p o l u l p a r t i d u l u i unic ca t e r e n de î n c e r c a r e a
teoriei sale, iar în 1993 îşi re formula ipotezele din 1970 în l u m i n a
analizei la care supusese căderea c o m u n i s m u l u i şi reorganizarea
autorităţii politice în E u r o p a centrală şi de est 2 . Teza centrală a
reflecţiei lui H i r s c h m a n ar p u t e a fi r e z u m a t ă astfel: o organizaţie
e c o n o m i c ă sau politică ale cărei p r o d u s e sau prestaţii cunosc un
declin se confruntă cu d o u ă tipuri de atitudini posibile din partea
c o n s u m a t o r i l o r , r e s p e c t i v ale m e m b r i l o r ori susţinătorilor.
A b a n d o n u l , defecţiunea, părăsirea c o m p a n i e i sau a organizaţiei
este p r i m a atitudine (exit), A doua atitudine imaginabilă (voice)
este protestul, reacţia critică, luarea de poziţii în sânul organizaţiei
faţă de care consumatorul sau susţinătorul nutreşte încă, în ciuda
declinului, un a n u m i t tip de loialitate care îl î m p i e d i c ă să o
abandoneze.
Fireşte, un a s e m e n e a m o d e l e x e m p l a r al c o m p o r t a m e n t u l u i
e c o n o m i c sau politic este valabil cu p r e c ă d e r e în sisteme
concurenţiale: e c o n o m i a de piaţă, respectiv democraţia pluralistă.
N u m a i în asemenea conjuncturi, abandonul sau protestul îşi pot
îndeplini cu claritate funcţia, a c e e a de a atrage atenţia asupra
declinului şi de a i m p u n e , eventual, din p a r t e a c o n d u c ă t o r i l o r
organizaţiei, luarea de m ă s u r i pentru îndreptarea situaţiei.
3
In realitate, după c u m au observat Brian Barry şi Hirschman
însuşi, alegerea între a b a n d o n şi protest are rareori un caracter net
şi raţional. Fiecare dintre cele d o u ă atitudini p r e s u p u n e un n u m ă r
1 unei organizaţii o m n i p o t e n t e , „ d e p r a d ă " , c a r e , p r i n c o n t r o l u l
Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice. andLoyalty. Responses lo Decline
in Firms, Organiza tio ns, and States, Harvard University Press, Cambridge,
Mass. and London, 1970.
3
IDEM, „Exit, Voice and the Fate of the German Democratic Republic.
An Essay in Conceptual History", WorldPolilics, 45, 1993, pp. 173-202.
2
Brian BARRY, recenzie la Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice, and
Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizalions, and States, Harvard
University Press, Cambridge, Mass. and London, 1970, in British Journal of
Politicul Science, 4, i 974, pp. 79-107.
48
de variante care au darul de a r e d u c e drastic c a p a c i t a t e a de
autoreglare a sistemului. Ne p u t e m astfel î n c h i p u i o p l e c a r e în
linişte a c o n s u m a t o r i l o r ori a susţinătorilor, a b a n d o n discret şi
uneori insesizabil ce nu induce imediat şi nemijlocit o reacţie dc
îndreptare din p a r t e a a d m i n i s t r a t o r i l o r organizaţiei aflate în
declin. D u p ă c u m p o a t e fi i m a g i n a t ă şi o t ă c e r e fără a b a n d o n ,
adică o n e m u l ţ u m i r e care nu se exprimă prin forme explicite de
protest, r e s e m n a r e a fiind, m a i ales în sistemele politice, fie u n a
din manifestările „ s l a b e " ale loialităţii, fie s e m n u l tacit al unei
asumări a neputinţei.
P o a t e fi evocată, în al treilea rând, şi o î n g e m ă n a r e a celor
d o u a atitudini e x e m p l a r e : p a r a d i g m a exit p o a t e fi însoţită şi
prelungită de contestare atunci c â n d nu se e p u i z e a z ă în s i m p l u l
gest de a b a n d o n , ci ia forma p r o t e s t u l u i formulat din exterior.
Acesta nu m a i are însă evidenta funcţie de autoreglare p e n t r u că
mesajul pe care îl transmite organizaţiei nu mai este de natură să-îi
evidenţieze decăderea, ci să m a r c h e z e o defecţiune în o r d i n e a
loialităţii care, în u l t i m ă instanţă, poate p r o v o c a un efect contrar
stopării declinului, printr-o reacţie defensivă şi autojustificativă
a administratorilor: am fost abandonaţi, ar putea spune aceştia, nu
pentru că organizaţia este prost condusă, ci p e n t r u că susţinătorii
ci nu sunt capabili dc fidelitate.
î n t r e b a r e a cea m a i tulburătoare ce p o a t e fi adresată acestui
model priveşte, desigur, valabilitatea lui în sistemele e c o n o m i c e
şi politice n e c o n c u r e n ţ i a l e . C u m f u n c ţ i o n e a z ă o a r e dialectica
exi t/voi ce într-un regim de m o n o p o l , ce pare să b l o c h e z e m e c a ­
nismele ce fac posibilă atât plecarea, cât şi contestarea? în acest
punct, H i r s c h m a n p r o p u n e o revizuire radicală a definiţiei tradi­
ţionale a monopolului. Ortodoxia e c o n o m i c ă (şi nu n u m a i cea de
filiaţie marxistă) îşi reprezintă, de regulă, m o n o p o l u l sub specia
absolut al p r o d u c e r i i , circulaţiei şi desfacerii a n u m i t o r b u n u r i ,
urmăreşte o m a x i m i z a r e n e m i l o a s ă a profitului.
Dimpotrivă, afirmă H i r s c h m a n , m o n o p o l u r i l e sunt de obicei
relaxate, lipsite de ambiţii, neglijente şi ineficiente. Cu acest titlu,
„ m o n o p o l u r i l e l e n e ş e " (lazy monopol ies)[ nu n u m a i că nu
1
Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice, andLoyalty, pp. 57-60.
49
 î m p i e d i c ă a b a n d o n u l şi contestarea, dar le şi a d m i t în a n u m i t e
limite prin favorizarea apariţiei unei concurenţe periferice. Toc­
m a i pentru a-şi p u t e a conserva ineficienta şi incuria, m o n o p o l u ­
rile cedează porţiuni marginale de piaţă u n o r organizaţii concu­
rente, pentru a permite celor m a i activi şi exigenţi consumatori să
părăsească serviciile m o n o p o l u l u i şi să-şi satisfacă în afara aces­
tuia nevoia de calitate. Pe această cale, a s e m e n e a c o n s u m a t o r i
activi şi pretenţioşi nu vor m a i constitui, în cadrul organizaţiei
dominante, o potenţială sursă de contestare. M o n o p o l u l va conti­
nua în s c h i m b să d o m i n e o m a s ă de c o n s u m a t o r i „slabi", adică
nepretenţioşi şi lipsiţi de iniţiativă. S i m p l u spus, un m o n o p o l
leneş preferă să suporte abandonul limitat al unui n u m ă r restrâns
de c o n s u m a t o r i u n e i confruntări cu posibilitatea naşterii u n u i
curent masiv de contestare din interior.
î n t r e abandon si protest
Citit dintr-o astfel dc p e r s p e c t i v ă h i r s c h m a n i a n ă , totalita­
rismul este în m ă s u r ă să p r o d u c ă suficiente dovezi cu privire la
caracterul „ l e n e ş " al organizării de tip m o n o p o l i s t a autorităţii
politice.
Abandonul nu a fost niciodată o atitudine exclusă cu adevărat
şi p â n ă la ultimele consecinţe dc către r e g i m u l totalitar. El a fost
chiar organizat - sistematic, cu b u n ă ştiinţă şi în proporţii
semnificative - în U n i u n e a Sovietică în anii '20, când internarea
anticomuniştilor în insulele Solovki era o soluţie de eliminare a
opoziţiei folosită s i m u l t a n cu posibilitatea oferită diverselor
categorii şi p e r s o a n e ostile proiectului leninist de a se exila la
Berlin sau Paris. în R o m â n i a anilor ' 5 0 , sioniştilor le-a fost
îngăduită, dacă nu chiar organizată plecarea. Apoi, în anii ' 7 0 şi
' 8 0 , etnicii g e r m a n i sau evrei, ca şi grupurile de neoprotestanţi
disidenţi s-au b u c u r a t de acelaşi t r a t a m e n t . în anumite c o n ­
juncturi, totalitarismul a preferat apelul la exit recursului la repre­
siune. Soljcniţân şi B u k o v s k i în U n i u n e a Sovietică, Paul G o m a
şi- Vlad G e o r g c s c u în R o m â n i a sunt e x e m p l e în care r e g i m u l
m o n o p o l i s t s-a d o v e d i t m a i d e g r a b ă „ l e n e ş " decât agresiv,
p e r m i ţ â n d u n o r personalităţi care-1 stânjeneau prin poziţia lor
c o n t e s t a t a r ă să p ă r ă s e a s c ă sistemul. în a s e m e n e a conjuncturi,
50
utilizarea forţei represive a fost j u d e c a t ă ca fiind m a i costisitoare,
în ordine simbolică, decât deblocarea parţială a formulei exit. Or,
un a s e m e n e a calcul nu şi-1 p o a t e p e r m i t e d e c â t un m o n o p o l
relaxat şi indolent, care preţuieşte m a i mult conservarea poziţiilor
administratorilor săi decât asigurarea unei exploatări absolute a
tuturor resurselor disponibile 1 .
C o n t e s t a r e a (voice) a fost, la r â n d u l ei, o atitudine ce nu a
dispărut pe de-a-ntregul sub regimul totalitar. în m ă s u r a în care
nu p o a t e fi gândit în afara unei m a t r i c e a m o d e r n i t ă ţ i i , adică a
dialecticii dintre c o n t r a c t u a l i s m şi d o m i n a ţ i e , totalitarismul
comunist a inclus contestarea d e m o c r a t i c ă şi disidenţa în p r o p r i a
reţetă, ca fenomene structurale de tip e n d o g e n . Nu ar fi însă atât
vorba despre protestul făţiş şi explicit, c o m p o r t a m e n t social care,
deşi înscris în însăşi natura c o m u n i s m u l u i , a fost greu tolerat de
instituţiile totalitare, p r o v o c â n d o replică sistematică de factură
violent-represivă. Totuşi, p e n t r u ca portretul totalitarismului să
fie riguros complet, ar trebui luate în calcul şi cele câteva
perioade de timp în care diferitele regimuri c o m u n i s t e nu numai
că au acceptat oficial să se s u p u n ă criticii i n t e r n e , dar c h i a r au
incitat, pe t e r m e n scurt, apariţia licită a u n o r a s e m e n e a luări de
poziţie. E p o c a celor „o sută de flori" în C h i n a p o p u l a r ă , primă­
vara de la Praga şi reformismul m a g h i a r de la sfârşind anilor ' 8 0
sunt exemplele cele m a i cunoscute ale unei situaţii rare, în care
totalitarismul îşi organizează explicit propria contestare.
Ne p u t e m întreba î n s ă d a c ă supuşii şi susţinătorii totali­
t a r i s m u l u i ca m o n o p o l politic nu au a d o p t a t o strategie de tip
voice mai discretă şi, pe termen lung, cu mult m a i eficientă decât
protestul, în măsura în care această strategie a î m p r u m u t a t forma
loialităţii. C u m s e explică, î n c a z u l t o t a l i t a r i s m u l u i r o m â n e s c ,
t r e c e r e a spectaculoasă de la m a r x i s m u l şi i n t e r n a ţ i o n a l i s m u l
anilor ' 5 0 l a „ n e o - p o p o r a n i s m u l " anilor ' 8 0 , ale cărui f o r m u l e
naţional-populistă sau social-populistă subzistă încă în ideologiile
de tranziţie ale erei p o s t e o m u n i s t e 2 ?
' Andrei PLEŞU, „Intellectual Life under Dietatorship", in Antoaneta
TĂNASESCU, editor, Ten Steps Closer to România, The Rovnanian Cultura!
Foundation, Bucharest, 1999, pp. 227-230 vorbeşte despre imperfecţiunea răului
manifestată sub forma unei suspendări aleatorii a constrângerilor.
2
Attila ÂGH, The Polilics of Central Europe, Sage, London and Thousand
Oaks, 1998, pp. 62-69.
51
 Se p o a t e lesne c o n s t a t a , în u l t i m e l e d o u ă decenii ale
r e g i m u l u i , dispariţia a p r o a p e c o m p l e t ă nu n u m a i a referinţelor
explicite la „clasicii m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i " , dar şi a b a n d o n u l
implicit al instrumentelor de analiză socială p r o p u s e de aceştia.
Succesiunii claselor şi dialecticii luptei dintre acestea le sunt
substituite continuitatea neîntreruptă pe teritoriul său naţional şi
aspiraţia către progres, d e z v o l t a r e şi i n d e p e n d e n ţ ă a poporului.
Purtătorul sensului istoriei locuieşte astfel la o adresă total diferită
de cea la care obişnuia să îl c a u t e tradiţia m a r x i s m u l u i oficial.
Clasa m u n c i t o a r e şi „ d e t a ş a m e n t u l ei de a v a n g a r d ă " , Partidul
c o m u n i s t , nu m a i aveau d r e p t u l , în anii ' 7 0 şi ' 8 0 , la o istorie
proprie, existenţa lor fiind c a n o n i c t o p i t ă în istoria atotcu­
prinzătoare, organică şi p r e m o n i t o r i e a p o p o r u l u i român.
M o d e l u l h i r s c h m a n i a n este în m ă s u r ă să sugereze o ipoteză
explicativă a aceshii fenomen. Generaţia de militanţi marxişti şi
internaţionalişti cu origini şi e x p e r i e n ţ e sociale p r e c u m p ă n i t o r
proletare, care a c o n d u s Partidul în anii ' 4 0 şi ' 5 0 , a fost înlocuită
masiv, î n c e p â n d cu intervalul 1964-1968, de n o i efective de
activişti şi susţinători de extracţie rurală p e n t r u care m a r x i s m u l u i
internaţionalismul nu m a i erau referinţe intelectuale spontane'şi
obligatorii. într-adevăr, m i s i u n e a , r ă m a s ă imposibilă p â n ă la
capăt, a t o t a l i t a r i s m u l u i a fost a c e e a de a instituţionaliza zelul
revoluţionar al epocii de a s c e n s i u n e în practicile birocratice ale
unui sistem politic funcţional 1 . Administratorii monopolului şi-au
lăsat astfel m o d i f i c a t ă linia ideologică s u b p r e s i u n e a o c u l t ă şi
difuză a unei „luări dc c u v â n t " (voice) în cadrul partidului care nu
a îmbrăcat însă o formă contestatară. A susţine partidul, a-i deveni
m e m b r u pentru a-1 s c h i m b a din interior a fost, în chip a p r o a p e
explicit, d e v i z a v a l u l u i de adeziuni, în s p e c i a l din rândul
intelectualilor, din 1968. E v o l u ţ i a Partidului C o m u n i s t R o m â n
furnizează o mărturie incontestabilă asupra m o d u l u i în care, prin
ritualizarc şi prin p i e r d e r e a caracterului său instrumental, o
ideologie totalitară se transformă într-o practică administrativă 2 .
1
V. Ciirl BECK, „Bureaucracy and Political Development in Eastern Europe",
in Joseph LAPALOMBARA, editor, Bureaucracy and Political Development,
Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1963, pp. 292-297.
2
Clement H. MOORE, „The Single Party as Source of Legitimacy", in
Samuel P. HUNT1NGTON, Clement H. MOORE, editors, Authoritarian
Polilics in Modern Sociely. The Dynamics of Eslablished One-Parly System,
Basic Books, New York and London, 1970, p. 65.
52
La c a p ă t u l istoriei sale, m o n o p o l u l totalitar a ajuns, în
România, d e n e r e c u n o s c u t p e n t r u p r i m i i săi gestionari. î n m o d
aproape curios, supravieţuitorii p r i m e i generaţii de militanţi
comunişti care a preluat p u t e r e a au fost nevoiţi să a d o p t e forma
protestului pentru a-şi face auzită v o c e a în cadrul partidului. Cc
altceva este Scrisoarea celor şase, târzie r i d i c a r e a glasului
împotriva „deviaţiei" ceauşiste din partea u n o r ierarhi comunişti
ai e p o c i i G h e o r g h i u - D e j , d a c ă nu d o v a d a faptului că marxiştii
internaţionalişti ai anilor '50 deveniseră o categorie minoritară şi
marginală în sânul m o n o p o l u l u i partizan?
Concurenţii loiali ai comunismului
C e r t este faptul că nici a b a n d o n u l şi nici c o n t e s t a r e a , în
formele c o m p l e x e p e c a r e le-au c u n o s c u t s u b c o m u n i s m , n u s e
n u m ă r ă printre factorii care au ameninţat cu adevărat soliditatea
totalitarismului ca m o n o p o l leneş, d u c â n d în final la prăbuşirea
acestuia. Totalitarismul r o m â n e s c , d i n c o l o chiar de m e c a n i c a
exit/voice pe care a tolcrat-o sau chiar, la răstimpuri, a organizat-o,
a permis existenţa periferică a unui a n u m i t n u m ă r de concurenţi
ideologici, cu condiţia ca aceştia să observe o neutralitate favo­
rabilă administratorilor sistemului.
B i s e r i c a O r t o d o x ă a p u t u t astfel o c u p a o n i ş ă protejată de
intruziuni la m a r g i n e a o r d i n i i socialiste, de u n d e a exercitat
asupra a n u m i t o r s e g m e n t e sociale o influenţă considerabilă. La
rândul său, „ f e n o m e n u l P ă l t i n i ş " a influenţat o parte a intelec­
tualilor şi a dat naştere u n e i p r o d u c ţ i i culturale în a p a r e n t ă
divergenţă cu linia oficială. U n i u n e a Scriitorilor a pretins şi ea,
post factum, că a funcţionat, fie şi la o scară r e d u s ă , ca un loc
alternativ de p r o d u c e r e şi r e p r o d u c e r e a b u n u r i l o r s i m b o l i c e 1 .
Desigur, existenţa u n o r a s e m e n e a „ o r g a n i z a ţ i i " c o n c u r e n ţ i a l e
1
V. de pildă Vladimir TISMANEANU, „Romanian Exceptionalism?
Democracy, Ethnocracy and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu România", in
Karen DAWISHA, Bruce PARROT, editors, Polilics, Power, and Struggle for
Democracy in Soulh-Eust Europe, Cambrige University Press, Cambridge and New
York, 1997, p. 414
53
 1
m a r g i n a l e a fost î n g ă d u i t ă sau chiar suscitată de r e g i m p e n t r u
că acestea îşi blocau aderenţii într-un simulacru dc exit care îi
î m p i e d i c a să r e c u r g ă la voice p e n t r u a-şi e x p r i m a diferenţa.
Această relaţie ambiguă între m o n o p o l u l leneş şi concurenţii săi
„oficiali" explică faptul că „insulele de societate civilă" ce au
subzistat în totalitarism nu au fost c a u z a prăbuşirii sale. Periferia
nu a devenit niciodată suficient de semnificativă pentru a putea Cultura unanimităţii
pune în cauză m o n o p o l u l partidului unic, oricât de ineficient ar fi
fost acesta.
D o v a d a p e r e m p t o r i e a acestei incapacităţi a c o n c u r e n ţ i l o r
periferici de a s u b m i n a m o n o p o l u l politic totalitar este p r o d u s ă
de H i r s c h m a n în studiul pe care îl c o n s a c r ă p o s t c o m u n i s m u l u i Sub c o m u n i s m , spaţiul public nu s-a alcătuit şi nu a
est-german 2 . D u p ă ce totalitarismul a expirat, „societatea civilă" funcţionat ca un spaţiu pus în c o m u n de către cetăţeni în u r m a
nu s-a arătat capabilă, în R o m â n i a , ca şi în G e r m a n i a de est, să unui act liber de voinţă, ci, într-o manieră o a r e c u m h o b b c s i a n ă ,
determine ca, la nivel macro-social, opţiunea voice să prevaleze a s e m e n i unui spaţiu creat de „ s u v e r a n " , adică de Partidului
asupra opţiunii exit. Comunist, în propriul său avantaj şi pentru folosinţa sa exclusivă.
Abandonarea sistemului în favoarea modelelor economice şi C e n z u r a - în calitatea ei de instituţie totalitară de control
politice occidentale a fost într-atât de c o m p l e t ă , încât nici o voce social - a reprezentat una din procedurile f u n d a m e n t a l e puse în
lucru de regimul comunist r o m â n e s c în v e d e r e a constituirii unui
care să ceară reorganizarea regimului comunist nu a avut răgaz să
spaţiu p u b l i c unificat şi a u n e i culturi c o m u n e . în practică,
se facă auzită. C o m u n i s m u l a fost p u r şi s i m p l u părăsit şi nu
c e n z u r a instituţionalizată a j u c a t , s i m u l t a n , d o u ă roluri: u n u l
transformat, fie chiar şi în contrariul său. Altfel spus, vidul de
negativ, acela de a interzice, e p u r a şi e x p u r g a , şi unul pozitiv,
putere a fost p r o c l a m a t înainte ca cineva să înţeleagă despre ce acela de a crea, prin selecţie ideologică, un „front literar", un
fel de putere este vorba şi c u m poate fi modificată dinamica ei. „front istoric", un „front ştiinţific" etc. Aşadar, funcţia majoră a
cenzurii a fost, probabil, aceea de a produce noi elite potrivit unui
c a n o n ideologic stabilit de suveran. în t e r m e n i istorici, este mai
puţin i m p o r t a n t faptul - fără î n d o i a l ă d u r e r o s în m o m e n t u l
producerii sale - interzicerii anumitor autori, al eliminării publice
a anumitor opere, cât cel al promovării altor autori şi a altor opere
drept model exemplar.
Cu acest titlu, elitele formate şi c o n s a c r a t e sub r e g i m u l
cenzurii totalitare aparţin global - dincolo de voinţa lor explicită
si indiferent de iluziile pe care le vor fi nutrit cu privire la
propriile m e r i t e sau la abilitatea lor de a înşela vigilenţa nu
Supravieţuirea sub totalitarism a unor islands of separateness tolerate a
fost constatată încă de Cari J. FRIEDERICH, Zbignew K. BRZEZINSKI, î n t o t d e a u n a inteligentă a c e n z u r i i - spaţiului gestionat de
Toialilarian Dictatorship and Autocracy, Harvard University Press, Cambridge suveranul comunist.
Mass., 1956, p. 279.
2
O circumstanţiere istorică a modelului hirschmanian la Sandrine KOTT,
Le commimisme au quoddien. Les enlreprises d'Elat dans la sociele est-
allemande, Belin, Paris, 2001, pp. 182-197.

55
54
 Asentimentul prin cultură
U n a din operaţiunile cu cel m a i înalt r a n d a m e n t ale c o m u ­
nismului românesc a fost aceea de a p r o d u c e elite intelectuale -
elite loiale, dacă nu de-a dreptul partizane - într-o societate în care,
în m o d tradiţional, intelligentzia avusese un loc destul de mediocru
şi căi de promovare aleatorii. Astfel, la sfârşitul anului 1 9 6 4 , 4 2 %
din personalul academic de toate gradele şi 5 4 % dintre profesorii
secundari erau înscrişi în Partidul Comunist, în vreme ce, în 1969,
muncitorii industriali reprezentau, în funcţie dc ramură, doar între
27 şi 3 9 % din membrii de partid 1 .
D u p ă 1989, aceste elite care-şi dobândiseră statutul şi n o t o ­
rietatea sub totalitarism şi cu ajutorul mijloacelor de p r o d u c ţ i e
culturală administrate de c e n z u r ă 2 au încercat să-şi reinventeze
legitimitatea.
Tema rezistenţei prin c u l t u r ă a d e v e n i t astfel, încă d i n
p r i m e l e m o m e n t e ale p o s t c o m u n i s m u l u i , u n loc c o m u n d e
importanţă strategică p e n t r u supravieţuirea elitelor culturale
formate şi promovate sub regimul totalitar 3 . Redusă la expresia ei
c e a mai e l e m e n t a r ă , t e m a este ne-politică, d a c ă n u c h i a r anti­
politică şi, cu acest titlu, se înscrie într-un soi de resuscitare
perversă a motivului maiorescian al autonomiei esteticului. C i n e
făcea cultură - sau ştiinţă ori cercetare - adevărată nu ar fi putut
fi, ipso fado, decât a n t i c o m u n i s t . F i e c a r e o p e r ă autentică ar fi
reprezentat de fapt un fel de sfidare implicită la adresa regimului.
1
Trond GILBERG, „România: in Quest of Development", in Ivan
VOLGYES, editor, Politicul Sociulizution in Eastern Europe. A Comparative
Framework, Praeger, New York and Washington and London, 1975, p. 155. Spre
comparaţie, la jumătatea anilor '60, 50% din personalul academic sovietic era
înscris în PCUS, T.H. RIGBY, Communist Purty Membership in the USSR,
1917-1967, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1968, p. 444. Se vede
că Partidul Comunist Român a reuşit în două decenii o mobilizare a
intelectualilor pentru care partidul frate sovietic a muncit jumătate de secol.
2 IBIDEM, p. 69. La drept vorbind, cartea lui Karl Jaspers din 1946. Die
V. în acelaşi sens observaţiile despre negocierea cu cenzura ale lui Dan
LUNGU, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Junimea, Iaşi, 2003,
pp. 178-185.
V. dosarul de mărturii cules de Lidia VIANU, editor, Censorship in
România, Centrai European University Press. Budapest, 1998.
56
D e aceea, toate operele d e v a l o a r e create s u b c o m u n i s m n u a r
trebui astăzi j u d e c a t e , î m p r e u n ă cu autorii lor, d r e p t producţii ale
epocii c o m u n i s t e , ei ca rezultat al u n e i m i ş c ă r i colective de
rezistenţă subtilă şi non-violentă la c o m u n i s m .
Este adevărat că o a s e m e n e a poziţie ar putea fi îndreptăţită,
de exemplu, de o r e m a r c ă atribuită lui B e n e d e t t o C r o c e , potrivit
căruia un b u n c o m e n t a r i u la versurile lui Petrarca reprezenta un
gest de opoziţie faţă de fascism 1 . Pe de altă p a r t e însă, K a r l
Jaspers observa, i m e d i a t d u p ă t e r m i n a r e a r ă z b o i u l u i 2 , că m u l ţ i
intelectuali germani care, urmărind dobândirea anumitor avantaje
sociale şi simbolice, c o l a b o r a s e r ă într-o p r i m ă fază cu statul
naţional-socialist, distanţându-se apoi dc acesta prin a s u m a r e a
anumitor rezerve în sfera privată, s-au considerat, d u p ă prăbuşirea
regimului, drept victime ale acestuia, pretinzând să j o a c e , cu acest
titlu, un rol i m p o r t a n t în p e r i o a d a p o s t b e l i c ă . Vinovăţia acestei
categorii de intelectuali, c e r c e t ă t o r i , artişti şi universitari, c a r e
socotesc că în propriile lor domenii de competenţă au creat bunuri
spirituale de valoare şi au pătrat autenticitatea tradiţiei culturale
n a ţ i o n a l e constă în a c e e a că m o d u l lor de g â n d i r e este - p r i n
refuzul clarificării de sine şi al n e a c c e p t ă r i i co-rcsponsabilităţii
politice - identic cu cel al partidului nazist 3 .
A n a l i z a lui Jaspers p o a t e fi integral aplicată cazului
posteomunist în general şi celui românesc în particular. Celor care
pretind că au rezistat prin cultură li se p o a t e spune, î m p r e u n ă cu
gânditorul g e r m a n , că nu s-au b u c u r a t d e c â t de „libertatea
b u f o n u l u i " şi că nu au făcut decât să întreţină v r e m e de cincizeci
4
de ani „o iluzie c o n v e n a b i l ă c o n d u c e r i i " . A f i r m a ţ i a lui C r o c e
1
Norberto BOBBIO, Autobiografia, a cura di Alberto Papuzzi, Laterza,
Roma-Bari, 1999, p. 33.
2
Karl JASPERS, Texte filosofice, trad.rom. G. Purdea, Editura Politică,
Bucureşti, 1986, p. 69.
3
I B I D E M , p. 70.
4
Shuldfruge, ar trebui pur şi simplu „plagiată": cuvântul german înlocuit cu
român, război cu gulag şi nazism cu comunism, pentru a obţine o descriere
aproape exactă a peisajului moral al totalitarismului şi tranziţiei româneşti. Cf.
Karl JASPERS, Die Schuldfrage. Fur Volkermord gibl es keine Verjăhruiig,
Piper Verlag, Munchen, 1979, pp. 19-59.
57
 este, în c e e a cc-o priveşte, inaplicabilă, p e n t r u că filosoful
napolitan a evitat explicit să creeze o a s e m e n e a iluzie, fiind u n u l
din cei d o a r trei universitari italieni, din m a i m u l t e mii, care au
1
refuzat să presteze j u r ă m â n t u l de credinţă faţă de regimul fascist .
Rezistenţa prin cultură p a r e o formulă lipsită de orice sens
politic şi moral atâta timp cât întreaga cultură a celor cinci decenii
de totalitarism a fost, aproape fără rest, produsul ideologiei şi al
m e c a n i s m e l o r variabile, dar implacabile ale cenzurii. In u l t i m ă
instanţă, „a face c u l t u r ă " nu a constituit o formă de rezistenţă, ci
u n a de participare, o p a r t i c i p a r e la d i n a m i c a spaţiului p u b l i c
c o m u n i s t . D i m p o t r i v ă , ar fi p o a t e m u l t m a i n i m e r i t să v o r b i m
despre un a s e n t i m e n t prin cultură. C e n z u r a a fost u n u l din
instrumentele prin care regimul a stârnit şi a alimentat „pasiunea
pentru u n a n i m i t a t e " caracteristică societăţilor totalitare 2 .
Aşadar, s-ar putea spune că, în cultura totalitară, c e n z u r a a
îndeplinit funcţia de observator politic u n i c . In orice situaţie, ea
asigura vizibilitatea actorului cultural: fie pe lista autorilor inter­
zişi, fie pe cea a autorilor editaţi. Nici un scriitor nu trecea nebă­
gat în seamă. Cenzura stabilea cine trebuia să devină vizibil pen­
tru societate şi cine u r m a să rămână vizibil doar pentna proprii ei
funcţionari şi pentru suveranul care le dăduse această însărcinare.
Nimeni nu trece neobservat
Din această perspectivă, obiectivul cenzurii nu a fost n u m a i
acela de a stabili cine nu publică şi ce nu se citeşte, ci, în egală
1
Articolul Luciei DRAGOMIR, „Les limites de l'espacc litteraire roumain
dans les annees '60 et '70. Paul Goma et Alexandru Ivasiuc entre litterature et
politique", in Alexandra IONESCU, Odette TOMESCU-HATTO, sous la
direction dc. Politique el soclete dans la Roumauie contemporaine, L'Harmattan,
Paris, 2004, pp. 51-72, pune în oglindă două tipuri opuse de raportare a
scriitorului la politică: Paul Goma refuză, cu preţul propriei marginalizări în
câmpul literar, să mai facă jocul cenzurii. în vreme ce Alexandru Ivasiuc alege
dubla identitate a jocului negocierii cu cenzura. Cu acest titlu, doar primul dintre
ei. Goma. respinge iluzia asemeni lui Croce şi scapă de sentinţa lui Jaspers.
2
Cari J. > R I E D E R I C H , Zbignew K. BRZEZINSKI, Tolalitarian
Diclutorsliip and Aulocracy, p. 16.
58
măsură, de a hotărî cine u r m e a z ă să p u b l i c e şi ce tip dc literatură
urmează să fie citită de către r o m â n i .
Pentru că prezenţa în spaţiul public - înţeles ca spaţiu privat
al suveranului - era inevitabil precedată dc cenzură. N i m e n i nu
putea spera să p ă t r u n d ă în acest spaţiu şi să se b u c u r e dc
avantajele de notorietate oferite de el, r ă m â n â n d , în acelaşi timp,
invizibil în ochii cenzurii. S p r e d e o s e b i r e de spaţiul public
modern şi liberal, în care notorietatea poate coexista cu ignorarea
p e n t r u că a u t o n o m i a o b s e r v a t o r u l u i este a c c e p t a t ă , în spaţiul
public comunist, n i m e n i nu p u t e a trece neobservat. O a n e c d o t ă
culeasă în G e r m a n i a de est 1 atribuie u n u i înalt d e m n i t a r dc partid
constatarea potrivit căreia scriitorii ar trebui să fie fericiţi pentru
că au şansa de a trăi într-o ţară socialistă în care literatura e luată
în serios şi fiecare rând scris e citit cu infinită atenţie.
Avem astfel de-a face cu un spaţiu de factură p r e m o d e r n ă , în
care fiecare are un loc al său, în care poate fi pus la locul său, dar
în care acest loc nu i se poate refuza 2 . M o d e r n i t a t e a îţi îngăduie
să treci pe cineva cu vederea, să te prefaci că nu îl iei în seamă,
s ă t e c o m p o r ţ i c a ş i c u m a c e s t c i n e v a n u există. î n s c h i m b ,
Vechiul R e g i m , ca şi totalitarismul, nu a d m i t invizibilitatea
socială şi etică a nici unuia dintre m e m b r i i societăţii.
De altfel, în R o m â n i a a lipsit cu desăvârşire contra-exemplul
pe care, în alte societăţi, 1-a constituit i n d i v i d u a l i s m u l civic şi
critic al „disidenţilor". L ă s â n d de-o parte manifestări ce pot intra,
tipologic, în categoria „ r e v e n d i c ă r i s i n d i c a l e " , p r e c u m cele din
1977 în Valea Jiului ori din 1987 dc la B r a ş o v 3 sau revoltele
izolate ale lui G h e o r g h e C a l c i u şi D o i n a C o r n c a , singura schiţă
de mişcare civică condusă de intelectuali cât de cât semnificativă
1
Klaus von BEYME, Transition lo Democracy in Easlern Europe,
Macmillan Press, London and New York, 1996, p. 35.
2
Michael WALZER, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and
Equality, Basic Books, New York, 1983, pp. 250-253.
3
Despre ambiguitatea represiunii mişcării de la Braşov, v. dosarul evocat
de Carmen GONZALEZ ENRIQUEZ, „De-communization and Political Justice
in Central and Eastern Europe", in Alexandra BARAHONA Dc BR1TO.
Carmen GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of
Memory. Transitional Justice in Dcmocralizing Socielies, Oxford University
Press, Oxford and New York, 2001, p. 220.
59
 a fost c e a articulată în j u r u l lui P a u l G o m a , formată, î m p o t r i v a
intenţiilor iniţiatorului, din p e r s o a n e care, prin gestul lor, nu
doreau decât să-şi grăbească emigrarea. Pentru mulţi dintre sus­
ţinătorii lui G o m a , a b a n d o n a t de aproape toţi colegii săi scriitori,
atitudinea voice nu reprezenta decât anticamera pentru exit.
Chiar şi în ultimii ani ai regimului, acesta nu a făcut, ca atare,
obiectul unei critici de fond. Atunci c â n d aceasta totuşi s-a
manifestat, fie în m e d i u l u n o r generaţii mai vechi ale n o m e n ­
claturii, fie prin v o c e a u n o r scriitori şi intelectuali, ea a vizat cu
exclusivitate abuzurile c o m i s e de p e r s o a n e l e care r e p r e z e n t a u
sistemul la vârf. De altfel, începutul „micii revoluţii culturale" din
1971 coincide cu o colonizare masivă de către Partid a instanţelor
dc validare a notorietăţii intelectuale: la sfârşitul anului 1971,
6 0 % dintre academicieni, doctori în ştiinţe, universitari şi cerce­
tători ştiinţifici erau membrii de partid 1 .
Singura excepţie - rămasă atât anonimă, cât şi nevalorificată
politic d u p ă căderea socialismului de stat - de la această regulă
a intangibilităţii p u b l i c e a c o m u n i s m u l u i o constituie a n u m i t e
grupări religioase d i s i d e n t e de orientare neoprotestantă care au
trecut de la incriminarea morală a agenţilor represiunii la denun­
ţarea politică a regimului totalitar ca atare. N u m a i p e n t r u m e m ­
brii a c e s t o r grupuri a f i r m a r e a identităţii a fost investită într-un
refuz sistematic al colaborării, sub orice formă, cu regimul şi cu
m a n d a t a r i i acestuia 2 . D o a r n e o p r o t e s t a n ţ i i de inspiraţie evan­
ghelică a m e r i c a n ă (baptişti, penticostali, adventişti) au reuşit să
dezvolte un m o d de g e s t i u n e a credinţei individuale capabil să
p r o d u c ă o societate civilă în sensul originar al t e r m e n u l u i 3 , aşa
1 r o m â n e s c . C ă c i acesta nu s-a manifestat nici ca un t r i u m f şi un
Robert A. KING, A Hisloiy of the Românimi Communisl Party, Hoovei"
Institution Press, Stanford. 1980, p. 104.
- O înregistrare strict evenimenţială a „opoziţiei creştine" la Dennis
DELETANT, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România
anilor 1965-1989, traducere românească G. Ciocâltea, Humanitas, Bucureşti,
1998, pp. 215-221.
3
O prezentare a protestului anticomunist redactată oarecum din perspec­
tiva „societăţii civile" posteomuniste nu menţionează, în mod simptomatic,
rezistenţa şi victimele neoprotestante din anii '70 şi '80, Romulus RUSAN et
al., „Le systeme repressif communiste de Roumanie", in Stephane COURTOIS,
sous la direction de, Du passe faisons table rase! Histoire et memoire du
communisme en Europe, Robert Laftbnt, Paris, 2002, pp. 434-443.
60
c u m acesta s-a născut în cultura engleză de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea pentru a descrie o reţea de raporturi sociale organi­
zate în teritoriu dacă nu de-a dreptul împotriva Curţii, a statului,
atunci cel puţin în afara controlului acestuia. în plus, grupurile
protestante disidente au reuşit în b u n ă m ă s u r ă să se sustragă chiar
şi economiei publice a socialismului de stat, construind, în cadrul
u n o r raporturi de reciprocitate, un sistem de schimburi dc bunuri
şi servicii demonetarizat şi pe de-a-ntregul privat. Cu acest titlu
şi oricât de m a r g i n a l ă ar fi fost p r e z e n ţ a lor în societate, n e o ­
protestanţii constituie, într-o p e r s p e c t i v a w e b e r i a n ă , singurele
grupuri care au concurat c o m u n i s m u l pe terenul acţiunii sociale
(vergesellschaftung). în schimb, disidenţa intelectuală, aşa c u m a
fost e x p r i m a t ă de personalităţi ca D o i n a C o r n e a sau G h e o r g h e
Calciu, a făcut m a i d e g r a b ă apel la referinţe tradiţionale şi
n a ţ i o n a l e , fiind ca atare p u r t ă t o a r e a unei logici de „ r e c o m u n i -
tarizare" (vergemeinschajtimg).
Emigraţia morală
R e v o l u ţ i a din d e c e m b r i e 1989 nu a fost p r e c e d a t ă de o
trezire, colectivă sau individuală, nu a fost c o n s e c i n ţ a u n e i
descântări a vrăjii ideologice, p e n t m că puterea acesteia nici nu a
funcţionat, de fapt, în afara cercului foarte închis şi restrâns de
militanţi istorici ai Partidului C o m u n i s t . S-ar p ă r e a d e c i că un
demers de tipul istoriei intelectuale 1 nu s-ar potrivi c o m u n i s m u l u i
declin al ideologiei şi nici ca o a s c e n s i u n e şi un eşec al
ideologilor. Cu atât m a i m u l t cu cât, în g e n e r a l v o r b i n d , totali­
tarismul de tip sovietic nu a funcţionat, în practica guvernării, ca
un r e g i m politic de esenţă ideologică: funcţia politică pe care o
îndeplinea ideologia era, cu p r e c ă d e r e , aceea de a m a r c a în chip
vizibil o ierarhie între „ p r o p r i e t a r i i " sistemului (investiţi cu
autoritatea de a c a n o n i z a şi m o d i f i c a mesajul d o g m a t i c ) şi
1
Cf. Vladimir TISMANEANU, Reinvenling Polilics. Easlern Europe
from Stalin lo Havel, The Free Press, New York, 1992.
61

m u l ţ i m e a celor cărora nu li se cerea decât sa adere la acest mesaj,
1 poate echivala, în ultimă instanţă, cu o formă aproape patologică
fără a fi obligatoriu şi necesar să creadă în el .
In tăpt, mai c u r â n d d e c â t o m i t o l o g i e a sensului istoriei,
c o m u n i s m u l a fost, în R o m â n i a , un rit al puterii, adică o formă de
acceptabilitate socială a u n e i autorităţi statale constituite după alte
reguli decât cele tradiţionale. Mitul implică credinţa într-o
instanţă m â n t u i t o a r e , ritul nu este însă d e c â t o formă de
organizare a spaţiului public şi a comportamentelor colective. Nu
crezul ideologic, ci, d i m p o t r i v ă , „ n e c r e d i n ţ a " în idei caracte­
rizează regimurile totalitare 2 . în România, ideologia socialismului
ştiinţific nu a fost m a i m u l t decât o r u t i n ă a discursului şi o
p a n t o m i m ă folosită cu ocazia reuniunilor publice.
Scepticismul nu a c o r d ă însă n i m ă n u i scutire de r ă s p u n d e r e
pentru propriile acte. în lipsa libertăţii individuale şi a libertăţilor
publice - evident s u p r i m a t e sub totalitarism - să fie oare îngă­
duite liniştea creatoare, p a c e a laboratoarelor, abdicările morale,
supunerea oarbă faţă de aparatul birocratic al statului, nepăsarea
pentru soarta celor din jur, falsa r e z i s t e n ţ ă în sfera privată,
delaţiunea, duplicitatea, oportunismul şi linguşirea puterii? Este
absenţa libertăţii capabilă să absolve, de la sine, orice vinovăţie
pentru felul în care este constituit şi funcţionează spaţiul public?
Vina cea m a i gravă, cea pe care nu o p o a t e anula nici o
tranziţie, nu a fost însă colaboraţionismul - făţiş sau confidenţial
- al unora, ci starea de e m i g r a ţ i e m o r a l ă în care s-a refugiat,
vreme de cinci decenii, cea m a i m a r e parte a societăţii româneşti.
D e z i n t e r e s u l general faţă de viaţa c o m u n i t ă ţ i i , n e i m p l i c a r e a în
evenimente, neîncrederea faţă de vecini şi prieteni, grija obsesivă
p e n t r u h r a n a de fiecare zi, u r m ă r i r e a cu orice preţ a interesului
personal, dorinţa de a ajunge la ţintă înaintea - şi, dacă trebuie,
pe socoteala - celuilalt, iată c u m se desenează harta unui paradox
geopolitic: cei m a i mulţi r o m â n i au trăit în R o m â n i a fără a fi fost
v r e o d a t ă prezenţi la c e e a ce s-a p e t r e c u t în p r o p r i a lor ţară.
1 Cu toate acestea, strategia etică adoptată de victime este rezumată de
Guy HERMET, Les desenchantemenls de la liberte. La sorlie des
dictalures dans les annees 90, Fayard, Paris, 1993, p. 20.
- IB1DEM, pp. 158-163. O măsurare a acestei „necredinţe" în ideologie la
Pietro GRILLI DI CORTONA, Le crisipoliliche nei regimi comunişti, Franco
Angeli, Milano, 1989, p. 360.
62
Rezistenţa „prin cultură", rezistenţa în interiorul „propriei m i n ţ i "
de autism etic.
D u p ă decembrie 1989, p a r e că întreaga societate t o c m a i se
întorsese din exil, golită de m e m o r i e , fără eroi şi fără ticăloşi, fără
victime şi fără vinovaţi. S p r e deosebire de germanii şi italienii de
după război ori, m a i recent, de chilienii ieşiţi de sub dictatură sau
de sud-africanii eliberaţi de r a s i s m 1 , r o m â n i i - ca şi alţi est-
europeni de altfel - nu par să fie purtătorii unei t r a u m e colective.
Fără a fi, în sine, obiect al judecăţilor m o r a l e , totalitarismul
este rezultatul acumulării, structurării şi instituţionalizării u n o r
acte personale2, ce aparţin atât celor care planifică şi p r a c t i c ă
m i n c i u n a , n e d r e p t a t e a şi r e p r e s i u n e a , cât şi celor, cu m u l t m a i
numeroşi, care refuza sau a m â n ă să se o p u n ă minciunii, n e d r e p ­
tăţii şi represiunii. Refuză sau a m â n ă fie din incurie, slăbiciune
ori frică, fie în temeiul unui raţionament care, m i m â n d luciditatea,
afirmă că orice gest de opoziţie, prin reacţia represivă pe care-o
p o a t e stârni, nu face, în u l t i m ă instanţă, d e c â t să c o n s o l i d e z e
regimul.
Totalitarismul c a atare n u p o a t e f i u r m ă r i t penal, n u î n c a p e
p e b a n c a acuzării ş i nici n u are c u m s ă ispăşească p e d e p s e 3 . D e
aceea, responsabilitatea n u revine „ s i s t e m u l u i " , „ r e g i m u l u i " ,
„partidului", ci o a m e n i l o r care au colaborat, t i m p de patruzeci şi
cinci de ani, la instalarea sistemului, la întărirea r e g i m u l u i şi la
d e z v o l t a r e a Partidului C o m u n i s t . Pe scurt, r e s p o n s a b i l i t a t e a
revine deopotrivă activiştilor Partidului C o m u n i s t , indiferent de
1
V. studiile din Alexandra BARAHONA De BRITO, Carmen
GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of
Memory. Transilional Justice in Democralizing Societies, Oxford University
Press, Oxford and New York, 2001.
2
IOAN PAUL al II-lea, îndemnul apostolic Reconciliatio el paenilentia,
no. 16, Acta Apostolicae Sedis 77, Roma, 1985, p. 217.
3
unnătoarele sentinţe: „torţionarii sunt iresponsabili din punct de vedere moral"
şi „nu condamnarea unor oameni este importantă, ci condamnarea unor idei",
Corneliu COPOSU, Confesiuni, dialoguri cu D. Alexandru, Anastasia,
Bucureşti, 1996, pp. 118-119.
63
locul pc care l-au o c u p a t în ierarhia acestuia şi birocraţilor care
au ocupat poziţii de decizie în aparatul de stat.
C h i a r şi autori e x t r e m de rezervaţi în privinţa utilizării
termenului de totalitarism şi convinşi de incapacitatea regimului
dc a s u p r a p u n e întru totul societatea oficială p e s t e societatea
reală 1 sunt nevoiţi să r e c u n o a s c ă , o a r e c u m ideal-tipic, că
„[partidul] nu a fost o simplă elită c o n d u c ă t o a r e sau o categorie
de privilegiaţi; ei a fost şi rămâne prin definiţia sa o forţă totalitara
[...] El a refuzat constant separarea dintre societate şi stat; [...]
D a c ă n-ar fi fost d e c â t un P r i n c i p e , ar fi c o m b i n a t toleranţa şi
represiunea fără să pretindă controlul asupra spiritelor şi a întregii
organizări sociale. Or, controlul spiritelor îi era chiar m a i preţios
decât m o n o p o l u l a s u p r a reuşitei sociale. E s t e imposibil să
c o n c e p e m un partid c o m u n i s t care nu se p r e z i n t ă ca interpretul
legilor istoriei, al n e v o i l o r societăţii şi al intereselor o a m e n i l o r
m u n c i i . Este m a i m u l t d e c â t evident c ă această pretenţie era
departe de a corespunde realităţii şi că partidul reprezenta puterea
şi nu p o p o r a l , însă d o m i n a ţ i a sa era atât de a p ă s ă t o a r e t o c m a i
pentru că nu era d o a r d o m i n a ţ i a statului. O p u t e r e totalitară nu
poate fi concepută fără a d e z i u n e a publică, chiar dacă forţată sau
manipulată, a unei m a r i părţi a populaţiei" 2 .
De Ia mobilizare la includere
Opera de mobilizare socială înfreprinsă de Partidul Comunist
R o m â n şi-a verificat succesul prin m u t a ţ i a majoră survenită, în
special după 1964-1965, în raporturile dintre putere şi societate.
Integrarea şi p e r s u a s i u n e a au luat locul d o m i n a ţ i e i şi violenţei,
a n u m i t e grupuri de interese ne-partizane (de tip tehnocratic)
putând chiar aspira să fie, d a c ă nu reprezentate, atunci cel puţin
ascultate în elaborarea politicilor p u b l i c e 3 . M a i m u l t chiar, atât
prin oficializarea orientării sale naţionaliste, cât şi prin introdu-
1 Kenneth JCWITT, „Inclusion and Mobilization in European Leninist
Alain TOURAINE et al., Solidarite. Analyse d'un mouvement social,
Pologne 1980-1981, Fayard, Paris, 1982, pp. 28-31.
2
IBIDEM, pp. 279-280.
3 IBIDEM, pp. 100-101.
Robert A. KING, A Hisloiy of the Romanian Communist Party, pp. 100-101.
64
c e r e a a n u m i t o r p r o c e d u r i p a r t i c i p a t i v e p r e l u a t e din r e c u z i t a
d e m o c r a t i c ă (alegerile generale şi locale cu m a i m u l ţ i candidaţi
din 1975), r e g i m u l s-a străduit să suscite un sens p o p u l a r al
1
legitimităţii sale . î n c e p â n d din 1965, P C R a a b a n d o n a t treptat
politicile de c o n s o l i d a r e a p r o p r i e i puteri în favoarea u n o r a de
i n c l u d e r e în p r o p r i a p u t e r e a u n o r s e g m e n t e sociale a c ă r o r
a u t o n o m i e de articulare era relativ respectată 2 .
în acest m o d , şi în c i u d a discursului oficial despre „unitatea
de m o n o l i t " a societăţii în j u r u l partidului clasei m u n c i t o a r e ,
p u t e r e a partidului u n i c î n c e t e a z ă să m a i fie o p u t e r e u n i c ă şi
indivizibilă. C ă c i strategia includerii p r e s u p u n e o p e r a r e a u n o r
diferenţieri funcţionale la nivelul unei p u t e r i aflate în p l i n ă
e x p a n s i u n e , o p u t e r e care se diversifică t i p o l o g i c şi c a r e este
alocată unei multitudini de grupuri profesionale, potrivit gradului
lor de expertiză empirică şi poziţiei o c u p a t e în cadrul procesului
de creştere e c o n o m i c ă şi de dezvoltare socială 3 . Portretul robot al
u n u i r e g i m totalitar de i n c l u d e r e , aşa c u m a fost d e s e n a t de
K e n n e t h Jowitt 4 , s e s u p r a p u n e a p r o a p e integral p e s t e profilul
adoptat de c o m u n i s m u l r o m â n e s c în perioada ecauşistă: partidul
se delimitează ca instituţie de organele sale represive; m a n a g e r u l
politic îl înlocuieşte pe birocratul politic; cercul puterii se lărgeşte
prin instituţionalizarea consultării cu grupurile sociale; cooptarea
ca mijloc de influenţă politică nu se m a i bazează pe opozabilitatea
identităţii socio-profesionale şi a responsabilităţii pe linie de
partid; m a n i p u l a r e a se substituie d o m i n a ţ i e i în relaţia dintre
putere şi societate; politicile publice sunt elaborate prin referinţă
la p a r a m e t r i i de dezvoltare şi nu la d o g m a t i c a luptei de clasă;
instituţiile r e p r e z e n t a t i v e ale statului ( p r e ş e d i n ţ i a republicii,
M a r e a A d u n a r e N a ţ i o n a l ă , administraţiile locale) c a p ă t ă o m a i
m a r e p o n d e r e simbolică; n a ţ i u n e a d e v i n e u n b u n social tot m a i
i m p o r t a n t ; politica e x t e r n ă n u s e m a i d e c l i n ă î n t e r m e n i d e
1
Mary Ellen FISHER, „Participatory Reforms and Political Development
in România", in Jan F. TRISKA, Paul H. COCKS, editors, Polilical Development
in Eastern Europe, Praeger, New York and London, 1977, pp. 220-221.
2
Regimes", in Jan F. TRISKA, Paul H. COCKS, editors, Political Development
in Eastern Europe, Praeger, New York and London, 1977, p. 97.
3
4
IBIDEM, pp. 98-100.
65
înfruntare ideologică, ci în categoriile c o m p l e m e n t a r i t ă ţ i i şi
cooperării. Singura t r ă s ă t u r ă ideal-tipică a regimurilor de
integrare care nu se regăseşte întocmai în R o m â n i a este evoluţia
de la o c o n d u c e r e de factură n e o p a t r i m o n i a l ă la o g u v e r n a r e
oligarhică. D u p ă 1971-1972, o parte din tendinţele integratoare
c e d e a z ă pasul în faţa tentaţiei de r e v e n i r e la u n e l e aspecte
m o b i l i z a t o a r e şi h a r i s m a t i c e ce caracterizaseră p r i m a d e c a d ă a
istoriei c o m u n i s t e 1 . Ideologia destinului colectiv
Atât operaţiunile de mobilizare, cât şi eforturile de integrare
puse în lucru de către Partidul C o m u n i s t nu au r ă m a s fără răspuns
din partea societăţii r o m â n e ş t i . într-adevăr, în raport cu toate
celclate ţări central- şi est-europene, R o m â n i a a c u n o s c u t p r o ­
c e n t u l cel m a i înalt de a d e z i u n e la P a r t i d u l C o m u n i s t , aşa c u m U n a dintre t e m e l e î m p ă r t ă ş i t e fără d i s c r i m i n a r e deopotrivă
arată aceste date din a n u l 1983 2 : de ideologia comunistă şi de criticii săi este cea a colectivismului.
E s t e vorba, m a i precis, d e s p r e ideea - de ilustră d e s c e n d e n ţ ă
hegeliană - potrivit căreia în socialism în general şi în societăţile
Partidul Număr de membri % din populaţie de formulă totalitară sovietică în particular, i n d i v i d u a l u l este
Partidul Muncii din Albania 122.000 4,3 organic şi ierarhic s u b o r d o n a t socialului î n t r u p a t de stat, că
Partidul Comunist Bulgar 826.000 9,2 destinul individual se topeşte, p r o g r a m a t i c şi practic, în m ă r e ţ i a
Partidul Comunist din Cehoslovacia 1.600.000 10,4 proiectului global al societăţii c o m u n i s t e , că viitorul l u m i n o s al
Partidul Socialist Unit (Est-)German 2.202.000 13,2 omenirii are prioritate faţă de concretul vieţii p r e z e n t e ' .
Liga Comuniştilor din Iugoslavia 2.200.000 9,6 Nu cred că este n e v o i e de a m p l e a r g u m e n t a ţ i i sau de lungi
Partidul Muncitoresc Unit Polonez investigaţii în arhive p e n t r u a afirma că, în R o m â n i a , r e g i m u l
2.327.000 6,4
comunist, de la instalare şi p â n ă la dispariţie, s-a reprezentat pe
Partidul Comunist Român 3.300.000 14,6
sine în t e r m e n i holişti: partidul, poporul, masele muncitore.pl-
Partidul Socialist Muncitoresc Ungar 852.000 8
ţărăneşti, clasa muncitoare, societatea socialistă, colectivele de
Partidul Comunist al U.R.S.S. 18.331.000 8 oameni ai muncii sunt t e r m e n i - c h e i e care o c u p ă în î n t r e g i m e
discursul oficial. M a i m u l t chiar, indivizilor nu li se c e r e a să
în 1989, Partidul C o m u n i s t R o m â n includea 1 6 % din cetă­ creadă şi să u r m e z e ideologia marxist-leninistă decât în m ă s u r a
ţenii r o m â n i , ceea ce r e p r e z e n t a o t r e i m e din populaţia activă şi î n c a r e aceasta d e v e n i s e , î n c h i p d e t e r m i n i s t , p a t r i m o n i u l
aproximativ o pătrime din n u m ă r u l adulţilor. D a c ă luăm în calcul intelectual al proletariatului, i n s t r u m e n t u l teoretic cu ajutorul
şi membrii de familie, rezultă că trei sferturi din societatea româ­ căruia clasa socială cea m a i înaintată a n a l i z a realitatea în m o d
n e a s c ă era legată instituţional, direct sau indirect, de r e g i m u l ştiinţific şi baliza evoluţia viitoare a societăţii.
comunist. M a t e r i a l i s m u l dialectic şi istoric era învestit cu un caracter
ştiinţific nu atât în t e m e i u l capacităţii sale c o n c e p t u a l e de a
1
1 Ludwig von MISES, Socialism. An Economic and Sociologicul Analysis,
IBIDEM.pp. 110-111.
2 translated by J. Kahane, Liberty Press, Indianapolis, 1981, pp. 51-57.
Date preluate după Guy HERMET, op. cil., p. 58.

66 67
 specula asupra inevitabilităţii socialismului şi pentru că avusese
abilitatea de a încredinţa proletariatului rolul de agent al sfârşi­
tului îndelungatei istorii a exploatării o m u l u i de către o m , ci
datorită faptului că proletariatul, ajuns la p u t e r e prin avangarda
sa revoluţionară reprezentată de partidele c o m u n i s t e , 1-a adoptat
ca un dispozitiv teoretic de raţionalizare a actului de guvernare,
în sensul în care, n u m a i pe această cale dialectică, dictatura
exercitată de un grup în n u m e l e unei clase sociale putea fi gândită
atât în termeni de reprezentativitate politică reală, cât şi ca unică
expresie „ o b i e c t i v ă " a u n u i consens popular neafectat de fluctu­
aţii electorale. Din 1962 însă, m a i întâi în U n i u n e a Sovietică apoi
p r e t u t i n d e n i î n spaţiul s ă u d e d o m i n a ţ i e ' , p a r t i d e l e c o m u n i s t e
încep să se prezinte şi să acţioneze ca avangarde ale întregii socie­
tăţi, şi nu doar ca detaşament avansat al unei singure clase sociale.
Individualismul răsturnat
în socialismul real fidelitatea nu se angajează faţă de o idee,
ci faţă de o colectivitate simbolică gândită în t e r m e n i o m o g e n i
şi solidari: partid, popor, clasă muncitoare, naţiune socialistă.
C h i a r şi loialitatea faţă de c o n d u c ă t o r este rareori propriu-zis
personală, ca în regimurile de tip patrimonial ori neo-patrimonial,
deşi o p a r t e din g u v e r n ă r i l e c o m u n i s t e ( c a z u l r o m â n e s c fiind
n u m ă r a t între a c e s t e a ) au fost calificate drept r e g i m u r i
„ s u l t a n i s t i c e " 2 . P e r s o n a l i t a t e a c o n d u c ă t o r u l u i d e v i n e obiect al
mitologiei oficiale în virtutea unei relaţii g e n e a l o g i c e de ordin
simbolic între şef şi c o m u n i t a t e . Astfel, I V . Stalin este „părintele
p o p o a r e l o r " , iar C e a u ş e s c u „cel m a i b u n fiu al p o p o r u l u i " .
1
Barbara Arm CHOTINER, Khrushchev's Party Reform: Coallition-
building and Instituţional Jnnovation, Greenwood Press, Westport, Conn., 1984.
2
Termenul, de origine weberiana, a fost teoretizat de H.E. CHEHABI,
Juan J. LINZ, „A Theory of Suitanism", in H.E. CHEHABI, Juan J. LINZ,
editors, Sultanislic Regimes, The Johns Hopkins University Press, Baltimore
and London, 1998, pp. 3-48 şi aplicat cazului românesc de Juan J. LINZ, Alfred
STEPAN, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern
Europe.; South America, and Post-Communisl Europe, The Johns Hopkins
University Press, Baltimore and London, 1996, pp. 349-356.
68
P e r s o a n a naturală a c o n d u c ă t o r u l u i este integral absorbită de
corpul său politic. De a c e e a , p r o m o v a r e a p u b l i c ă a familiei
conducătorului, ca în R o m â n i a sau în Bulgaria, era resimţită de
cetăţeni drept o intruziune nelegitimă a trupului natural al şefului
de la' care se pretindea, ca odinioară de la regi, să-şi reveleze doar
trupul politic. P e n t r u că, în virtutea u n u i „ d r e p t al sensului
istoriei" - substitut totalitar al d r e p t u l u i divin - c o n d u c ă t o r u l
d e v e n e a figura partidului, întruparea poporului, imaginea clasei
m u n c i t o a r e . C o n d u c ă t o r u l u i i s-ar fi potrivit deci o virtute
a s e m ă n ă t o a r e celei pe c a r e Aristotel o clasa sub r u b r i c a
magnanimităţii. Ca atare, lui i se c u v e n e a u cele m a i m a r i onoruri
p u b l i c e în t e m e i u l faptului că era politic indistinct de popor.
Liderul c o m u n i s t n u era d o a r u n „ r e p r e z e n t a n t " ales, p r o c l a m a t
sau p u r şi simplu aclamat de către cetăţeni, ci chiar o întrupare,
d a c ă nu o i c o a n ă a p o p o r u l u i . în i m a g i n e a c o n d u c ă t o r u l u i ,
p o p o r u l socialist îşi a d m i r a realizările, ca un corp indivizibil
purtat de m ă r e ţ i a u n e i m i s i u n i istorice fără p r e c e d e n t . Sistemul
comunist oferea astfel societăţii imaginea conducătorului s u p r e m
ca pe o oglindă în care aceasta îşi p u t e a c o n t e m p l a unitatea 1 .
î n j u r u l acestui p u n c t s e înfăşoară n o d u l u n u i p a r a d o x
constitutiv al doctrinei oficiale a m a t e r i a l i s m u l u i dialectic şi
istoric. C a n o n i z a r e a stalinistă a m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i a avut
d r e p t p u n c t d e p l e c a r e t e m a p r o i e c t e l o r g l o b a l e d e societate,
dintre care cel care beneficiază de cel m a i înalt grad de
generalitate este acela al „construirii viitorului c o m u n i s t " sau,
prin prudentă derogare, al „edificării societăţii socialiste". Efortul
care se cere făcut de toţi şi de fiecare în parte este prin excelenţă
u n u l de inginerie socială şi de eficienţă e c o n o m i c ă . într-adevăr,
producţia era d o g m a centrală a ortodoxiei leniniste: atunci când
clasa m u n c i t o a r e este p r o p r i e t a r al statului, legile obiective ale
e c o n o m i e i cer ca d r u m u l spre c o m u n i s m să treacă prin creşterea
productivităţii şi o superioară organizare a muncii.
Dificultatea teoretică majoră ce riscă să u m b r e a s c ă legitimi­
tatea u n u i a s e m e n e a p r o g r a m de practică socială constă în a c e e a
că, pentru m a r x i s m u l clasic, ca, de altfel, pentru cele m a i m u l t e
1
Marcel GAUCHET, „L'cxperience totalitaire et la pensee de la
politique", Esprit, no. 7-8, 1976, pp. 4-28.
69
dintre orientările n e o - m a r x i s t e , în i n i m a oricărui proiect de
societate se află, în u l t i m ă instanţă, individul. Societatea este
tocmai mediul prin care acesta se înstrăinează de sine, îşi deloca-
lizează natura, sarcina practicii revoluţionare fiind aceea de a res­
taura omul în integritatea sa subiectivă, de a-1 vindeca de alienare.
Astfel şi o a r e c u m s i m p l u spus, colectivitatea n-ar fi d e c â t m i j ­
locul prin care individul îşi p o a t e p i e r d e sau câştiga esenţa 1 .
în s c h i m b , p e n t r u m a r x i s m u l oficial şi c a n o n i c al vârstei
totalitare, individul nu este decât mijlocul prin care colectivitatea
îşi câştigă sau îşi p i e r d e fiinţa. în p r i m u l caz, a u t o n o m i a o n t o ­
logică se j o a c ă la înălţimea o m u l u i şi o a r e c u m î m p o t r i v a lui, în
cel de-al doilea se construieşte la nivelul societăţii. Pentru marxis-
mele liberale, o m u l care se regăseşte pe sine, care se dezalienea-
ză, care se eliberează de sub forţa lucrurilor şi scapă de constrân­
gerea legăturilor sociale „ r ă s t u r n a t e " , d e v i n e capabil să r e c o m ­
p u n ă o societate superior organizată şi cu adevărat liberă, în timp
ce, p e n t r u ideologia s o c i a l i s m u l u i ştiinţific, societatea este cea
care, prin conştientizarea şi a s u m a r e a vocaţiei sale istorice colec­
tive odată cu apropierea de c o m u n i s m , are m e n i r e a de a a d u c e pe
lume o m u l nou.
D e altfel, t o c m a i acest m o t i v a l „ o m u l u i n o u " a p a r e , î n
majoritatea operaţiunilor recente de incriminare a totalitarismului,
drept o ţintă extrem de ambiguă. Pe de o parte, această ambiţie de
inginerie antropologică este semnul de netăgăduit al absurdităţii
ideologice a u n u i r e g i m care, oricât de mari ar fi fost pretenţiile
şi eforturile sale. nu a izbutit să p r o v o a c e m u t a ţ i i profunde la
nivelul naturii u m a n e . în al doilea rând, „omul n o u " se înfăţişează
totuşi observatorului erei p o s t e o m u n i s t e sub forma unei anumite
uniformizări a c o m p o r t a m e n t e l o r şi atitudinilor colective ce se
manifestă m a i ales prin entuziasmul scăzut al marelui n u m ă r faţă
de pluralism şi de p r o m o v a r e a unei culturi politice organizate în
jurul drepturilor şi libertăţilor individuale 2 .
1
Gândirea lui Marx interpretată ea demers filosofic nu numai individualist,
dar şi antiholist la Louis DUMONT, Homo aequalis. I. Gene.se et epanouissement
de l'ideologie economique, Gallimard, Paris, 1985, pp. 139 sq.
2
Gail KLÎGMAN, „Reclaiming the Public: a Reflection on Creating a
Civil Society in România", Easl-European Politics and Societies, 4/3,1990, pp.
393-427.
70
Fireşte, toată l u m e a este de a c o r d că o m u l n o u nici nu s-a
n ă s c u t vreodată, c e e a c e n u î n s e a m n ă însă c ă societăţile epocii
totalitare nu ar li fost puse în situaţia istorică de a anticipa în fiinţa
lor colectivă câteva din trăsăturile pe care genetica ideologică le
atribuia locuitorilor viitorului comunist.
într-adevăr, dacă omul nou ca atare r ă m â n e o utopic eviden­
tă, tematica ideologică care 1-a învăluit a fost investită în practici
sociale ale căror roade nu s-au lăsat p r e a m u l t aşteptate: m e n t a ­
litate nivelată, uniformizată, spirit colectivist, c o m p o r t a m e n t
gregar, i n a p e t e n ţ ă p e n t r u valorile liberalismului. Iată m a l a d i i l e
societăţii r o m â n e ş t i aşa c u m sunt descrise atât în discursurile,
m a r c a t e într-o p r i m ă p e r i o a d ă de gustul e ş e c u l u i , ale opoziţiei
civic-democratice din anii ' 9 0 , cât şi, în formulări m a i elegante,
în texte scrise de intelectualii care şi-au a s u m a t sarcina dc a fi
observatorii critici ai tranziţiei.
Individualism şi naţionalism
Astfel privit - şi oricât de suprinzător s-ar p u t e a dovedi acest
lucru în ochii celor carc-i c o n t e s t ă orice fel de m e r i t e - c o m u ­
nismul pare că a izbutit să-şi atigă ţinta. A făcut, în cele din urmă,
să treacă drept n o r m a l a subordonarea destinului individual u n o r
ţeluri c o m u n e indivizibile, a ridicat la r a n g dc n o r m ă socială
refuzul a u t o n o m i e i p e r s o a n e i şi al gândirii i n d e p e n d e n t e , a
asigurat supravieţuirea reflexelor de î n c a d r a r e şi î n r e g i m e n t a r e ,
a principiului u n a n i m i t ă ţ i i şi c o n s e n s u l u i politic. D a c ă ar fi să
d ă m c r e z a r e analizelor scrise astăzi p e u n a s e m e n e a t o n , toate
aceste obiective au fost realizate. S-ar z i c e că, în R o m â n i a ,
c o m u n i s m u l a murit pentru că a câştigat partida, a dispărut pentru
că-şi d u s e s e la îndeplinire toate sarcinile, p e n t r u că nu-i m a i
rămăsese de cucerit nici o poziţie.
C â t de verificabilă este o a s e m e n e a opinie? Au fost românii
„reeducaţi", au fost ambiţiile şi dorinţele lor tipizate, uniformizate,
nivelate? Este oare „ieşitul din r â n d " cea m a i m a r e erezie socială
în voia căreia se poate lăsa cineva? A nu face „ca toată l u m e a " este
c u m v a forma supremă a nonconformismului la r o m â n i ?
71
 Desigur că nu. Nu a v e m nevoie să o r g a n i z ă m vaste anchete
sociologice pentru a constata c e e a ce se v e d e limpede cu ochiul
liber: o societate d o m i n a t ă de un c o m p o r t a m e n t individualist, în
care dreptul este obiect al deriziunii, în care n o r m e l e există doar
pentru a fi nesocotite, în care singura regulă u n a n i m respectată
este „a te descurca", de obicei cu orice preţ, în care nimic nu trece
drept ireparabil, în care nici un gest nu este socotit într-atât de
grav încât să atragă d u p ă sine pierderea demnităţii şi credibilităţii
celui care 1-a c o m i s , p e n t r u că nu există o listă de valori şi de
b u n u r i simbolice care să se b u c u r e , în practica socială, de un
a s e n t i m e n t general. Astfel schiţat, p o r t r e t u l c o m p o r t a m e n t a l al
societăţii româneşti nu este un rezultat al ultimilor ani. Trăsăturile
sale au o vârstă mult m a i venerabilă.
E v a l u a t dintr-o p e r s p e c t i v ă p o p p e r i a n ă calificată, totalita­
rismul ar putea fi considerat drept o „societate închisă", o socie­
tate în care destinele individuale nu se împlineau la capătul u n o r
serii de alegeri personale şi de gesturi de libertate, ci se validau
în funcţie de un sistem de regularităţi cu finalitate comunitară şi
într-un cadru referenţial nu n u m a i stabil, dar şi prestabilit.
Dificultatea situării totalitarismului într-un a s e m e n e a u n g h i de
analiză este însă pusă în evidenţă de un paradox care, deşi înscris
în n a t u r a r e g i m u l u i 1 , nu a d e v e n i t manifest decât d u p ă 1989:
colectivist şi internaţionalist prin definiţie şi prin vocaţie,
1 fiind indiscutabile şi m a i presus de orice e x a m i n a r e critică.
Stalinismul însuşi nu ar fi decât o formă de „naţionalizare" a comu­
nismului, caz în care naţionalismul devine un fenomen latent în toate regimurile
comuniste postbelice modelate de stalinism, Robert C. TUCKER, „Stalinism
and comparative Communism", in Robert C. TUCKER, editor, Stalinism.
Essays in tfistoricul Interprelation, W.W. Norton & Co., New York, 1977, p.
XVII. Leninismul, în ceea ee-1 priveşte, pare să nu fi realizat că, în cadre
naţionale, vin pe lume conţinuturi naţionaliste care, pe termen lung, subminează
perspectiva internaţionalistă proprie comunismului, Walker CONNOR, The
National Queslion in Marxisl-Leninist Theory and Strategy, Princeton
University Press, Princeton, 1984. De altfel, a fost deja demonstrat faptul că
Lenin însuşi era, fără să-şi dea seama, un naţionalist rus, Adam B. ULAM, The
Bolsheviks. The Inlellectual and Political History of the Triumph of
Communism in Russia, Harvard University Press, Cambridge Mass. and
London, 1998, pp. 292-293, 295.
72
totalitarismul comunist a fost cel m a i eficient p r o d u c ă t o r istoric
1
de individualism şi de naţionalism .
P a r a d o x u l este deci dublu. Pe de o parte, pentru că ceea ce
p ă r e a a fi, la nivelul e p i d e r m e i i d e o l o g i c e , o societate închisă,
î n t e m e i a t ă pe valori colective şi pe u n i t a t e a şi indivizibilitatea
destinului, se d o v e d e ş t e a fi fost, d u p ă o p e r a r e a unei incizii
istorice profunde, un c o r p social nu n u m a i fărâmiţat, d a r şi
d e s c o m p u s , fără c o n s i s t e n ţ ă şi fără c h i p . Iar, pe de altă p a r t e ,
p e n t r u că această societate, care nu făcuse d e c â t să a s c u n d ă ,
printr-un p r o c e s dirijat de î n c h i d e r e a a c c e s u l u i la actul de
guvernare şi la iniţiativele e c o n o m i c e , incapacitatea sa de a turna
destinele individuale în albia unei identităţi sociale şi politice cu
vocaţie universală şi prospectivă, îşi regăseşte coerenţa pe terenul
unei identităţi organice şi arhaice.
într-adevăr, o societate cu slabe înclinaţii asociative, rareori
c a p a b i l ă să se solidarizeze în n u m e l e u n o r p r i n c i p i i civice sau
politice, c u m este c e a r o m â n e a s c ă , se federalizează s p o n t a n în
j u r u l ideii naţionale. O societate care nu se arată în stare să spri­
j i n e un p r o i e c t raţional de viitor este d i s p u s ă totuşi să se m o b i ­
lizeze la p r i m a c h e m a r e atunci c â n d identitatea sa naţională pare
ameninţată. O societate care nu este dispusă să c a d ă de acord, în
ordinea politică şi socială, asupra u n o r principii şi valori c o m u n e ,
se regăseşte într-o u n a n i m i t a t e a p r o a p e d e p l i n ă atunci c â n d
miturile naţiunii sunt invocate. O societate în care totul este pus
la îndoială şi supus deriziunii, consideră „interesele n a ţ i o n a l e " ca
în fond, c u m pot coexista, în acelaşi teritoriu social, indivi­
d u a l i s m u l şi n a ţ i o n a l i s m u l , d o u ă atitudini c a r e , într-o logică
liberală, sunt m a i d e g r a b ă ireconciliabile? U n a din explicaţiile
posibile rezidă în faptul că n a ţ i u n e a este singurul proiect colectiv
care nu p r e s u p u n e , în e p o c a m o d e r n ă , o r a p o r t a r e p e r s o n a l ă la
valori. A c e s t e a sunt gata făcute, au o c a p a c i t a t e de circulaţie
sigură, n i m e n i nu trebuie convins în particular de validitatea lor.
în plus şi d i n c o l o de securitatea oferită de s e n t i m e n t u l de
1
V. Walter A. KEMP, Naţionalism and Communism in Eastern Europe
and the Soviet Union. A Basic Conlradiclion?, Macmillan, Basingstoke and
London, 1999.
73
apartenenţă, n a ţ i o n a l i s m u l furnizează o identitate individuală a
cărei sursă este situată în afara subiectului. Subiectul p o a t e să
spună Eu fără să se gândească la Sine, fără să dea el însuşi un sens
subiectivităţii sale, iar identitatea sa este imediat recunoscută de
toţi ceilalţi m e m b r i ai c o m u n i t ă ţ i i . Subiectul r e p r o d u c e un sens
fără să fie nevoit să se p r o d u c ă el însuşi în actul de elaborare a
propriului sens. N a ţ i o n a l i s m u l este singura cale prin care nevoia
de recunoaştere este satisfăcută fără o prealabilă realizare a unei
autonomii a subiectului.
Individualism şi modernizare
în individualismul de factură liberală, subiectul este cel
însărcinat să dea sens propriei existenţe, această atribuire de sens
fiind posibilă n u m a i în m ă s u r a în care m a t e r i a p r i m ă din care se
hrăneşte subiectivitatea este raţiunea. Subiectul însuşi există atâta
t i m p cât se constituie ca obiect al p r o p r i e i gândiri, cât este
realizată o identitate între Eu şi Sine, atâta v r e m e cât, angajat în
c ă u t a r e a unui sens pentru sine, subiectul d e s e n e a z ă c o n t u r u r i l e
unui spaţiu social. De aceea, subiectul este o categorie descen­
tralizată a modernităţii, întrucât acceptă precaritatea prezentului
n u m a i cu condiţia de a fi în m ă s u r ă să găsească un sens acestei
precarităţi. Individualismul m o d e r n nu este d e c â t un alt n u m e al
m o d u l u i prin care subiectul atribuie un sens prăbuşirii sistemelor
tradiţionale de referinţă şi îşi câştigă a u t o n o m i a cu preţul
deteriorării figurilor c o m u n i t a r e ale identităţii.
Procesul de dislocare a unui univers referenţial caracterizat
p â n ă în acel m o m e n t de stabilitate şi de r e g u l a r i t a t e dă n a ş t e r e
u n o r actori sociali de un a n u m i t fel, suficient de instabili ei înşişi
pentru a sc instala chiar în locul părăsit de acest univers simbolic,
suficient dc animaţi de p a s i u n e a lipsei de referinţe pentru a locui
într-un cadru vid de sens. De aceea, istoria totalitarismului
r o m â n e s c s-ar c u v e n i , p r o b a b i l , interpretată ca o istorie a
modernităţii, ca o istorie a deposedării de sens şi a unei definitive
descântări a lumii, o istorie care a dus la o explozie a structurilor
identitare, la o d e s c o m p u n e r e a c a d r e l o r în c a r e o societate s-a
74
obişnuit să supravieţuiască, la un c u t r e m u r al r e g i m u r i l o r
referenţiale ale cunoaşterii şi c o m p o r t a m e n t e l o r colective .
1
O r i c e ar lăsa să se î n ţ e l e a g ă ideologiile c a r e le d o m i n ă , ca
şi h e r m e n e u t i c a ce însoţeşte aceste ideologii, societăţile m o d e r n e
nu p o t r ă m â n e închise. în anii săi de î n c e p u t , c o m u n i s m u l s-a
p r e z e n t a t , în R o m â n i a , ca un a g e n t al m o d e r n i z ă r i i , pe care a
înţeles-o sub specia creşterii e c o n o m i c e şi a transformării
ţesutului social 2 .
Raţionalitatea sistematică a totalitarismului a devorat
pluralitatea spaţiilor în care sensul era fabricat şi r e p r o d u s d u p ă
principii tradiţionale. A d o p t â n d c a p r o c e d e u d e m o d e r n i z a r e
intervenţia, controlul şi m o n o p o l u l statului a s u p r a e c o n o m i e i şi
societăţii, r e g i m u l totalitar a suscitat m o d e r n i t a t e a într-un loc
diferit de cel în care planificase să o a d u c ă pe l u m e .
L o c u l în care a c e a s t a a a p ă r u t a fost cel al rupturii dintre
ordinea lucrurilor, de care societatea a fost deposedată, şi ordinea
u m a n ă , ruptură care este s e m n u l manifest al modernităţii 3 . Criza
de structură a c o m u n i s m u l u i nu se d a t o r e a z ă rarităţii lucrurilor
p r o d u s e de el sau m o d e l u l u i rigid şi a u t a r h i c d u p ă care a fost
organizat p r o c e s u l de p r o d u c ţ i e , ci faptului că lucrurile au fost
produse în afara ordinii individuale, pe un a m p l a s a m e n t diferit de
cel ocupat de instanţele de recunoaştere a autonomiei şi identităţii
subiectului.
1
V. Alain TOURAINE, „La formation du sujet", in Franţois DUBET,
Michel WIEVIORKA, Penser le sujet. Autour a"Alain Touraine. Fayard, Paris,
1995, pp. 21-45.
2
V. John Michael MONTÎAS, Economic Development in Communisi
România, The MIT Press, Cambridge, Mass., 1967; Kenneth JOWITT,
Revolutionary Breaklhroughs and National Development: the Case of Romanici,
1944-1965, University of California Press, Berkeley, 1971; Daniel NELSON,
editor, România in the 1980's, Westview, Boulder, Co., 1981; Lawrence C.
GRAHAM, România: a Developing Socialist Siale, Westview, Boulder, Co.,
1982; prezentarea poziţiilor teoretice actuale privitoare la raporturile dintre
totalitarism şi modernizare la Klaus MULLER, „Totalitarismus und
Modernisierung. Zum Historikerstreit in der Osteuropaforschung", in Achim
SIEGEL, Hrsg., Totalitarismustheorien nach dem Ende des Komunismus,
Bohlau, Koln und Weimar, 1998, pp. 37-79.
3
Alain TOURAINE, Critique de ia modernile, Fayard, Paris, 1992, p. 410.
75
 Prin urmare, c o m u n i s m u l a p r o d u s o m o d e r n i z a r e cu efecte
perverse, în care destinele individuale nu s-au împlinit în căutarea
unui sens pentru sine, ci s-au c o n s u m a t p u r şi simplu în absenţa
oricărui sens sau, mai bine zis, în prezenţa constrângătoare a unui
sens dat de practica socială a iresponsabilităţii faţă de p r o p r i a
soartă. M o d e r n i z a r e a - ca ideal tip şi în calitate de p r o c e s n o n -
e c o n o m i c - se o r g a n i z e a z ă în j u r u l u n u i subiect interogativ cu
privire la felul în care face alegerile m o r a l e (normative), sociale
(structurale) şi p e r s o n a l e ( c o m p o r t a m e n t a l e ) ; a fi m o d e r n ar
însemna, prin u r m a r e , să priveşti viaţa sub specia unei multipli­
cităţi de alternative, preferinţe şi alegeri posibile'.
Subiectul m o d e r n i z ă r i i totalitare a fost î n s ă c o n d u s p a s cu
pas într-un sit diametral opus, fiind p u s în situaţia de a recupera
pentru sine, prin afirmarea caracterului i m i n e n t şi inevitabil al
dizolvării i n d i v i d u a l i s m u l u i în trupul colectiv al naţiunii, o
m o d e r n i t a t e care-1 î m p i n g e a în a n o n i m a t şi care era c o n c e p u t ă
p e n t r u a-1 înstrăina de o r d i n e a lucrurilor. De aici incapacitatea
individualismului zămislit în adâncul societăţii închise de a-şi afla
un sens în afara destinului colectiv al naţiunii. N a ţ i o n a l i s m u l a
fost g e n e r a t de c o m u n i s m ca loc al p r o p r i e i sale versiuni a
modernităţi 2 .
D a c ă este adevărat, aşa c u m susţinea M a r x , că industriali­
zarea capitalistă - în m ă s u r a în care se bizuie pe înclinaţia
individului de a-şi c a l c u l a interesele p r i n o p e r a ţ i u n i de tipul
economisirii şi investiţiei - este m e n i t ă să înlăture naţionalismul
1
David E. APTER, The Polilics of Modernization, The University of
Chicago Press, Chicago and London, 1965, pp. 10-11.
2
Potrivit lui David KIDECKEL, The Solilude ofCollectivism. Romanian
Villagers io the Revolution and Beyond, Corneli University Press, Ithaca and
London, 1993, p. 100, intensificarea naţionalismului în rândurile societăţii sub
regimul comunist ar trebui înţeleasă şi ca o reacţie populară la politicile
partidului de promovare a unor minorităţi naţionale fie în plan social (ţiganii)
fie în plan politic (ungurii şi, pentru o perioadă, evreii). Pentru Katherine
VERDERY, National Ideology under Socialism: Identily and Cultural Polilics
in Ceauşescu s România, University of California Press, Berkeley and Los
Angeles, 1991, p. 125, tema naţiunii a fost preluată de Partidul Comunist, care
şi-ar fi abuzat astfel propria doctrină marxistă, mai întâi pentru a se adapta, apoi
pentru a deveni campionul unei retorici naţionaliste, inseparabilă istoric şi
structural, de discursul public românesc.
76
ca pe o c r e d i n ţ ă a r h a i c ă prin c o m u n i t a r i s m u l ei, n e - a m p u t e a
atunci întreba de ce industrializarea fără capitalism, aşa c u m a
fost întreprinsă de socialismul de stat, nu a fost c a p a b i l ă să facă
acelaşi lucru. Pentru ca, spre deosebire de cel capitalist, „calculul
socialist", p e n t r u a utiliza e x p r e s i a lui D a v i d K i d e c k e l 1 , nu a
o p e r a t în cadrele instituţionale ale c o n t r a c t u l u i civil, ci a fost
efectuat de un individ căruia i se refuzau înţelegerea şi controlul
p r o d u c ţ i e i de b u n u r i , sensuri şi valori în societate. A c e s t tip de
calcul era c o n s t r â n s să se sprijine pe un soi de „ c o r p o r a t i s m
d o m e s t i c " 2 , articulat în vaste reţele, în care relaţiile de încredere
se ţ e s e a u în afara oricărui a r a n j a m e n t de tip j u r i d i c . într-o
a s e m e n e a situaţie, n a ţ i u n e a etnică se înfăţişa ca singura f o r m ă
naturală de contract social: oamenii p u t e a u avea î n c r e d e r e unii în
alţii şi p u t e a u lucra î m p r e u n ă în absenţa, d a c ă nu împotriva, unei
legături politice sau a u n e i sancţiuni n o r m a t i v e . R o m â n i i şi-au
folosit etnicitatea aşa c u m m u n c i t o r i i industriali se servesc de
apartenenţa la sindicate, adică în scopul de a negocia între ei şi cu
autoritatea, într-un m o d raţional şi în propriul interes, raportul cu
mijloacele de producţie şi valoarea m u n c i i prestate.
Individualismul dependent
Felul în care totalitarismul a bruscat emergenţa modernităţii,
prin separarea violentă a ordinii subiective de cea a lucrurilor şi
prin luarea acestora în posesie, a indus în societatea r o m â n e a s c ă
o anumită neputinţă de reprezentare a caracterului fictiv al normei
de drept. Deposedarea, represiunea şi capilaritatea dispozitivelor
de putere nu n u m a i că au reificat statul, dar l-au şi situat în afara
r a z e i de acţiune a raţiunii i n d i v i d u a l e . Ieşiţi din totalitarism,
românii, indiferent de gradul lor de educaţie, au invocat frica ca
pe u n u l din viciile majore ale vieţii sub v e c h i u l r e g i m 3 .
1
David KIDECKEL, op. cit., p. 166.
2
IBIDEM, pp. 101-102.
3
E.g. Corneliu COPOSU, Confesiuni, p. 127, care vorbeşte despre o frică
atavică, de origine istorică, care nu se datorează atât comunismului în sine, cât
faptului că principatele româneşti au cunoscut în epocile mai vechi regimuri
„cvasitotalitare".
77
 D e asemenea, sub c o m u n i s m , înţelepciunea c o m u n ă pretin­
dea că o vizibilitate m a i m i c ă î n s e m n a o siguranţă personală m a i
m a r e ' . Şi nu pentru că represiunea ori presiunea exercitată asupra
conştiinţei individuale, ar fi fost globale, o m n i p r e z e n t e şi c o n ­
stante. Fie că a fost o evidenţă, ca în primele d o u ă decenii, fie că
a funcţionat d o a r ca o i p o t e z ă ce risca p e r m a n e n t să se a d e v e ­
rească, c o m p o r t a m e n t u l r e p r e s i v al statului a avut drept scop
reificarea ordinii de drept, întruparea ei, virtual ameninţătoare, în
orice agent al autorităţilor publice.
Desigur, Partidul C o m u n i s t R o m â n trebuie ţinut responsabil
pentru sute de mii de victime. Nu trebuie uitat însă că a căzut el
însuşi v i c t i m ă contradicţiilor m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i , ca teorie
politică transformată în ideologie de stat. într-adevăr, socialismul
ştiinţific nu avea nici un fel de i m a g i n e d e s p r e m o d u l în care
trebuie distribuită suveranitatea între puterile statului sau între stat
şi societate. StaUtl şi instituţiile sale coercitive erau, în perspectivă
leninistă, p r o d u s u l inegalităţii e c o n o m i c e , iar clasa m u n c i t o a r e
ajunsă la p u t e r e avea sarcina de a le înlătura din istorie şi de a
d e s c h i d e d r u m u l c o m u n i s m u l u i 2 . Părintele teoriei şi strategiei
c o m u n i s t e i-a lăsat, aşadar, pe c o n d u c ă t o r i i partidelor triumfă­
toare tară nici un fel de orientare filosofică cu privire la felul în
care ar trebui să p r o c e d e z e p e n t r u a î m p i n g e d o m e n i u l de exer­
ciţiu al puterii dincolo de cerul închis al ierarhilor de partid 3 .
De la represiune la mobilizare şi includere, partidul a eşuat
în încercarea de a împărţi suveranitatea, deoarece nu avea nici un
fel de idee teoretică cu privire la felul în c a r e a d m i n i s t r a r e a
modului de producţie socialist putea să se transforme într-un m o d
de autoguvernare a poporului socialist.
Poporul, în ceea ce-1 priveşte, nu avea nici interesul şi nici
experienţa de a se autoguverna. Cetăţenii socialismului real erau
1
David KIDECKEL, op. cit., p. 99.
2
V. analiza interpretării date de Lenin problemei statului şi a dispariţiei
sale în comunism, precum şi a limitelor şi consecinţelor lecturii leniniste a
textelor lui Mare şi Engels, Robert V. DANIELS, „The State and Revolution: A
Case Study in the Genesis and Transformation of Communist Ideology",
American Slavic and East European Review, 12/1, 1953, pp. 22-43.
3
Cari A. LINDEN, The Soviet Parly-Slale: the Politics ofldeocratic
Despotism, Praeger, New York, 1983, pp. 159-160.
78
m a i puţin preocupaţi de participarea lor la guvernarea societăţii,
cât de exploatarea în beneficiu privat a mijloacelor de producţie
deţinute de stat şi de influenţarea în m o d informai a administrării
b u n u r i l o r ' . Şarpele din p a r a d i s u l socialismului de stat era deci
inabilitatea p o p o r u l u i de a r e c u n o a ş t e v a l o a r e a politică a b u n u ­
rilor sociale 2 , indiferent dacă o a s e m e n e a recunoaştere ar fi con­
firmat sau, dimpotrivă, ar fi subminat, proiectul comunist. D r e p t
consecinţă, individualismul d e p e n d e n t n ă s c u t s u b totalitarism a
identificat spaţiul public cu un d o m e n i u de c o m p e t e n ţ ă exclusivă
a statului, a unui stat ce s-a c o m p l ă c u t în a fi confundat cu însăşi
ordinea lucrurilor.
Subiectul post-totalitar îşi p ă s t r e a z ă h e t e r o n o m i a pentru că
nu reuşeşte încă să-şi imagineze felul în care o „ m â n ă nevăzută",
tocmai pentru că este invizibilă, ajunge să p r o d u c ă raporturile de
p u t e r e dintr-o societate dată. Şi, atâta t i m p cât nu r e a l i z e a z ă că
o r d i n e a j u r i d i c ă este e x t e r i o a r ă ordinii lucrurilor, că d r e p t u l
aparţine ordinii fictive, o ordine care nu există decât în m ă s u r a în
care este gândită, i n d i v i d u a l i s m u l este c o n d a m n a t să supravie­
ţuiască totalitarismului s u b o formă nu n u m a i a n o m i c ă , d a r şi
anarhică.
Aşadar, în pofida ideologiei oficiale care cerea ca interesele
generale să fie puse m a i p r e s u s de cele individuale, c a r e se
străduia sistematic să izoleze în orice proces istoric, economic sau
social o dimensiune „obiectivă", independentă de voinţa naturală
şi subiectivă a indivizilor, dotată cu o regularitate şi un „ s e n s " ce
nu îi sunt atribuite de actorii care o c u p ă la un m o m e n t dat scena
istoriei, istoria c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c trebuie deconstruită. Ea
este m a i puţin o m a r e Istorie globală şi totalizatoare a activului
de partid, a industrializării, a colectivizării, a represiunii, a
elaborărilor doctrinare şi ideologice, cât o explozie în lanţ şi cu
efect imediat de istorii concrete, multiple, incoerente, intersectate
şi conflictuale ale u n o r o a m e n i reali, ale u n o r interese specifice,
ale u n o r cariere individuale, într-un c u v â n t , a felului în c a r e
1
Wayne Di FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, „Soviet Political Culture
and 'Covert Participation' in Policy Implementation", American Political
Science Review, Voi. 78, No. 3, 1984, pp. 618-619.
2
David KIDECKEL, op. cit., pp. 162-163.
79
românii „s-au d e s c u r c a t " prin c o m u n i s m , în marginea lui, î m p r e ­
1
ună cu el, dar niciodată împotriva lui .
Se spune, în m o d curent, că totalitarismul a fost o experienţă
istorică t r a u m a t i z a n t ă la care r o m â n i i au fost supuşi, pe care au
îndurat-o v r e m e de cinci d e c e n i i . F ă r ă nici o îndoială. O b u n ă
dialectică ne-ar î n d e m n a însă să ne întrebăm d a c ă nu c u m v a tota­
litarismul nu a fost la r â n d u l său folosit de către r o m â n i , de-a
lungul aceleiaşi perioade, adică obligat să traverseze rigorile unei Servitutea involuntară?
experienţe istorice tot atât de încărcată de consecinţe ca şi p r i m a
sa ipostază. în faţa „Istoriei C o m u n i s m u l u i " , a u n e i istorii a
deciziilor politice, a congreselor, a plenarelor deschise sau secre­
te, a organizării represiunii, a planificării economiei, a ingineriei
sociale şi controlului d e m o g r a f i c , a u n e i istorii integratoare a Pentru a scruta mai îndeaproape problema exerciţiului puterii
factorilor majori care au influenţat soarta generaţiilor dintre 1945 în regimul comunist, în raport cu care practicile politice îşi defi­
şi 1989, s-ar p u t e a situa o plajă de „istorii din c o m u n i s m " , adică n e s c utilitatea şi funcţiile, mi se p a r e n e c e s a r să p r o p u n , într-o
o serie dispersată şi practic nesfârşită de biografii care au inclus perspectivă foucaldiană 1 , câteva ipoteze de lucru.
c o m u n i s m u l , în proporţii şi cu sentimente diferite, în propria lor M a i întâi, s-ar părea că puterea nu ar trebui gândită ca un b u n
reţetă de fabricaţie. Căci, înainte de a fi un r e g i m politic, c o m u ­
social a u t o n o m ce se poate lua în stăpânire prin forţă, ce se p o a t e
nismul a fost o putere asupra vieţii.
d o b â n d i pe cale legală, ce se p o a t e t r a n s m i t e , î m p ă r ţ i sau
în fond, m i t u l uniformizării şi al c o l e c t i v i s m u l u i este u n u l
distribui, ca c e v a la care se p o a t e „ a j u n g e " , s a u care p o a t e fi
interesat, căci societatea socialistă, sau, după epocă, comunismul,
păstrat, pe c a r e se p o a t e p u n e m â n a , sau c a r e riscă să scape din
devin pe această cale personaefictae, un soi de „universalii" care
m â n ă . P u t e r e a se exercită, m a i degrabă, ca un j o c al legăturilor,
asigură imunitate în faţa j u d e c ă ţ i i Istoriei sau, d u p ă caz, a celei
inegale şi mişcătoare, dintre diferite centre de interese şi grupuri
p e n a l e . De aceea, p o a t e , R e v o l u ţ i a din 1989 a fost interpretată
de p e r s o a n e .
ca dublu e ş e c al u n e i dictaturi p e r s o n a l e şi al u n e i ideologii
i m p e r s o n a l e . Pe scurt, t e m a c o m u n i s t ă a destinului colectiv şi în al doilea rând, relaţiile de p u t e r e nu sunt exterioare altor
supravieţuirea sa post-totalitară au rolul de a face uitat felul în tipuri de raporturi - p r o c e s e e c o n o m i c e , m o b i l i t a t e socială,
care a funcţionat, d u p ă 1945, dispozitivul de putere în R o m â n i a d i n a m i c ă politică -, nu le însoţesc de la distanţă, ci sunt incluse
şi, m a i m u l t decât atât, de a ascunde însăşi natura acestei puteri. în acestea. Relaţiile de p u t e r e s-ar p r e z e n t a deci ca un efect al
inegalităţilor, dezechilibrelor şi diferenţelor ce străbat a c e s t e
raporturi. Aş îndrăzni să spun, pe u r m e l e lui Foucault, că relaţiile
de putere sunt de cele m a i m u l t e ori un factor de producţie, căci
ele nu interzic sau p e r m i t d u p ă p r i n c i p i u l n o r m e i de drept, ci
creează şi se lasă create în afara logicii e l e m e n t a r e a permisiunii
şi represiunii.
Robert G. WESSON, Communism and Communist Systems, Prentice —— —
Hali, Englewood Cliffs, N.J., 1978, p. 203, observa că în nici o altă ţară 1
Michel FOUCAULT, La volante de savoir, Gallimard, Paris, 1976, pp.
comunistă corupţia nu avea o pondere mai mare ca în România. 112-129.

80 81

Apoi - şi acesta este probabil observaţia esenţială - p u t e r e a
se instalează de j o s în sus, ea nu este rodul încleştării dintre
dominanţi şi dominaţi, al luptei de clasă sau al competiţiei dintre
partide, ori al u n o r raporturi de forţă multiple şi situate la niveluri
d e o s e b i t e : aparat dc p r o d u c ţ i e , familie, g r u p social, instituţii.
Puterea este locul unei a m e n a j ă r i a tensiunilor ce se p o t n a ş t e
între toţi aceşti factori, locul u n e i redistribuiri şi disciplinări a
conflictelor care frământă în chip natural corpul social.
P u t e r e a descurcă, d e s t r a m ă , separă, distinge, introduce o
infinitate de diferenţe în n u c l e u l dur şi a p a r e n t indivizibil de
reprezentări ideologice şi simbolice în jurul căruia orice regim de
d o m i n a ţ i e are tendinţa să se organizeze. în u l t i m ă instanţă, a te
descurca nu este d e c â t un alt m o d de a n u m i participarea la
putere, accesul la exerciţiul firesc al acesteia.
Puterea ca strategie anonimă
Relaţiile de putere sunt, în m o d necesar şi evident, purtătoare
ale unei a n u m i t e intenţionalităţi, fără a fi totuşi b â n t u i t e de
subiectivitate. Fireşte, nu ar putea fi c o n c e p u t ă o p u t e r e care să
nu se exercite în funcţie de un n u m ă r de obiective. C e e a ce nu
î n s e a m n ă n e a p ă r a t că a c e s t e a din u r m ă ar fi r o d u l alegerii sau
deciziei unui subiect individual. Nu există, probabil, un stat major
al puterii într-o societate dată, un K r e m l i n sau un C a b i n e t 1 de
u n d e ar p o r n i toate firele şi u n d e s-ar lua toate deciziile, ci un
aparat birocratic stratificat, „descurcat", cu tendinţe de capilari-
tate, care gestionează, uneori potrivit unei reţele de cauzalităţi şi
de complicităţi contradictorii, funcţionarea societăţii, sprijinindu-se
pe elemente de susţinere, dislocuind grupuri marginale, modelând
interacţiunea factorilor e c o n o m i c i .
Puterea ar putea fi definită, în cele din u r m ă , drept o strategie
a n o n i m ă ce c o o r d o n e a z ă tactici individuale, iniţiative personale,
c o m a n d a m e n t e autoritare ce se difuzează inegal, fiind m e r e u
traduse la nivelul responsabilităţilor personale şi de grup.
In sfârşit, a c o l o u n d e este putere, a p a r e în c h i p n e c e s a r şi
rezistenţa la putere. Aceasta nu p o a t e fi separată de putere, face
82
parte din ea, locuieşte în m i e z u l acesteia. Puterea nu are c u m să
funcţioneze în afara confruntării cu o multiplicitate de p u n c t e de
rezistenţă, ce j o a c ă rolul de adversar, de ţintă m e n i t ă lovirii şi care
dau puterii, în final, adevărata ei identitate. Nu p o a t e fi vorba, în
faţa puterii, d e s p r e un loc al m a r e l u i refuz, d e s p r e o c o n t e s t a r e
masivă şi globală, despre un focar coerent de revoltă cu o adresă
u n i c ă şi precisă. Există în s c h i m b rezistenţe: necesare, probabile,
imposibile, dubioase, spontane, m â n i o a s e , perfide, calculate, în-
genunchiate, conspirative, solitare, ineficiente, violente, irecon­
ciliabile, interesate, autodestructive, o p o r t u n i s t e sau gata de
compromis.
P u t e r e a are n e v o i e de rezistenţă şi de o p o z i ţ i e ca de un
element activ, destinat unei p e r m a n e n t e înfrângeri. Ca şi relaţiile
d e p u t e r e , n o d u r i l e d e r e z i s t e n ţ ă sunt distribuite n e r e g u l a t p e
suprafaţa socială, suscitând a n u m i t e practici, c o m p o r t a m e n t e şi
atitudini, diferite în timp şi spaţiu. N u m a i atunci c â n d toate aceste
p u n c t e de rezistenţă se alătură la r â n d u l lor într-o strategie ce
ajunge să traverseze, ca o p e l i c u l ă negativă, t o a t e relaţiile de
p u t e r e , c â n d s e î m p l e t e s c într-un a n u m i t r e g i m d e n o r m a l i t a t e ,
c â n d se „ î n c u r c ă " într-atât în ţesătura puterii încât a te descurca
devine cu neputinţă, n u m a i în acel m o m e n t se iveşte posibilitatea
refondării puterii d u p ă reguli noi.
Pe scurt, d i n c o l o de p u t e r e nu se află n i m i c , nici un fel de
o p o z i ţ i e b l o c a t ă în i n c a p a c i t a t e a sau în interdicţia de a-şi rosti
adevărul. în exerciţiul puterii se t o p e s c laolaltă d o m i n a ţ i a şi
rezistenţa. P u t e r e a nu se c o n s t i t u i e d e c â t în m ă s u r a în care dă
naştere u n o r practici. Altfel spus, ea nu are un izvor situat în afara
responsabilităţii p e r s o a n e i , sursă în raport cu care subiectul
individual se defineşte pe sine fie drept complice, fie drept supus,
fie drept revoltat. în toate cazurile a v e m de-a face cu o participare
inevitabilă la p u t e r e , care îşi face apariţia n u m a i în orizontul
persoanei şi nu, aşa c u m dreptul pozitiv ne î n d e a m n ă să credem,
în sferele înalte ale posturilor de c o m a n d ă politică.
O m u l ca subiect al libertăţii şi statul ca agent al n o r m e i de
drept sunt deci co-prezente în reţeta puterii. în fond, fiecare este
coautor al puterii pe care are aerul că o îndură, că o suportă î m p o -
83
triva propriei v o i n ţ e , că o lasă în afara adevărului p r o p r i u şi a
vocaţiilor, ambiţiilor şi dorinţelor pe care acesta le pune în mişcare.
Puterea nu ar trebui deci să se scrie niciodată cu majusculă,
ca p e n t r u a arăta că este c e v a situat în afara posibilităţii şi
responsabilităţii persoanelor, ca şi c u m p u t e r e a n-ar fi d e c â t
p u n c t u l central în care, sub forma dreptului, se iau acele decizii
la care o societate inertă şi periferică este c h e m a t ă să se supună.
De fapt, puterea „nu este o instituţie, nu este o structură, nu este
o anumită autoritate cu care unii ar fi d o t a ţ i " şi de care ceilalţi, cei
mai mulţi, ar fi lipsiţi, ci „este d o a r n u m e l e pe care-1 d ă m u n e i
situaţii strategice c o m p l e x e într-o societate d a t ă " 1 .
0 ascensiune politico-juridică
într-o situaţie strategică favorabilă s-a aflat, între anii 1944
şi 1948 Partidul C o m u n i s t R o m â n . De la crearea B N D , în lunile
mai-iunie 1944, iniţiativa în sfera p o l i t i c ă r o m â n e a s c ă , a d i c ă
m o n o p o l u l restructurării relaţiilor de p u t e r e , aparţine integral
comuniştilor ca, de altfel, în toate ţările din Estul Europei 2 .
P â n ă la 30 august 1948 când, prin D e c r e t u l 2 2 1 , se înfiin­
ţează Direcţia G e n e r a l ă a Securităţii P o p o r u l u i , iar e l i m i n a r e a
totală şi explicită a oricărei opoziţii directe sau potenţiale capătă
un a s p e c t public, s i s t e m a t i c şi violent, strategia c o m u n i s t ă de
preluare a controlului asupra statului nu a fost u n a de tip p r e c u m ­
pănitor şi declarat represiv, ci a adoptat un caracter care ar p u t e a
fi d e n u m i t politico-juridic.
D i n 1944 şi p â n ă în 1948, P C R s-a servit de drept p e n t r u a
aboli drepturile. N o u l dispozitiv de p u t e r e se naşte şi se schema­
tizează sub o formă j u r i d i c ă , în cadrul u n u i j o c c o o r d o n a t al
licitului şi ilicitului, al interdicţiei şi î n g ă d u i n ţ e i , al sprijinului
popular şi al demascării reacţiunii, al procedurilor democratice şi
al tehnicilor de p e r s u a s i u n e , al expresiei libere şi al cenzurii, al
transgresiunii şi c o m p l i c i t ă ţ i i , al iertării şi p e d e p s e i . R e g i m u l
1
IBIDEM, p. 123.
2
Francois FEJTO, Histoire des democratiespopidaires, I. L 'ere de Staline
(1945-1952), Seuil, Paris, 1952, pp. 117-124.
84
caută într-adins să se prezinte sub acest aspect complex, de nauiră
politico-juridica, c e e a ce-i î n g ă d u i e să p r e s c r i e în m o d legitim
m o d u l în care puterea trebuie gândită de către cetăţeni şi care nu
este, în fond, d e c â t o m a n i e r ă de a exercita v i o l e n ţ a şi de a
a d m i n i s t r a disimetriile politice sub a p a r e n ţ a u n e i legi generale,
într-o atmosferă socială m a r c a t ă de u r g e n ţ a r e f o r m e l o r institu­
ţionale şi e c o n o m i c e .
De fapt, comuniştii r o m â n i nu n u m a i că au acţionat în majo­
ritatea cazurilor pe cale legală, dar au fost cei care au c o n c e p u t
şi trasat această cale. Lucreţiu Pătrăşcanu a redactat Proclamaţia
către ţară rostită de suveran la radio pe 23 august şi tot el a pre­
gătit Decretul Constituţional 1626 din 31 august 1944, ce resta­
bilea a n u m i t e prevederi ale C o n s t i t u ţ i e i din 1923. D i n a c e a s t ă
clipă, întreaga iniţiativă legislativă a aparţinut comuniştilor, aflaţi
m e r e u cu un pas înaintea celorlalte forţe politice. E s t e un fapt
incontestabil că p r e z e n ţ a trupelor sovietice şi p r e s i u n e a autori­
tăţilor de la M o s c o v a au avut un c u v â n t decisiv în p r o c e s u l de
instalare a guvernului de la 6 martie 1945, c e e a ce nu trebuie să
ne facă să u i t ă m că echipa G r o z a a fost c h e m a t ă la guvernare de
către factorul constituţional cu respectarea tuturor formelor legale.
C o l a b o r a r e a legislativă şi a d m i n i s t r a t i v ă dintre suveran şi
guvern după 4 februarie 1946, inaugurarea Parlamentului rezultat
din alegerile contestate de la 19 n o i e m b r i e , epurările c o r p u l u i
ofiţeresc din martie 1945, iunie 1946 şi august 1947 şi, în sfârşit,
abdicarea consimţită de la 30 d e c e m b r i e 1947, au fost tot atâtea
acte şi practici juridice care au făcut ca dreptul să fie însăşi forma
dispozitivului de putere instalat de comunişti. Confiscarea statului
s-a făcut prin intermediul u n o r p r o c e d e e prin excelenţă legale, cu
acordul formal al factorului constituţional.
Au existat, indiscutabil, presiuni p s i h o l o g i c e , demonstraţii
de forţă, gesturi v i o l e n t e , o p e r a ţ i u n i de i n t i m i d a r e şi de şantaj,
ameninţări şi complicităţi, mişcări de stradă, preluări abuzive ale
u n o r instituţii, dar actele r e v o l u ţ i o n a r e nu n u m a i că au lipsit cu
totul, dar au fost evitate în m o d deliberat. Statul ca atare nu a fost
pus în discuţie nici m ă c a r o singură clipă.
85
 Cum de a fost posibil? 1
de m i z a politică p u s ă în j o c . în sfârşit, trebuie n u m ă r a t e printre
C u m de s-a î n t â m p l a t ca R o m â n i a să fie p r i m a ţară est- cauzele favorizante atât atitudinea oscilantă şi pe alocuri ambiguă
e u r o p e a n ă în care un g u v e r n inspirat de c o m u n i ş t i a reuşit să-şi a Palatului regal, cât şi o p o r t u n i s m u l Bisericii O r t o d o x e .
asigure controlul statului, deşi, în raport cu Ungaria, Cehoslovacia C u m a fost deci posibilă, dincolo de impulsul sovietic pe care
sau Polonia, prezenta uriaşul avantaj al funcţionării neîntrerupte l-au primit, o infiltrare atât de c o m p l e t ă şi de r a p i d ă a c o m u n i ş ­
a unor structuri constituţionale, instituţionale şi politice neatinse tilor în ţesutul spaţiului p u b l i c şi în capilaritatea administrativă
de război? Tancurile sovietice, atât de des invocate, nu ne oferă o a statului r o m â n ? De ce societatea r o m â n e a s c ă - articulată în jurul
explicaţie nici suficientă şi nici satisfăcătoare a derulării u n o r instituţii intacte: A r m a t ă n a ţ i o n a l ă , B i s e r i c ă d o m i n a n t ă ,
procesului. M o n a r h i e , partide, Universităţi - s-a dovedit m a i puţin capabilă
decât altele, aflate în situaţii m a i p u ţ i n favorabile, să o p u n ă o
Nu există nici un fel de îndoială că, pretutindeni în Europa
rezistenţă spontană şi masivă agresiunii sovietice? R ă s p u n s u l la
de Est, o c u p a ţ i a militară sovietică a fost „precondiţia n e c e s a r ă "
aceste întrebări tulburătoare s-ar cuveni căutat m a i curând în zona
pentru instalarea regimurilor c o m u n i s t e 1 .
raporturilor dintre societatea r o m â n e a s c ă şi c l a s a ei politică
Nu este însă mai puţin adevărat că etapele şi modalităţile prin
tradiţională. Relaţiile de p u t e r e , aşa c u m fuseseră p r a c t i c a t e în
care diferitele partide sprijinite de M o s c o v a au p r e l u a t puterea,
r e g i m u l politic interbelic şi, apoi, în anii dictaturii carliste şi în
p r e c u m şi gradul de r e z i s t e n ţ ă politică şi socială faţă de acest
v r e m e a războiului se aflau într-o criză din care nu p ă r e a să p o a t ă
p r o c e s au d e p i n s în p r i m u l r â n d de tipul de societate în care
ieşi o soluţie de g u v e r n a r e . C e e a ce supravieţuitorii vechii
totalitarismul sovietic urma să se reproducă. Astfel, în Iugoslavia
organizări constituţionale nu p ă r e a u dispuşi să a c c e p t e şi să
şi Albania, c u c e r i r e a statului a adoptat forma luptei de guerilă,
analizeze era t o c m a i responsabilitatea lor pentru s c h i m b a r e a de
în Ungaria, Cehia şi Bulgaria cea a „infiltrării p a r l a m e n t a r e " , iar
r e g i m din 1938, ce p u t e a fi lesne interpretată drept un eşec vădit
în Polonia şi Estul G e r m a n i e i cea a u n o r „baggage-train govern-
al sistemului partidelor „istorice".
m e n t s " 2 . în R o m â n i a s-ar p u t e a vorbi despre o soluţie care a
combinat ultimele d o u ă m e t o d e : colonizarea instituţiilor publice
de către un guvern pre-fabricat de ocupant.
0 alegere istorică?
D a c ă p r e z e n ţ a m i l i t a r ă sovietică, ca şi presiunile şi
imixtiunile autorităţilor de ocupaţie au reprezentat cauza primară
D u p ă reintrarea lui în viaţa p u b l i c ă la sfârşitul lunii august
a instalării c o m u n i s m u l u i în R o m â n i a , cauzele secundare sunt la
1944, Partidul Naţional Liberal nu a confecţionat, practic, nici un
rândul lor n u m e r o a s e şi agravante: neputinţa partidelor „istorice"
p r o g r a m de guvernare care să ia în calcul transformările suferite
de a coordona o opoziţie coerentă şi credibilă, precaritatea organi­
de R o m â n i a d u p ă două dictaturi şi un război istovitor, întemein-
zării politice a social-democraţiei, n u m ă r u l m a r e de politicieni
du-şi discursul politic pe ataşamentul faţă de principiile generice
„ b u r g h e z i " gata să a c c e p t e „ t o v ă r ă ş i a de d r u m " cu comuniştii,
ale democraţiei reprezentative, constituţionalismului şi ale tradi­
ralierea din ce în ce m a i m a s i v ă (culminând în 1948) a intelectua­
ţiei liberalismului românesc, principii care, departe de a fi actuali­
lităţii, incapacitatea de reacţie (dacă nu indiferenţa) maselor faţă
zate, nu erau nici m ă c a r explicate. Pe plan organizatoric, distanţa
1
R.V. BURKS, „Eastern Europe", in Cyril E. BLACK, Thomas R. dintre autoritarismul şi lipsa de i m a g i n a ţ i e a c o n d u c e r i i brătie-
THORNTON, editors, Communism and Revolution. The Strategic Uses of
1
Political Violence, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1964, p. 78. Bela VAGO, „România", in Martin McCANLEY, editor, Communist
2
IBIDEM, pp. 86-88. Power in Europe 1944-1949, Macmillan, London and Basingstoke, 1977, pp.
126-127
86
 seră recrutaţi din oficiu, nu cu mulţi ani în u r m ă , într-un alt partid
nişte şi oportunismul organizaţiilor locale atrase de pragmatismul 1
birocratic cu vocaţie de masă, partidul u n i c al dictaturii carliste .
tătărăscian, nu era nici ea de natură să stârnească încrederea într-
Pe p l a n politic, m o m e n t u l în care c o m u n i ş t i i reuşesc să
un partid ce nu se m a i p u t e a h r ă n i din a m i n t i r e a succeselor
i m p u n ă atiteza ideologică reformişti ( F N D ) - reacţionari ( P N L ,
guvernărilor sale din e p o c a modernizării statului.
P N Ţ ) , antiteză fondatoare a mitologiei politice totalitare, este cel
La r â n d u l său, m a n i f e s t u l - p r o g r a m al Partidului N a ţ i o n a l
al reformei agrare. A c e a s t a se afla, în p r i n c i p i u , în p r o g r a m e l e
Ţ ă r ă n e s c p u b l i c a t la 16 o c t o m b r i e 1944, se m u l ţ u m e a să reia
tuturor partidelor. Caracterul radical al celei p r o p u s e şi înfăptuite
p r o g r a m u l din 1935 - „ p r e a p u ţ i n e fund adaptările i m p u s e de
de g u v e r n u l G r o z a a d e c l a n ş a t î n s ă o r e a c ţ i e de r e ţ i n e r e şi un
noile c e r i n ţ e " , d u p ă chiar mărturia lui Ion M i h a l a c h e 1 -, conţinea
n u m ă r de proteste din partea partidelor istorice. Dintr-o dată, P N L
câteva vagi referinţe la o e v e n t u a l ă î m p r o p r i e t ă r i r e , fixa ca
şi P N Ţ au făcut figură de grupări politice reacţionare, cel puţin în
obiectiv strategic edificarea statului ţărănesc şi, m a i ales, glorifica
ochii c e l o r 800.000 de î m p r o p r i e t ă r i ţ i . T e m a reacţiunii, a
trecutul ilustru, „de luptă şi jertfă", al p a r t i d u l u i . luliu M a n i u ,
d u ş m ă n i e i de clasă a „istoricilor" faţă de p r o g r e s , faţă de refor­
p e r s o n a l i t a t e politică deja legendară, făcând p a r t e , alături de
m e l e d e m o c r a t i c e şi faţă de „ m a s e l e m u n c i t o r e ş t i - ţ ă r ă n e ş t i " se
P e t k o v sau Kethly, din galeria „ m a r i l o r î n c ă p ă ţ â n a ţ i " 2 , era însă
încetăţeneşte a c u m definitiv şi, m a i ales, credibil, în inventarul
m a r c a t de eşecul guvernărilor ţărăniste din p e r i o a d a marii crize.
propagandistic comunist.
într-un a s e m e n e a context, p r o g r a m u l d e g u v e r n a r e F N D ,
Oricât de criticabilă s-ar putea dovedi întocmirea şi utilizarea
concret, radical, revendicativ, reparatoriu, pe alocuri chiar naţio­
statisticilor în practica istoriografică, acestea au m ă c a r meritul de
nal, p r o c l a m â n d libera iniţiativă e c o n o m i c ă şi caracterul urgent
a sublinia tendinţele şi de a indica cu o oarecare precizie sensul
al reformelor, p r o m i ţ â n d imediata î m p r o p r i e t ă r i r e a ţăranilor şi
u n o r p r o c e s e istorice. Să c o m p a r ă m deci efectivele grupurilor
ştergerea totală a datoriilor agricole a r e p r e z e n t a t o foarte b i n e
politice c o m u n i s t e , înainte de război şi în 1947, din R o m â n i a ,
calculată operaţie de expropriere a vocaţiei d e m o c r a t i c e a parti­
Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Bulgaria 2 , pentru a
delor istorice 3 , care a atras comuniştilor un suport popular relativ
evidenţia ritmul şi proporţia în care a crescut n u m ă r u l m e m b r i l o r
î n s e m n a t . în plus, afirmarea n e d i s i m u l a t ă a caracterului „de
de partid:
clasă" al programului de guvernare al comuniştilor nu constituia,
de fapt, o n o u t a t e în cultura politică r o m â n e a s c ă , p u b l i c u l fiind
d e m u l t obişnuit cu formulări partizane radicale şi chiar revolu­
ţionare, p u t e r n i c c o l o r a t e ideologic, de tipul celor cuprinse în
programul Partidului Ţ ă r ă n e s c şi apoi al celui N a ţ i o n a l Ţărănesc.
D u p ă c u m o inovaţie absolută nu erau nici vocaţia birocratică
a Partidului C o m u n i s t şi nici a m b i ţ i a acestuia de a s u p r a p u n e
integral aparatul administrativ al statului. Funcţionarii de stat, pe
care c o m u n i ş t i i , instalaţi d u p ă 1945 la c o m a n d a instituţiilor
1
p u b l i c e , îi î n r e g i m e n t a u în propriile lor r â n d u r i , utilizând Andrew C. JANOS, „The One-Party State and the Social Mibilisation :
alternativ tactica ameninţării şi pe cea a r e c o m p e n s e i , m a i fuse- East Europe between the Wars", in Samuel P. HUNTINGTON, Clement H.
MOORE, editors, Authorilarian Polilics in Modern Society. The Dynamics of
1 Established One-Party System, Basic Books, New York and London, 1970,
Dreptatea, nr. 62 din 1 noiembrie 1944.
2 p.216.
Franţois FEJTO, op. cil., p. 119. 2
3 Datele statistice sunt preluate după Francois FEJTO, op. cit., p. 196.
IBIDEM, pp. 120-121.

89
88
 Ţara înainte de război 1947 Creştere arătase capabilă clasa politică tradiţională. Din acest refuz explicit
al politicii d e m o c r a t i c e s-a a l i m e n t a t , v r e m e de cinci decenii,
România 1.000 710.000 de 710 ori
forţa mesajului totalitar.
Ungaria 30.000 750.000 de 25 de ori
Cehoslovacia 80.000 1.300.000 de 16,2 ori
Participarea negociată
Polonia 20.000 800.000 de 40 de ori
Iugoslavia 15.000 400.000 de 26,6 ori în p e r s p e c t i v a istorică a lui Stein R o k k a n , p r o c e s u l de
Bulgaria 8.000 de 83,7 ori dezvoltare democratică a cunoscut, în E u r o p a occidentală, patru
510.000
m o m e n t e succesive: m a i intâi, încorporarea în spaţiul p u b l i c a
categoriilor sociale c a r e nu-şi avuseseră nici loc şi nici rol în
C o n s t a t ă m că, raportat la ansamblul populaţiei, în anul 1947
sistemul politic tradiţional; apoi, mobilizarea acestor noi cetăţeni
comuniştii reprezentau în Cehoslovacia 10,5%, în U n g a r i a 8,2%,
prin i n t e r m e d i u l m e c a n i s m e l o r electorale ale sufragiului u n i ­
în Bulgaria 7,2%, în R o m â n i a 4 , 5 % , în P o l o n i a 3 , 3 % şi în
versal; în al treilea rând, activarea condiţiei cetăţeneşti prin forme
iugoslavia 2,5%.
de participare politică directă; în sfârşit, politizarea sistemului
Deşi în R o m â n i a p o n d e r e a comuniştilor nu este dintre cele
în u r m a substituirii v e c h i l o r m o d u r i de c o n t r o l al teritoriului şi
mai mari, d i n a m i c a p a r t i d u l u i este, d e d e p a r t e , c e a m a i specta­
culoasă. Astfel, teoretic vorbind, predispoziţia românilor de a se populaţiilor prin acţiunea electorală locală a u n o r partide organi­
înscrie în Partidul C o m u n i s t a fost de 9 ori m a i m a r e decât a zate la nivel naţional 1 . într-un cuvânt şi într-un m o d ideal-tipic,
bulgarilor, de 18 ori m a i m a r e decât a polonezilor, de 26 de ori vocaţia d e m o c r a t i c ă a societăţilor o c c i d e n t a l e nu ar p u t e a fi
mai m a r e decât a iugoslavilor, de 28 de ori m a i m a r e decât a separată de o lărgire treptată şi constantă a sferei participării poli­
ungurilor şi de 45 de ori m a i m a r e decât a cehilor şi slovacilor. tice în cadrul u n o r sisteme întemeiate iniţial pe excludere. Instru­
Toate aceste date ne ajută să o b s e r v ă m atât incidenţa, m a i m e n t u l acestei transformări p r o g r e s i v e a fost p r a c t i c a socială a
întâi parazitară, a ideologiei într-o strategie a puterii care a fost, contestării.
într-o p r i m ă etapă, de o r d i n politico-juridic 1 , cât şi faptul că în mersul său spre d e m o c r a ţ i e , de la p r e - c o m u n i s m la post-
o p ţ i u n e a p e n t r u c o m u n i s m a u n e i părţi i m p o r t a n t e a societăţii c o m u n i s m , trecând prin c o m u n i s m , E u r o p a centrală şi orientală
r o m â n e ş t i , exprimată ca tendinţă încă dinainte de 1948, nu este
a călcat oare pe urmele celor p a t r u paşi rokkanieni? S-ar p ă r e a că
nici manifestarea unei înclinaţii n a t u r a l e a r o m â n i l o r spre
d e m o c r a t i z a r e a p o s t e o m u n i s t ă este un p r o c e s inversat în raport
u n i f o r m i z a r e şi nici un t r i u m f al spiritului colectivist, ci o
cu modelul lui Rokkan. într-adevăr, s-a sugerat că democratizarea
indiscutabilă alegere istorică.
r e g i m u r i l o r de tip sovietic d u p ă 1989 ar fi c a r a c t e r i z a t ă m a i
încă de la început, comuniştii nu au p r o m i s o viaţă politică
curând de integrarea principiului contestării într-un sistem politic
de tipul celei practicate în democraţiile parlamentare occidentale,
ce era deja întemeiat pe participare2.
ci o b u n ă guvernare, o guvernare m a i b u n ă decât cea de care se
1
Stein ROKKAN (with A. CAMPBELL, P. TORSVIK, H. VALEN),
1
Rolul secundar, dacă nu chiar declinul ideologiei în practicile de recrutare Citizens, Elections, Parlies. Approaches lo the Comparative Study of the
comuniste a fost documentat de Gabriel A. ALMOND (vvith H.E. KRUGMAN, Process of Development, Universitetsforlaget, Oslo, 1970, p. 227 sq.
E. LEWIN, H. WRIGGINS), The Appeals of Communism, Princeton University 2
Peter MAIR, Parly System Change. Approaches and Inlerprelalions,
Press, Princeton N.J., 1954, p. 396. ClareAm Press, Oxford, 1997, p. 179.

90 91
 în fapt şi dincolo dc tentaţiile lor oligarhice, partidele c o m u ­
niste aflate la p u t e r e erau organizaţii a căror c o m p l e x i t a t e v i z a
t o c m a i egalizarea şanselor de participare, fie şi doar formală, la
1
exerciţiul p u t e r i i . Altfel spus, p a r t i c i p a r e a politică nu este, în
Estul e u r o p e a n , rezultatul istoric al u n e i î n d e l u n g a t e serii de
mişcări sociale de contestare a ordinii politice. Dimpotrivă, con­
testarea politică care a m a r c a t pretutindeni tranziţiile p o s t c o m u -
nistc s-a n ă s c u t din practicile de participare inventate de c o m u ­
nism. Se cuvine fără î n d o i a l ă p r e c i z a t ce î n s e a m n ă participare
politică sub socialismul real.
Un r e g i m de tip sovietic cunoaşte, în principiu, trei m o d u r i
de participare politică 2 : participarea angajată, de regulă formală,
d a c ă nu de-a dreptul rituală, a m e m b r i l o r partidului, dar şi a
restului cetăţenilor la manifestările p u b l i c e ale regimului (de
pildă, cu prilejul alegerilor m e n i t e să p l e b i s c i t e z e p e r i o d i c
triumful partidului); participarea petiţionară a cetăţenilor ori de
câte ori intră în contact cu funcţionarii şi cu instituţiile c h e m a t e
să le reprezinte şi să le apere interesele (deputaţi, cadre de partid,
poliţie, organe de c o n t r o l e t c ) ; participarea negociată a cetă­
ţenilor care, printr-o târguiala p e r m a n e n t ă cu autorităţile locale
(primari, agenţi de ordine, directori de întreprinderi socialiste sau
de instituţii p u b l i c e etc.) e x e r c i t a u o influenţă, informală, dar
considerabilă, asupra modului în care politicile elaborate la centru
erau aplicate în condiţiile proprii fiecărei c o m u n e , fiecărei
întreprinderi, fiecărei instituţii 3 .
Cetăţenii socialismului real erau m a i degrabă încrezători în
c a p a c i t a t e a acestei u l t i m e forme de participare de a înrâuri cu
adevărat d a c ă nu hotărârile luate la vârf, atunci m ă c a r m o d u l în
1
Juan LINZ, Totalitariari and Authoritarian Regimes, Boulder and
London, Lynne Rienner, 2000, p. 73.
2
Tipologia se bizuie' pe cercetările empirice întreprinse de Wayne Di
FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, „Soviet Political Culture and „Covert
Participation" in Policy Implementation", American Political Science Review,
Voi. 78, No. 3, 1984, pp. 603-621.
3 4
Pentru această ultimă formă de participare, calificat politică, v. David
KIDECKEL, The Sollilude of Collectivism. Romanian Villagers to the
Revolulion and Beyond, Ithaca and London, Corneli University Press, 1993, pp.
104-105.
92
care acestea erau convertite în m ă s u r i c o n c r e t e la nivel m i c r o -
1
social . în c o m p a r a ţ i e cu formele clasice de p a r t i c i p a r e politică
dezvoltate în societăţile occidentale, participarea c o m u n i s t ă este
răsturnată. Şi, pentru a r ă m â n e fidelă lecturii leniniste a dialecticii
hegeliene, ea este chiar de d o u ă ori răsturnată. M a i intâi, aşa c u m
s-a constatat în cazul p o l o n e z 2 şi contrar logicii sociale occiden­
tale, p a r t i d u l (şi formaţiunile ce-i sunt asociate) este cel c a r e
influenţează deciziile şi acţiunile grupurilor de interese ( e c o n o ­
m i c e , profesionale, etnice, r e g i o n a l e , religioase chiar etc.) prin
instalarea la c o n d u c e r e a acestor grupuri a u n o r m i l i t a n ţ i sau
simpatizanţi comunişti. în al doilea rând şi împotriva procedurilor
consacrate de statul de drept, deciziile trimise către nivelurile dc
b a z ă ale societăţii sub formă de n o r m e sociale sau de n o r m e de
producţie sunt negociate - şi deci modificate - de cetăţenii direct
implicaţi (muncitori, fermieri independenţi în P o l o n i a sau ţărani
cooperatori în R o m â n i a 3 , funcţionari, scriitori etc.) potrivit u n o r
interese întotdeauna circumstanţiate şi locale.
Pe scurt, d a c ă cetăţenii socialismului real s-au lăsat purtaţi
de o „etică a d e p e n d e n ţ e i " 4 faţă de un stat plasat simultan într-o
poziţie de alteritate şi de patronaj, nu este m a i puţin adevărat că
ei au putut dezvolta concomitent şi o „etică a calculului socialist" 5
ce le-a p e r m i s să-şi î n s u ş e a s c ă statul prin forme p a r t i c u l a r e de
participare, m e d i a t e a p r o a p e î n t o t d e a u n a de c a d r e l e locale ale
partidului. Reţelele informale de n e g o c i e r e , de r e z o l v a r e a
conflictelor locale, de s c h i m b de b u n u r i şi servicii în care s-au
angajat locuitorii socialismului real nu au avut atât m e n i r e a de a
1
Wayne Di FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, op.cit., pp. 618-619.
2
Jerzy J. WIATR, „Political Parties, Interest Representation and Economic
Development in Poland", American Political Science Review, voi. LXIV, No.
4, 1970, pp. 1239-1254, p. 1242.
3
V. Antoine ROGER, „Relations agraires et relations de pouvoir dans la
Roumanie communiste: les cooperatives agricoles de production comme terrain
d'affrontement politique", Revue d'Histoire Moderne et Conlemporaine, 49/2,
2002, pp. 24-53, în special p. 46.
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist
Europe", in S. WHITE, J. BATT, P.G. LEWIS, editors, Developmenls in East-
European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C, 1993, p. 26.
5
David KIDECKEL, op. cit., p. 166.
93
s u b m i n a sistemul „din i n t e r i o r " , cât de a asigura integrarea
acestora în sistem, într-un m o d d a c a nu pervers, atunci cel puţin
1
neplanificat .
în fapt, „ c e n t r a l i s m u l d e m o c r a t i c " teoretizat de L e n i n -
potrivit căruia baza militantă este c h e m a t ă să discute liber despre
chestiunile de interes g e n e r a l şi să p r o p u n ă soluţii care, odată
a d o p t a t e de c o n d u c e r e , t r e b u i e „transpuse în v i a ţ ă n e a b ă t u t " şi
fără dezbateri suplimentare - a fost înlocuit în practica comunistă
Mitul nefericirii totalitare
de o descentralizare autoritară, adică de un dispozitiv în care
deciziile sunt m a i întâi luate la vârf în chip discreţionar, pentru
a fi apoi aplicate la b a z ă într-un m o d indisciplinat, incomplet şi
delocalizat. Astfel, birocraţia de partid şi de stat de la nivelurile
i n t e r m e d i a r e şi de b a z ă a încetat treptat să îşi m a i s u p r a p u n ă D a c ă , în p e r i o a d a 1945-1948, n o u a p u t e r e - de î n d a t ă ce a
acţiunile publice peste politicile oficiale şi a început să-şi exploa­ pus stăpânire pe stat - a p r o c e d a t prin interdicţie şi reprimare, a
teze poziţia în aparatele socialismului de stat în interes privat 2 . încercat să normalizeze comportamentele sociale cu ajutorul u n o r
Este potrivit de a c e e a să î n ţ e l e g e m partidul unic, la nivelul i n s t r u m e n t e d e factură j u r i d i c ă , î n s c h i m b , d u p ă 1948, n a t u r a
organizaţiilor sale de b a z ă , nu n u m a i sub specia m o n o p o l u l u i relaţiilor de putere se transformă radical.
asupra statului şi societăţii, dar şi sub trăsăturile u n u i m e d i a t o r De a c u m înainte, v o m avea de-a face cu o putere disciplinară
între stat şi societate. O a s e m e n e a realitate nu a scăpat nici chiar sau, m a i exact, auto-disciplinară, c e s e b i z u i e m a i p u ţ i n p e
teoreticienilor statului socialist, care explică de ce constituţiona­ interdicţie şi reprimare, cât pe î n d e m n u l la acţiune, pe încurajarea
lismul de tip sovietic p o a t e face e c o n o m i e de separarea puterilor: faptei. Ne v o m afla, cu alte cuvinte, în prezenţa unei bio-puterP,
partidul însuşi ar avea, în raport cu statul şi cu societatea, o a unei puteri care preia g e s t i u n e a funcţiilor vitale ale c o r p u l u i
funcţie regulatoare şi de c o n t r o l de tipul checks and balances3. social. într-un astfel de context, individul nu m a i p o a t e fi gândit
De-ar f i s ă c r e d e m u n m a r t o r c o n t e m p o r a n 4 , nicăieri î n E u r o p a ca un fel de e l e m e n t b i o l o g i c p r i m a r şi inert, pe c a r e p u t e r e a îl
centrală şi orientală o a s e m e n e a practică a negocierii la b a z ă şi formează, îl federează, îl încarcă de sens sau îl loveşte aleatoriu,
a a c o m o d ă r i i deciziilor nu a fost m a i r ă s p â n d i t ă d e c â t în ci ca un purtător al p u t e r i i , d a c ă nu chiar ca un co-autor al
România. acesteia. Indiferent d a c ă exercită în chip instituţional această
putere sau, dimpotrivă, dacă nu este decât o victimă a instituţiilor
prin care puterea se exprimă.
Privit p o s t u m , c o m u n i s m u l r o m â n e s c p a r e o stihie a n o n i m ă
1
V. Janine WEDEL, The Private Poland: An Anthropologisl's Look al şi impersonală ce s-a abătut pe neaşteptate asupra u n e i populaţii
Everydav Life, Facts on File, New York, 1986.
2 silite să-şi improvizeze rezistenţa: rezistenţă în m u n ţ i , rezistenţă
Vladimir SHLAPENTOKH, Public and Private Life of the Soviet
People. Changing Values in Posl-Stalin Russia, Oxford University Press, în închisori, rezistenţă prin indiferenţă, r e z i s t e n ţ ă prin cultură,
Oxford and New York, 1989, pp. 227-229. 1
3
Otto BIHARI, The Constituţional Models of Socialist State Organi- Michel FOUCAULT, Surveiller et punir. Naissance de la prison,
zations, Akademiai Kiado, Budapest, 1979, p. 366. Gallimard, Paris, 1975, pp. 137-196; v. Michel DONELLY, „Des divers usages
4
Robert G. WESSON, Communism and Communist Systems, Englewood de la notion de bio-pouvoir", in Michel Foucaull philosophe. Rencontre
Cliffs, N.J., Prentice Hali, 1978, pp. 201-204. internaţionale. Paris, 9, 10, 11 janvier 1988, Seuil, Paris, 1989, pp. 230-235.

94 95
rezistenţă prin infiltrare în rândurile partidului. Totalitarismul ne
este prezentat de cele m a i m u l t e ori după o logică a asediului, ca
un r e g i m i m p u s p r i n r e p r e s i u n e u n e i societăţi aflate într-o
p e r m a n e n t ă , deşi discretă, stare de refuz.
Cine a pierdut?
Datele disponibile astăzi indică faptul că represiunea - oricât
de grave şi de inexpiabile ar fi fost manifestările ei la nivelul
comunităţilor, familiilor şi persoanelor pe care le-a afectat - pare
să nu fi j u c a t rolul politic central care-i este î n d e o b ş t e atribuit.
Desigur, d u p ă 1948, u r m ă r i r e a , arestarea, j u d e c a r e a , c o n d a m ­
narea, internarea şi întemniţarea s-au constituit în practici sociale
capabile să definească natura totalitară a regimului 1 .
A c e s t e practici nu au r e z u m a t însă întru totul, în ochii
societăţii, obiectivele strategice ale exerciţiului puterii publice.
Astfel, chiar îndelung discutatul deceniu 1950-1960 nu a fost
centrat în j u r u l represiunii ca m e t o d ă cardinală de guvernare. în
pofida rolul ei incontestabil de i n s t r u m e n t dc c o n t r o l politic şi
de s c h i m b a r e socială 2 , r e p r e s i u n e a s-a simat o a r e c u m spre
periferia principalelor fenomene de societate. Potrivit unui raport
al C o n s i l i u l u i Securităţii 3 , în p e r i o a d a 1950-1967 au fost
c o n d a m n a t e pentru „uneltire c o n t r a ordinii s o c i a l e " sau delicte
înrudite, 73.636 de p e r s o a n e , fiind internate încă 25.740, iar alte
a p r o x i m a t i v 60.000 au fost s u p u s e u n u i r e g i m de d o m i c i l i u
obligatoriu. C e e a ce înseamnă, în m a r e , că 160.000 de r o m â n i au
suferit nemijlocit rigorile p e n a l e ale r e g i m u l u i . D a c ă l u ă m în
calcul, prin aplicarea u n u i coeficient c o n v e n ţ i o n a l de 4,5 şi
1
O istorie rapidă şi neproblematizată a fenomenului represiv românesc
la Romulus RUSAN et al., „Le systeme repressif communiste de Roumanie",
in Stephane COURTOIS, sous la direction de, Du passe faisons table rase!
Histoire et memoire du communisme en Europe, Robert Laffont, Paris, 2002,
pp. 369-434.
2
Alexander DALLIN, George W. BRESLAUER, Political Terror in
Communisi Systems, Stanford University Press, Stanford, 1970, p. 6.
3
Lucian NASTASĂ, „Conduita conspirativă sub regimul comunist: mit şi
realitate", in Lucian BOIA, coordonator, Miturile comunismului românesc,
Nemira, Bucureşti, 1998, p. 203.
96
familiile acestor persecutaţi, r e z u l t ă că t o t a l i t a r i s m u l a lovit în
m o d direct î n j u r de 700.000 de o a m e n i , adică în m e d i e circa 4%
din populaţia României din acea v r e m e .
Să a d ă u g ă m acestor victime propriu-zis politice şi familiilor
lor încă 80.000 de p e r s o a n e (cărora se c u v i n e să le a p l i c ă m din
nou coeficientul de 4,5%), la cât Partidul însuşi a estimat numărul
celor u r m ă r i ţ i ori c o n d a m n a ţ i p e n a l în legătură cu p r o c e s u l de
colectivizare 1 .
Vom o b ţ i n e , în m a r e , alţi 3 6 0 . 0 0 0 de cetăţeni aflaţi, pe
termen scurt sau mediu, sub tăişul fenomenului represiv. C e e a ce
duce în final la constituirea u n u i „grup-ţintâ" al represiunii ce nu
atinge decât î n j u r de 6% din a n s a m b l u l populaţiei.
P r e s u p u n â n d că, pentru un motiv sau altul, cifrele raportului
confidenţial al Securităţii au fost subevaluate, socotind apoi că
ele nu includ intervalul 1945-1949, p a r e rezonabil să le înmulţim
cu doi p e n t r u a a p r o x i m a c e r c u l m a x i m al v i c t i m e l o r politice
explicit a s u m a t e de către instituţiile represive ale Partidului
Comunist, cerc în care i n c l u d e m şi familiile acestor victime. în
acest m o d , v o m p u t e a clasa în categoria celor afectaţi de
r e p r e s i u n e în diferite grade nu m a i m u l t de 2.000.000 de
persoane, sau m a x i m u m 1 2 % din populaţia totală.
Aceste cifre corespund, de altfel, aprecierilor făcute de u n u l
dintre supravieţuitorii cei m a i respectaţi ai închisorilor comuniste,
care estima n u m ă r u l celor î n t e m n i ţ a ţ i la 2 8 2 . 0 0 0 , dintre care
190.000 ar fi m u r i t în detenţie 2 .
D a c ă a d ă u g ă m celor 160.000 de deţinuţi politici recunoscuţi
de raportul Securităţii pe cei 80.000 de ţărani trecuţi de
Gheorghiu-Dej în contul colectivizării forţate, v o m obţine o cifră
foarte a p r o p i a t ă de cea reţinută de C o r n e l i u C o p o s u . I z v o a r e l e
oficiale şi estimările neoficiale cele m a i autorizate p a r deci să se
confirme reciproc.
1
Declaraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara din 30 noiembrie
1962, Ghita IONESCU, Communism in Rumania, 1944-1962, Oxford
University Press, Oxford, 1964, p. 201.
2
Corneliu COPOSU, Mărturisiri, dialoguri cu Vartan Arachclian,
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 95.
97
 La ce b u n totuşi aceste calcule o a r e c u m cinice, din m o m e n t
ce o m o r a l ă e l e m e n t a r ă ne s p u n e că n-ar fi n e v o i e de m i l i o a n e
de victime pentru ca un r e g i m politic să se discrediteze definitiv,
în fond - şi în o r d i n e a discursului, nu în cea a responsabilităţii
politice -, numărătoarea victimelor nu va putea fi niciodată făcută
cu precizie şi, în u l t i m ă instanţă, nu este relevantă decât p e n t r u
locul pe care aceste cifre îl o c u p ă în imaginarul postcomunist. Nu
atât n u m ă r u l celor eliminaţi şi persecutaţi, cât p r o c e d u r i l e
represive în sine sunt cele care p o t califica un regim politic. Ar
fi o naivitate să ne i m a g i n ă m că totalitarismul r o m â n e s c este m a i
puţin vinovat pentru că a făcut doar 160.000 de victime şi nu, de
pildă, 1.500.000. M o a r t e a u n u i singur i n o c e n t ar trebui să ne
interpeleze conştiinţa cu tot atâta forţă ca şi exterminarea a mii de
p e r s o a n e n e v i n o v a t e . C u l p a politică a r o m â n i l o r nu este direct
proporţională cu numărul victimelor, după c u m nici culpa morală
şi r ă s p u n d e r e a p e n a l ă a celor care au participat la represiune sau
au c u n o s c u t - o î n d e a p r o a p e fără să o d e n u n ţ e nu se r e d u c e în
funcţie de sistemul de calcul al victimelor.
î n t r e b a r e a la care cifrele sunt capabile să r ă s p u n d ă este
extrem de simplă şi nu are nici un fel de conotaţii etice, interesând
m a i d e g r a b ă d o m e n i u l ştiinţelor sociale: cei c a r e au avut de
suferit sub totalitarism au fost m a i puţini sau m a i mulţi decât cei
care au avut de câştigat în u r m a instalării c o m u n i s m u l u i ? Cu alte
cuvinte, societatea r o m â n e a s c ă în a n s a m b l u l ei a resimţit
c o m u n i s m u l ca pe o strategie represivă, la nivel p e r s o n a l şi
general sau, dimpotrivă, ca pe o soluţie a dezvoltării, globale şi
individuale? A existat o a r e , în m o d u l r o m â n i l o r de a p e r c e p e
c o m u n i s m u l , o d o m i n a n t ă socială, cu p u t i n ţ ă de d e d u s pe cale
statistică? I-au fost ei, în final şi pe o durată de câteva decenii, mai
d e g r a b ă favorabili ori m a i c u r â n d ostili? Statistic vorbind,
totalitarismul i-a avantajat sau i-a dezavantajat pe cei m a i mulţi
dintre r o m â n i ? Există o a r e în cotidianul (Alltagsgeschichte)
totalitar 1 practici sociale d o m i n a n t e , pe care statisticile ne-ar
putea ajuta să le degajăm?
V. pentru dezbaterea metodologică asupra chestiunii, Detlev PETJKERT,
MltagsgeSchichle cler NS-Zeit: Neue Perspektive oder Trivialisierung?',
Oldenbourg, Miinchen, 1984.
98
A câştigat cineva?
Să privim câţiva indicatori e c o n o m i c i şi sociali din perioada
1950-1970, care se s u p r a p u n e p e s t e c e e a ce este u n a n i m consi­
derat a fi epoca de vârf a represiunii.
M a i întâi, de la 1950 la 1970, veniturile reale ale populaţiei
cresc de d o u ă ori şi j u m ă t a t e 1 . Este vizat de această creştere fără
precedent în special segmentul de populaţie care a fost cucerit de
civilizaţia uzinei, adică 3.592.575 de r o m â n i r e p r e z e n t â n d în
m e d i e 2 0 % din totalul p o p u l a ţ i e i , care, între 1948 şi 1966 au
migrat de la sat la oraş 2 . Se poate spune că m o d e r n i z a r e a între­
prinsă de c o m u n i s m a p r o d u s o s c h i m b a r e r a d i c a l ă a ţesutului
social prin c r e a r e a u n e i noi clase m u n c i t o a r e . I n d u s t r i a l i z a r e a
lansată de Partidul C o m u n i s t a fost c o n c e p u t ă şi p u s ă în operă ca
o cale regală a p r o c e s u l u i de nation-building1,, de unificare a
naţiunii în j u r u l u n o r p r o i e c t e şi valori c o m u n e . R e v o l u ţ i a
naţională, desăvârşirea procesului de nation-building a avut deci
loc în acelaşi t i m p cu revoluţia industrială, breakthrough econo-
mico-social al unei societăţi insuficient şi incomplet modernizate.
R o m â n i a dezminte astfel s c h e m a r o k k a n i a n ă a dezvoltării socie­
tăţilor o c c i d e n t a l e 4 : cele d o u ă revoluţii, o r g a n i c e , s p o n t a n e şi
decalate în E u r o p a apuseană, au fost organizate, conduse şi ţinute
împreună de socialismul de stat v r e m e de cinci decenii.
N u m a i că heteronomia structurală a revoluţiei industriale în
raport cu revoluţia naţională, p r e c u m şi simultaneitatea lor isto­
rică au făcut ca „chestiunea agrară", e n d e m i c ă în Europa centrală
şi orientală, să nu poată fi rezolvată în m o d definitiv 5 .
1
Anuarul statistic al României 1990, Comisia Naţională pentru Statistică,
[Bucureşti, 1990], p. 122; cifra este comparabilă cu creşterea de trei ori a
veniturilor reale în societăţile occidentale.
2
IBIDEM, p. 51.
3
Kenneth JOW1TT, Revolutionaiy Breaklhroughs and National Develop­
ment: the Case of România, 1944-1965, University of California Press, Berkeley
and Los Angeles, 1971. p. 74.
4
Stein ROKKAN, op.cit., pp. 101-112.
5
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe",
in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEW1S, editors, Developments in Easl-
European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C., 1993, p. 21.
99
 P r o b l e m a atavică a satelor a reapărut d u p ă 1989 sub forma
1
unei „reîntoarceri a ţ ă r ă n i m i i " . P r o b l e m a ţărănească nu s-a stins
definitiv sub c o m u n i s m pentru că, potrivit observaţiilor antropo­
logilor 2 , proprietatea rurală a r ă m a s , chiar şi în posteomunism, un
raport între persoane, m a i degrabă decât o relaţie între persoane
şi lucruri. Cu acest titlu, ea ignoră dreptul şi participă la o definiţie
identitară p r a c t i c a t ă într-un spaţiu rural ce s-a p r e z e n t a t întot­
deauna, chiar şi sub socialismul de stat, drept leagăn al naţiunii.
în acelaşi t i m p , p o n d e r e a celor care trăiesc exclusiv din
salarii şi fonduri sociale creşte de la 3 7 , 9 % în 1950 la 7 1 , 5 % în
1970 3 . în cifre absolute, n u m ă r u l p e n s i o n a r i l o r de asigurări
sociale, de pildă, sporeşte de la 251.400 în anul 1950 la 1.116.500
în 197Q 4 .
Altfel spus, d e p e n d e n ţ a faţă de stat şi faţă de tipul de cultură
a m u n c i i pe care acesta 1-a creat înregistrează şi ea o creştere
m a s i v ă . în sfârşit, n u m ă r u l de studenţi la 10.000 de locuitori
evoluează constant, de la 17 în 1938 la 32 în 1950 şi 75 în 1970 5 ;
de asemena, numărul elevilor de liceu se multiplică cu zece între
1938 (49.287) şi 1970 (505.891) 6 .
î n s u m â n d aceste cifre şi c o m p a r â n d u - l e cu cele din seria
p r e c e d e n t ă , s e c o n s t a t ă i m e d i a t c ă p o n d e r e a celor p e n t r u c a r e
regimul totalitar a reprezentat o permanentă ameninţare, o povară,
un pericol imediat sau virtual se situează între m i n i m u m 6% şi
m a x i m u m 12%, în v r e m e ce p r o c e n t u l a c e l o r a pentru care
c o m u n i s m u l a î n s e m n a t o s c h i m b a r e p o z i t i v ă a vieţii, un venit
stabil şi în c o n t i n u ă creştere, un acces tot m a i larg la o educaţie
superioară, o legătură tot m a i strânsă cu statul se p l a s e a z ă pe o
plajă cuprinsă între 2 0 % şi 7 0 % . Nu este de aceea surprinzător că,
1
Beatrice von HIRSCHAUSEN, Les nouvelles campagnes roumaines. Les
paradoxes d'un „retour"paysan, Belin, Paris, 1999.
2
Katherine VERDERY „Fuzzy Property. Rights, Power, and Identity in
Transyivania's Decollectivization", in M. BURAWOY, K., editors, Uncerlain
Transitions. Ethtiographies of Change in Postsocialist World, Lanham, MD,
Rowman & Littlefield, 1999, pp. 53-8!.
3
Anuarul statistic al României 1990, p. 121.
4
IBFDEM, p. 126.
5
IB1DEM, p. 126.
6
l B I D E M , p . 136.
100
adesea, m e m o r i a p o s t e o m u n i s t ă are t e n d i n ţ a de a descrie
n o r m a l i t a t e a cotidiană a socialismul de stat în t e r m e n i i „era
1
frumos, era bine, erau b a n i . . . " .
F ă c â n d de două ori m e d i a statistică, s-ar zice (în termeni
probabili) că lunga guvernare comunistă a reprimat, exclus şi
marginalizat înjur de 9% din populaţia României, dar a adus - prin
generalizarea metodelor de lucru m o d e m e , prin migraţia masivă
a populaţiei dinspre rural spre urban, prin constituirea unei elite
tehnice dominante, prin întărirea rolului de protector al statului -
beneficii materiale şi simbolice pentru cel puţin 4 5 % din aceeaşi
populaţie. Mai mult chiar, în 1999, unul din trei adulţi îşi aminteşte
că starea de libertate a societăţii era, sub c o m u n i s m , aceeaşi sau
chiar m a i b u n ă decât în perioada de tranziţie 2 . La z e c e ani d u p ă
prăbuşirea socialismului real, 3 0 % dintre r o m â n i se identificau
încă, la nivelul m e m o r i e i lor colective, cu totalitarismul politic.
Oricât de paradoxal ar putea să pară astăzi acest lucru, comunismul
s-a legitimat în ochii majorităţii prin funcţia sa d e m o c r a t i c ă :
cultivând o anumită egalitate a şanselor, totalitarismul a laminat
diferenţele sociale, economice şi culturale pe care le moştenise şi
prin a căror critică şi-a justificat vocaţia istorică.
Mobilitatea e x t r e m ă a cestor repere statistice sugerează că,
între 1948 şi 1989, relaţiile de putere nu s-au constituit şi nu au
funcţionat n u m a i în v e d e r e a uniformizării c o m p o r t a m e n t e l o r
populaţiei, a normalizării atitudinilor şi gesturilor sociale. Fără
să-şi ascundă, ca orice sistem de d o m i n a ţ i e de altfel, interesul
p e n t r u analiza în t e r m e n i colectivi a obiectivelor sale, p u t e r e a a
fost, cu p r e c ă d e r e , interesată de fiecare individ în p a r t e , de
construcţia atitudinilor, de supravegherea c o m p o r t a m e n t e l o r , de
3
producţia politică a corpurilor .
' Dan LUNGU, Povestirile vieţii. Teorie şi documente, Editura Univer­
sităţii Al.I. Cuzadin Iaşi, Iaşi, 2003, pp. 120-183.
2
2 1 % mai bună, 9% aceeaşi, Metro Media Transilvania, Barometrul
politic. România. Septembrie 1999 [Cluj, 1999], p. 12.
3
Zoe PETRE, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului
feminin", in Lucian BOTA, coordonator. Miturile comunismului românesc,
Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 255-271 şi Gail KLIGMAN, The Polilics of
Duplicity, Conlrolling Reproduction in Ceausescu 's România, University of
California Press, Berkeiey and Los Angeies and London, 1998.
101
 Civilizaţia uzinei, în calitate de p r o d u s al creşterii e c o n o ­
1
m i c e şi al migraţiei p o p u l a ţ i e i dinspre m e d i u l rural spre cel
urban, instituie domeniul m u n c i i productive sau, literal, „câmpul
m u n c i i " , ca unic spaţiu de validare şi recunoaştere socială a indi­
vidului. M u n c a industrială i m p u n e , pe scară m a r e , o disciplină a
corpurilor şi o m o n o p o l i z a r e a timpului individual 2 n e c u n o s c u t e
p â n ă atunci în civilizaţia r o m â n e a s c ă tradiţională şi agrară 3 .
Cultura muncii ca tehnologie cardinală a construcţiei naţio­
nale fusese însă transmisă socialismului de stat de către regimul
p r e c e d e n t , de tip autoritar cu inflexiuni fasciste. într-adevăr,
datoria de a efectua o m u n c ă s o c i a l m e n t e utilă ca precondiţie a
cetăţeniei, cât şi sintagma „ c â m p u l m u n c i i " fuseseră introduse în
1941 de către m a r e ş a l u l A n t o n e s c u , p r o m o t o r al u n e i legislaţii
antievreieşti ce lega „datoria n a ţ i o n a l ă " de a fi activ în „câmpul
m u n c i i " de deplina recunoaştere a drepturilor civile 4 . Aproape în
acelaşi m o d , locuitorii totalitarismului vor fi definiţi în principal
ca „ o a m e n i ai m u n c i i " şi nu drept cetăţeni 5 .
Cu alte c u v i n t e , statutul lor politic este conferit de partici­
parea, cu titlu individual, la ..construirea societăţii socialiste" şi
n u d e a s e n t i m e n t u l dat u n u i p a c t constituţional d e bază. M u n c a
era contractul social al socialismului dc stat.
1 inexistenţa şomajului, printr-o rată acceptabilă a criminalităţii,
Produsul Intern Braţ reprezintă în 1970, 6 2 3 % faţă de 1938, an cu un
P.I.B. superior faţă de 1950, Anuarul statistic al României 1990, p. 234.
2
Dan LUNGU, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Junimea,
Iaşi, 2003, pp. 105-114.
3
Katherine VERDERY, Whal Was Socialism and Whal Comes Next?,
Princeton University Press, Princeton, 1996, pp. 39-57 crede că etatizarea
timpului reprezintă o formă specială de dominaţie, caracteristică epocii
Ceauşescu.
4
Evreii din România între anii 1940-1944. I. Legislaţia antievreiască,
editor Lia Benjamin, Hasefer, Bucureşti, 1993, Doc. No. 41, pp. 150-154.
5
Mai ales în anii '50 şi '60, apelativul „cetăţean" este folosit, în limbajul
administrativ, pentru a-i desemna pe cei care, din motive politice sau datorită
originii lor sociale, nu meritau titlul de „tovarăş".
102
O putere pastorală
Puterea nu a acţionat n u m a i prin interdicţie şi sancţiune, nu
s-a folosit doar de n o r m a de drept p e n t r u a reprima, a alinia şi a
produce unanimitatea. De altfel, dreptul socialist se c o m p l a c e în
a denunţa formalismul „dreptului burghez", la care îşi p r o p u n e să
renunţe. N o i l e reţele de putere sunt dispuse să p r o c e d e z e mai ales
prin a s u m a r e a funcţiilor vitale ale individului. F o r m a l , p u t e r e a
interzicea rareori ceva. Dreptul pozitiv al c o m u n i s m u l u i îşi putea
permite luxul de a conţine toate garanţiile d e m o c r a t i c e . Pentru că
puterea nu se reprezenta pe sine în raport cu legea, ci cu echitatea.
Obiectivul ei nu era acela de a asigura d o m n i a legii, ci pe cea a
m u n c i i şi a clasei m u n c i t o a r e . Ea făcea, de aceea, c e v a cu totul
diferit de celelalte regimuri politice m o d e r n e : p u t e r e a totalitară
supraveghează, hrăneşte şi pedepseşte.
A v e m de-a face cu o p u t e r e de tip p a s t o r a l , aşa c u m a fost
identificată de Paul Veyne 1 în gândirea lui M i c h e l Foucault 2 . Or,
spre deosebire de relaţiile de putere de tip juridico-discursiv, care
uniformizează atitudinile şi normalizează comportamentele, pute­
rea pastorală încurajează p r o d u c e r e a individualismului. Individul
nu îşi aliniază c o m p o r t a m e n t u l u n o r n o r m e juridice, ci evoluează
liber pe un teritoriu aflat sub controlul unui a n u m i t dispozitiv de
putere, şi, atâta timp cât e v o l u e a z ă în direcţia spre care operaţia
inevitabilă de „ d e s c u r c a r e " a relaţiilor de p u t e r e îl î n d r u m ă în
chip firesc, este hrănit şi ocrotit în cadrul unui soi de „maternitate
socială", şi a n u m e prin p r o g r a m e de securitate socială, prin
printr-un raport echitabil î n t r e salarii şi p r e ţ u r i , p r i n costul
aproape fictiv (cel puţin p â n ă la j u m ă t a t e a anilor ' 8 0 ) al energiei,
chiriilor şi serviciilor, ca şi printr-un c o n s u m ale cărui limite nu
sunt i m p u s e de m ă r i m e a v e n i t u l u i p e r s o n a l , ci de raritatea
produselor care este, în c e e a ce-o priveşte, o formă individuali­
zată de control. Raritatea, relativă sau acută, a bunurilor de con-
' Paul VEYNE, Commenl on ecrit l'histoire, Seuil, Paris, 1971, pp. 347-
385.
2
Michel FOUCAULT, „Sexualite et pouvoir", in Dils et ecrits 1954-1988,
III, Gallimard, Paris, 1994, pp. 559-566.
103
sum a fost d o a r unul din m e c a n i s m e l e care-i î n g ă d u i a u indivi­
dului să realizeze singur riscul de a r ă m â n e exterior relaţiilor de
putere.
Spre d e o s e b i r e de r e g i m u r i l e de p u t e r e p a s t o r a l ă din
Antichitate şi Evul M e d i u , totalitarismul de tip sovietic şi-a înte­
m e i a t legitimitatea pe factorul e c o n o m i c . Nu în sensul în care
stand comunist ar fi aspirat cu adevărat să devină un stat al bună­
stării şi al c o n s u m u l u i , ci în m ă s u r a în care a c t u l de g u v e r n a r e
trecea drept sinonim, pe de o parte cu m o d e r n i z a r e a şi creşterea
economică, iar pe de altă patte cu monopolul redistribuirii cât mai
uniforme a p r o d u s u l u i n a ţ i o n a l . Cetăţenilor nu li se cerea să-şi
manifeste altă credinţă d e c â t c e a în ştiinţa r e g i m u l u i de a-i
guverna şi de a-i hrăni, de a-i c o n d u c e spre „fericirea totalitară",
adică spre o anumită î m p ă c a r e cu propriul destin, printr-o logică
a nivelului de trai complet diferită de cea occidentală 1 .
G u v e r n a r e a c o m u n i s t ă era o guvernare pentru popor, dar nu
u n a prin popor sau cu acesta. în c o m u n i s m , arta guvernării era
deci c o n d a m n a t ă să se confunde cu b u n a gestiune a producţiei şi
a redistribuţiei. Căci p u t e r e a p a s t o r a l ă este, prin excelenţă, o
putere productivă: ea produce nu n u m a i bunuri, securitate, locuri
de m u n c ă , dar în aceeaşi m ă s u r ă şi c o m p o r t a m e n t e sau chiar
adevăr.
Din p u n c t de v e d e r e politic şi j u r i d i c , individului nu i se
interzicea nimic şi i se oferea totul. D a r în schimbul unei supra­
vegheri individualizate şi a t e n t e . D i s p o z i t i v u l de p u t e r e al
regimului nu a fost instalat pentru a urmări indivizii d u p ă unicul
criteriu al respectării sau transgresării dreptului. R e p r e s i u n e a ,
oricât de m a s i v ă şi d r a m a t i c ă ar fi fost în a n u m i t e etape, nu a
funcţionat a s e m e n e a u n e i c o n s e c i n ţ e previzibile a încălcării
normei de drept, fie acesta şi socialist, ci ca efect al delaţiunii,
ca rezultat al supravegherii r e c i p r o c e a indivizilor, al chemării
fiecăruia în parte la vigilenţă şi la acţiune. în plus, represiunea nu
a vizat decât în subsidiar eliminarea fizică a rezistenţelor la putere
şi nu şi-a p r o p u s n i c i o d a t ă identificarea tuturor vinovaţilor de
delicml de opoziţie politică. De fapt, poliţia politică nu avea atât
1 Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tubingen, 1972, pp. 17 sq.
Guy HERMET, Les desenchanlements de la liberie. La sortie des
diclalures dans les annees '90, pp. 43-79.
104
funcţia de a adeveri prin p r o b e cine sunt şi unde se ascund
inamicii r e g i m u l u i , cât, m a i ales, pe a c e e a de p r o d u c e inamici
prin „ a d e v ă r u r i " mărturisite. Pentru ea, mărturisirea ţinea loc de
adevăr 1 . F u n d a m e n t a l , ciclurile represive ale puterii de tip pasto­
ral nu u r m ă r e a u să stabilească vinovăţii, ci să p r o v o a c e m ă r t u ­
risiri, nu să oblige individul să se situeze în raport cu o n o r m ă de
drept, ci să spună adevărul puterii.
Iar acest adevăr esenţial care, pe o cale sau alta, trebuia rostit
de toţi şi de fiecare în parte, nu afirmă că păstorul este b u n pentru
că nu obişnuieşte să certe şi să p e d e p s e a s c ă , ci p e n t r u că este
singurul capabil să-şi hrănească turma. Atâta t i m p cât turma este
hrănită, orice violenţă este legitimă, înţelegând legitimitatea în
sens w e b e r i a n 2 , adică m a i p u ţ i n ca pe o a d e z i u n e formulată cu
titlu personal şi motivată raţional sau m o r a l , cât ca pe o absenţă
voluntară a contestării unei ordini ce se manifestă ca legitimă în
fapt şi a cărei validitate este g a r a n t a t ă de o instanţă u m a n ă
însărcinată să sancţioneze orice încălcare a acestei ordini.
R e g i m u l a căzut, în final, nu atât din c a u z a funcţiei sale
represive, cât datorită crizei care atinsese capacităţile sale produc­
tive 3 . Caracterul pastoral al totalitarismului se verifica în principiu
prin dimensiunea providenţială a sistemului. Socialismul de stat
este c o n d a m n a t să se întrupeze într-un stat al bunăstării. în ceea
ce-1 priveşte, statul-providenţă este însoţit de reputaţia de a p r o ­
voca ruperea legăturilor sociale naturale, din m o m e n t ce persoa­
nele nu m a i sunt nevoite să întreţină în b u n ă stare de funcţionare
legăturile familiale şi c o m u n i t a r e de care d e p i n d e a u înainte ca
1
Ion IOANID, închisoarea noastră cea de ţoale zilele III (1956-1959),
Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 162-163 relatează următoarea istorie: Ion Birtaşu,
din lotul Pătrăşcanu, este obligat să recunoască, sub tortură, că a primit din
Iugoslavia un transport de arme pe care 1-a ascuns. Evident, un asemenea
transport nu existase niciodată, scenariul comploUilui fiind scris de un inculpat
comunist, Bellu Silber. După mărturisire, Birtaşu este din nou torturat pentru a
indica locul în care ar fi ascuns annele despre care anchetatorul ştia că nu existau
în realitate.
Max WEBER, Wirlschajt und Gesellschaft. Grundriss der verslehenden
3
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist
Europe", p. 25.
105
statul să le ofere sistemele sale integratoare de p r o t e c ţ i e şi
1
siguranţă socială .
Or, statul comunist nu s-a dovedit în cele din u r m ă capabil să
refondeze într-un m o d similar legătura socială. El a generat,
dimpotrivă, o multitudine de individualisme d e p e n d e n t e articu­
late într-o vastă reţea de „ c o r p o r a ţ i i d o m e s t i c e " 2 , m e n i t ă să
Anticomunismul posteomunist
s u p l i n e a s c ă deficienţele dispozitivului statal de p r o d u c ţ i e şi
rcdistribuţie. P r ă b u ş i r e a c o m u n i s m u l u i ar fi, p r i n u r m a r e , m a i
puţin rezultatul u n e i r e î n t o a r c e r i în forţă a politicului, cât o
consecinţă a eşecului unei formule de guvernare de tip pastoral.

A n t i c o m u n i s m u l a fost u n a dintre cele m a i c o m o d e atitudini

intelectuale ale epocii p o s t e o m u n i s t e . D u p ă 1989, R o m â n i a a
p ă r u t d o m i n a t ă de un n o u c o n f o r m i s m m o r a l şi politic, ce s-a
exprimat în forma unui p a t o s stereotip şi convenţional al denun­
ţării trecutului totalitar. Cu e x c e p ţ i a u n o r p o p u l a ţ i i izolate şi
ostracizate de nostalgici ai naţionalismului ceauşist, intelectualii
r o m â n i din primii ani ' 9 0 s-ar fi considerat descalificaţi d a c ă nu
şi-ar fi asumat rolul dc purtători de cuvânt ai unei etici aflate în
radicala opoziţie cu marxism-lcninismul, cu socialismul real, cu
doctrinele de stânga şi mai ales cu experienţa politică, e c o n o m i c ă
şi socială a totalitarismului.
C e l care citeşte astăzi publicistica de o p i n i e din R o m â n i a ,
fără să cunoască istoria celor care o fabrică şi o animă, s-ar putea
m i r a (şi ar fi fără îndoială îndreptăţit să o facă) la g â n d u l că, în
societatea r o m â n e a s c ă , c o m u n i s m u l a rezistat v r e m e de cinci
decenii cu toate că intelectualii de talent şi o a m e n i i de spirit i-au
fost hotărât potrivnici. Acest ipotetic observator inocent ar avea
dreptul să-şi închipuie că ideologii Partidului C o m u n i s t au avut
de îndeplinit o sarcină extrem de grea, aceea de a face faţă unei
pleiade de apărători ireductibili ai tradiţiilor naţionale, ai libera­
lismului, ai democraţiei creştine şi ai altor curente de gândire care
au în c o m u n demascarea caracterului i n u m a n al totalitarismului.
Sub totalitarism - citim a p r o a p e p r e t u t i n d e n i -, r o m â n i i au
1
Marcel GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la
fost masificaţi; adevărata personalitate a fiecăruia dintre cei care
laicite, Gallimard, Paris, 1998, pp. 68-69. au trăit între 1948 şi 1989 nu s-a putut exprima cu adevărat şi pe
2
David KIDECKEL, op. cit., pp. 101-102.
107
106
deplin. S u b totalitarism, r o m â n i i au fost lipsiţi - cu forţa şi
împotriva propriei voinţe - de putinţa de a construi destine indi­
viduale, de posibilitatea de a-şi alege soarta, de a formula opinii
politice, de a-şi e x p r i m a convingerile. Sub totalitarism, românii
au trăit sub imperiul fricii, a s e m e n i u n o r fiinţe t r a u m a t i z a t e , în
p e r m a n e n t ă defensivă, frământate de grija traiului de fiecare zi.
A c e s t e imagini e p i c o - m o r a l e nu descriu însă societatea
românească din perioada totalitară, ci doar felul în care societatea
r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă este d i s p u s ă să-şi a m i n t e a s c ă de
comunism.
C a r e este rostul u n o r astfel de tablouri istorice? Ce demisie
a raţiunii sunt c h e m a t e ele să explice? Ce etică perversă le este
dat să slujească? Funcţia lor nu este aceea de a falsifica realitatea
sau de a înşela gândirea, ci de a explica ceea ce nu poate sau nu
trebuie să fie examinat pe cale raţională. Rolul intelectual şi social
pe care îl îndeplinesc este acela de a-i scuti pe purtătorii de cuvânt
ai societăţii politice şi civile româneşti de obligaţia de a-şi privi
în faţă trecutul. Sarcina lor pare să fie aceea de a dezvinovăţi.
Cu doar câteva excepţii, românii ar fi fost victimele inocente
ale totalitarismului. Istoria lor ar fi fost izbită de un c a t a c l i s m
asupra căruia nu au avut nici o putere. C o m u n i s m u l ne este p r e ­
zentat ca un fel de stihie istorică ce s-a abătut asupra unor români
lipsiţi dc cele mai elementare reflexe m o r a l e , anihilându-le pe
de-a-ntregul voinţa.
Răspundere şi responsabilitate
Prin u r m a r e , a n t i c o m u n i ş t i i de dată r e c e n t ă şi cu d e n u m i r e
de origine necontrolată au aparent toate motivele să considere că
descrierii trecutului c o m u n i s t i se potriveşte cel m a i bine un ton
tragic. în acelaşi t i m p , este a p r o a p e n e î n d o i e l n i c că singurul
sentiment pe care se cuvine să îl mai trezească a c u m totalitarismul
este repulsia. Aşadar, atitudinea n o r m a l ă faţă de c e e a ce a
î n s e m n a t totalitarismul c o m u n i s t s-ar situa astăzi între gravitate
şi dezgust. C u r i o z i t a t e a , sistematică şi critică, faţă de actorii
totalitarismului ori interesul p e n t r u c o m u n i s m c a f e n o m e n d e
108
societate constituie o e x c e p ţ i e s u s p e c t ă de la a c e a s t ă r e g u l ă a
normalităţii posteomuniste.
î n m o d p a r a d o x a l , aceiaşi a n t i c o m u n i ş t i d e u l t i m ă oră
consideră că tot atât de n o r m a l e erau, înainte de 1989, reprimarea
repulsiei, c o m p l e z e n ţ a l o c v a c e faţă de r e g i m , d o r i n ţ a de a
supravieţui în orice condiţii şi refuzul de a a d o p t a poziţii
a n t i c o m u n i s t e . Sub totalitarism - se s p u n e a d e s e a - o p o z i ţ i a şi
disidenţa nu erau decât excepţii, dintre cele mai rare, de la o tristă
regulă a normalităţii comuniste.
A s e m e n e a discontinuitate a regimului normalităţii poate fi
explicată, ba chiar şi argumentată, în termeni politici. Ea devine
însă de neînţeles dacă este privită dintr-o perspectivă etică. D i n
punct de vedere politic, principala p r o b l e m ă ce se p u n e astăzi în
m o d legitim este cea a răspunderii u n o r p e r s o a n e sau categorii
sociale faţă de actele reprobabile pe care le-au înfăptuit din raţiuni
politice sau din calcul economic. In ordine morală însă, chestiunea
centrală devine cea a responsabilităţii pentru toate gesturile comise
şi, mai ales, pentru cele omise de aceste persoane sau grupuri.
Se p o a t e oare susţine că, atunci c â n d lipseşte libertatea,
refuzul de a participa la riturile servitutii, responsabilitatea pentru
propriile acte şi solidaritatea faţă de victimele represiunii sunt şi
ele, în m o d necesar, absente? O a s e m e n e a afirmaţie p o a t e fi însă
etic riscantă. în p r i m u l r â n d pentru că nu e x p l i c ă c u m ajunge o
comunitate să fie liberă şi în ce fel, prin intermediul cărui tip de
tranziţie, un stat totalitar se p o a t e transforma în stat de drept. M a i
mult, ea p a r e să a d m i t ă că societatea - u n i c u l d o m e n i u de
exerciţiu al solidarităţii u m a n e şi al responsabilităţii m o r a l e - nu
are nici un rol d e j u c a t într-un astfel de proces de trecere. De u n d e
ar decurge că tranziţia n-ar p u t e a fi înfăptuită d e c â t pe cale
administrativă, printr-un act de voinţă al celor care guvernează.
în al doilea rând, a considera că responsabilitatea şi solidari­
tatea nu se pot manifesta d e c â t în condiţiile libertăţii, î n s e a m n ă
a justifica inerţia, pasivitatea, laşitatea şi c o m p r o m i s u l , î n s e a m n ă
a c o n d a m n a la subdezvoltare morală orice societate ce nu se bu­
cură de avantajul de a fi administrată după principiile democraţiei
reprezentative. Ca şi c u m maturitatea etică şi civică a unei naţiuni
ar fi direct proporţională cu liberalismul constituţiei sale.
109
 „A fi r ă s p u n z ă t o r " este o construcţie v e r b a l ă tranzitivă, „a
fi responsabil", u n a reflexivă. Răspunzi cu precădere faţă de alţii
pentru felul în c a r e ai îndeplinit o m i s i u n e , dar te simţi respon­
sabil în raport cu c e e a ce dă sens p r o p r i e i tale vieţi. Astfel, un
guvern îşi poate a s u m a r ă s p u n d e r e a în P a r l a m e n t pentru un anu­
mit p r o i e c t de lege, sau faţă de un alt g u v e r n pentru un angaja­
m e n t internaţional. în schimb, acelaşi guvern trebuie să se simtă
responsabil faţă de c e e a ce dă c o n ţ i n u t politicilor sale, adică
binele c o m u n , şi faţă de izvorul său de legitimitate, adică voinţa
alegătorilor.
Altfel spus, r ă s p u n d e r e a p r e s u p u n e existenţa unei sancţiuni
aplicate în m o d p u b l i c , în v r e m e ce responsabilitatea c o n ţ i n e
posibilitatea unei ispăşiri în sfera privată. In p r i m u l caz, instanţa
care stabileşte şi e x e c u t ă sancţiunea este u n a de natură politică
sau politico-juridică. O persoană publică sau privată poate fi trasă
la r ă s p u n d e r e - în forme p r e v ă z u t e fie dc lege, fie d o a r de
procedurile democratice - pentru promisiunile pe care le-a făcut,
dar nu le-a ţinut, p e n t r u p ă r e r i l e greşite pe care le-a exprimat,
pentru m ă s u r i l e i n o p o r t u n e pe care le-a luat sau faţă de care a
ezitat să ia atitudine.
în a d o u a situaţie, autoritatea c h e m a t ă să se p r o n u n ţ e este,
exclusiv, conştiinţa individuală. Căci trecerea de la c o m u n i s m la
p o s t e o m u n i s m nu implică n u m a i o modificare la nivelul opiniilor
dominante, ci o schimbare dramatică a vieţii. în 1989, românii au
făcut m a i m u l t decât să se r ă z g â n d e a s c ă , ei şi-au a s u m a t -
î m p r e u n ă , d a r şi fiecare p e n t r u sine - r e s p o n s a b i l i t a t e a de a se
angaja într-o experienţă istorică ce p r e s u p u n e transformarea în
profunzime a mediului, structurilor şi practicilor sociale.
!
O convertire ratată
D a c ă ruptura radicală a regimului normalităţii româneşti ar
fi a d o p t a t o formă expiatorie, atunci s c h i m b a r e a sistemelor de
referinţă la valori şi a c o m p o r t a m e n t e l o r sociale ar fi trebuit să se
p e t r e a c ă potrivit u n u i p r o c e d e u tipic m o r a l , cel al convertirii.
Convertirea include întotdeauna trecutul, în p r i m u l rând trecutul
p e r s o n a l , cu titlul de t e m e i şi justificare. C ă c i are n e v o i e de
110
convertire doar cel v i n o v a t . Or, t e h n i c a a d o p t a t ă astăzi de
anticomuniştii posteomunişti este cea a excluderii trecutului, m a i
precis a propriului trecut, din analiza c o m u n i s m u l u i .
Această tehnică traduce, în fapt, imposibilitatea de a formula
p r o b l e m a vinovăţiei. Istoria totalitarismului nu este interogată, ci
d e n u n ţ a t ă , nu este a n c h e t a t ă , ci c o n d a m n a t ă . î n t r e b a r e a isco­
ditoare şi tulburătoare „de ce a durat c o m u n i s m u l r o m â n e s c atât
de mult fără ca cineva să i se împotrivească?" este sistematic înlo­
cuită de exclamaţia gratuită şi pur retorică: „ c u m de a fost posibil
să se întâmple aşa ceva în R o m â n i a ! " . Cu alte cuvinte, nu cauzele
fenomenului totalitar ar trebui să ne preocupe, ci efectele sale cele
mai dramatice din planul represiunii violente sau oculte. în acest
fel, victimele sunt deplânse, dar nu li se face dreptate. E l e apar ca
v i c t i m e ale u n e i istorii n e p r i e l n i c e (istoria, nu-i aşa, nu a fost
niciodată prea binevoitoare cu r o m â n i i ! ) şi nu drept subiecte ale
unui proces social şi politic ce c o m p o r t ă un ansamblu de m e t o d e
şi un anumit număr de actori, ambele cu putinţă de identificat.
C a gen literar, a n t i c o m u n i s m u l p o s t e o m u n i s t î m p r u m u t ă
trăsăturile bocetului, nu pe c e l e ale b a l a d e i . El jeleşte, dar se
fereşte să povestească. Dc obicei, m o r t u l este jelit de bocitori
profesionişti, care nu sunt implicaţi afectiv în ritul de t r e c e r e .
Aceştia pot fi chemaţi la r ă s p u n d e r e n u m a i d a c ă nu au d e p u s
suficient zel recitativ, sinceritatea s e n t i m e n t u l u i lor fiind
indiferentă. N a r a ţ i u n e a p r e s u p u n e însă un m a r t o r , îţi c e r e să
recunoşti că ai fost dc faţă, să-ţi asumi partea de responsabilitate,
să începi chiar povestirea s p u n â n d c u m ai ajuns să fii implicat
personal în respectivele e v e n i m e n t e .
în calitate dc produs cultural, a n t i c o m u n i s m u l p o s t e o m u n i s t
este o „contra-ideologie" 1 care încearcă să aplice categorii morale
simplificatoare şi dihotomice - comunism/anticomunism, putere/
societate civilă, intelectuali/mineri, majoritate/opoziţie - u n o r
d o m e n i i guvernate de cu totul alte criterii. Un a s e m e n e a reduc-
ţionism etic de factură ideologică are tendinţa caracterizată de a
o m o g e n i z a şi abstractiza o r i z o n t u l de aşteptare al societăţii,
slăbindu-i astfel m e c a n i s m e l e de auto-reglare; efectul final al
1
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist
Europe", p. 24.
111

ideologici a n t i c o m u n i s m u l u i p o s t c o m u n i s t este u n u l pervers:
avertizată dogmatic că negocierea, compromisul, obligaţiile reci­
proce voluntar asumate pot fi acte morale reprobabile, societatea
nu se m a i poate orienta politic în lipsa unei vize ideologice
acordate de autoritatea m o r a l ă auto-instituită a „profesioniştilor"
societăţii civile.
F u g a naţională de orice vinovăţie personală ce se manifestă
la r o m â n i d u p ă 1989 este, p e s e m n e , r e z u l t â n d u n e i înţelegeri a
culpei mai ales sub specia p e d e p s e i . Frica generalizată sub
totalitarism este o t e m ă recurentă a scrierilor despre trecut. Teama
de a fi tras la r ă s p u n d e r e ce a cuprins, pentru o mult prea scurtă
p e r i o a d ă , p e n u m e r o ş i r o m â n i i m e d i a t d u p ă c ă d e r e a vechiului
regim a fost însă repede uitată. N i m e n i nu pare să se fi considerat
cu a d e v ă r a t responsabil, n i m e n i p a r c ă nu se arată dispus să-şi
interpreteze vinovăţia din perspectiva ispăşirii. Cei care au fost
scutiţi de orice sancţiune juridică şi politică - şi aproape toţi cei
care meritau una au scăpat - se socotesc astăzi nevinovaţi. D u p ă
c u m tot atât de inocenţi se simt şi cei c a r e nu au greşit decât
pentru că au c o n s i d e r a t o p o r t u n să trăiască în afara controlului
propriei conştiinţe, care au r e n u n ţ a t să îşi m a i p r o d u c ă singuri
sensul vieţii, acceptând, p e n t r u ei înşişi şi p e n t r u cei din jur, un
sens gata făcut. C u s u r u l a n t i c o m u n i s m u l u i p o s t c o m u n i s t ar fi,
prin u r m a r e , acela de a face e c o n o m i e de conştiinţă.
Problema vinovăţiei
Această interpretare a istoriei totalitare româneşti este menită
să ne facă să u i t ă m . Să u i t ă m că r o m â n i i c a r e au fost executaţi,
î n t e m n i ţ a ţ i , internaţi, p e r s e c u t a ţ i sau exilaţi v r e m e de cinci
decenii nu au fost executaţi, întemniţaţi, internaţi, persecutaţi sau
exilaţi de la sine, prin p u t e r e a şi fapta u n o r instanţe impersonale
pe care le n u m i m „ t o t a l i t a r i s m " , „ c o m u n i s m " , „ p a r t i d " ori
„ s e c u r i t a t e " . Toţi aceşti r o m â n i au c ă z u t v i c t i m ă altor r o m â n i ,
p r o m o t o r i ai totalitarismului, teoreticieni ai c o m u n i s m u l u i ,
activişti ai partidului, lucrători ai Securităţii. D a c ă r o m â n i i din
p r i m a categorie, cea a victimelor, nu p o a r t ă în nici un fel
112
r ă s p u n d e r e a p e n t r u suferinţa lor p e r s o n a l ă şi p e n t r u d r a m a lor
colectivă, românii din cea de-a d o u a categorie au ales, fiecare în
parte şi toţi î m p r e u n ă , să d e v i n ă şi să a c ţ i o n e z e în calitate de
p r o m o t o r i ai totalitarismului., t e o r e t i c i e n i ai c o m u n i s m u l u i ,
activişti ai partidului, lucrători ai Securităţii.
Interpretarea curentă a istoriei totalitare româneşti vrea - şi
o face cu intenţie - să ne facă să uităm că nu toţi românii au fost
v i c t i m e şi că nu toţi r o m â n i i au rezistat. Există cel p u ţ i n patru
m a r i tipuri în c a r e p u t e m să î n c a d r ă m atitudinile şi c o m p o r ­
tamentele publice ale generaţiilor care au trăit în R o m â n i a între
1948 şi 1989.
In p r i m a tipologie se înscriu cei care au avut o atitudine de
rezistenţă: este vorba aici despre rezistenţa organizată, dar
n e e o o r d o n a t ă , a celor care s-au refugiat în m u n ţ i şi s-au o p u s în
m o d violent noului regim; ca şi despre rezistenţa celor care, fiind
preoţi, intelectuali, organizatori sindicali, creştini militanţi,
studenţi ori simpli ţărani, şi-au formulat în public, individual sau
în grup, opoziţia dc principiu faţă de totalitarism.
A d o u a atitudine, probabil majoritară, a fost cea a supunerii
pasive. Ei i-au aparţinut r o m â n i i care, deşi nu î m p ă r t ă ş e a u (din
m o t i v e religioase, culturale, intelectuale sau de altă n a t u r ă )
principiile c o m u n i s m u l u i şi nici nu a p r o b a u în forul lor interior
toate m e t o d e l e sale dc acţiune socială, acceptau pe de-a-ntregul
consecinţele civile ale totalitarismului. M a i m u l t chiar, se p o a t e
spune că prin tăcerea lor, p r i n a u t i s m u l lor etic, ei au favorizat
c i r c u m s t a n ţ e l e în care c r i m a şi v i n o v ă ţ i a p o l i t i c ă au devenit
posibile 1 . Responsabilitatea a c e s t o r r o m â n i t r e b u i e descrisă în
termeni de culpă politică1.
R o m â n i i din a treia c a t e g o r i e tipologică, c a r a c t e r i z a t ă de
s u p u n e r e a activă, s-au înscris, m â n a ţ i de r e g u l ă de o m o t i v a ţ i e
profesională, în Partidul C o m u n i s t şi au c o l a b o r a t u n e o r i cu
poliţia politică pentru a face carieră, p e n t r u a p r o m o v a , pentru a
publica cărţi, pentru a trăi mai bine, pentru a putea călători, pentru
1
Karl JASPERS, Texte filosofice, p. 39.
2
IBIDEM, p. 37.
113
a atinge un a n u m i t nivel de n o r m a l i t a t e şi de î m p l i n i r e . C u l p a arbitrariul c o n d u c ă t o r i l o r care le-au fost hărăziţi de o istorie a
1
acestora este fără nici un fel de dubii o culpă morală . cărei responsabilitate nu o poartă.
în sfârşit, al patrulea tip de atitudine ar putea fi calificat drept Ar fi ciudat însă să ne r e p r e z e n t ă m p o p o r u l r o m â n ca pe un
angajament. R o m â n i i susceptibili să se înscrie în această t i p o ­ popor dostoievskian, format din milioane de adulţi care au trăit zi
logie au fost, laolaltă şi luaţi în p a r t e , însuşi r e g i m u l , însuşi de zi d r a m a sfâşietoare de a fi m e m b r i ai u n u i partid pe care îl
partidul, însăşi securitatea, însăşi puterea oficială. L o r li se p o a t e detestau în adâncul conştiinţei. O analiză circumstanţială istoric a
atribui fără rezerve o culpă criminală2. raportului etic dintre ideile dominante şi convingerile personale ar
D e ş i obiectivul central al c o m u n i s m u l u i nu a fost p r o b a b i l putea contribui la înlăturarea unei asemenea reprezentări perverse.
acela de a reprima tot ceea ce se p u t e a dovedi a fi contrariul său,
nu este m a i puţin a d e v ă r a t că violenţa represivă a făcut
indubitabil parte din istoria totalitarismului r o m â n e s c . In Anticomunismul: ultima ideologie?
R o m â n i a anilor ' 5 0 , ' 6 0 , ' 7 0 şi ' 8 0 , au existat o a m e n i - că este
vorba d o a r despre câteva m i i sau d e s p r e m u l t e sute d e m i i Relaţia între discursul public r o m â n e s c şi lumea ideilor a fost
constimie o problemă socială şi penală, nu u n a etică - care au fost î n t o t d e a u n a dificilă. G â n d i r e a se s i m t e rareori angajată de
ucişi, torturaţi, întemniţaţi, persecutaţi, urmăriţi, umiliţi, înjosiţi cuvinte. Acestea din u r m ă nu exprimă cu adevărat idei, ci, în cel
nu p e n t r u o infracţiune a n u m e , ci pentru c e e a ce e r a u şi p e n t r u
m a i b u n caz, se e x p r i m ă pe ele însele. De aceea, raportul dintre
ceea ce credeau.
gândire şi limbaj este o a r e c u m c o n d a m n a t să fie estetic, nu etic.
Această constatare este suficientă, în temeiul celor m a i ele­ înstrăinate fiind dc lumea ideilor, cuvintelor r o m â n e ş t i nu le mai
m e n t a r e n o r m e ale dreptului natural, pentru a c o n d a m n a totalita­
rămâne decât să-şi organizeze admiraţia reciprocă. LiteraUira este
rismul definitiv. N u m a i că toţi aceşti oameni nu au fost victimele,
c a l e a tradiţională către r e c u n o a ş t e r e publică. Scrisul r o m â n e s c
în imensa majoritate a cazurilor nevinovate, ale totalitarismului
prefera forma i m p o n d e r a b i l ă a eseului cultural-literar şi d u e t u l
ca atare. U t o p i a poate sminti, dar nu ucide. Ideologia poate minţi,
oblic al c o m e n t a r i u l u i politic, ezitând de regulă să r e c u r g ă la
dar nu înjoseşte. Toţi aceşti o a m e n i au fost înjosiţi şi ucişi de alţi
structura îndelung rcllectată a tratatului şi la m e t o d a reflexivă a
o a m e n i . Aceasta ar trebui să fie u n a dintre c o n c l u z i i l e etice,
studiului întemeiat pe ipoteze teoretice, c o n d u s cu a r g u m e n t e şi
extrem de simple şi de evidente, ale oricărui studiu dezinteresat
încadrat de referinţe valide. D i n c o l o de orice j u d e c a t ă de valoare
al totalitarismului.
asupra calităţii şi utilităţii lor ca genuri literare foarte respectabile,
Potrivit u n u i r a ţ i o n a m e n t e l e m e n t a r c u e v i d e n t ă funcţie
eseul şi publicistica confirmă totuşi, prin d o m i n a ţ i a lor a s u p r a
deculpabilizantă, în u r m a u n u i lanţ de asumpţiuni succesive, res­
spaţiului intelectual r o m â n e s c , triumful opiniei, al părerii, fie ea
ponsabilitatea politică, j u r i d i c ă şi m o r a l ă p e n t r u tot c e e a ce s-a
educată şi informată, asupra ideii, a s u p r a conceptelor, a s u p r a
întâmplat rău în trecutul nostru apropiat nu ar aparţine, în ultimă
gândirii teoretice.
instanţă, decât şefului suprem, care ar fi confiscat Partidul, care,
Preferinţa pentru expresia literară, pentru cuvântul care nu se
la r â n d u l lui, ar fi confiscat societatea e t c . Cu alte c u v i n t e ,
angajează d e c â t pe sine într-un p l a n înainte de toate estetic
vinovaţi pentru ororile totalitarismului nu ar fi decât Hitler, Stalin,
explică, cei p u ţ i n în parte, de ce n i m e n i nu se simte legat, de
Ceauşescu şi alţi dictatori din aceeaşi specie. G e r m a n i i , ruşii sau
e x e m p l u , d e cuvintele rostite p u b l i c sub c o m u n i s m . D i s c u r s u l
r o m â n i i nu ar fi făcut d e c â t să suporte, î m p o t r i v a voinţei lor,
public al socialismului de stat, la c a r e au participat, în f o r m e
1
IBIDEM, loc. cit. instituţionale, patru m i l i o a n e d e r o m â n i , nu-şi m a i r e v e n d i c ă
2
IBTDEM, p. 36-37. astăzi un autor. Pentru că n i m e n i nu p a r e să r e c u n o a s c ă că ar fi

114 115
putut gândi cu adevărat c e e a ce a declarat în şedinţe sau a con­
semnat în reviste şi cărţi. Discontinuitatea dintre cuvânt şi autor
nu aparţine însă c o m u n i s m u l u i , chiar dacă acesta a reflectat-o în
m o d u l cel m a i vizibil. în R o m â n i a , angajamentul politic ţine de
d o m e n i u l aproape gratuit al verbalităţii, nu de cel al conştiinţei.
D e o a r e c e , asemeni cuvintelor, politica nu are de-a face cu ideile.
Viaţa publică nu este niciodată supusă rigorii teoretice şi morale
pe care o presupun ideile.
S-ar părea, aşadar, că, în v r e m e ce în Europa, ideile supravie­
ţuiesc istoriei, în R o m â n i a istoria c o n s u m ă ideile. U n a din expli­
caţiile acestei diferenţe ar p u t e a r e z i d a în faptul că, în întreaga
civilizaţie occidentală, forţa portantă a ideilor pare să fie de natură
etică. D i m p o t r i v ă , în a m b i a n ţ ă r o m â n e a s c ă , ideile sunt p u r t a t e
exclusiv de o a m e n i şi, ca atare, suferă de o lipsă e n d e m i c ă de
perpetuitate. La r o m â n i , ideile nu au decât valoarea pe care îe-o
poate conferi î n t r u p a r e a lor într-o experienţă istorică şi politică
dată şi nu au nici un fel de r ă s u n e t în afara p e r s o a n e l o r sau
grupurilor care le animă.
Ideile nu sunt d e c â t n u m e l e pe care îl p o a t e c ă p ă t a la un
m o m e n t dat o anumită situaţie strategică a relaţiilor de putere din
c â m p u l intelectual şi politic. Ele izbutesc rareori să devină însăşi
strategia potrivit căreia o a m e n i i pot c r e a noi raporturi de
autoritate în c â m p u l intelectual sau politic. Cu alte cuvinte, în
cultura r o m â n ă , ideile sunt rareori p â n d i t e de pericolul de a
deveni convingeri.
C u l t u r a politică o c c i d e n t a l ă funcţionează d e a p r o a p e d o u ă
secole în aşa fel încât să p e r m i t ă reuşita u n o r idei capabile să
convingă chiar şi d u p ă ce experienţa istorică imediată ce îe-a dat
naştere s-a încheiat. Altfel spus, în ordine conceptuala, ideile au
p r e c e d e n ţ ă în faţa istoriei. In s c h i m b , în R o m â n i a , cei care nu
izbutesc să devină i c o a n e ale spiritului p u b l i c p a r să nu aibă
niciodată dreptate. Istoria ideilor nu este adesea m a i mult decât
o simplă funcţie iconografică a istoriei politice.
C a z u l cel m a i e l o c v e n t şi p r o b a b i l cei m a i d r a m a t i c este
dispariţia a p r o a p e desăvârşită a ideilor de s t â n g a d u p ă c ă d e r e a
totalitarismului. Eşecul regimului este aproape u n a n i m identificat
cu e ş e c u l ideilor la c a r e r e g i m u l a recurs p e n t r u a-şi legitima
116
utilitatea istorică. M a r x i s m u l u i vulgar oficializat de c o m u n i s m i
se o p u n e astăzi un liberalism didactic, format din idei fragmen­
tare, din sentinţe şi formule m n e m o t e h n i c e , un liberalism c o n ­
struit din e l e m e n t e disparate, p r e l u a t e din surse diferite (etică,
e c o n o m i e , filosofic) şi care r e c u r g e cu exclusivitate la logica
învăţării. Ca şi c u m acest liberalism expurgat şi r u d i m e n t a r ar fi
unicul p e d a g o g al democraţiei.
Recursul la un astfel de discurs liberal e l e m e n t a r şi difuz nu
are d o a r rostul de a m a r c a t r e c e r e a elitelor de p a r t e a ideilor
învingătoare. Liberalismul prezintă, în plus, avantajul de a oferi
partizanilor săi un fel de scutire etică de a purta povara trecutului,
a d e s e a stânjenitor în c o n t e x t d e m o c r a t i c . într-adevăr, v u l g a t a
gândirii liberale socoteşte individul ca fiind p r o d u s u l etic al unei
alegeri a u t o n o m e . Sunt ceea ce doresc să devin, indiferent de
tradiţia căreia îi aparţin şi indiferent de condiţia în care sunt
obligat să dau un sens vieţii mele, s-ar p u t e a r e z u m a această
vulgata. Devenind liberali d u p ă 1989, foştii practicieni ai „socia­
lismului ştiinţific" nu se mai simt în nici un fel datori să-şi explice
- şi cu atât mai puţin să-şi r ă s c u m p e r e - t r e c u t u l . S i n g u r a lor
responsabilitate este faţă de u l t i m a lor alegere, c a r e anulează
complet precedenta lor opţiune. A fi liberal în e p o c a tranziţiei este
un m o d confortabil de a prelungi etica iresponsabilităţii şi de a nu
fi obligat să te raportezi la o etică a convingerii.
De fapl, anul 1989 nu a a d u s d e c â t o s c h i m b a r e a conţinu­
tului dogmatic al discursului public, fără să-i modifice regulile de
p r o d u c e r e şi reproducere ori funcţia socială. Societatea c i v i l ă -
u n a n i m celebrată ca o alternativă d e m o c r a t i c ă la p u t e r e a n e o - ,
post- sau c r i p t o - c o m u n i s t ă - nu este, de fapt, d e c â t „ u l t i m a
ideologie" a secolului'.
Gîndirca unica, simplificatoare şi exclusivistă rămâne tenta­
ţia irezistibilă a intelectualilor r o m â n i . C i n e v a t r e b u i e să a i b ă
î n t o t d e a u n a dreptate, O d r e p t a t e la purtător, c a r e nu este locul
g e o m e t r i c al d e z b a t e r i l o r şi confruntărilor de idei. în o r d i n e
intelectuală, dreptatea aparţine m e r e u cuiva, se manifestă nu atât
1
Kiaus von BEYME, Transilion Io Democracy in Eastern Europe,
Macmillian Press, London and New York, 1996, pp. 31 -4!.
117

ca a c c e p t a r e a forţei u n o r valori, cât ca r e c u n o a ş t e r e a puterii
anumitor p e r s o a n e .
1
De aceea, intelectualii r o m â n i nu sunt critici faţă de putere
decât atunci c â n d autorităţile politice consideră firească această
critică. I n t e l e c t u a l u l r o m â n este carlist sub r e g i m u l carlist,
naţionalist şi a n t i c o m u n i s t s u b r e g i m u l a n t o n e s c i a n , b u r g h e z o -
democrat de stânga sub guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot
sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decât atunci când,
ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată,
cu mai m u l t ă sau m a i p u ţ i n ă îngăduinţă. De altfel, intelectualul
r o m â n nu acceptă să fie în opoziţie decât din dorinţa de a ajunge
cât mai r e p e d e la putere.
Iată u n u l din motivele p e n t r u care a fost n e a p ă r a t nevoie ca
r ă s t u r n a r e a c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c să a d o p t e o c a l e revolu­
ţionară, nu pentru că natura acestuia s-ar fi dovedit m a i represivă
decât în alte părţi ale Europei de est ori liderii săi s-ar fi arătat m a i
hotărâţi să nu cedeze puterea 2 , ci, pur şi simplu, pentru că partidul
unic nu a avut interlocutori cu care să-şi negocieze succesiunea.
S-ar putea spune că revoluţia a fost forma prin care totalitarismul
însuşi a inventat societatea civilă.
Competenţa ilegitimă a anticomunismului
0 dată cu societatea civilă, s-a n ă s c u t şi instituţia m a g i s -
teriului moral al intelectualilor, instituţie tot atât de ilegitimă în
R o m â n i a ca şi părintele care a adus-o pe lume. Atitudinea ideal-
tipică a intelectualilor faţă de fenomenele politice şi de societate
1
înţelegând termenul intelectual aşa cum a fost inventat şi este folosit în
Franţa, începând cu afacerea Dreyfus, v. Cristophe CHARLE, Naissance des
inlellectuels, Editions du Minuit, Paris, 1990.
2 continuitate.
Teza caracterului „excepţional" a! totalitarismului românesc, ce a dus
la o evoluţie tot atât de atipică a postcomunismului la Richard WAGNER,
Sonderweg Rumănien. Berichl dus einem Entwicklungsland, Rotbuch, Berlin,
1991 şi Juan J. LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transition and
Consolidalion. Southern Europe, South America, and Posl-Communist Europe,
The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1996, pp. 349-356.
118
1
este cea a criticii incompetente şi legitime , în sensul că, fără a fi
experţi în ştiinţa politică sau în ştiinţele sociale ori e c o n o m i c e ,
intelectualii p o t formula opinii în d o m e n i u l politic, social şi
economic în virtutea capitalului simbolic pe care l-au acumulat,
de regulă, în m e d i u l universitar sau cultural şi pe care-1 p o t
transfera, cu autoritatea astfel dobândită, pe terenul asupra căruia
îşi exercită funcţia critică.
în schimb, critica la care este supus astăzi c o m u n i s m u l din
p a r t e a intelectualilor r o m â n i este u n a competentă şi ilegitimă:
c o m p e t e n t ă , p e n t r u că t o t a l i t a r i s m u l a p a r ţ i n e trecutului şi, ca
atare, evaluarea lui a devenit un b u n public; ilegitimă în m ă s u r a
în care intelectualul nu dispune decât de dreptul de a „ a c u z a " un
fenomen la care este martor. Analiza critică a Revoluţiei franceze,
de pildă, nu este o întreprindere a intelectualului, ci u n a a istori­
cului. Intelectualului (care nu t r e b u i e să fie istoric de profesie)
îi revine însă, în m o d legitim, r o l u l de a e x a m i n a felul în c a r e
valorile revoluţiei sunt experimentate în societatea contemporană.
Paradoxul care străbate a p r o a p e fără e x c e p ţ i e intervenţiile
publice ale inlelcclualilor epocii post-totalitare şi ale ideologilor
societăţii civile este că acest tip de intervenţie a p a r ţ i n e în m o d
natural vârstei totalitate. Simplu spus, intelectualii rostesc, d u p ă
căderea c o m u n i s m u l u i , acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le
adreseze pe când se afla în p l i n ă p u t e r e . Ei au î n c e r c a t să
îndeplinească, într-o societate potenţial d e m o c r a t i c ă , funcţia pe
care au refuzat, dc regulă conştient, să şi-o a s u m e în societatea
totalitară. Ei pot tivea dreptate, şi au avut-o în n u m e r o a s e situaţii.
D a r această d r e p t a t e este construită pe i m p o s t u r ă şi, ca atare,
lipsită dc orice capacitate dc convingere. Pentru că - oricât ar fi
de justificat acest lucru dintr-o perspectivă liberală - este, în fond,
inacceptabil moral ca aceia care s-au supus şi a d e s e a au elogiat
comunismul să celebreze astăzi d e m o c r a ţ i a şi societatea civilă ca
şi c u m cele d o u ă atitudini ar fi perfect c o e r e n t e şi în deplină
1
Formula îi aparţine lui M.R. LEPSIUS, „Kritik als Beruf. Zur Soziologie
des Intellecktuellen", in IDEM, Interessen, Ideen and Instituzionen, Opladen,
1990, citat de Klaus von BEYME, Transition to Democracy in Easlern Europe
P- 31.
119
 Aceşti intelectuali au a c u m dreptate p e n t r u că, înainte de a Este un ideal ratat un ideal care s-a c o n s u m a t definitiv? N-ar
găsi curajul de a vorbi, istoria însăşi le-a dat dreptate. Astăzi, ei fi oare un răspuns afirmativ dovada, p r e a grabnic obţinută, că nu
se răfuiesc - după regula incriminării şi a denunţului - cu o putere p o a t e exista un regim politic b u n , acceptând ca valabil celebrul
care nu m a i există. C ă c i intelectualul r o m â n nu dezbate, ci aforism potrivit căruia democraţia liberală nu ar fi decât cel m a i
combate. O dezbatere p r e s u p u n e că ambele părţi pot avea drep­ puţin rău dintre regimurile i m a g i n a b i l e ? Să fie oare interogaţia
tate şi că sunt dispuse să-şi acorde, la finalul unui schimb raţional clasică a filosofiei politice lipsită de obiect?
dc argumente, dreptate una celeilalte. A c o m b a t e implică un refuz In linii mari, totalitarismul a trecut în istorie. Ideile însă, dacă
prealabil al justeţei poziţiei celuilalt. D e z b a t e r e a este un m o d de sunt î n t e m e i a t e pe convingeri, au c a p a c i t a t e a de a supravieţui
a-ţi apăra convingerile şi de a arăta că poziţia celuilalt poate fi tot istoriei în m ă s u r a în care au şi calitatea de a o p r e c e d e . Totali­
atât de vrednică de respect ca şi a ta. Combaţi atunci când consi­ tarismul este, probabil, m a i puţin un a m u r g al ideologiei, cât un
deri că te afli în posesia u n o r certitudini ce nu pot suferi nici un eşec al o a m e n i l o r care s-au folosit de ideologie pentru a câştiga
fel de a m e n d a m e n t sau corecţie amnei când sunt examinate de un şi a m e n ţ i n e puterea.
terţ. Intelectualul care c o m b a t e este unul care substituie certitu­
dinile convingerilor, este un cărturar care trădează ideile.
Or, cărturarul care nu trădează este cel care are dreptate chiar
şi atunci când istoria pare să-1 dezmintă. Este uşor să ai dreptate
atunci când această dreptate este evidentă pentru toată lumea. Nu
este n e v o i e de un m a g i s t r a t decât atunci când dreptatea nu se
oferă de la sine şi în m o d indiscutabil părţilor interesate.
Mâgisteriul moral pe care îl revendică astăzi intelectualii români
este, de aceea, extrem de precar pentru că el ar fi trebuit asumat
pe c â n d totalitarismul era şi j u d e c ă t o r şi p a r t e şi executor.
Intelectualii r o m â n i j u d e c ă azi în c o n t u m a c i e şi, de aceea,
mâgisteriul lor este profund imoral. Mâgisteriul lor are ca predicat
„a fi liber să faci", în v r e m e ce adevăratul magisteriu moral al
intelectualilor se a l i m e n t e a z ă din principiul „a fi dator să faci",
chiar şi atunci când c e e a ce trebuie făcut este strict interzis.
„Şi dacă î n c e r c a r e a r e u ş e ş t e ? " : aplicată experienţei c o m u ­
niste, întrebarea pare astăzi stupidă, dar ea a fost formulată, din
1917 şi până în 1989, cu b u n ă credinţă şi destule temeiuri de către
1
n u m e r o ş i intelectuali . A c u m , lucrurile sunt o a r e c u m limpezi.
V r e m e de m u l t e decenii însă nu a fost clar dacă c o m u n i s m u l este
un plan criminal de exterminare a burgheziei şi a valorilor ei, sau,
dimpotrivă, un proiect generos de transformare a cursului istoriei.

1
Norberto BOBBIO, II dubbio e la scclta. Intellettuali e potere nella
societâ contemporanea, L a N u o v a Italia Scientifica, Roma, 1993, p. 223.

120
 C A P I T O L U L II

Tranziţia sau economia politică

a nerăbdării
 Numai ceea ce este permanent se schimbă

S-ar părea că obiectul intelectual pe care-1 n u m i m „tranziţie"

trebuie m a i d e g r a b ă găsit decât căutat. Î n ţ e l e g distincţia dintre
a căuta şi a găsi în sensul lui M o n t e s q u i e u 1 : a căuta este un
d e m e r s ce se străduieşte să identifice un p r i n c i p i u aflat în firea
lucrurilor, aşa c u m acestea sunt date d i n t o t d e a u n a , capabil să
e x p r i m e şi să l ă m u r e a s c ă n a t u r a acestora, în v r e m e ce a găsi ar
fi doar un m o d de a r e c u n o a ş t e c e e a ce istoria p u n e în faţa
oamenilor, fără ca această evidenţă să fie necesară sau inevitabilă.
Altfel spus, în ordinea cunoaşterii g ă s i m n u m a i ceea ce exista în
;hip aleatoriu, c e e a ce se î n t â m p l ă la un m o m e n t dat, deşi ar fi
putut să nu se petreacă niciodată.
Fără îndoială, tranziţia este o astfel de întâmplare. Ea nu cere
deci să fie abordată ca un proces istoric coerent şi previzibil, nu
se pretează la o analiză de semnificaţie şi nici nu se manifestă sub
2
specia p a r a d i g m e i . C ă c i tranziţia ar fi putut să nu fie. Iar faptul
că, totuşi, tranziţia este nu se dovedeşte suficient pentru a-i p u n e
în evidenţă direcţia şi obiectivele. C ă c i , în tranziţie, autoritatea
(hazardului pare să fie întotdeauna superioară autorităţii modelului
explicativ.
1
Aşa cum îl intepretează Pierre MANENT, La cile de l'homme, Fayard,
j'aris, 1994, p. 21.
2
Cf. prezentarea, lipsită de virtuţi explicative, a tranziţiei româneşti din
Vrspectiva „teoriei tranziţiei" întreprinsă de Mary Ellen FISHER, „România:
'hc Anguish of Postcoinmunist Politics", in IDEM, editor, Establishing
k'inocracies, Westview, Boulder, Co., 1996, pp. 178-212.

125

Singurul e l e m e n t raţional al tranziţiei p a r e a fi chiar n u m e l e
acesteia, menit să sugereze existenţa unui sens, a unei treceri de la
un regim politic la altul, a unei tendinţe clar exprimate. Cu alte
cuvinte, tranziţia n-ar fi altceva decât intervalul dintre căderea
comunismului şi m o m e n t u l consolidării ireversibile a democraţiei
reprezentative prin intermediul economiei de piaţă. în consecinţă,
ea ar putea fi cunoscută doar în perspectiva unor obiective explicit
formulate. Simplu spus, tranziţia ar trebui gândită ca având un punct
dc plecare şi un scop, primul evident, iar cel de-al doilea previzibil.
Parabola tunelului
M a r e l e h a n d i c a p în î n ţ e l e g e r e a tranziţiei îl constituie,
probabil, t o c m a i d e s c r i e r e a ei în t e r m e n i de origine şi de
finalitate. Ca şi c u m , în m e r s u l tranziţiei, n-ar avea i m p o r t a n ţ ă
decât ceea ce se s u b o r d o n e a z ă ţelului sau ceea ce i se o p u n e în
chip vădit şi vinovat. în ultimă analiză, tranziţia este concepută
ca un proces de „ c o n s t r u c ţ i e " istorică, în deplină continuitate cu
m o d e r n i z a r e a şi totalitarismul, la r â n d u l lor fenomene de ordin j
constructivist străbătute de p a t o s u l sensului. Astfel înţeleasă,
logica tranziţiei n-ar face decât să traverseaze fractura de regim
prin recursul la o g r a m a t i c ă politică în c a r e statul îşi păstrează
întreaga p o n d e r e , atât ca principal autor al societăţii, cât şi ca
agent e c o n o m i c major.
Cu toate acestea, r e g i m u r i l e p o l i t i c e - ca şi societăţile, de
altfel - se „ c o n s t r u i e s c " rareori printr-un act explicit şi unitar de
voinţă. Există, fără îndoială, o relaţie c o m p l e x ă de echilibru între
o lege fundamentală, un set de o p ţ i u n i de ordin instituţional,
a n u m i t e elaborări d o c t r i n a r e , u n e l e forme de asociere şi de
disociere, toate străbătute de o intenţionalitate mai mult sau m a i
puţin precisă, d u p ă c u m intervine şi un întreg aparat de producţie
a normelor de drept. Dar, oricât de intens şi sistematic ar fi efortul
de j u t i d i z a r e a vieţii politice, aceasta se defineşte în p r i m u l r â n d
prin practicile şi strategiile individuale ori colective care-o
instituie ca legătură socială fundamentală şi necesară.
126
A r f i p o a t e cazul s ă n e î n t r e b ă m d a c ă n u c u m v a „ t r a n z i ţ i a "
p o s t e o m u n i s t ă - în pofida n u m e l u i care i-a fost atribuit prin
a s e m ă n a r e cu trecerile de la dictatură la d e m o c r a ţ i e din A m e r i c a
de Sud şi din E u r o p a meridională - nu este totuşi un r e g i m politic
în s i n e 1 , dacă nu m e r i t ă oare sa fie investigată i n d e p e n d e n t şi
indiferent de scopul pe care şi 1-a propus. S-ar p u t e a constata, în
a c e s t fel, că specificul tranziţiei nu este d a t n u m a i de c e e a ce
pregăteşte viitorul ori rupe definitiv cu trecutul, ci, mai cu seamă,
de acele elemente care nu se pretează la o descriere în funcţie de
trecut sau de viitor. în fond, n i m e n i nu ştie în ce direcţie se
îndreaptă tranziţia şi nici m ă c a r dacă o a s e m e n e a direcţie există
în afara discursului despre tranziţie.
P e n t r u a lămuri această d i l e m ă teleologică, tranziţiei
p o s t e o m u n i s t e i-a fost aplicată de către C l a u s Offe 2 m e t a f o r a
tunelului, c o n c e p u t ă iniţial de Albert H i r s c h m a n p e n t r u a ilustra
„ e c o n o m i a politică a r ă b d ă r i i " . P a r a b o l a h i r s c h m a n i a n ă a eticii
răbdării ar p u t e a fi r e z u m a t ă astfel: d o u ă şiruri de a u t o m o b i l e
străbat în aceeaşi direcţie un tunel; în caz de blocare a traficului,
dacă una dintre coloane înaintează, în rândul şoferilor din celălalt
şir se pot naşte diferite stări sufleteşti, m e r g â n d de la o speranţă
î n c r e z ă t o a r e („va veni în c u r â n d şi r â n d u l n o s t r u ! " ) la un
sentiment al nedreptăţii („de ce ei şi nu n o i ? " ) ; n e r ă b d a r e a celor
d i n u r m ă p o a t e d u c e la o n o u ă b l o c a r e a tunelului, d a c ă ei
încearcă să se strecoare în p r i m a coloană, în v r e m e ce, dacă decid
să-şi aştepte răbdători rândul, şansa tuturor celor aflaţi în tunel de
3
a-1 părăsi cât m a i r e p e d e d e v i n e m u l t m a i probabilă .
Potrivit unei a s e m e n e a metafore cu valoare euristică, pentru
a reuşi - pentru a putea, adică, afirma că are un s c o p şi că
u r m e a z ă o direcţie -, tranziţia este c o n s t r â n s ă să m i z e z e pe
raţionalitatea actorilor sociali, raţionalitate socială care, p e n t r u
1
George SCHOPFLIN, „Postcommunism: The Problems of Democratic
Construction", Daedalus, 123/3, 1994,pp. 127-128
2
V. Class OFFE, Varietes of Transilions. The Easl European and Easl
German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 46-49 şi
IDEM, Der Tunnel und Ende des Lichts: Erkundungen der polilischen
Transformation in Neuen Osten, Campus, Frankfurt am Main und New York, 1994
3
Albert O. HIRSCHMAN, Essays in Tresspassing: Economics lo Polilics
and Beyond, Cambdridge University Press. Cambridge, 1981, pp. 39-58.
127
 a se m a n i f e s t a pe depiin, are la r â n d u l ei n e v o i e de un orizont
normativ de factură etică.
N u m a i că riscul de a e l a b o r a - sau de a degaja din
interpretarea faptelor - o etică (explicită ori implicită) a tranziţiei
este ca aceasta să pară, în final, m a i c o e r e n t ă decât se prezintă în
realitate. S-ar p u t e a ca t o c m a i calculele şi proiecţiile ce nu se
confirmă, n o r m e l e c a r e n u s u n t n u m a i neglijate, d a r nici m ă c a r
adoptate să dea cu adevărat sens tranziţiei ca p r o c e s istoric. Altfel
spus şi o r i c â t e iluzii şi-ar face strategii şi analiştii tranziţiei,
aceasta locuieşte în exclusivitate s u b s e m n u l imprevizibilului. în
fond, tranziţia n-ar fi altceva decât o istorie golită de raţionalitate.
Aşadar, d u p ă a p r o a p e cincisprezece ani de revoluţii, alegeri,
remanieri, coaliţii şi reforme, tranziţia r o m â n e a s c ă se află într-o
situaţie strategică de tip kantian. Schimbarea structurală, radicală
şi profundă, nu s-a p r o d u s p â n ă a c u m d e o a r e c e g u v e r n e l e
p o s t e o m u n i s t e au fost angajate într-o p o l i t i c ă a neîncetatelor
variaţii p e t e m e legislative. G u v e r n e l e n u a u acţionat, n u a u
administrat, ci au legiferat în p e r m a n e n ţ ă şi, de obicei, într-un
sens c o n t r a r g u v e r n e l o r c a r e le-au p r e c e d a t . D r e p t u l a fost
însărcinat să p r o d u c ă realitatea într-o societate în c a r e realitatea
este c o m p l e t a u t o n o m ă în raport cu dreptul. M i r a b e a u observase
deja în secolul al XVIil-iea că cea mai funestă b o a l ă a guvernelor
m o d e r n e este „furia guvernării" 1 .
în R o m â n i a , tranziţia este p e r c e p u t ă ca o stare de excepţie,
î n c e p â n d cu 1991, o cantitate importantă de acte legislative este
sistematic c o m i s ă s u b s p e c i a o r d o n a n ţ e i d e u r g e n ţ ă e m i s ă d e
guvern-.
De regulă, Curtea Constituţională nu a ezitat să consfinţească
j u r i d i c a c e a s t ă p r a c t i c ă e x c e p ţ i o n a l ă î n litera Constituţiei. D e
atunci, tranziţia ca stare de excepţie este nu d o a r rezultatul unei
practici politice, ci şi cel al u n e i interpretări j u r i d i c e . Ignorarea
1
Milano,Citat
1986,dep. Norberto
17. BOBBIO, Liberalismo e democrazia, Franco Angeii,
2
Cu titlu de exemplu, într-o singură lună, de la 18 decembrie 2002 la 18
ianuarie 2003, guvernul României a trimis PariamenUilui spre aprobare 67 de
proiecte legislative, din care 11 ratificări de acorduri internaţionale, 15 legi şi
41 de ordonanţe (date comunicate de senatorul Petre Roman, membru al
Comisiei juridice a Senatului).
12S
legii, de care legea însăşi se face vinovată, ca rezultat al fragilităţii
m e m o r i e i în spatele căreia se a s c u n d v e c h i l e ambiguităţi ale
dreptului p u b l i c totalitar, nu îşi are o a r e o r i g i n e a în această
caracteristică excepţională a tranziţiei, percepută peste tot în Est
ca fiind un p r o c e s de natură e c o n o m i c ă ? Provocările sociale ale
perioadei de tranziţie, m a i ales cele c a r e privesc t r a n s f o r m a r e a
radicală a e c o n o m i e i , p a r să g e n e r e z e o articulare a p u t e r i l o r
destinată să r e d u c ă sau chiar să e l i m i n e imputabilitatea politică
directă pentru actele comise sau o m i s e în procesul restructurării.
N i c i u n actor n u p a r e d i s p u s să-şi a s u m e î n m o d d e s c h i s
responsabilitatea pentru schimbare.
M a i mult, guvernele sunt m e r e u tentate să s c h i m b e c e e a ce
abia fusese schimbat, miniştrii să reformeze ceea ce tocmai fusese
reformat de p r e d e c e s o r i i lor. în m o d curios, „ r e f o r m a " se face
într-o p e r s p e c t i v ă ce ar p u t e a fi calificată drept c o n s e r v a t o a r e ,
într-adevăr, „ r e f o r m a " nu se p r e z i n t ă ca un p r o i e c t dc viitor,
capabil nu n u m a i să r e s t r u c t u r e z e e c o n o m i a , dar şi să i n d u c ă
dezvoltarea, ci ca o critică a eşecului încercărilor p r e c e d e n t e de
reformă. G u v e r n a r e a nu face catalogul u n o r obiective, ci bilanţul
unor nereuşite. Reforma se defineşte prin ceea ce nu izbuteşte să
devină, şi mai puţin prin ceea ce i se cere să fie.
Trecutul care nu trece
într-o astfel de cultură a schimbării, schimbarea însăşi devine
problematică, dacă nu chiar imposibilă. Altfel spus, febra schim­
bării n-ar fi d e c â t o piedică în c a l e a s c h i m b ă r i i . în Analogiile
experienţei, K a n t reia o v e c h e idee aristotelică atunci c â n d scrie
că n u m a i c e e a ce este p e r m a n e n t se p o a t e cu a d e v ă r a t schimba,
schimbarea ca atare p u t â n d fi gândită d o a r în funcţie de ceea ce
durează 1 .
C u m , în ciuda gesticulaţiei normative a cabinetelor, societatea
românească - cea politică, dar şi cea economică ori civilă - rămâne
constant anomică, se poate totuşi nutri speranţa unei schimbări.
1
Pasaj citat şi comentat din perspectivă politică de Julien FREUND,
L'essence dupolilique, Sirey, Paris, 1986, p. 21.
129
 între t i m p , p r o b a b i l că p r i n c i p a l a e r o a r e colectivă a erei
p o s t c o m u n i s t e priveşte c h i a r m o d u l în c a r e s c h i m b a r e a a fost
definită în termenii tranziţiei. Ca şi c u m societatea r o m â n e a s c ă ,
d u p ă d e s c o m p u n e r e a r e g i m u l u i totalitar şi a e c o n o m i e i de
comandă, ar fi în m o d natural chemată să adopte democraţia
reprezentativă şi e c o n o m i a de piaţă. T e r m e n u l tranziţie se bizuie
t o c m a i pe încrederea în vocaţia oricărei societăţi u m a n e dc a
atinge a n u m i ţ i p a r a m e t r i de libertate şi de prosperitate potrivit
exemplului istoric oferit de statele aflate pe cele d o u ă maluri a l e
Atlanticului de N o r d . Ar fi suficient, în s c o p u l actualizării u n e i
a s e m e n e a vocaţii, ca elita guvernamentală să d u c ă acele politici
c a p a b i l e să p u n ă în m i ş c a r e şi să c o n s o l i d e z e p r o c e d u r i l e
d e m o c r a t i c e şi dereglementarea raţională a pieţei.
U n a s e m e n e a m o d e l n u are d e c â t v a l o a r e a u n e i p r e z u m ţ i i ,
şi a n u m e aceea potrivit căreia orice societate u m a n ă este capabilă
de dezvoltare dacă a n u m i t e condiţii de tip procedural şi politic se
g ă s e s c întrunite. S u b d e z v o l t a r e a , e c o n o m i a d e subzistenţă,
d e m o c r a ţ i a ezitantă n u a r f i , într-o astfel d e perspectivă, d e c â t
pilde d e a n o r m a l i t a t e , a c c i d e n t e ivite într-un m o d supărător p e
parcursul procesului de tranziţie.
în faţa unei a s e m e n e a prezumţii ar p u t e a fi formulată, cu tot
atâtea temeiuri logice, istorice şi statistice, o altă ipoteză. Dezvol­
tarea este o întâmplare, iar d e m o c r a ţ i a reprezentativă o formă de
g u v e r n a r e cu totul e x c e p ţ i o n a l ă . Societăţile în c a r e majoritatea
populaţiei practică o e c o n o m i e de subzistenţă şi este exclusă în
t e r m e n i reali de la p a r t i c i p a r e a politică nu ar m a i merita, într-o
a s e m e n e a lumină, să fie considerate drept „ î n a p o i a t e " , ci, p u r şi
simplu, c a f i i n d p e d e p l i n „ n o r m a l e " . într-un a s e m e n e a c a z d e
figură, guvernele „ d e t r a n z i ţ i e " nu ar a v e a sarcina de a p r o d u c e
normalitatea, ci de a r e p r o d u c e accidentul.
De fapt, tranziţia, ca ideologie a dezvoltării şi a democraţiei,
are, în R o m â n i a , o istorie m a i v e c h e d e c â t c e a p o s t e o m u n i s t ă .
Când autorii Proclamaţiei de la Islaz îşi însuşeau, în 1848, deviza
„ B u n ă ţară, rea t o c m e a l ă " 1 , ei îşi manifestau de fapt credinţa că
societăţile sunt fundamental „ b u n e " , adică străbătute de vocaţia
1
Cornelia BODEA, /848 la români. I. O istorie în date şi mărturii, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 533-541.
130
p r o g r e s u l u i politic şi e c o n o m i c . C u s u r u l acestor societăţi este
d o a r acela de a fi prost guvernate, de a fi insuficient sau s t r â m b
organizate ( „ t o c m i t e " ) de către elitele lor..
S-ar s p u n e , aşadar, că tematica tranziţiei a fost inaugurată în
R o m â n i a c u u n v e a c ş i j u m ă t a t e î n a i n t e d e d e c e m b r i e 1989.
Pentru guvernările liberale modernizatoare, pentru administratorii
totalitarismului, ca şi p e n t r u g u v e r n e l e p o s t c o m u n i s t e , ţara este
constant „ b u n ă " , este potenţial p r o m i s ă u n u i viitor de libertate şi
de prosperitate. De o sută şaizeci de ani, în calea acestui viitor stă
m e r e u trecutul. G u v e r n e l e liberale, totalitare sau p o s t c o m u n i s t e
nu p o t d e c l a n ş a prosperitatea şi instaura libertatea p e n t r u că au
m a i întâi m i s i u n e a de a lichida „ m o ş t e n i r i l e " , de a a n u l a
„ t o c m e l i l e " regimului precedent, î n t o t d e a u n a şi inevitabil rele.
în R o m â n i a , s-a g u v e r n a t î n t o t d e a u n a cu faţa spre trecut.
Acest fapt face, în m o d constant, ca trecutul să dureze, ca trecutul
s ă n u treacă. D i n e l s e h r ă n e s c politicile g u v e r n a m e n t a l e , c u e l
p o l e m i z e a z ă legislaţia, în r a p o r t cu el se constituie clivajele
partizane. Viitorul r ă m â n e în sarcina „ b u n ă t ă ţ i i " funciare a ţării.
Este o p r o m i s i u n e m e r e u a m â n a t ă , d a r niciodată dezminţită.
î n această tenacitate c u c a r e trecutul supravieţuieşte, m a i
puţin - d u p ă c u m se spune în m o d curent - la nivelul insondabil
al „mentalităţilor", cât la a c e l a explicit al politicilor guverna­
mentale, rezidă, poate, şansa schimbării. Căci, scria Kant, n u m a i
c e e a ce este p e r m a n e n t se schimbă. S c h i m b a r e a nu p o a t e lua însă
decât chipul accidentului. Oricât de „ b u n ă " ne-am închipui că este,
ţara nu se va schimba de la sine. „ T o c m e a l a " însă poate fi radical
modificată. Cu o singură condiţie: aceea de a fi conştienţi că ţara
nici măcar nu există în afara „tocmelii". Ţara nu este, în chip firesc
şi organic, „ b u n ă " sau „ r e a " , ţara nu ia fiinţă decât în clipa în care
există o „tocmeală", oricum s-ar n u m i aceasta: contract social, artă
a guvernării, legătură socială, p a c t constituţional.
O ţ a r ă nu există d e c â t în m ă s u r a în c a r e este constituită
politic. Ţ ă r i l e n u sunt „ b u n e " sau „ r e l e " , c i d o a r b i n e sau rău
întemeiate. Responsabilitatea etică a acestui p r o c e s de constituire
politică r e v i n e exclusiv elitelor. N u e s t e a d e v ă r a t că, intrând î n
vârsta democratică, societatea r o m â n e a s c ă are politicienii pe care
î i m e r i t ă . R e c i p r o c a este m a i d e g r a b ă valabilă. Politicienii
131
democraţiei româneşti p o s t c o m u n i s t e au societatea pe care sunt
capabili să o instituie.
Societatea r o m â n e a s c ă era, printr-o îndelungată tradiţie, un
o r g a n i s m cu reacţii politice lente şi, ca atare, p r e d i s p u s la
consens, m a i ales atunci când cel care propunea termenii acestuia
era statul. Puterea post-revoluţionară a înţeles imediat utilitatea
acestei vocaţii a c o n s e n s u l u i şi a inclus-o cu profit m a x i m în
strategia sa succesorală. D u p ă e p u i z a r e a forţei de inerţie şi a
relativei stabilităţi a vechilor structuri, mitul potrivit căruia n o u a
clasă politică ar fi fost o e m a n a ţ i e s p o n t a n ă a voinţei p o p u l a r e
de a modifica t e r m e n i i c o n s e n s u l u i a î n c e p u t să se d e s t r a m e .
Societatea s-a trezit în faţa unui dispozitiv de putere care consuma
o altă m a t e r i e p r i m ă decât iluziile din decembrie '89.
N i c i o operaţie de o r t o p e d i e politică nu a fost capabilă să
v i n d e c e tradiţionala fractură a legăturilor d i n t r e societate şi
p u t e r e a instituită. Abolirea utopiei c o n s e n s u l u i , la a d ă p o s t u l
căreia societatea îşi p u t e a d e c l i n a orice responsabilitate faţă de
funcţia politică, i-a lăsat pe r o m â n i singuri, pe fiecare în parte şi
pe toţi î m p r e u n ă , în faţa u n e i decizii fundamentale. R ă s p u n d e r e a
pentru soarta ţării trebuie delegată automat clasei politice 1 , sau se
cuvine a fi a s u m a t ă la nivelul formelor asociative de viaţă
socială? Cu alte cuvinte, n u m a i partidele au voie să facă politică?
Sau, şi m a i bine zis, m a i p o t o a r e deţine partidele m o n o p o l u l
absolut al politicii, d u p ă ce au d o v e d i t că le lipsesc resursele,
intelectuale şi m o r a l e , pentru a exercita un astfel de m o n o p o l ?
Echitatea în condiţiile libertăţii
D a c ă istoria recentă a e ş e c u l u i ieşirii din c o m u n i s m ne
îndreptăţeşte să fim sceptici cu privire la capacitatea politicii de
tranziţie de a p r o d u c e şi a l t c e v a d e c â t dezechilibre sociale şi
disparităţi e c o n o m i c e , o g â n d i r e strategică de tip k a n t i a n ne-ar
obliga să r ă m â n e m ataşaţi dreptăţii şi egalităţii, în calitatea lor de
1
Folosesc conceptul de clasă politică aşa. cum a fost definit de Klaus von
BEYME, Die polilische Klasse in Parteienstaat, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1993, pp. 11-38: clasa politică este un cartel de elite partizane ce-şi face apariţia
odată cu statul partidelor (Parleienslaal).
132
b u n u r i sociale pe care o a m e n i i le s c h i m b ă între ei prin acte
reciproce de voinţă. Sarcina etică fundamentală pe care ar trebui
să şi-o a s u m e tranziţia este - d a c ă ar fi să reflectăm î m p r e u n ă cu
1
N o r b e r t o B o b b i o - c e a a concilierii echităţii cu libertatea, a
indentificării bazelor individuale ale democraţiei, a unei articulări
echilibrate între libertate şi dreptate.
0 astfel de poziţie m e d i a n ă , ce s-ar î n c u m e t a să ţină
echilibrul între ideile „de s t â n g a " (a căror v o c a ţ i e este de a
valoriza egalitatea) şi cele liberale (ce conferă conotaţii pozitive
inegalităţii) este, în fond, greu de apărat. C e l e d o u ă poziţii sunt,
din p e r s p e c t i v ă analitică, d a c ă nu exclusive, atunci cel p u ţ i n
exhaustive, fiecare în parte. D a c ă afirmarea egalităţii ca ideal
poate să se împace cu gândul inegalităţilor individuale - la nivelul
iniţiativei e c o n o m i c e , al c h e m ă r i i la o e d u c a ţ i e m a i înaltă, al
participării politice etc. - ca formă de r e c u n o a ş t e r e a unicităţii
f i e c ă r e i p e r s o a n e u m a n e 2 , î n s c h i m b liberalismul are t e n d i n ţ a ,
chiar la nivelul r e p r e z e n t a n ţ i l o r săi celor m a i m o d e r a ţ i , să pri­
vească exigenţa pentru o m a i m a r e egalitate efectivă - la nivelul
instrucţiei, asistenţei medicale, pieţei muncii, locuinţei etc. - drept
un gest nivelator, ca pe o frână în calea economiei productive.
P e n t r u liberalism, diferenţele şi disparităţile sociale ori
e c o n o m i c e nu sunt uri rău în sine, ci s e m n u l u n e i societăţi c a r e
funcţionează, efectul benefic al raţionalităţii s p o n t a n e a pieţei.
Dimpotrivă, pentru gândirea „de stânga", a s e m e n e a discrepanţe
sunt fundamental maligne, ele p u t â n d fi doar t e m p o r a r acceptate
şi n u m a i în n u m e l e unei redistribuiri viitoare cât mai raţionale.
în cele din u r m ă , libertatea se arată a fi o v a l o a r e negativă,
definită prin limitele ei, pe c â n d egalitatea este o valoare pozitivă,
care solicită o disciplină p e r m a n e n t ă a acţiunii sociale, disciplină
investită în p r o c e d u r i . L i b e r t a t e a t r e b u i e apărată, egalitatea se
cere formalizată. L i b e r t a t e a î n s e a m n ă p r o t e c ţ i e a sferei
individuale private, egalitatea p r e s u p u n e multiplicarea voluntară
a procedurilor de participare în toate d o m e n i i l e în care se j o a c ă
destinul c o m u n al m e m b r i l o r u n e i societăţi.
1
Norberto BOBBIO, Politica e cultura, Einaudi, Torino, 1955, p. 202.
2
IDEM, Deşira e sinistra. Ragioni e signijicali di una dislinzionepolitica,
Donzelli, Roma, 1995, pp. 130-131.
133
 1
Potrivit lui B o b b i o , libertatea şi egalitatea sunt, fiecare în
parte, valorile centrale ale liberalismului şi respectiv, democraţiei.
Ca atare, ele nu sunt c o n s u b s t a n ţ i a l e . L i b e r a l i s m u l este m a i
degrabă o linie majoră, care este însă d e p a r t e de a fi dreaptă, a
gândirii politice, în v r e m e ce d e m o c r a ţ i a este o m e t o d ă de
guvernare. Liberalismul are în vedere îngrădirea puterii în scopul
promovării individului ca figură a libertăţii, pe c â n d democraţia
are drept s c o p promovarea^ individului concret, p r i n lărgirea
accesului acestuia la putere. în acest punct, cele d o u ă noţiuni par,
în acelaşi timp, ireconciliabile şi convergente.
Privite istoric, liberalismul şi d e m o c r a ţ i a se arată drept
procese antitetice: liberalismul îşi p r o p u n e ca ţintă îngrădirea
drastică a domeniului de exerciţiu al puterii, în schimb democraţia
vizează p e r m a n e n t a extindere a acestui domeniu p â n ă la completa
sa suprapunere cu societatea. Pentru liberali, puterea publică este
invitată să-şi r e s t r â n g ă c o m p e t e n ţ e l e p â n ă la limita m i n i m ă ce
poate fi i m a g i n a t ă fără a fi p u s ă în pericol libertatea individuală.
Pentru teoreticienii democraţiei procedurale, puterea publică este
obligată să se dilate p â n ă la limita în care d e v i n e c a p a b i l ă să-i
cuprindă, la nivelul deciziei, pe toţi membrii unei societăţi civile.
Există însă un loc c o n c e p t u a l în care liberalismul şi d e m o ­
craţia se întâlnesc într-o logică c o m u n ă : individul 2 . Atât libera­
lismul, cât şi d e m o c r a ţ i a au ca p u n c t de p l e c a r e o c o n c e p ţ i e
individualistă asupra societăţii. Cu singura, dar extrem de compli­
cata deosebire că, de cele m a i m u l t e ori, nu c o n c e p individul în
acelaşi m o d . D e regulă, liberalismul v a l o r i z e a z ă individul sub
specia libertăţii şi a siguîarităţii destinului, pe c â n d democraţia îşi
reprezintă individul sub specia egalităţii şi a destinului solidar.
Solidaritatea ca răbdare organizată
Libertatea şi egalitatea p o t fi însă privite şi ca fapte de ordin
moral, ce nu depind de sistemul politic ca atare, ci de conştiinţa
individuală, în măsura în care aceasta este izvorul oricărei decizii
IDEM, LiberaUsmo e democrazia, Franco Angeli, Milano, 1986.
2
IBIDEM, pp. 32-33.
134
de natură etică. Solidaritatea - fără de care o egalitate de statut,
d a c ă nu u n a de condiţii nu p o a t e fi c o n c e p u t ă - nu locuieşte în
instituţii şi coduri juridice; ea este creată de gesturile şi acţiunile
concrete ale oamenilor care inventează şi consolidează instituţiile
şi legile. Libertatea produce n o r m a de drept, dar aceasta din u r m ă
nu poate crea o stare de libertate.
Solidaritatea nu este un vag s e n t i m e n t de c o m p a s i u n e ori
imaginea unui d r u m ce se cere parcurs alături de alţii, nici măcar
încercarea de a atinge în grup, î m p r e u n ă cu alţii, un s c o p deter­
minat, de ordin naţional, e c o n o m i c sau politic. Solidaritatea nu
poate veni decât din conştiinţa clară a unui destin c o m u n , care se
împlineşte de către toţi şi în care se împlineşte fiecare în parte şi
faţă de care toţi m e m b r i i u n e i societăţi se află într-o poziţie de
egalitate. A face împreună este, de aceea, predicatul etic al soli­
darităţii, colaborarea fiind actul ei m o r a l caracteristic. N u m a i ac­
ţiunea solidară, angajarea laolaltă în o p e r e concrete multiplică în
proporţie geometrică experienţa, m e n i t ă altfel să se c o n s u m e într-
o izolare aritmetică, a libertăţii individuale şi a drepturilor civile.
A lăsa, pe de altă parte, în seama libertăţii sarcina de a genera
în chip spontan solidaritatea echivalează cu o declaraţie de neîn­
credere în vitalitatea societăţii civile. O naţiune nu devine liberă
prin lege, căci nici cea m a i d e m o c r a t i c ă dintre Constituţii nu este
în stare să împiedice preluarea puterii de către un guvern autoritar
şi nici nu p o a t e opri fenomenul de m a s ă al autismului moral.
în situaţia de tranziţie a u n o r a dintre societăţile care au
a b a n d o n a t m e r s u l spre „viitorul l u m i n o s " p r o m i s de c o m u n i s m ,
situaţie comparabilă cu cea a intrării într-un tunel aflat la capătul
luminii, d u p ă formula lui Offe, o p ţ i u n e a h i r s c h m a n i a n ă exit,
justificată sub specia libertăţii individuale, devine e n d e m i c ă . Toţi
cei aflaţi în tunel doresc să-1 p ă r ă s e a s c ă cât m a i grabnic. Or,
figura tunelului impune opţiunea voice, adică dezbaterea, ca fiind
singura fondată raţional şi echitabilă, drept singura alegere care,
în final, poate c o n d u c e la o părăsire a tunelului globală şi reuşită.
D a c ă posibilitatea libertăţii r e p r e z i n t ă însăşi c o n d i ţ i a tranziţiei,
solidaritatea p a r e să fie singurul criteriu c a p a b i l să confere
schimbării atât un sens, cât şi un orizont etic.
135
 Din perspectiva parabolei tunelului, tranziţia r o m â n e a s c ă ar
putea fi descrisă în termenii unei e c o n o m i i politice a nerăbdării.
Mai întâi, pentru că ţinta nu este stabilită din interior, de către
actorii sociali, prin transformarea raporturilor lor reciproce şi
reformularea contracmlui lor politic fundamental, ci este oferită din
exterior, cu titlu de exemplu, de societăţile occidentale. Apoi,
pentru că nici un actor social nu pare dispus să accepte să se situeze
în coloana care va părăsi ultima tunelul. în sfârşit, pentru că clasa
politică nu se arată pregătită să j o a c e rolul controlorului de trafic
intransigent din punct de vedere etic şi raţional în materie politică.
Cu alte c u v i n t e , n u m a i o r g a n i z a r e a etică şi raţională a
exigenţelor actorilor sociali, prin confruntarea versiunilor pe care
fiecare în parte le dă traseului subteran al tranziţiei, p o a t e duce la
calculul distanţei ce m a i r ă m â n e de parcurs şi a ordinii şi ritmului
ieşirii din tunel. O tranziţie izbutită este o tranziţie pe care eşti
gata să o părăseşti n u m a i atunci c â n d îţi vine rândul, cu singura
condiţie ca r ă b d a r e a să-ţi fie m o t i v a t ă prin e x p l i c a r e a poziţiei
celorlalţi sub specia solidarităţii. D a c ă r ă b d a r e a nu este
organizată, apare riscul ca la capătul tunelului să nu se mai afle
nimic.
Puterea de hârtie
Statul de drept este interpretat, de cele m a i m u l t e ori, ca fiind
singura formă de guvernare c a r e nu r e v e n d i c ă , decât în m o d cu
totul întâmplător, o identitate istorică şi o v o c a ţ i e culturală
specifică. Fabricat în p r i n c i p i u dintr-o singură m a t e r i e p r i m ă ,
raţiunea, statul de drept se r e c o m a n d ă ca un p r o d u s j u r i d i c o -
politic cu valoare de întrebuinţare universală, învestit cu misiunea
de a se substitui p r e t u t i n d e n i r e g i m u r i l o r politice î n r ă d ă c i n a t e
într-o e x p e r i e n ţ ă istorică particulară. într-adevăr, în m ă s u r a în
care statul de d r e p t d u c e în c h i p n e c e s a r la apariţia u n u i spaţiu
politic a u t o n o m , cu un înalt grad de raţionalitate, el nu se p o a t e
impune decât prin introducerea unei diferenţe radicale între acest
spaţiu p u b l i c şi cel o c u p a t de s o c i e t a t e a civilă, teritoriu în c a r e
se admite p â n ă la un punct coexistenţa liberă a intereselor private,
culturilor alternative şi identităţilor c o m u n i t a r e .
Astfel definit, statul de drept este expresia j u r i d i c ă a libera­
lismului politic, cu întreita condiţie ca rolul legii să fie acela de
a m a r c a cu p r e c i z i e frontiera dintre d o m e n i u l statului şi cel al
societăţii civile, de a da acesteia din u r m ă posibilitatea să contro­
leze legalitatea actelor puterii şi de a interzice accesul acestora în
u n i v e r s u l privat al cetăţenilor. în r a p o r t cu un astfel de stat, un
particular sau o asociere voluntară între particulari se constituie
ca subiect de drept n u m a i în calitate de p e r s o a n ă (fizică sau
m o r a l ă ) în sens o a r e c u m etimologic, adică de „ m a s c ă " ce-i îngă­
duie individului să-şi păstreze a n o n i m a t u l , să nu-şi dezvăluie pe
de-a-ntregul voinţa, să-şi rezerve p e n t r u sine subiectivitatea. De
137
aceea, în statul de drept, drepturile fundamentale ale omului sunt
instituţionalizate m a i puţin cu scopul de a fi protejate, cât pentru
a aminti m e r e u guvernanţilor că ele sunt o substanţă ce preexistă
statului, că sunt sursa m a t e r i a l ă a existenţei j u r i d i c e a acestuia.
Dreptul şi puterea îşi desfac reciproc nodul cu care fuseseră legate
laolaltă de monarhiile Vechiului Regim, avantajul fiind de ambele
părţi: d r e p t u l d e v i n e limită a puterii, iar p u t e r e a îşi afirmă
legitimitatea prin respectul dreptului 1 .
Dreptul la impostură al statului de drept
Această definiţie nu p o a t e fi înţeleasă decât din perspectiva
unei concepţii jusnaturaliste şi „nominaliste", ca aceea care, de la
T h o m a s H o b b e s la I l a n s Kelscn, s-a obişnuit să-şi r e p r e z i n t e
statul sub trăsăturile u n e i u n i u n i libere şi c o n s e n s u a l i s t e între
indivizi ce cad de acord între ei să se s u p u n ă u n e i puteri
(Staatsgewalt) ale cărei acte r ă m â n i m p u t a b i l e atât în virtutea
pactului social care i-a dat naştere, cât şi datorită subzistenţei în
orice instanţă suverană a statului a u n e i c a p a c i t ă ţ i j u r i d i c e
naturale, ce nu se confundă cu cea politică 2 . Cu alte cuvinte, statul
nu t r e b u i e separat de agenţii şi magistraţii săi, o r i c e act de stat
fiind, fundamental, actul u n o r o a m e n i concreţi, nu al unui subiect
imaginar n u m i t „stat", care s-ar afla u n d e v a în spatele lor şi care
i-ar scuti de orice fel de responsabilitate directă. Altfel, dreptul
public al statului n-ar m a i fi decât un „drept de i m p o s t u r a " 3 , o
modalitate juridică prin care guvernanţii ar atribui u n e i ficţiuni
paternitatea propriilor lor acţiuni politice. Teoria statului de drept
„ a u t e n t i c " (Rechtsstaat) nu p r e s u p u n e n u m a i o s u b o r d o n a r e
abstractă a puterii e x e c u t i v e faţă de un legislativ ţinut sa repre­
zinte ansamblul cetăţenilor, ci, m a i m u l t decât atât, preconizează
un control exercitat de cetăţeni asupra voinţei corpului reprezen-
1
Cf. Claude LEFORT, L 'invenlion democratique, Fayard, Paris, 1981, p. 64.
2
E.g. Thomas HOBBES, Leviqthan, edited by Richard Tuck, Cambridge
University Press, Cambridge and New York, 1991, pp. 166-170
3
AlexandreKOJEVE, Esquissedunephenomenologiedudroit,Gallimard,
Paris, 1981, p. 355.
138
tativ. Sau, altfel formulat, statul de drept ar fi forma prin care
cetăţenii se pot b u c u r a nestingheriţi de plenitudinea dreptului lor
natural .
1
Nu toţi filosofii şi juriştii au c r e z u t însă într-o a s e m e n e a
i m a g i n e . U n i i dintre ei, de la H e g e l la C a r i S c h m i t t , au gândit
statul într-o cheie istoricistă şi „realistă", ca pe o instituţie dotată
cu o existenţă obiectivă şi independentă de indivizii asupra cărora
îşi exercită autoritatea. în virtutea unei suveranităţi impersonale,
ce nu-i este nici atribuită prin c o n s e n s u l c e t ă ţ e n i l o r şi nici
imputabilă de către particulari, ci este î n t e m e i a t ă pe capacitatea
sa de a fi forma istorică a spiritului unei naţiuni, p u t e r e a de stat
exercită m o n o p o l u l absolut al producţiei j u r i d i c e , anulând, prin
dreptul p u r formal pe care-1 c r e e a z ă şi îl aplică, toate drepturile
subiective ale p e r s o a n e i . Statul de drept se identifică astfel cu
legea, cu formalismul n o r m e i de drept scris, cu ordinea de drept
pozitiv. Statul este cel c a r e , prin c a p a c i t a t e a sa s u v e r a n ă şi
indivizibilă de legiferare, conferă şi retrage drepturi indivizilor şi
îi transformă în cetăţeni prin intermediul şi în limitele dreptului
său p u b l i c . Pentru j u s p o z i t i v i s m u l legalist m o d e r n , într-un
a s e m e n e a stat nu există drepturi care să p r e c e a d ă - cronologic şi
ontologic - statul, singurul drept posibil fiind dreptul p u s de stat,
sau, d u p ă celebra formulă a pozitivismului j u r i d i c g e r m a n Recht
ist nur das positive Recht. Statul este de d r e p t p e n t r u că se
manifestă drept unicul a u t o r şi interpret al d r e p t u l u i , p e n t r u că
n u m a i el p o a t e p u n e şi spune dreptul.
Se v e d e b i n e că, d a c ă în p r i m a definiţie statul este o c o n ­
strucţie transparentă pentru raţiune, iar dreptul ancorat într-o p o -
zitivitate ontologică şi într-un anumit voluntarism politic, potrivit
celei de-a d o u a definiţii, statul a p a r e ca o totalitate ireductibilă
la s u m a a r i t m e t i c ă a legilor p o z i t i v e , iar d r e p t u l ca o n o ţ i u n e a
cărei globalitate transcende conţinutul material al fiecărei reguli
de drept în parte. Altfel spus, statul dc d r e p t se p r e z i n t ă ca o
intuiţie primară, ca un ideal învestit cu toate caracterele m i t u l u i 2 .
1
Gerard MAIRET, Le principe de souverainete. Histoires el fondemenls
dupouvoir modeme, Gallimard, Paris, 1997, pp. 256-257.
2
Utilizez termenul „mit" în sensul definiţiei lui Enist CASSIRER, The Mylh
of the State, Yale University Press, New Haven and London, 1946, pp. 3-49.
139
 în p r i m a a c c e p ţ i u n e , statul de drept se iveşte, teoretic, în
u r m a unei opţiuni politice d e m o c r a t i c e , a unei reformulări
contractuale a suveranităţii, a unei modificări conştiente a ordinii
politice date, a unei raţionalizări j u r i d i c e s u p e r i o a r e a realităţii
sociale. în c e a de-a doua, se înfăţişează ca r e z u l t a t al u n e i arte
de a g u v e r n a învestită cu legitimitate istorică în sensul ideal-
tipului w e b c r i a n , adică î n t e m e i a t ă pe c r e d i n ţ a iraţională a
majorităţii în legalitatea şi raţionalitatea actelor de d o m i n a ţ i e
săvârşite de suveran, indiferent d a c ă acesta este o p e r s o a n ă sau
un corp reprezentativ. în p r i m u l caz, legitimarea statului de drept
trece printr-o operaţie de alegere explicit exprimată, în cel de-al
doilea p r e s u p u n e un c o n s i m ţ ă m â n t care se manifestă de cele m a i
multe ori ca absenţă a u n e i opoziţii coerent articulate. în p r i m a
situaţie, statul de drept este o p r o b l e m ă politică, în cea de-a doua,
o chestiune de guvernare.
Statul de drept „ n o m i n a l i s t " , de esenţă liberală, se b a z e a z ă
pe o t e h n i c ă de r e p r e z e n t a t i v i t a t e în care se e p u i z e a z ă ciclic
voinţa politică a cetăţenilor şi c a r e este m e n i t ă să lase impresia
că, virtual, puterea se organizează de j o s în sus, în v r e m e ce statul
de drept „realist", a cărui consistenţă este m a i degrabă mitologică,
se bizuie pe o cunoaştere a rosturilor guvernării care disimulează
esenţa raportului de p u t e r e dintre guvernanţi şi guvernaţi,
convertind în rituri electorale cu vocaţie plebiscitară incapacitatea
socială a celor din u r m ă de a guverna efectiv.
într-un astfel de u n i v e r s m i t o l o g i c , p u t e r e a nu este recu­
noscută ca legitimă cu titlul de delegaţie electivă, ci ca simbol viu
al voinţei c o m u n e a unei majorităţi ce se c o m p o r t ă m a i puţin ca
electorat în m â n a căruia stă în orice m o m e n t schimbarea, cât ca
n a ţ i u n e c e are d e atins p e t e r m e n lung u n n u m ă r d e obiective
majore şi globale. Pentru realizarea unui a s e m e n e a proiect colec­
tiv se cere, pe de o parte, o a n u m e c o m p e t e n ţ ă administrativă a
guvernanţilor, iar pe de altă p a r t e un oarecare grad de supunere
liber consimţită a guvernaţilor faţă de cei care deţin cunoaşterea
exactă a acestor interese s u p e r i o a r e şi a artei de a le d u c e la
îndeplinire. Or, această c u n o a ş t e r e nu se verifică în dezbateri
politice, ci este r e c u n o s c u t ă ca atare în practica efectivă a
guvernării, m a i precis în a c u m u l a r e a exerciţiului puterii.
140
Guvernare şi politică
S u c c e s u l pe t e r m e n l u n g al elitelor e x - c o m u n i s t e se
datorează probabil unei disjuncţii radicale între practica efectivă
a guvernării şi actele politice. într-adevăr, politicienii r o m â n i
p o s t e o m u n i ş t i sunt înclinaţi, a p r o a p e fără e x c e p ţ i e , să facă o
distincţie radicală între guvernare, u n d e deosebirile ideologice ori
partizane s-ar p ă r e a că nu operează, şi politică, înţeleasă ca viaţă
internă a partidelor sau confruntare interpartizană. C â n d se află
la guvernare, oamenii politici au aerul că îndeplinesc toţi aceeaşi
unică misiune: ei gestionează lucruri, cu m a i multă sau mai puţină
iscusinţă. în schimb, bunul politician dă m ă s u r a talentului său în
arta a r a n j a m e n t e l o r p a r t i z a n e , în e l a b o r a r e a strategiilor dc
imagine şi în formularea mesajelor electorale, într-un cuvânt, în
administrarea relaţiilor dintre o a m e n i . în cele m a i m u l t e cazuri,
este v o r b a d e s p r e relaţii c e r ă m â n n e c u n o s c u t e c e t ă ţ e n i l o r sub
raportul motivaţiilor, al traseelor, al pierderilor şi al câştigurilor.
0 a s e m e n e a perspectivă, ce se b a z e a z ă pe d i h o t o m i a dintre
guvernare (neutră, obiectivă, pragmatică) şi politică (părtinitoare,
conflictuală şi o a r e c u m t a i n i c ă ) este p r e m o d e r n ă , aşa c u m o
dovedeşte sentinţa versificată a lui A l e x a n d c r P o p e : Forforms of
government let fools contest; whatever is best administer'd is
best1. în secolul al XX-lea, ea d e s c i n d e însă pe linie directă din
viziunea şi din practica leninistă. Pe de o parte, sarcina guvernării
ar fi să facă reformă, să m o d e r n i z e z e statul şi să asigure
dezvoltarea economică. Pe de altă parte, rostul politicii ar fi acela
de a unifica societatea prin i m p u n e r e a rolului c o n d u c ă t o r al unui
partid (sau al m a i multor partide cartelate, în i n c o m o d e l e condiţii
democratice) şi de a veghea ca acest partid (sau aceste partide) să
fie strâns ţinute în m â n ă de către o oligarhie.
Având fixate a s e m e n e a ţeluri, g u v e r n a r e a nu p o a t e fi d e c â t
„ştiinţifică", n e s u p o r t â n d v i z i u n i diferite, c o n t e s t ă r i sau
interpretări. Cândva, caracterul obiectiv ai guvernării era dat de
socialismul ştiinţific. D u p ă 1989, de-ar fi să-i c r e d e m pe oamenii
politici, legile istoriei au fost î n l o c u i t e de voinţa, la fel dc
1
Alexander POPE, Essay cm Man and Odier Poems, edited by John Butt,
Yale University Press, New Haven, 1963, p. 87.
141
implacabilă, a instituţiilor financiare internaţionale şi de
constrângerile, tot atât de ferme, ale p r o c e s u l u i de integrare
europeană. în schimb, ca şi în u r m ă cu cincisprezece ani, politica
r ă m â n e exclusiv un loc al practicii u m a n e , este socotită în
c o n t i n u a r e arta „ m u n c i i cu o m u l " , arta de a-ţi face d r u m prin
partid şi din partid înspre palatele statului. într-adevăr, d a c ă unui
ministru i se c e r e de regulă să d o v e d e a s c ă că este „ u n b u n
specialist", de la un politician se a ş t e a p t ă să fie „ a p r o a p e de
oameni".
Pentru a folosi un t e r m e n p l a t o n i c , politicianul este un
ţesător 1 . Spre deosebire însă de o m u l politic imaginat de Platon,
politicianul p o s t c o m u n i s m u l u i nu ţese o societate politică în
n u m e l e unei înţelepciuni superioare. El ţese însă relaţii, reţele de
influenţă, legăUiri cu l u m e a afacerilor şi, c â n d necesităţile
electorale o cer, chiar şi raporturi de c o m u n i c a r e cu cetăţenii. El
dispreţuieşte chiar înţelepciunea, în m ă s u r a în care teoretizarea,
frecventarea ideilor şi a valorilor ori elaborarea u n o r proiecte de
societate i se p a r îndeletniciri incapabile să p r o d u c ă r e z u l t a t e
concrete. Atribuindu-li-se un a s e m e n e a statut, atât guvernarea,
cât şi politica nu sunt obiecte intelectuale. Ele nu trebuie gândite
sau înţelese sub raportul propriilor temeiuri, m e t o d e şi finalităţi,
ci d o a r b i n e p r a c t i c a t e de către g u v e r n a n ţ i şi p o l i t i c i e n i sau
observate în n u m e l e marelui public de către „analişti politici".
Or, p o l i t i c a m o d e r n ă se afirmă în societăţile d e m o c r a t -
liberale ca reflecţie asupra posibilităţii reprezentării corpului
politic în condiţiile a u t o n o m i e i individuale şi ale echităţii civile.
Politica este î n ţ e l e p c i u n e a de a construi un proiect de societate
capabil să m e n ţ i n ă g u v e r n a r e a cât m a i a p r o a p e de intersecţia
dintre libertate şi egalitate. A c t u l guvernării nu este n i c i o d a t ă
generat ştiinţific sau lăsat în voia p r a g m a t i s m u l u i , ci c o m a n d a t
î n t o t d e a u n a de o alegere e m i n a m e n t e politică, a d i c ă de m o d u l
particular în care cei care g u v e r n e a z ă înţeleg să c a l c u l e z e locul
social al acestei intersecţii. De aceea, într-o societate democratică,
politica d e v i n e inteligibilă d o a r în m ă s u r a în c a r e le oferă
cetăţenilor o oglindă cu ajutorul căreia aceştia să p o a t ă m a i întâi
1
PLATON, Omul politic, 283a, in Opere, VI, traducere de E. Popescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 432.
142
să vizualizeze atât ceea ce-i uneşte, cât şi c e e a ce-i desparte, iar
apoi să m ă s o a r e echilibrul d i n t r e libertatea i n d i v i d u a l ă şi
egalitatea civilă de care au parte. în caz contrar, politica nu este,
d u p ă formula lui J o h n D u n n , d e c â t u n soi d e „ ş m e c h e r i e " prin
care iraţionalitatea raporturilor naturale dintre oameni încearcă să
treacă drept n o r m a l ă şi, ca atare, r e u ş e ş t e să fie a c c e p t a t ă ca
n o r m ă a legăturilor sociale 1 . S-ar putea spune, folosind categoriile
lui Norbert Elias 2 , că în lumea occidentală politica democratică îi
s u c c e d e „societăţii de c u r t e " ca forma cea m a i r e c e n t ă a
procesului de civilizaţie, de raţionalizare şi disciplinare mutuală
a c o m p o r t a m e n t e l o r sociale. Altfel spus, cetăţeanului îi revine în
contextul suveranităţii d e m o c r a t i c e funcţia atribuită curteanului
în monarhiile Vechiului R e g i m : el este simultan administrator şi
beneficiar al u n u i c o d de civilitate m e n i t să confere spaţiului
p u b l i c nu n u m a i o deplină inteligibilitate, d a r c h i a r şi o a n u m e
eleganţă. Ca orice alt cod social, politica d e m o c r a t i c ă are nevoie
de un limbaj p r o p r i u , care să facă societatea cetăţenilor tran­
sparentă pentru ea însăşi. Ne aşteptăm deci să existe un vocabular
„ a u l i c " al statului de drept d e m o c r a t i c , a cărui c u n o a ş t e r e ,
utilizare şi t r a n s m i t e r e să fie p r e c o n d i ţ i a transformării u n o r
populaţii naturale, grupate teritorial şi/sau etnic, în comunităţi de
cetăţeni întemeiate printr-o alegere colectivă dc ordin raţional.
î n c ă p r i z o n i e r ă a tradiţiei leniniste, politica p o s t e o m u n i s t ă
este departe de a fi m e t o d a cu ajutorul căreia românii să-şi poată
gândi, în chip normativ şi în calitate de cetăţeni, relaţiile reciproce
şi destinul colectiv în cadrul u n e i legi generale. în plus, în
România, tranziţia către democraţie nu izbuteşte să-şi ascundă pe
de-a-ntregul caracterul iraţional. Limbajul d o m n i e i legii instaîat
î n discursul p u b l i c imediat d u p ă c ă d e r e a c o m u n i s m u l u i n u
traduce încă o politică suficient de raţională pentru a fi capabilă
să disciplineze a n o m i a socială şi d e z o r d i n e a e c o n o m i c ă . M a i
mult, l i m b a politicii c o n t e m p o r a n e recurge, în R o m â n i a , la un
vocabular propriu, dominat de cuvinte p r e c u m : corupţie, mafie,
clientelă, relaţii, reformă, c o m u n i c a r e , privatizare, i m a g i n e ,
restructurare, sondaje etc. Or, limba „de c u r t e " a cetăţeanului, în
1
John DUNN, The Cunning of Unreason: Making Sense of Polilics, Basic
Books, New York, 2001.
2
Norbert ELIAS, Die hofische Gesellschafl, Suhrkamp, Frankfurt am
Main, 2002.
143
 calitate d e s u v e r a n a l r e g i m u l u i d e m o c r a t i c , s e h r ă n e ş t e , m a i
degrabă, din fondul principal de cuvinte al tradiţiei „nominaliste",
liberale, a statului dc drept.
Arta guvernării si pozitivitatea juridică
Istoria R o m â n i e i p o s t c o m u n i s t e este în m ă s u r ă să ne arate
c u m şi în favoarea cui funcţionează în p r a c t i c ă m e c a n i s m u l de
r e c u n o a ş t e r e socială a g r u p u l u i a u t o r i z a t să p r o d u c ă în c h i p
legitim limbajul politic şi o r d i n e a de drept şi, pe cale de c o n s e ­
cinţă, tipul de stat c a r e t r e b u i e să c o r e s p u n d ă acestei ordini
juridico-discursive.
Iluzia u n e i r e i n v e n t ă r i s p o n t a n e a p o l i t i c u l u i d u p ă 1989 şi
explozia unui pluralism în b u n ă m ă s u r ă o r n a m e n t a l au făcut ca
o întrebare, pe cât de e l e m e n t a r ă pe atât de importantă, să fie
p i e r d u t ă d i n v e d e r e : potrivit cărei ordini de drept se cuvine
guvernată România! Pentru a afla un răspuns, se cereau explorate
câteva piste: care ar trebui să fie operaţiile curente ale puterii, cu
ce c o m p e t e n ţ e este investită şi ce responsabilităţi îşi a s u m ă
aceasta, care p o t fi r e s u r s e l e acţiunii p o l i t i c e , care este n a t u r a
r e z i s t e n ţ e l o r ce s-ar p u t e a manifesta, c a r e sunt proporţiile
efortului ce va fi depus, ce c o n c e p t e ale puterii sunt implicite în
a c ţ i u n e a politică. Pe scurt, s-ar fi c u v e n i t ca c i n e v a să-şi d e a
osteneala să elaboreze o politică de societate, să readucă la viaţă
în m o d real şi definitiv funcţia politică şi să construiască pe aceste
temeiuri materiale o n o u ă pozitivitate juridică.
S-a întâmplat însă ca statul, pe care înalţii ierariii de partid l-au
e v a c u a t în d e c e m b r i e 1989, să r ă m â n ă la dispoziţia straturilor
intermediare ale clasei c o n d u c ă t o a r e comuniste, care s-au procla­
m a t imediat într-o situaţie de exerciţiu n o r m a l al unei puteri
legitimate, p â n ă la 28 i a n u a r i e 1990, de un c o n s e n s social fără
fisuri semnificative. D e ş i în m i e z u l lucrurilor se afla p r o b l e m a
guvernării, urgenţa cu care au fost anunţate şi acceptate alegerile
a îndreptat în m o d obsesiv atenţia asupra d o m e n i u l u i , fără miză,
al politicii p a r t i z a n e . Au fost p u s e în j o c a n t a g o n i s m e de tipul
neo-comunism/anticomunism, prea intelectuale pentru o societate
144
c a r e nu trăise coabitarea cu totalitarismul ca pe o o p ţ i u n e de
factură partizană şi ideologică, au fost invocate finalităţi politice
- s c h i m b a r e , d e m o c r a t i z a r e , p l u r a l i s m - din c a l e afară de
abstracte pentru o naţiune al cărei ideal fusese dintotdeauna b u n a
guvernare. Ţinta a fost falsă, dar luarea ei în serios de către foiţele
de opoziţie a p e r m i s elitelor i n t e r m e d i a r e să r ă m â n ă s i n g u r e în
cursa pentru controlul structurilor statului.
Alegerile de la 20 m a i 1990 nu au fost nici ele un gest politic,
ci o r e c u n o a ş t e r e p u b l i c ă a faptului că singurele d e ţ i n ă t o a r e ale
u n e i arte reale de a g u v e r n a sunt straturile „ b i r o c r a t i c e " şi
„ t e h n o c r a t i c e " ale fostei clase c o n d u c ă t o a r e 1 . în acest context,
grupurile d e m i n e r i c a r e a u i n v a d a t c a p i t a l a p e 2 9 i a n u a r i e , 1 9
februarie şi 14-15 iunie 1990 nu au avut d e c â t în m o d cu totul
s e c u n d a r rolul de a descuraja opoziţia, sau l-au avut n u m a i în
m ă s u r a î n care c e n z u r a r e a o r i c ă r e i atitudini i n c o m p a t i b i l e c u
supunerea faţă de puterea instituită era indispensabilă funcţiei lor
de agenţi de legitimare a elitelor financiar-industriale, a d m i n i s ­
trative şi juridic-represive c o m u n i s t e care c o n t i n u a u să formeze
birocraţia de stat.
Electoratul dc la 20 m a i , m i n e r i i din i a n u a r i e , februarie şi
iunie 1990, p r e c u m şi birocraţia ce asigura c o n t i n u i t a t e a statală
s-au r e c u n o s c u t r e c i p r o c nu pe t e r e n u l politic, pe c a r e o p o z i ţ i a
se găsea exilată într-o gesticulaţie inutilă, ci în j u r u l t e m e i
guvernării c e trebuia încredinţată n u m a i a c e l o r a care c u n o ş t e a u
îndeaproape, datorită unui lung exerciţiu, arta puterii.
Statul de drept, aşa c u m a fost m o d e l a t de A d u n a r e a
Constituantă aleasă la 20 mai 1990, ţine mai degrabă de domeniul
mitului. N o u l sistem de drept public se alimentează dintr-un izvor
p u r formal: C o n s t i t u ţ i a din 1965 şi d r e p t u l pozitiv al statului
socialist, la care se adaugă, din m o t i v e de o m o l o g a r e internaţio­
nală, e n u n ţ u l câtorva p r i n c i p i i d e d o c t r i n ă j u r i d i c ă liberală.
1
Chiar din primele momente ale postcomunismului, vocile ulterior diver­
gente ale membrilor Consiliului FSN au căzut de acord că continuitatea şi
funcţionalitatea statului nu se pot lipsi de serviciile „bunilor specialişti", inclusiv
miniştri, ai defunctului regim, v. stenograma primei şedinţe plenare a CFSN din
27 decembrie 1989 reprodusă în Ion ILIESCU, Revoluţia română, Editară Presa
Naţională, Bucureşti, 2001, pp. 69-98.
Constituţia din d e c e m b r i e 1991 este c o n c e p u t ă pentru a asigura
continuitatea statului şi a elitelor care au învăţat să-1 guverneze,
nu p e n t r u a î n g ă d u i apariţia unei funcţii politice în societatea
românească, ci pentru a împiedica ca politicul să genereze o elită
de un tip diferit, p r i n referinţă la valori de natură materială,
nejuridică, c u m ar fi p u t u t fi, eventual, cele care au dat naştere
mişcărilor r e v o l u ţ i o n a r e din 16-21 d e c e m b r i e 1989. Sau chiar
cele strecurate în textul Comunicatului către ţară al Consiliului
Frontului Salvării N a ţ i o n a l e din 22 d e c e m b r i e , care, prin
impuritatea sa juridică, prin carenţele sale de formalism datorate
prezenţei unor valori de ordin etic şi politic impuse sub presiunea
evenimentelor, nu a m a i fost luat în calcul de C o r p u l suveran
legiuitor care a adoptat Constituţia din 1991.
în ciuda unor declaraţii ocazionale, legitimitatea birocraţiei
post-totalitare şi a ierarhiilor ei interne nu se h r ă n e ş t e din
R e v o l u ţ i e , din valorile parţial formulate în p r o c l a m a ţ i a din 22
decembrie, ci din experienţa neîntreruptă a guvernării statului, aşa
c u m a fost formalizată j u r i d i c în C o n s t i t u ţ i a din 1991. Pentru
majoritatea prezidenţială care reprezintă, din 1990 p â n ă în 1996
şi d u p ă 2000, v o i n ţ a electoratului, istoria nu î n c e p e de la
Revoluţie, ci de la C o n s t i t u ţ i e . I n s t a n ţ a de legitimare nu este o
realitate socială, ci un text juridic.

Inflaţia legislativă

Statul totalitar nu a fost doborât, ci doar reamenajat de vechii

locatari cu ajutorul unei arte a guvernării legitimată de consensul
popular şi, oricât ar părea de paradoxal, cu asentimentul opoziţiei
din acel m o m e n t , care nu a ştiut să r e m a r c e la timp cât de redu­
tabilă este ambiguitatea conceptuală a statului de drept. într-ade­
văr, cine-ar îndrăzni să p u n ă în discuţie, fără să aibă sentimentul
că îşi subminează cariera politică şi dă curs unor reflexe totalitare,
principiul statului de drept, u n a n i m privit ca un mit situat în afara
analizei critice, într-o z o n ă a ideilor p u r e şi indivizibile raţional.
A c e s t soi de t r a n s c e n d e n ţ ă j u r i d i c ă a statului nu a d m i t e alţi
interpreţi ai raţionalităţii actelor sale administrative în afara Curţii
Constituţionale şi a Consiliului Legislativ.

146
 Inflaţia legislativă generată de statul de drept p o s t e o m u n i s t
vizează, prin u r m a r e , întărirea controlului juridic asupra tuturor
segmentelor realităţii sociale şi nu limitarea puterii prin n o r m a de
drept. Centralismul administrativ al statului socialist se prelun­
geşte şi se desăvârşeşte în c a p i l a r i t a t e a n o r m a t i v ă a statului de
drept, care nu c o m i t e în fapt gestul clasic al separării puterilor,
ci se m u l ţ u m e ş t e să î n m u l ţ e a s c ă şi să d e z m e m b r e z e instanţele
legale ale puterii pentru a dizolva orice responsabilitate juridică.
în acest fel, nu m a i p o a t e fi p r a c t i c identificată capacitatea
j u r i d i c ă n a t u r a l ă a agenţilor şi m a g i s t r a ţ i l o r statului, d e v e n i n d
imposibilă orice cale de imputare, ba chiar orice atribuire precisă
a u n e i r ă s p u n d e r i legale. D e ţ i n ă t o r i i puterii nu m a i au o adresă
civilă, toate actele şi faptele lor c ă p ă t â n d o justificare consti­
tuţională care-i situează, dacă nu d e a s u p r a legii, în orice caz în
spatele acesteia.
în calitatea sa de m i t şi în versiunea sa post-totalitară, statul
de drept este utilizat ca o p e r s o a n ă fictivă, ca o m a s c ă j u r i d i c ă
îndărătul căreia actorii guvernării m e n ţ i n statul într-un imobilism
politic ce le garantează, cel puţin pe t e r m e n m e d i u , p a ş n i c a
posesie a unei economii obligate să r ă m â n ă , chiar şi în sectorul ei
privat, puternic instituţionalizată şi îndeaproape supravegheată de
o birocraţie de stat financiar-bancară, p r e c u m şi c o n t r o l u l unei
societăţi pentru care absenţa politicului este o politică în sine.
Statul, în calitate de întrupare politică a unei ficţiuni juridice,
este mai mult decât un m o d de a c o n t r o l a un teritoriu şi de a
exercita asupra unei populaţii m o n o p o l u l violenţei legitime.
Statul există m a i ales în m ă s u r a în care p o a t e fi gândit sub specie
normativă. S i m p l u spus, un stat nu-şi î n g ă d u i e să r e c u r g ă la
violenţă decât în măsura în care legitimitatea sa este indiscutabilă.
Iar pentru a fi u n a n i m acceptată, legitimitatea trebuie să satisfacă
acel n u m ă r de criterii politice, j u r i d i c e şi etice în funcţie de care
o populaţie dată se arată dispusă să-şi organizeze viaţa c o m u n ă .
Un vechi autor transilvănean' constata că m o n a r h i a adminis­
trativă a secolului al XVIII-lea, statul birocratic m o d e r n , statul
guvernat d u p ă criterii raţionale ce v i z a u utilitatea şi eficienţa

1
Citat de Mathias BERNATH, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii
române, traducere românească M. Wolf, Dacia, Cluj, 1994, p. 69.

147
m ă s u r i l o r a d m i n i s t r a t i v e , avea o „ p u t e r e de h â r t i e " . Cu alte
cuvinte, statul m o d e r n nu ar avea o existenţă c o n c r e t ă şi palpa­
bilă, ci n-ar fi decât o ficţiune care, p e n t r u a funcţiona, recurge
la texte, simboluri şi s e m n e : Constituţie, legi, decrete, ordonanţe,
n o r m e , regulamente, dispoziţii, instrucţiuni, avize, citaţii, cecuri,
facturi, b a n c n o t e .
Statul m o d e r n este cel m a i m a r e p r o d u c ă t o r istoric de hârtie
scrisă. Autoritatea sa nu locuieşte în afara literelor şi cifrelor, fiind
direct proporţională cu reacţia pe care lectura acestor cifre şi litere
o stârneşte din partea cetăţenilor. Aceştia r e a c ţ i o n e a z ă la citirea
unui p a n o u care interzice ceva sau execută un a n u m i t lucru d u p ă
primirea unei înştiinţări ce le cere să facă acel lucru ori au certitu­
dinea că au d o b â n d i t c e e a ce îşi d o r e a u sau li se c u v e n e a în
m o m e n t u l în care ţin în m â n ă o simplă foaie n u m i t ă „adeverinţă",
numai d a c ă ei realizează că toate aceste b u c ă ţ i de hârtie sunt
forma dc manifestare a u n e i p u t e r i care le fabrică şi le p u n e în
circulaţie în m o d legitim.
Căci o astfel de p u t e r e e s t e fragilă ca orice construcţie de
h â r t i e Ea stă în picioare şi se arată capabilă să-şi exercite funcţiile
doar cu condiţia ca toţi cei care emit, transmit, primesc şi răspund
actelor administrative să a c o r d e aceeaşi semnificaţie cuvântului
scris şi să accepte că relaţiile legitime de putere trebuie să fie m e ­
diate exclusiv de texte. Un stat de hârtie nu rezistă d e c â t într-o
civilizaţie a scrisului, într-o civilizaţie în care c o n v e n ţ i a scrisă
înlocuieşte aranjamentul direct între persoane.
Or, o convenţie nu se poate încheia decât între parteneri care,
pe de-o parte, se arată de acord să accepte însăşi existenţa proce­
durală a convenţiei şi, pe de altă parte, hotărăsc că au de atins
împreună un anumit obiectiv comun. Convenţia este deci, simultan,
angajament şi proiect. Convenţia nu constrânge decât în măsura în
care promite, şi nu poate promite decât atât timp cât constrânge.
într-un stat birocratic m o d e r n , adică într-un stat de hârtie,
oamenii iau în serios actele puterii n u m a i dacă se simt, oricât de
indirect, ca fiind o parte a acestei puteri, în calitatea lor de cetăţeni
şi doar atâta vreme cât li se pare că pot descifra obiectivele puterii
într-o cheie etică. Altfel, producţia de hârtie a statului birocratic
148
devine lipsită de sens. D u p ă c u m se poate dovedi inutilă, din motive
evidente, şi într-o societate incomplet cucerită de c u l t o a scrisă.
Dificila perpetuitate a statului
în c e e a ce-o priveşte, civilizaţia r o m â n e a s c ă nu s-a m a n i ­
festat ca o civilizaţie a scrisului decât foarte recent. în 1945, u n u l
din doi r o m â n i era încă atins, în diferite grade, de analfabetism.
Pentru această categorie de cetăţeni, statul nu lua d e c â t forma
c o n c r e t ă a funcţionarului c a r e p e r c e p e a i m p o z i t u l funciar. în
1998, se pare că a fost inaugurată oficial o eră a dezalfabetizării.
Aproape o treime din generaţiile care au terminat de atunci şcoala
g e n e r a l ă obligatorie, a cărei calitate este o r i c u m e x t r e m de
precară, nu a reuşit, nu a dorit să m a i continue studiile sau a fost
r e p a r t i z a t ă din oficiu în filiere şcolare ale e ş e c u l u i (şcoli de
meserii e t c ) . Pentru aceste generaţii, ca şi p e n t r u cele care le vor
u r m a , statul nu se va p r e z e n t a d e c â t sub chipul a g e n t u l u i de
poliţie sau al funcţionamlui fiscal.
D e o c a m d a t ă , majoritatea r o m â n i l o r de ieri şi, d u p ă t o a t e
aparenţele, o p a r t e c o n s i d e r a b i l ă a r o m â n i l o r de m â i n e nu a
cunoscut şi nu va cunoaşte decât versantul represiv al statului de
hârtie. Pentru ei, statul este întrupat în p e r s o a n e cu care poţi trata
prin negociere directă. Bazele corupţiei sunt astfel solid aşezate
p e n t r u viitor. Eforturile principilor fanarioţi de a face ca rapor­
turile dintre r o m â n i şi funcţionarii p u b l i c i să nu se desfăşoare
decât p r i n i n t e r m e d i u l scrisului 1 şi cu evitarea oricărei legături
directe se d o v e d e s c , d u p ă d o u ă secole şi j u m ă t a t e , a fi fost
zadarnice. De atunci şi p â n ă astăzi, petiţia care nu este însoţită de
prezenţa persuasivă a petentului are puţine şanse de reuşită.
Căci, în R o m â n i a , o a m e n i i sunt cei c a r e se b u c u r ă de
autoritate. Instituţiile statului, de la g u v e r n şi p â n ă la cel m a i
n e î n s e m n a t birou c o m u n a l nu reprezintă m a i mult decât decorul
în care se exercită autoritatea u n o r persoane. Inadecvării sociale
şi inautenticităţii acestor instituţii - de i m p o r t atât în e p o c a
cenzitară, ca şi în cea a democraţiei p a r l a m e n t a r e ori, p o a t e m a i
1
Danie! BARBU, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Nemira, Bucureşti, 200i, pp. 84-85.
149
ales, în cea totalitară - li s-a o p u s , ca p r e t u t i n d e n i în E u r o p a N i m i c n u p a r e m a i curios î n acest context d e c â t insistenţa
1
centrală şi răsăriteană , autenticitatea relaţiilor interumane. C e e a naivă cu care discursul (neo)liberal r o m â n e s c r e c l a m ă o reducere
ce înseamnă că autoritatea nu este o consecinţă naturală a funcţiei, a funcţiilor statului. Statul r o m â n e s c de tranziţie este deja un „stat
ci un r e z u l t a t al caracterului şi t e m p e r a m e n t u l u i titularului, m i n i m " . Eficienţa sa este inexistentă, iar autoritatea sa aproape
p r e c u m şi al resurselor p o l i t i c e sau e c o n o m i c e de care acesta absentă. M a i întâi, pentru că autoritatea statului de tranziţie nu se
poate dispune. Statul de hârtie nu este pentru români nici o formă exercită din principiu, oricât de imperfect ar izbuti să o facă în
de autenticitate şi nici un izvor de autoritate. Autoritatea ţine mai practică, decât asupra celor care au ştiinţa şi voinţa de a accepta
degrabă de c a p a c i t a t e a de a ţese relaţii, de a servi sau menaja şi respecta convenţia pe care o p r e s u p u n tacit toate actele scrise.
interese, de a obţine şi de a distribui avantaje ori de posibilitatea
legală de a recurge la violenţă.
Funcţia nu conferă de la sine autoritate, ci o m u l dă conţinut
funcţiei. De aceea, fiecare ministru, u n e o r i chiar în interiorul
aceleiaşi coaliţii, se simte dator să-şi reinventeze ministerul, să-i
schimbe atribuţiile, să-i p r i m e n e a s c ă personalul, să anuleze tot
ceea ce a realizat p r e d e c e s o r u l său. Iată de ce t e m a politică a
„moştenirii g r e l e " este invocată sistematic în e p o c a tranziţiei:
guvernul R o m a n a avut de desfăcut tot ceea ce făcuseră comu­
niştii, guvernul Stolojan a pacificat tot ceea ce tulburase guvernul
R o m a n , g u v e r n u l V ă c ă r o i u a r e f ă c u t ' tot ceea ce risipiseră
guvernele anterioare, guvernul Ciorbea şi-a propus să conteste tot
ceea ce confecţionase guvernul Văcăroiu, guvernul Vasile a avut
de recuperat tot ceea ce n-a reuşit să ducă până la capăt guvernul
Ciorbea, guvernul Isărescu a dorit să macrostabilizeze tot ceea ce
destabilizase g u v e r n u l Vasile, iar guvernul N ăst ase se prezintă
drept primul care ştie cu adevărat c u m să guverneze.
Peipetuitatea, una din trăsăturile cele mai vechi şi m a i stabile
ale statului m o d e r n , este s u b m i n a t ă de fiecare n o u ă învestire a
unui guvern sau a u n u i ministru. O a s e m e n e a practică de perso­
nalizare succesivă a autorităţii împiedică, în fond, transformarea
statului r o m â n într-un stat de hârtie. O astfel de p r a c t i c ă se
dovedeşte, î n plus, r e s p o n s a b i l ă d e funcţionarea u n e i structuri
statale mult m a i puţin solide d e c â t s-a arătat a fi, în alte părţi,
statul impersonal de hârtie.

1
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist
Europe", in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEWIS, editors,
Developmenls in Easi-European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C.,
1993, p. 26.

150
 Poporul împotriva societăţii

Delegitimarea comunismului nu a adoptat forma unui proces

istoric de factură ideologică, căci postcomunismul nu a legitimat
imediat partizanatul politic şi nu a considerat ca fireşti conflictele
de interese. Societatea românească a stăruit, după 22 decembrie
1989, să caute formule „antipolitice" de agregare, populismul
fiind prima dintre acestea care s-a prezentat la apel.
în general şi într-o accepţiune destul de puţin riguroasă,
populismul nu este totuna nici cu demagogia naţionalistă şi nici
cu autoritarismul. Populismul n-ar fi decât incapacitatea sau lipsa
intenţiei de a discerne, atât în actul de guvernare, cât şi în strategia
de câştigare a puterii, între „interesele poporului" (the interests of
thepeople), pe care guvernul se cuvine să le slujească şi „încli­
naţiile poporului" (their inclinations), cărora guvernul trebuie să
li se opună cu tărie, potrivit unei distincţii fondatoare a doctrinei
1
clasice a democraţiei reprezentative . Iar preţul unei asemenea
absenţe voite de a discerne între ceea ce în mod raţional poate fi
identificat drept util pentru societate şi pornirile iraţionale ale
populaţiei este plătit în chip necesar de elite.
0 astfel de confuzie s-a instalat în România în primele luni
după decembrie 1989. Restructurarea funcţiei politice în socie­
tatea românească nu s-a produs în urma confruntării unor proiecte
alternative de viitor, ci s-a desfăşurat în jurul unor teme de natură
ideologică. Elita integrată politico-economico-administrativă
1
The Federalist Papers, edited by G. Wills, no. 71, Bentam Books, New
York, 1982.

153
constituită a privit schimbarea de r e g i m doar ca pe o operaţie de
autoselecţie şi de redistribuire a sarcinilor de c o m a n d ă dinspre
aparatul de stat spre cel economic. în faţa ei, singura elită alterna­
tivă care s-a putut manifesta fără întârziere a fost cea intelectuală.
Bipolarism ui ideologic
Ca p r e t u t i n d e n i în E u r o p a c e n t r a l ă şi r ă s ă r i t e a n ă 1 , doar
intelectualii, şi în p r i m u l r â n d scriitorii, erau în m ă s u r ă să-şi
justifice angajamentul politic printr-o tradiţie, de obicei firavă, de
cele m a i m u l t e ori apocrifa, de disidenţă, activă sau pasivă, dacă
nu c h i a r de opoziţie. Or, această elită intelectuală nu avea, prin
definiţie, proiecte, ci doar cuvinte, şi încă de un ordin extrem de
teoretic. Imediat d u p ă căderea regimului comunist, intelectualii
legaţi, real sau virtual, de istoria incertă a disidenţei româneşti şi-
au conjugat acţiunile exclusiv la t i m p u l trecut: la mai-mult-ca-
perfectul R o m â n i e i interbelice, la perfectul c o m p u s din scrisori
şi petiţii al rezistenţei la c o m u n i s m şi la imperfectul revoltelor
spontane din 16-21 d e c e m b r i e .
Faptul că singurii adversari coerenţi ai clasei c o n d u c ă t o a r e
c o m u n i s t e c a r e , s u b p r e s i u n e a străzii, d e c l a n ş a s e în d i m i n e a ţ a
zilei de 22 d e c e m b r i e 1989 un p r o c e s de garantare p r i n autose­
lecţie a propriului viitor, s-au recrutat la început aproape exclusiv
din mediile intelectuale a căror legitimitate politică se bizuia pe
c o n t o p i r e a , e n t u z i a s t ă d a r lipsită de inocenţă, a m a i m u l t o r
trecuturi a avut cel puţin trei consecinţe majore.
1
Postcomunismul a dezvoltat un complex al inferiorităţii efectivelor şi
eficienţei disidenţei româneşti în raport cu celelalte ţări central-europene. în
România, se spune de obicei, regimul a fost mai dur decât în alte părţi, iar cei
care au avut curajul să se expună, individual sau organizat, represiunii au fost
mai puţin numeroşi şi influenţi. Există desigur diferenţe de la o ţară la alta, dar,
exceptând Polonia, se uită că nicăieri disidenţa nu a avut o pondere socială cu
adevărat semnificativă înainte de 1989. în Cehoslovacia, de exemplu, unde
societatea civilă trece drept cea mai solidă şi cea mai veche, doar 1.864 de
persoane au îndrăznit să semneze Charlu 77 şi, chiar în iunie 1989, când regimul
era într-un evident proces de descompunere, doar 39.000 de cehi şi slovaci au
fost interesaţi să semneze Câteva propoziţii, Tony JUDT, „The Past is Anotlier
Country: Myth and Memory in Postwar Europe", Daedalus, 121, 1992, p. 102.
154
M a i întâi, asalturile i d e o l o g i c e c o o r d o n a t e d e intelectuali,
care, deşi participau la g u v e r n a r e a provizorie prin doi m e m b r i ai
Grupului pentru D i a l o g Social, se constituiseră simultan ca o p o ­
ziţie anti-neo-comunistă, au constrâns clasa politică să-şi îngheţe
pentru o v r e m e procesul de autoselecţie, d u p ă eliminarea, ce nu
putea fi evitată, a lotului de înalţi responsabili de partid aflaţi în
funcţie în d e c e m b r i e 1989. C l a s a c o n d u c ă t o a r e nu a fost deci
provocată să se articuleze în conformitate cu un proiect global de
reformă, ci d o a r să explice şi să-şi d e n u n ţ e p r o p r i u l trecut. D i n
această pricină, conflictele sale interne şi competiţia pentru reaşe­
zarea ierarhiilor nu au putut fi c o n s u m a t e şi duse p â n ă la capăt.
A m e n i n ţ a t e p e r m a n e n t cu o p u n e r e sub acuzaţie ideologică
nediferenţiată, elitele c o m u n i s t e au fost c o n s t r â n s e să-şi recu­
pereze vechile reţele de solidaritate şi să-şi extindă, în final, pro­
tecţia chiar şi asupra membrilor fostului Comitet Politic Executiv,
ale căror p r o c e s e p e n a l e a u c ă p ă t a t u n aspect p a r o d i c . A u t o s e -
lecţia, ce se manifestase iniţial sub forma u n u i conflict destul de
violent între generaţii, a trebuit b l o c a t ă p â n ă d u p ă m a r t i e 1992,
când majoritatea parlamentară şi prezidenţială s-a despărţit defi­
nitiv de minoritatea g u v e r n a m e n t a l ă fidelă lui Petre R o m a n .
în al d o i l e a rând, această b i p o l a r i z a r e i d e o l o g i c ă cu totul
nefirească într-o societate care nu era frământată de opinii politice
adverse şi în care toate categoriile de notorietate publică, inclusiv
cele intelectuale şi culturale, fuseseră d o b â n d i t e în cadrul oferit
de r e g i m u l totalitar, este r e s p o n s a b i l ă de succesul reinventării
partidelor „istorice" 1 . Şi în alte ţări din E u r o p a centrală şi de sud-
est, în C e h i a , Slovacia, U n g a r i a sau B u l g a r i a de e x e m p l u , au
reapărut, d u p ă p r ă b u ş i r e a r e g i m u r i l o r totalitare, p a r t i d e c a r e
preluau un n u m e şi o istorie pre-comuniste. Aceste partide au avut
însă o carieră relativ marginală 2 .
1
Despre reînfiinţarea şi evoluţia PNŢCD, Alexandra IONESCU, „La
resurgence d'un acteur politique en Roumanie. Le Parti National Paysan
Chretien-Democrate", Studia Politica. Romanian Political Science Review, II/1,
2002, pp. 141-202.
2
V. pentru o analiză în spirit rokkanian a re-emergenţei, Maurizio COTTA,
„Building Party Systems a fler the Dictatorship: the East European Case in a
Comparative Perspective", in Geoflrey PRIDHAM, Tatu VANHANEN, editors,
Democralization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives,
Routlege, London and New York, 1994, pp. 112-114.
155
 în schimb, în România, războiul ideologic care a izbucnit la
12 ianuarie 1990 s-a purtat exclusiv în jurul trecutului şi a avut
nevoie de soldaţi care să ştie să mânuiască arsenalul memoriei.
Somând clasa politică să-şi asume o istorie de care era oarecum
jenată şi pentru a nu ieşi din logica înfruntării dintre neo-
comunism şi anticomunism, intelectualii au fost nevoiţi să-i
opună, în lipsa unui proiect politic, un program ideologic, cel al
României interbelice ca model de pluripartidism şi democraţie
parlamentară. în acest fel, disidenţa se situa ea însăşi într-o
continuitate istorică, cea a rezistenţei la comunism inaugurată în
perioada 1944-1947 de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Partidul
Naţional Liberal şi continuată apoi în închisori.
Drept urmare, animată de necesitatea de a avea o istorie mai
veche decât cea a epocii totalitare, elita intelectuală a încurajat
transferul dc competenţă dinspre spaţiul ideologiei anti-comu-
niste spre cel politic, creditând fără rezerve organizarea partidelor
de opoziţie după modelul interbelic. Cu toate acestea, înainte de
alegerile din 1990, PNŢ şi PNL nu au funcţionat în spaţiul public
ca partide politice, ci doar ca „partide culturale" 1 , adică în calitate
de simboluri uşor de recunoscut ale unei bipolarităţi ideologice
ce mima funcţia politică. Ceea ce explică, în bună parte, eşecul
lor înaintea unui electorat care nu avea motive să înţeleagă miza
disputei ideologice. Chiar şi atunci când, după lecţia primită la 20
mai 1990, intelectualii au încercat să construiască o mişcare
politică alternativă, înrădăcinată în societatea civilă, ei au ezitat
să deconstruiască în prealabil bipolarismul motivat ideologic,
lăsând Partidul Alianţei Civice să se sufoce în atmosfera încărcată
dc trecut a Convenţiei Democratice 2 .
în al treilea rând, primatul de care s-a bucurat ideologia în
dezavantajul politicului şi importanţa acordată memoriei colec-
1
Geof'lrcy PRIDFIAM, „Political Parties and their Strategies in the
Transition from Authoritarian Rule: the Comparative Perspective", in Gordon
WIGHTMAN, editor, Pany Formalion in East-Central Europe. Post-
Communist Polilics in Czechoslovakia, Hungary, Poland and Bulgaria, Edward
Elgar, Aldershot, 1995, pp. 2-13.
2
Pentru o prezentare descriptivă şi factuală a evoluţiei CDR, Dan PAVEL,
Inlia HUIU, „Nuputem reuşi decât împreună". O istorie analitică a Convenţiei
Democratice, 1989-2000, Polirom, laşi, 2003.
156
tive în defavoarea proiectului de viitor în anii 1990 şi 1991 au
făcut ca reflecţia asupra sistemului constituţional şi arhitecturii
instituţionale a noului regim politic să treacă pe planul al doilea,
întrebarea reală la care societatea a fost chemată să răspundă la
20 mai 1990 nu a fost, aşa cum s-au încăpăţânat să creadă intelec­
tualii, „cine şi cum va face procesul comunismului românesc", ci
„ce fel de Constituţie şi ce tip de instituţii politice va avea
România"?
S-a întâmplat însă ca întreaga dezbatere ce a însoţit
elaborarea Constituţiei să se epuizeze aproape complet pe pista
fără ieşire şi, în fond, neînsemnată sub raportul structurării noilor
instituţii democratice, a dilemei, mai degrabă de ordin moral
decât pertinentă politic, monarhie/republică. Şi în această pri­
vinţă, discuţiile care ar fi trebuit să se desfăşoare pe temeiul solid
al analizei instituţionale, al studiului tradiţiilor constituţionale şi
culturii politice româneşti, al strategiilor legislative în societăţile
de tranziţie, al calculului macroeconomic, al dreptului şi
politicilor comparate, al anchetelor de teren şi sondajelor de opi­
nie, s-au concentrat exclusiv pe terenul ideologiei şi al mitizării
valorilor trecutului.
Rezultatul acestei deplasări de planuri a fost blocarea pe
termen lung a reformei statului. Inabil redactată, confuză în
concepţie, ambiguă ca doctrină, Constituţia din 1991 a fost
învestită de autorii ei cu unica funcţie de a înfăţişa sub trăsăturile
statului de drept tipul de organizare statală pe care regimul
comunist 1-a fabricat timp de cinci decenii. Deşi România a trecut
printr-o situaţie revoluţionară, statul a rămas fundamental acelaşi,
beneficiind doar de o altă încadrare juridică.
•
Scurta istorie a populismului românesc
Clasa conducătoare aflată în posturile de comandă ale
statului în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989 a ştiut
să întoarcă în propriul ei avantaj faptul că a fost obligată de către
elita intelectuală să-şi arate actele de identitate pe terenul
ideologic şi nu pe cel al dezbaterii politice. Căci niciodată în
157
conflictele ideologice nu contează cu adevărat de partea cui se
află dreptatea şi cine este mai devotat binelui comun. Important
este ca cel prins într-o astfel de încleştare să înţeleagă mai repede
decât adversarul său cum trebuie procedat pentru a da impresia
majorităţii că interesul ei istoric este să se lase în voia tuturor
înclinaţiilor, pornirilor şi idiosincraziilor de care aceasta este
frământată. Cu alte cuvinte, dacă ideologia conduce rar către
soluţii politice, populismul, ca strategie de legitimare politică, sc
hrăneşte adesea din ideologie. Frontul Salvării Naţionale a
deschis succesiunea politică a Partidului Comunist în calitate de
moştenitor firesc tocmai prin organizarea consensului popular
împotriva intelectualilor.
Adoptând, din 28-29 ianuarie 1990, o strategie popul istă dc
legitimare a guvernării provizorii, FSN s-a bizuit pe neîncrederea
tradiţională pe care larga majoritate a românilor o nutreşte faţă de
cultura elitelor şi de educaţia superioară. într-adevăr, dc voie sau
de nevoie, românii se arată deferenţi faţă de ierarhiile politice şi
administrative, iar averea le impune întotdeauna respectul, chiar
şi atunci când acesta este amestecat cu invidia. în schimb,
învăţătura care nu este dublată de o poziţie de forţă în birocraţia
statului sau de bunăstare este, de obicei, tratată cu dispreţ. Puterea
asupra cuvintelor şi valorilor din care este făcut capitalul simbolic
al intelectualilor rămâne, de obicei, neputincioasă într-o cultură
politică în care valorile nu au nici un fel de cotă, iar argumentele
raţionale nu au darul să convingă vreodată pe cineva.
Cultura de elită şi educaţia înaltă au fost întotdeauna privite
ca exterioare normalităţii, ca o îndeletnicire „clericală", ca o
patologie a unui grup ce trăieşte după alte reguli decât majoritatea
societăţii. Cel mai vechi observator al acestui fenomen este
Dimitrie Cantemir: „Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţă­
tura, dar aproape toţi o urăsc... Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu
mintea întreagă în aşa măsură încât, atunci când vor să laude
ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură. în
această privinţă o vorbă proastă, care se aude des în gura
moldovenilor, este că învăţătura e treaba preoţilor, mireanului îi
158
este de ajuns să înveţe să citească şi să scrie, să ştie să-şi semneze
1
numele" .
Această rezervă populară faţă de învăţătură, aşa cum este
descrisă de Cantemir sau mai târziu de Ion Creangă, nu este nici
folclorică şi nici revolută. Statisticile o aduc până pe pragul noii
democraţii româneşti. Clasa superior educată este, în România,
mai puţin numeroasă, proporţional, decât în celelalte ţări central
şi est europene. în 1989, rata de încadrare în învăţământul
superior (i.e. procentul studenţilor la toate formele de învăţământ
superior din totalul tinerilor între 20 şi 24 de ani) era în România
de 9%, în timp ce în Ungaria se înregistrau 15%, în Cehoslovacia
18%, în Polonia 20%, iar în Bulgaria 26% 2 .
împotriva unei astfel de elite însingurate, clasa conducătoare
a mobilizat propria elită populară, eşantionul cel mai puţin
educat, dar şi cel mai bine plătit al „poporului" pentru care
intelectualii „nu pot fi cu mintea întreagă". în 1990, anul în care
Ion Iliescu a făcut apel în câteva rânduri la sprijinul „poporului"
şi al „clasei muncitoare", în ierarhia europeană a câştigurilor
relative pe ocupaţii, minerii români desfăşurau cea mai bine
remunerată muncă cu 250% (100% fiind câştigul mediu în
industria chimică), faţă de 200% minerii cehoslovaci şi 220% cei
vest-germani, în vreme ce câştigul mediu în construcţii, de pildă,
era de 140% (150% în Cehoslovacia şi 125% în Germania
Federală), iar în sănătate de 170% (180% în Cehoslovacia şi
210% în Germania Federală) 3 .
Nu trebuie căutate conspiraţii şi manipulări oculte pentru a
explica mineriadele anului 1990. Alegând ideologia ca teren de
înfruntare cu puterea constituită în decembrie 1989 şi afirmându-se,
prin grupuri, reviste şi, mai ales, prin Piaţa Universităţii, drept
singurul adversar redutabil al acesteia, elita intelectuală s-
1
Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, traducere Gh. Guţu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1973, p. 311. Aceeaşi referinţa paremiologică şi la Ion
Creangă: „Dacă-i copil să se joace, dacă-i bou să tragă, dacă-i popă să cetească".
2
Nicholas BARR, editor, Labor Markels and Social Policy in Central and
Easlern Europe. The Transition and Beyond, Oxford University Press, Oxford,
1994, p. 262.
3
IBIDEM,p. 130.
159
 d e s e m n a t de la sine ca v i c t i m ă a neînţelegerii şi violenţei
straturilor populare ale societăţii legate de conducătorul statului
printr-o relaţie de tip populist. Extrema vizibilitate publică pe care
şi-au oferit-o intelectualii în 1990 a fost privită ca o ameninţare
dc către elitele populare instalate cu gelozie în privilegiile cu care
fuseseră răsfăţate de r e g i m u l c o m u n i s t şi c a r e nu se simţeau
descalificate social dc precaritatea nivelului lor de instrucţie.
Contribuţia r o m â n e a s c ă la tipologia p o p u l i s m u l u i constă în
aceea că, în 1990-1991, nu a v e m de-a face cu un c o n d u c ă t o r
h a r i s m a t i c care ia cu asalt poziţiile elitei politice şi e c o n o m i c e
în fruntea u n e i a r m a t e de marginali şi d e z m o ş t e n i ţ i , ci cu şeful
unui aparat politico-birocratic care stârneşte m a s e l e , îngrijorate
de soarta u m i l e l o r privilegii pe care le a c u m u l a s e în e p o c a
totalitarismului, împotriva elitei intelectuale.
Prin u r m a r e , p o p u l i s m u l r o m â n e s c p a r e să fi fost m a i
degrabă ispitit de ohlocraţie decât de d e m a g o g i e . A ş a c u m a fost
lansat de P o l y b i o s şi explicat ulterior de R o u s s s e a u , t e r m e n u l
ohlocraţie defineşte o democraţie trunchiată: poporul îşi impune,
uneori cu violenţă, suveranitatea, d a r n u m a i p e n t r u a d e l e g a
imediat exerciţiul şi responsabilitatea acesteia unei persoane sau
u n u i g r u p în t e m e i u l u n u i efect de i m a g i n e , nu al u n e i alegeri
raţionale 1 .
Ion Iliescu a reuşit să e v o l u e z e politic ca un c o n d u c ă t o r de
expresie p o p u l i s t ă atâta t i m p cât a lăsat i m p r e s i a că nu este
purtătorul u n o r opţiuni partizane, ci generalul u n u i front popular,
strategul unei mişcări de m a s e . în acest m o d , el u r m a o tradiţie
politică ilustrată cu p r e c ă d e r e în R o m â n i a , cea a „ p o p u l i s m u l u i
guvernamental" 2 . Iar blocarea procesului de autoselecţie în rândul
clasei politice p â n ă în m a r t i e 1992 i-a î n g ă d u i t să j o a c e
nestingherit acest rol în p r i m i i doi ani d u p ă R e v o l u ţ i e . în clipa
în care d e z n o d ă m â n t u l conflictului între generaţii din sânul clasei
c o n d u c ă t o a r e n-a m a i p u t u t fi a m â n a t şi sistemul de p a r t i d e s-a
cristalizat în p r e a j m a alegerilor de la 27 s e p t e m b r i e 1992,
1 al unei comunităţi naţionale. Cu o scurtă întrerupere între 1948 şi
Georges BURDEAU, Trăite de Science Politique. VI. Ies regimes
politicjiies, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, pp. 144-145.
- Guy HERMET, Les populismes dans le monde. Une histoire
sociologique XIXe-XXe siecles, Fayard, Paris, 2001, pp. 259-262.
160
preşedintele a fost nevoit să-şi a s u m e deschis condiţia pe care a
avut-o, de fapt, întotdeauna, cea de înalt funcţionar de partid.
De aceea, istoria r e c e n t ă a p o p u l i s m u l u i r o m â n e s c este
scurtă. Ea nu a durat decât cei doi ani în care, angajată într-o luptă
ideologică cu elita intelectuală, clasa conducătoare a guvernat ţara
în r e g i m de front popular. C o n s t i t u i r e a sistemului de p a r t i d e şi
declinul b i p o l a r i s m u l u i i d e o l o g i c au c o n d u s , în cursul anului
1992, la o schimbare de regim. Frontul popular, care recursese pe
cale naturală la strategii de factură populistă a fost înlocuit de o
partidocraţie p e n t r u care tactica coaliţiilor şi t e h n i c a utilizării
majorităţilor p a r l a m e n t a r e a d e v e n i t p r i n c i p i u l f u n d a m e n t a l de
guvernare.
î m p r e u n ă cu Frontul a apus şi înfruntarea ideologică dintre
popor şi elite, iar intelectualii s-au văzut, î n c ă o dată, excluşi ca
atare din spaţiul politic. P a r a d o x a l , a u t o r i t a t e a p u b l i c ă a elitei
intelectuale pare să aibă, în R o m â n i a , aceeaşi speranţă de viaţa ca
şi practicile populiste.
între alegerile din 1992 şi cele din 1996, dialectica conflic-
tuala putere neo-comunistă/societate civilă a irosit aproape pe de-
a-ntregul modestul capital de participare la viaţa publică pe care
cei mai mulţi dintre r o m â n i erau dispuşi să-1 investească în con­
tractarea u n e i noi legături politice. Alegerile din 2 0 0 0 au confir­
m a t această tendinţă printr-o prăbuşire d r a m a t i c ă a nivelului de
participare la vot. F u n c ţ i a p o l i t i c ă „ s l a b ă " , c e a î n d e p l i n i t ă dc
spectacolele electorale şi p a r l a m e n t a r e , a fost p r e l u a t ă de către
partide. F u n c ţ i a politică „ t a r e " , c e a care î n t e m e i a z ă n a ţ i u n e a , a
revenit din n o u statului.
Cine sunt românii?
P e n t r u r o m â n i , statul nu a fost şi nu este un n u m e dat
m o d u l u i în care se organizează şi funcţionează p u t e r e a în sânul
unei comunităţi politice, ci idealul m e s i a n i c , unitar şi indivizibil
1965, statul a fost, în e p o c a m o d e r n ă şi c o n t e m p o r a n ă , un b u n
naţional, c o n s i d e r a t ca atare de i m e n s a majoritate a românilor,
indiferent de orientarea politică a celor care l-au întrupat într-un
161
 m o m e n t sau altul. Statul r o m â n n u p a r e să fi fost n i c i o d a t ă c u
a d e v ă r a t un obiect de dispută politică, nu p a r e să fi p u r t a t
vreodată stigmatele u n o r alegeri partizane.
Actorii politici principali ai tranziţiei p a r lipsiţi a p r o a p e cu
desăvârşire de a m b i ţ i a de a realiza în afara statului legătura
socială e l e m e n t a r ă ce p o a t e fi descrisă în t e r m e n i de solidaritate.
Localităţile R o m â n i e i , d u p ă o sută cincizeci de ani de m o d e r ­
nitate, n u f o r m e a z ă î n c ă c o m u n i t ă ţ i r u r a l e s a u urbane, c i d o a r
aşezări rurale sau u r b a n e . Ele sunt s i m p l e areale geografice şi
demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii
şi pe principiul binelui c o m u n . Singurul lucru pe care îl au în
c o m u n cei m a i mulţi dintre locuitorii acestor aşezări este etnia.
Din această perspectivă, se poate spune că ei alcătuiesc o naţiune.
Lipsesc însă toate celelalte atribute constitutive ale naţiunii
moderne. Nu există nici m ă c a r s e m n e evidente că naţiunea poli­
tică ar fi pe cale de a se n a ş t e în R o m â n i a .
Este firesc ca, într-un stat al cănii unic element de c o e z i u n e
este de natură etnico-lingvistică şi care refuză cu încăpăţânare să
adopte orice fel de alt m e c a n i s m politic de producţie comunitară,
interesul naţional să fie definit şi p r o m o v a t exclusiv s u b
înfăţişarea interesului etnic. Căci prioritatea politică fundamen­
tală este c o n s e r v a r e a şi c o n s o l i d a r e a singurei legături sociale
posibile, legătura d c n e a m . A p a r t e n e n ţ a l a c o m u n i t a t e , c a b u n
social p r i m a r pe care-1 d i s t r i b u i m unii a l t o r a ' , este înţeleasă de
r o m â n i în cheie strict etnică- Atâta v r e m e cât statul însuşi este
definit în Constituţia României ca fiind un stat „naţional" 2 , rezultă
că, în pofida oricăror garanţii j u r i d i c e , cetăţenii români de altă
etnie decât cea majoritară sunt, în u l t i m ă instanţă, deposedaţi de
stat, devin statelesspersons3.
Simpla existenţă a procedurilor democratice nu este o condi­
ţie suficientă pentru a încuraja astfel de persoane să se simtă parte
1
Michael WALZER, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and
Equalily, Basic Books, New York, 1983, pp. 31-32.
2
V. pentru o analiză amănunţită, Cristian PREDA, „La nation dans la
Constitution", Studia Politica. Romanian Political Science Review, 1/3, 2001,
pp. 733-762.
3
Michael WALZER, loc. cil.
162
a statului şi să participe la viaţa n a ţ i o n a l ă , atâta v r e m e cât d e ­
mocratizarea nu este însoţită de o întemeiere a statului pe dreptate
(Hghtfulnessf. Statul d e drept este obligat să fie u n stat drept.
C ă d e r e a r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e a lăsat statului de d r e p t
s u c c e s o r o m i s i u n e r e d u t a b i l ă : c ă u t a r e a p o p o r u l u i sau c h i a r
regăsirea naţiunii sub forma u n u i proiect politic care să constituie
o alternativă la proiectul „naţiunii socialiste fără clase". Misiunea
s-a dovedit dificilă, deoarece aproape peste tot în E u r o p a centrală
şi de sud-est, societăţile erau obişnuite să se p u n ă în valoare prin
e l e m e n t e d e n a t u r ă etnică. C u siguranţă c ă r e n a ş t e r e a m e m o r i e i
c o l e c t i v e , a d e m n i t ă ţ i i p o p o a r e l o r , a identităţii lingvistice şi
culturale reprezintă în sine un fenomen c o m p a t i b i l cu practicile
democratice. Popoarele au dreptul la istoria şi la destinul lor. D a r
d a c ă istoria n u este î n sine u n p r o i e c t politic, n a ţ i u n e a d e m o ­
cratică fondată pe d r e p t u r i şi libertăţi p u b l i c e r e p r e z i n t ă prin
e x c e l e n ţ ă un a s e m e n e a p r o i e c t . F ă r ă î n d o i a l ă că p o p o a r e l e -
comunităţi de trai, de tradiţii, de limbă, de cultură şi câteodată şi
de religie - nu n u m a i că p r e c e d n a ţ i u n i l e p o l i t i c e m o d e r n e
organizate de stat, d a r le însoţesc şi le întăresc prin i n t e r m e d i u l
reţelei de solidarităţi d e z o r g a n i z a t e ce funcţionează la nivelul
societăţii civile. N a ţ i u n e a d e m o c r a t i c ă , p r i n faptul că atribuie
politicului rolul de substanţă fundamentală a legăturii sociale şi
de iniţiator al unei transfigurări j u r i d i c e a persoanei, se constituie
ca p r o i e c t universal. Ea este în principiu accesibilă t u t u r o r
popoarelor şi nu este incompatibilă cu vreo istorie a n u m e .
D a c ă p o p o a r e l e sunt p r o d u s u l „ o b i e c t i v " a l u n u i p a r c u r s
istoric, n a ţ i u n i l e n u p o t f i d e c â t r e z u l t a t u l „ s u b i e c t i v " a l u n u i
d e m e r s constituţional. D a c ă aşa stau lucrurile, tipul dc patriotism
pe care acestea se cuvine sa-1 ceară din p a r t e a cetăţenilor este uri
„ p a t r i o t i s m c o n s t i t u ţ i o n a l " 2 , d u p ă formula d a t ă d e H a b e r m a s
virtuţii d e m o c r a t i c e în care M o n t e s q u i e u u n e a deja iubirea de
patrie şi iubirea faţă de legi 3 .
' Robert A. DAHL, Democracy and Ils Criiics, Yale University Press, New
Haven, 1989, p. 207.
2
Jiirgen HABERMAS. Faktizităl und Geltung. Beiirage zur Diskurs-
iheorie des Rechts und des demokratischen Rechtsslaats, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1992, pp. 603-604.
3
Espril des lois, IV, v.
163
 m o m e n t sau altul. Statul r o m â n nu p a r e să fi fost n i c i o d a t ă cu
a d e v ă r a t un o b i e c t de d i s p u t ă politică, nu pare să fi p u r t a t
vreodată stigmatele u n o r alegeri partizane.
Actorii politici principali ai tranziţiei par lipsiţi a p r o a p e cu
desăvârşire de a m b i ţ i a de a realiza în afara statului l e g ă t u r a
socială elementară ce p o a t e fi descrisă în termeni de solidaritate.
Localităţile R o m â n i e i , d u p ă o sută cincizeci de ani de m o d e r ­
nitate, nu f o r m e a z ă î n c ă c o m u n i t ă ţ i r u r a l e sau urbane, ci d o a r
aşezări rurale sau u r b a n e . E l e sunt s i m p l e a r e a l e geografice şi
demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii
şi pe principiul binelui c o m u n . Singurul lucru pe c a r e îl au în
c o m u n cei m a i mulţi dintre locuitorii a c e s t o r aşezări este etnia.
Din această perspectivă, se poate spune că ei alcătuiesc o naţiune.
Lipsesc însă toate celelalte atribute constitutive ale n a ţ i u n i i
m o d e r n e . Nu există nici m ă c a r s e m n e evidente că naţiunea poli­
tică ar fi pe cale de a se naşte în R o m â n i a .
Este firesc ca, într-un stat al cărui u n i c e l e m e n t de c o e z i u n e
este de natură etnico-lingvistică şi care refuză cu încăpăţânare să
adopte orice fel de alt m e c a n i s m politic de producţie comunitară,
interesul n a ţ i o n a l să fie definit şi p r o m o v a t exclusiv s u b
înfăţişarea interesului etnic. C ă c i prioritatea politică fundamen­
tală este c o n s e r v a r e a şi c o n s o l i d a r e a singurei legături sociale
posibile, legătura dc n e a m . A p a r t e n e n ţ a la c o m u n i t a t e , ca b u n
social p r i m a r pe care-1 d i s t r i b u i m unii altora 1 , este înţeleasă de
r o m â n i în c h e i e strict etnică. Atâta v r e m e c â t statul însuşi este
2
definit în Constituţia României ca fiind un stat „naţional" , rezultă
că, în pofida o r i c ă r o r garanţii j u r i d i c e , cetăţenii r o m â n i de altă
etnie decât cea majoritară sunt, în ultimă instanţă, deposedaţi de
stat, devin stateless persons3:
Simpla existenţă a procedurilor democratice nu este o condi­
ţie suficientă pentru a încuraja astfel de persoane să se simtă parte
1
Michael WALZER, Splieres of Justice. A Deferise of Pluralism and
Equality, Basic Books, New York, 1983, pp. 31-32.
2
V. pentru o analiză amănunţită, Cristian PREDA, „La nation dans la
Constitution", Studia Politica. Romanian Political Science Review, 1/3, 2001,
pp. 733-762.
3
Michael WALZER, loc. cil.
162
a statului şi să p a r t i c i p e la v i a ţ a n a ţ i o n a l ă , atâta v r e m e cât d e ­
mocratizarea nu este însoţită de o întemeiere a statului pe dreptate
1
(righţfulness) . Statul de drept este obligat să fie un stat drept.
C ă d e r e a r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e a lăsat statului de d r e p t
succesor o m i s i u n e r e d u t a b i l ă : c ă u t a r e a p o p o r u l u i sau c h i a r
regăsirea naţiunii sub forma u n u i proiect politic care să constituie
o alternativă la proiectul „naţiunii socialiste fără clase". Misiunea
s-a dovedit dificilă, deoarece aproape peste tot în E u r o p a centrală
şi de sud-est, societăţile erau obişnuite să se p u n ă în valoare prin
e l e m e n t e de natură etnică. Cu siguranţă că renaşterea m e m o r i e i
c o l e c t i v e , a demnităţii p o p o a r e l o r , a identităţii lingvistice şi
culturale reprezintă în sine un fenomen compatibil cu practicile
d e m o c r a t i c e . Popoarele au dreptul la istoria şi la destinul lor. D a r
d a c ă istoria n u este î n sine u n p r o i e c t politic, n a ţ i u n e a d e m o ­
cratică fondată pe drepturi şi libertăţi p u b l i c e r e p r e z i n t ă prin
e x c e l e n ţ ă un a s e m e n e a proiect. F ă r ă î n d o i a l ă că p o p o a r e l e -
comunităţi de trai, de tradiţii, de limbă, de cultură şi câteodată şi
de religie - nu n u m a i că p r e c e d n a ţ i u n i l e p o l i t i c e m o d e r n e
organizate de stat, d a r le însoţesc şi le î n t ă r e s c prin intermediul
reţelei de solidarităţi d e z o r g a n i z a t e ce f u n c ţ i o n e a z ă la nivelul
societăţii civile. N a ţ i u n e a d e m o c r a t i c ă , p r i n faptul că atribuie
politicului rolul de substanţă fundamentală a legăturii sociale şi
de iniţiator al unei transfigurări juridice a persoanei, se constituie
c a p r o i e c t universal. E a este î n p r i n c i p i u a c c e s i b i l ă t u t u r o r
popoarelor şi nu este incompatibilă cu vreo istorie a n u m e .
D a c ă p o p o a r e l e sunt p r o d u s u l „ o b i e c t i v " a l u n u i p a r c u r s
istoric, naţiunile nu p o t fi d e c â t rezultatul „ s u b i e c t i v " al unui
d e m e r s constituţional. D a c ă aşa stau lucrurile, tipul dc patriotism
pe care acestea se cuvine să-1 ceară din p a r t e a cetăţenilor este un
„ p a t r i o t i s m c o n s t i t u ţ i o n a l " 2 , d u p ă formula d a t ă d e H a b e r m a s
virtuţii d e m o c r a t i c e î n care M o n t e s q u i e u u n e a deja iubirea d e
patrie şi iubirea faţă de legi 3 .
" Robert A. DAHL, Democracy and Ils Critics, Yale University Press, New
Haven, 1989, p. 207. . ..
2
Jiirgen HABERMAS, Faktizităl tind Geltung. Beilrage zur Diskws-
iheorie des Rechts und des demokratischen Rechlsstaats, Suhrkamp, Frankfurt
am Main, 1992, pp. 603-604.
3
Espril des lois, IV, v.
163
 Cu alte cuvinte, îţi iubeşti ţara şi eşti gata să-ţi dai viaţa
p e n t r u p a t r i e n u m a i d a c ă legile acesteia sunt d r e p t e şi d o a r cu
condiţia să te simţi reprezentat în procesul de elaborare a acestor
legi. Se spune adesea că într-o societate democratică, într-un stat
d e drept n i m e n i n u este m a i p r e s u s d e lege. A r trebui p o a t e
adăugat că, într-o n a ţ i u n e d e m o c r a t i c ă , n i m e n i nu trebuie să fie
nici mai prejos de lege şi nici în afara acesteia.
N u m a i că, în c o n f o r m i t a t e cu litera Constituţiei R o m â n i e i ,
„Suveranitatea naţională aparţine poporului r o m â n " (art. 2, alin.
1), iar „Statul are ca f u n d a m e n t unitatea poporului r o m â n " (art.
4, alin. I); în schimb, „ R o m â n i a este patria c o m u n ă şi indivizibilă
a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate,
de origine etnică, de religie, de sex, de opinie, de a p a r t e n e n ţ ă
politică, de avere sau de origine socială" (art. 4, alin. 2).
Textul pare să opereze cu d o u ă noţiuni care nu sunt identice:
pe de o parte poporul român, caracterizat prin unitate, titular al
suveranităţii naţionale şi f u n d a y e n t al statului, iar pe de altă
parte, cetăţenii români, c ă r o r a R o m â n i a le aparţine ca patrie
c o m u n ă şi care se bucură de acest staUit indiferent de originea lor
etnică, de confesiune sau de orientare politică.
F a p t u l că poporul român este, în a c c e p ţ i u n e a Adunării
Constituante, o noţiune organică de factură etnică o dovedeşte art.
7, care vorbeşte d e s p r e „ r o m â n i i din afara frontierelor ţ ă r i i " şi
despre „păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi r e l i g i o a s e " . E x a c t aceleaşi cuvinte sunt
folosite în articolul precedent cu privire la „persoanele aparţinând
minorităţilor n a ţ i o n a l e " (termenul cetăţean fiind, probabil'neîn-
tâmplător, evitat în contextul respectiv), care şi ele ar avea dreptul
tot la „păstrarea, la d e z v o l t a r e a şi la e x p r i m a r e a identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase" 1 .
Constituţia identifică deci trei categorii de subiecţi politici:
poporul român (unitar, suveran şi purtător al unei identităţi etnice,
cultarale, lingvistice şi religioase), cetăţenii români (care benefi­
ciază de drepturi şi libertăţi şi au obligaţii p r e v ă z u t e de lege) şi
1
Constituţia din 1923 (art. 7, alin. 2) este încă şi mai explicită atunci când
spune că, prin naturalizare, străinul se „aseamănă" cu românul în ceea ce
priveşte „exercitarea drepturilor politice".
164
persoane aparţinând minorităţilor naţionale (la r â n d u l lor pur­
tătoare ale unei identităţi specifice). Cetăţenii români sunt definiţi
din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor, în v r e m e ce atât poporul
român, cât şi persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sunt
definite pe t e m e i u l identităţii e t n i c e , culturale, lingvistice şi
religioase.
Pe scurt, s-ar zice ca, în spiritul Constituţiei p o s t c o m u n i s t e ,
produsul juridic n u m i t cetăţeni români, între care nu este a d m i s ă
nici un fel de discriminare, este fabricat din d o u ă tipuri de materii
p r i m e , de o p a r t e poporul român cu identitate e t n i c ă unitară şi
de cealaltă parte persoane cu identitate etnică minoritară. N a ţ i o ­
nalitatea r o m â n ă poate fi deci interpretată, chiar în termenii suge­
raţi de legea fundamentală, ca fiind de natură etnică şi nu civică.
Cu alte cuvinte, atâta timp cât a v e m un popor, nu ne mai trebuie
şi o societate.
C o n c e p ţ i a despre cetăţenie ce se d e s p r i n d e din Constituţia
României este una de factură comunitară, hrănită din jus sanguînis
şi din legături sociale de n a t u r ă pre-politică 1 . Articolul 54(1)
i m p u n e tuturor cetăţenilor „fidelitatea faţă de ţ a r ă " nu n u m a i ca
pe o „îndatorire f u n d a m e n t a l ă " , ci ca pe o d a t o r i e „ s a c r ă " , în
v r e m e ce respectarea Constituţiei şi a legilor este d o a r „obliga­
t o r i e " (art. 1, alin. 5). Cu alte cuvinte, atunci c â n d e v o c ă ţara ca
pe o entitate sacră, Constituţia se dovedeşte nu n u m a i purtătoarea
unei concepţii pre-politice despre naţiune, dar şi a uneia ne-juri-
dice. într-adevăr, ce înţeles au oare, în limbajul intens formalizat
la care recurge dreptul pozitiv, cuvinte p r e c u m ţară sau sacrul
Pe de altă parte, însăşi n o ţ i u n e a de interes naţional, tot atât
de ireductibilă j u r i d i c ca şi c e a de ţară, d e v i n e r e c u r e n t ă în
discursul politic r o m â n e s c n u m a i în acele situaţii în care naţiunea
etnică este sau p a r e să fie a m e n i n ţ a t ă . F r e c v e n ţ a s i n t a g m e i , de
rară utilizare în p e r i o a d a interbelică, este deosebit de m a r e în
textele scrise sau rostite de m a r e ş a l u l A n t o n e s c u . Interesul
naţional este, de asemenea, excesiv invocat după 1989, fie în jurul
1
UlrichK. PREUSS, „Patterns of Constituţional Evolution and Change in
Eastern Europe", in Joachim Jens HESSE, Nevii JOHNSON, editors,
Constituţional Policy and Change in Europe, Oxford University Press, Oxford
and New York, 1995, pp. 116-118.
165
chestiunilor privind m i n o r i t a t e a m a g h i a r ă , fie în contextul
crizelor i n t e r n a ţ i o n a l e ( K o s o v o , Irak), fie în cel al integrării
europene.
C u m nu-i leagă nimic altceva decât limba şi sângele, românii
se arată deosebit de sensibili la tot ceea ce î n s e a m n ă diferenţă ori
are aerul să p u n ă în discuţie soliditatea acestor materii organice
din carc-şi construiesc n a ţ i u n e a . Oricât ar p ă r e a de p a r a d o x a l ,
românii sunt, în m o d tipic, incapabili de cel m a i simplu gest de
solidaritate u m a n ă , grăbindu-se în schimb să-şi d e m o n s t r e z e , în
toate ocaziile, solidaritatea naţională.
Paradoxul este numai aparent, căci solidaritatea naţională şi
conştiinţa apartenenţei d e n e a m sunt valori „ d e g a t a " , p r e -
contruite, c a r e nu implică nici alegere şi nici efort personal.
Solidaritatea u m a n ă este o v a l o a r e a cărei e x p e r i e n ţ ă trebuie
construită de fiecare în parte. Solidaritatea u m a n ă este costisitoare
şi făcută „pe m ă s u r ă " , ea îţi cere să investeşti timp în folosul celor
din jur, îţi cere să optezi între propriul tău interes şi un interes de
factură mai g e n e r a l ă . Ea p r e s u p u n e reflecţie, responsabilitate,
acţiune, gratuitate, d e v o t a m e n t şi chiar, în a n u m i t e situaţii,
sacrificiu. Solidaritatea naţională nu solicită decât energie vocală
şi refuzul pătimaş de a te p u n e în locul celuilalt.
Interesul naţional, interesele unei naţiuni politice m o d e r n e ,
se organizează în jurul principalelor noduri de solidaritate umană.
Interesul naţional este, fundamental şi simultan, o p r o b l e m ă etică
şi o chestiune de politică internă. Aşa a fost definit, dintru început,
de primii săi teoreticieni, fondatorii Republicii a m e r i c a n e . Inte­
resul naţional are ca obiectiv însăşi producerea naţiunii, transfor­
marea unei populaţii într-o comunitate animată de valorile funda­
mentale e x p r i m a t e j u r i d i c de drepturile o m u l u i şi de libertăţile
publice.
In R o m â n i a , interesul naţional este de obicei un atribut ai
politicii e x t e r n e , un c a z p a r t i c u l a r al său fiind t r a t a m e n t u l
„ e x t e r n " aplicat m i n o r i t ă ţ i l o r etnice, confesionale sau de altă
natură din interiorul statului r o m â n . S-ar cuveni însă ca interesul
naţional să fie ordonatorul felului în care r o m â n i i sunt pregătiţi
să trăiască î m p r e u n ă în calitate de cetăţeni. într-o tranziţie care
d e o c a m d a t ă nu p r o d u c e d e z v o l t a r e , ci d o a r diferenţe, clivaje şi
fracturi, interesul naţional ar trebui d e c l i n a t potrivit unei
gramatici a solidarităţii civice.
Partidocraţia: de la Partid la partide
Regimul politic r o m â n e s c postcomunist, ca de altfel imensa
majoritate a democraţiilor reprezentative, nu consideră dreptul de
vot ca aparţinând sferei drepturilor subiective, ci ca pe un drept
creat pe cale exclusiv pozitivă. Astfel, cetăţenii nu pot beneficia
de drepml de a alege decât în m ă s u r a în care acesta le este acordat
prin lege. Drepturile şi libertăţile f u n d a m e n t a l e r e c u n o s c u t e de
Constituţie nu sunt suficiente p e n t r u ca, d o a r în temeiul lor,
cetăţenii români să-şi poată extercita drepturile politice, dreptul de
vot în primul rând. Pe acesta din u r m ă , mai ales, ei nu-1 pot deţine
decât în b a z a unor dispoziţii constituţionale sau legale speciale.
C e t ă ţ e a n u l r o m â n nu d e v i n e elector în virtutea acestor
drepturi şi libertăţi, ci n u m a i în limitele legii şi în condiţiile
prevăzute de aceasta. Aşadar, legea exclude de la vot, de drept sau
de fapt, cetăţenii care nu au împlinit 18 ani p â n ă în ziua alegerilor
inclusiv (Constituţia R o m â n i e i , art. 36, alin. 1), cetăţenii debili
sau alienaţi mintal, cei p u ş i sub interdicţie ori c o n d a m n a ţ i la
p i e r d e r e a drepturilor electorale ( C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i , art. 36,
alin. 2), cetăţenii care aplică ştampila pe mai multe patrulatere sau
nu o aplică deloc pe b u l e t i n e l e de v o t ( L e g e a 68/1992, art. 6 1 ,
alin. 3), p r e c u m şi cetăţenii care votează formaţiuni politice ce nu
î n t r u n e s c , p e întreaga ţară, cel p u ţ i n 5 % din voturile valabil
exprimate (Legea 68/1992 modificată, art. 66, alin. 1).
A t u n c i c â n d se p r e z i n t ă la u r n e , cetăţenii nu se află în
exerciţiul unui drept subiectiv, ce le a p a r ţ i n e în c h i p firesc, ci
acţionează, din î n s ă r c i n a r e a şi în forma p r e v ă z u t ă de legiuitor,
în n u m e l e şi în favoarea naţiunii ca titulară a u n e i suveranităţi
167
 indivizibile. A alege nu m a i p a r e deci a fi un drept, ci, m a i
degrabă, o funcţie izvorâtă din dreptul pozitiv, sau o „funcţiune
socială", potrivit c o n c e p ţ i e i j u r i d i c e r o m â n e ş t i inspirată d e
1
viziunea pozitivistă şi n o r m a t i v ă a lui Carre de Malberg .
Despre ignoranţa invincibilă în democraţie
Printr-o definiţie ce a m i n t e ş t e de rigoarea şi de subtilitatea
dialecticii scolastice, G i o v a n n i Sartori afirmă că d e m o c r a ţ i a nu
î n s e a m n ă că poporul are î n t o t d e a u n a dreptate, ci că poporul are
dreptul dc a greşi 2 . C e e a ce e c h i v a l e a z ă cu a s p u n e că, într-un
regim d e m o c r a t i c , p o p o r u l p o a t e face o alegere greşită, cu
condiţia să o facă într-un m o d liber (Jree) şi corect p r o c e d u r a l
(fair). N u m a i că, d u p ă c u m s-a observat deja, the people cannot
decide until somebody decides who the people are3.
într-adevăr, din p u n c t de v e d e r e j u r i d i c , şi m a i ales din
p e r s p e c t i v a d r e p t u l u i electoral, p o p o a r e l e n u există î n m o d
natural. Legislatorii sunt cei care stabilesc întotdeauna cine face
parte din popor, p r e c u m şi condiţiile de m a n i f e s t a r e legală a
voinţei sale; ci acţionează astfel în scopul de a-şi legitima propria
lor p u t e r e . De aceea, construcţia politico-juridică a p o p o r u l u i
reprezintă nu doar o operaţiune ce precede exerciţiul democratic,
ci însăşi finalitatea acestui exerciţiu.
Poporul nu ajunge să se c u n o a s c ă pe sine, în identitatea
politică c u e l însuşi c e s e n u m e ş t e v o i n ţ ă generală, d e c â t prin
intermediul procesului de r e p r e z e n t a r e . P a r a d o x u l h o b b e s i a n al
reprezentării rezidă în dispariţia i m e d i a t ă a c o r p u l u i politic în
chiar m o m e n t u l unificării sale într-un c o r p reprezentativ. în
1 le face. Au oare însă reprezentanţii astfel desemnaţi ai cetăţenilor
„Cetăţenii exercitând suveranitatea prin dreptul de vot, lucrează nu în
numele lor propriu, ca proprietari ai unei părticele de suveranitate, ci în numele
naţiunii pc care ei o reprezintă în acel moment", D. XENOPOL, „Dreptul de vot
şi reprezentarea minorităţilor", in Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri
publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, s.a., p. 138.
2
Giovanni SARTORI, „Hpw Far Can the Free Government Travel?",
Journal of Democracy, 6, no. 3, 1995, p. 109
3
Sir Ivor Jennings citat de Olivier BEAUD, La puissance de l 'Elal, P.U.F.,
Paris, 1994, p. 293 nota 88.
168
f o r m u l a r e a t e o l o g i c ă a lui C a r i S c h m i t t , r e p r e z e n t a r e a c r e e a z ă
premisele necesare pentru ca p o p o r u l să fie în acelaşi t i m p absent
şi prezent".
O societate politică, în m ă s u r a în care este o alcătuire u m a n ă
pluralistă şi conflictualâ, trebuie să m o a r ă pentru a da viaţă unui
c o r p reprezentativ, care are d a t o r i a şi d r e p t u l de a resuscita
deîndată poporul cu ajutorul unei definiţii pozitive şi indivizibile,
formulată în limbaj juridic. îşi păstrează oare poporul conştiinţa
p r o p r i e i existenţe în acest p r o c e s de desfiinţare/reînviere?
Reprezentanţii care, printr-un procedeu de tip normativ au datoria
de a regăsi identitatea poporului pe care-1 întrupează, se pot o a r e
înşela şi, m a i ales, au ei acest drept?
O a m e n i i , în calitatea lor de fiinţe raţionale, se pot înşela în
m o d licit asupra faptelor particulare, d a r nu pot invoca niciodată
drept scuză necunoaşterea dreptului, credea Sfântul T o m a : c â n d
pleci la v â n ă t o a r e , exemplifica el, se p o a t e î n t â m p l a să iei un
animal d r e p t un altul, d a r eşti ţinut în chip i m p e r a t i v să c u n o ş t i
regulile vânătorii 2 .
Singura ignoranţă acceptabilă şi pardonabilă, n u m i t ă deja
ignoranţă invincibilă de către Petrus L o m b a r d u s 3 , este cea care
subzistă chiar şi după ce subiectul a făcut cu onestitate tot ceea ce
stătea în p u t e r e a sa pentru a-şi lumina conştiinţa. C u n o a ş t e r e a
dreptului, luarea la cunoştinţă a normelor şi procedurilor democra­
tice sau, c u m se spune în m o d curent, învăţarea regulilor jocului pot
oare scuza ignorarea faptelor, practicile defectuase ale democraţiei
şi incapacitatea de a stăpâni desfăşurarea procesului politic?
în momentul chemării la urne, când se produce simultan
decesul şi renaşterea sa politică, poporul are dreptul de a se înşela
asupra persoanelor pe care le votează şi asupra opţiunilor pe care
dreptul de a se înşela asupra identităţii politice a propriului lor
p o p o r ? D e s i g u r că nu. Erorile de apreciere ale poporului aparţin
1
Cari SCHMITT, Verfassungslehre, Achte Auflage, Berlin, Duncker &
Humblot, 1993, p. 209
2
Toma de AQUINO, Summa Theologiae, Ia Ilae, q. 19, a. 6.
3
Sentenliae, II, dist. 22. Cap. 5. in J.P. MIGNE, Palrologiae cursus
complelus, Series latina, t. 192, Paris, 1854, col. 693.
169
categoriei ignoranţei invit ribile: în c a d r u l n o r m a t i v ce-i este
impus, poporul poate lua un animal politic drept ceea ce nu este.
Şi atâta timp cât respectă regulile „ v â n ă t o r i i " electorale, p o p o r u l
s u v e r a n nu trebuie să-şi justifice confuziile şi greşelile. A c e s t
privilegiu este însă refuzat corpului reprezentativ, a cărui
ignoranţă se cuvine să fie întotdeauna vincibilă. Pentru că nu este
de ajuns ca reprezentanţii să-şi imagineze p o p o r u l şi să-1 includă
în dezbaterile lor: poporul trebuie să se reflecte şi să fie conceput
prin i n t e r m e d i u l lor 1 . R e p r e z e n t a r e a n a ţ i o n a l ă nu dă p o p o r u l u i
d o a r un chip vizibil, ci îi face posibilă e x i s t e n ţ a cu titlu de
comunitate u m a n ă structurată politic.
A c e a s t a pare să fie miza teologico-politică a d e m o c r a ţ i e i
reprezentative. Este ea oare esenţială p e n t r u b u n a funcţionare a
democraţiilor recent constituite din E u r o p a centrală şi orientală?
Cunoaşterea procedeelor democratice şi a mecanismelor reprezen­
tări i implică o analiză a corpului politic în termeni juridici. Statul
post-comunist poate fi c u m v a considerat un stat ce se pretează ia
o a s e m e n e a analiză, adică un stat dc drept? Popoarele din Europa
dc mijloc şi de est, ca subiecte politice r e c e n t câştigate pentru
democraţie, sunt oare caracterizate de o ignoranţă invincibila!
Democraţia partidelor
Dizolvarea totalitarismului în tranziţie a fost constrânsă să
adopte o procedură pozitivă de legitimare democratică, cu scopul
de a face ca injustiţia generată de privatizarea sistematică (chiar
dacă adesea a m â n a t ă ) a b u n u r i l o r p u b l i c e să fie a c c e p t a t ă de
societate, procesul de privatizare fiind considerat ca indispensabil
reîntoarcerii la capitalism, obiectivul e c o n o m i c şi social declarat
al p o s t c o m u n i s m u l u i . C u m partidul unic nu a fost eliminat de la
p u t e r e în m o d d e m o c r a t i c , prin v o i n ţ a liber e x p r i m a t ă a
cetăţenilor, p l u r a l i s m u l politic şi alegerile libere au d e v e n i t nu
n u m a i e l e m e n t e l e politice constitutive ale n o u l u i regim, ci şi
instrumentele j u r i d i c e ale legitimării dispariţiei c o m u n i s m u l u i .
P o s t c o m u n i s m u l a creat un drept şi legi electorale înainte de a fi
1
Maree! GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la
laicile, Paris, Gallimard, 1998, p. 114
170
validat printr-o consultare populară, iar societatea a fost c h e m a t ă
să consfinţească printr-un ritual electoral un fapt deja împlinit,
fără a avea posibilitatea de a-i j u d e c a oportunitatea sau utilitatea.
H e r m e n e u t i c a m o d e r n ă a suveranităţii n a ţ i o n a l e i m p u n e ca
n u m a i autorul d r e p t u l u i pozitiv, adică c o r p u l legiuitor să p o a t ă
d e t e r m i n a regulile potrivit c ă r o r a p o p o r u l îşi m a n i f e s t ă v o i n ţ a
prin d e s e m n a r e a reprezentanţilor săi. însăşi existenţa poporului,
în calitate de entitate activă politic şi c h e m a t ă să-şi m a n i f e s t e
voinţa generală este d e t e r m i n a t ă prin n o r m a de drept. D i n p u n c t
de v e d e r e j u r i d i c , în special d i n cel al d r e p t u l u i electoral,
p o p o a r e l e nu există în m o d n a t u r a l . L e g i u i t o r u l este cel care
stabileşte atât compoziţia poporului, cât şi condiţiile în care acesta
este îndreptăţit să se manifeste politic.
în acest fel, dreptul pozitiv ajunge să c o n c i l i e z e e x i g e n ţ a
d e m o c r a t i c ă e l e m e n t a r ă a descifrării cât m a i j u s t e a voinţei
g e n e r a l e cu realitatea de o r d i n j u r i d i c a majorităţii electorale.
F i c ţ i u n e a majoritară, potrivit c ă r e i a fiecare c e t ă ţ e a n v o t e a z ă în
n u m e l e întregului, inclusiv al c e l o r neinteresaţi sau î m p i e d i c a ţ i
să ia p a r t e la alegeri ori privaţi de acest drept p r i n n e s o c o t i r e a
legala a opţiunii lor, apare ca o construcţie politică a p o p o r u l u i
m e n i t ă să facă posibilă şi a c c e p t a b i l ă interpretarea v o t u l u i în
termeni juridici de mandat' 1 .
Pe această cale, voinţa generală - citită în cheia majorităţii
electorale - devine voinţă politică. Constituţia recurge ia această
sintagmă atunci când încredinţează partidelor rolul de a contribui
„la definirea şi la exprimarea voinţei politice a c e t ă ţ e n i l o r " (art.
8, alin. 2 ) 2 . Astfel, în c a z u l r o m â n e s c al r e p r e z e n t ă r i i
p r o p o r ţ i o n a l e , lectura m e d i a t i z a t ă de p a r t i d e a voinţei generale
p a r e să d u c ă la limitarea î n c ă şi m a i d r a s t i c ă a c a r a c t e r u l u i
„ d e m o c r a t i c " al scrutinului, p e n t r u că nu n u m a i condiţiile
exercitării votului sunt legiferate, ca în m e c a n i c a majoritară, dar
este stabilit chiar şi criteriul alegerilor.
1
Cf. Olivier BEAUD, op. cit., p. 298.
2
Constituţia României nu spune ce sunt partidele politice, ci doar ce fac
acestea; pe de altă parte, legea fundamentală, deşi se arată precaută la nivelul
limbajului (prin folosirea lui „contribuie"), este mai puţin echivocă pe fond din
moment ce nu consideră necesar să evoce nici o altă posibilă contribuţie la
definirea şi exprimarea voinţei politice.
171
 Scrutinul de listă aplicat în R o m â n i a m a i întâi între 1919 şi
1937, apoi d u p ă 1990, conferă aparatelor de partid o covârşitoare
influenţă asupra procesului electoral. Lista p r e s u p u n e un sistem
partizan de selecţie a candidaţilor ce p r e m i a z ă ataşamentul faţă
de partid în defavoarea fidelităţii faţă de electorat şi penalizează
i n d e p e n d e n ţ a de gândire care constituie, de cele m a i m u l t e ori,
materialul din care se croiesc caracterele. Ea încurajează, pe de
altă parte, dezvoltarea unor partide de tip leninist, cu state majore
autoritare şi efective disciplinate de militanţi, partide în c a r e
decizia este luată la vârf şi difuzată ulterior, pe cale ierarhică, în
e ş a l o a n e l e inferioare. N u m a i partidele c a r e a d o p t ă o a s e m e n e a
disciplină „centralist d e m o c r a t i c ă " au şansa de a supravieţui m a i
multor cicluri electorale. F D S N , transformat în P D S R şi apoi în
P S D , a urmat o astfel de cale şi şi-a asigurat o poziţie d o m i n a n t ă
în spaţiul partizan p o s t e o m u n i s t . D i m p o t r i v ă , P N Ţ C D , care s-a
dovedit incapabil să-şi c o n t r o l e z e şi să-şi c o o r d o n e z e p r o p r i u l
personal politic, s-a v ă z u t în anul 2 0 0 0 strivit de rigorile
reprezentării proporţionale.
M o d u l de scurtin p r o p o r ţ i o n a l transformă, în plan concret,
democraţia reprezentativă într-o democraţie a partidelor^. Acest
tip de democraţie este sinonim, în anumite societăţi c u m este cea
italiană sau belgiană, cu partidocraţia, a d i c ă cu o formă de
g u v e r n a r e în care p a r t i d e l e deţin m o n o p o l u l absolut al p e r s o ­
nalului, resurselor şi politicilor g u v e r n a m e n t a l e 2 . Partidocraţia
se deosebeşte de tradiţionalulparty government, în sensul în care
partidele nu exploatează d o a r t e m p o r a r şi ciclic un anumit regim
politic, ci se confundă cu însuşi r e g i m u l , se dizolvă în toate
3
structurile şi entităţile publice .
Acest m o d e l p a r t i d o c r a t i c , inseparabil d e r e p r e z e n t a r e a
p r o p o r ţ i o n a l ă , c a r e e s t e atât condiţia obligatorie şi necesară a
existenţei sale, cât şi sursa din care-şi trage legitimitatea populară,
poate ti oare aplicat politicii româneşti?
L e g e a electorală r o m â n e a s c ă din 27 m a r t i e 1926, de inspi­
raţie mussoliniană, instiruţionaliza deja triumful absolut al parti-
V. Bernard MANIN, Principes du gouvernemenl reprezentatif,
Flammarion, Paris, 1995, pp. 270-272.
2
Mauro CĂLISE, „The Italian Particracy: Beyond President and Parlia-
ment", Politicul Science Quarierly, 109/3, 1994, pp. 442-444.
3
Gia'nfranco PASQU1NO, II sistema politico italiano. Aulorilă. istiluzioni,
socieiâ, Bononia University Press, Bologna, 2002, pp. 15-21.
172
delor în calitate de factori obligatorii de m e d i a t i z a r e a reprezen­
tării, în m o d efectiv, partidele şi n u m a i ele d o b â n d e a u m o n o p o l u l
suveranităţii naţionale c a r e se p u t e a e x p r i m a d o a r p r i n inter­
m e d i u l lor, cu e x c l u d e r e a explicită a oricărei reprezentări inde­
p e n d e n t e . Alegătorul era tratat ca un soi de „funcţionar n a ţ i o n a l "
c o n v o c a t la u r n e în condiţiile şi cu s c o p u l stabilit de p a r t i d e ,
singurele interprete a u t o r i z a t e de lege ale voinţei g e n e r a l e . în
plus, p r i m a electorală prin c a r e partidului c e î n t r u n e a 4 0 % din
sufragiii i se repartizau 7 0 % din m a n d a t e l e Adunării Deputaţilor,
a dus la o incontestabilă „fuziune a puterilor" între executiv şi un
legislativ al cărui c o m p o r t a m e n t era integral controlat de partidul
de guvernământ, fuziune care constituie u n a din trăsăturile tipice
ale partidocraţiei 1 .
Aceasta nu a existat însă în stare pură în R o m â n i a interbelică,
d e o a r e c e Constituţia din 1923 a consfinţit „ r e g i m u l d u a l i s t " (în
sensul lui G u g l i e h n o Ferrero 2 ) instaurat la 1866, adică un regim
politic în cadrul căruia p u t e r e a era î m p ă r ţ i t ă între rege şi
P a r l a m e n t (art. 34, alin. 1, art. 92 şi art. 9 3 , alin. I ) . Tipul de
alternanţă p e r m i s de un astfel de r e g i m a făcut ca n i c i o d a t ă
g u v e r n e l e să nu fie p r o d u s u l alegerilor, ci, d i m p o t r i v ă , ca
alegerile să fie întotdeauna rezultatul voinţei executive. într-un
a s e m e n e a sistem, consultările electorale nu-şi p r o p u n e a u să
p r o d u c ă p r i n r e p r e z e n t a r e c o r p u l politic al n a ţ i u n i i , ci d o a r să
l e g i t i m e z e - într-un m o d a p r o a p e p l e b i s c i t a r - a l e g e r e a deja
c o n s u m a t ă a factorului c o n s t i t u ţ i o n a l . în p l u s , toate g u v e r n e l e
dispuneau de o „ z e s t r e " 3 electorală, ce p a r e să nu fi fost complet
1
Mauro CĂLISE, op. cit., p. 446.
2
Guglielmo FERRERO, Pouvoir. Les Genies invisibles de la Cile,
Librairie Generale Francaise, Paris, 1988, pp. 111-114.
3
Concept politic formulat şi testat empiric de Marcel IVAN, Evoluţia
partidelor noastre politice 1919-1932, Drotleff, Sibiu, s.a., p. 28 şi dezvoltat
ulterior de Matei DOG AN, A naliza statistică a „ democraţiei parlamentare " din
România, Editura PSDR, Bucureşti, 1946, pp. 25-45; în România interbelică,
guvernele care organizau alegerile se puteau bizui, dincolo de fraude şi presiuni,
pe reflexul unei părţi a electoratului de a vota automat cu partidul de guver­
nământ, oricare ar fi fost acesta; „zestrea" de care beneficia guvernul sporea
de la vest spre est; în Banat se putea conta pe mai puţin de 20% din voturi, în
timp ce Basarabia aducea puterii peste 80 de procente; dota electorală a guver­
nului varia de la provincie la provincie, în funcţie de importanţa pe care alegă­
torii o acordau procesului electoral, de disponibilitatea lor pentru informaţia
politică şi de voinţa lor de a discerne şi de a opta în mod autonom.
173

risipită de deceniile de totalitarism, verificându-se din n o u la
alegerile din 1992'. Practica constituţională care a funcţionat fără
greş p â n ă î n 1937 a v e a u r m ă t o r u l c u r s : regele, î n funcţie d e
calcule nu întotdeauna transparente, însărcina un anumit partid cu
formarea g u v e r n u l u i , acesta o r g a n i z a c o n s u l t a r e a electorală,
câştiga inevitabil alegerile, îşi atribuia p r i m a prevăzută de lege,
controla fără rival corpurile legiuitoare şi g u v e r n a p â n ă în clipa
î n c a r e m o n a r h u l i n a u g u r a u n n o u ciclu, n u m i n d u n g u v e r n
condus de o personalitate recrutată din rândurile unui alt partid 2 .
R e g i m u l totalitar s-a a c o m o d a t fără dificultăţi structurale cu
c e ! puţin trei din c o m p o n e n t e l e vechiului r e g i m politic dualist cu
tendinţe partidocratice: dominaţia indiscutabilă a unui partid (de
data aceasta riscul alternanţei fiind î n s ă c o m p l e t e l i m i n a t ) ,
fuziunea dintre p u t e r e a legislativă şi c e a executivă, p r e c u m şi
preeminenţa şefului statului asupra Parlamentului şi guvernului,
care nu se manifestă politic d e c â t s u b forma u n o r prelungiri ale
voinţei acestuia.
Pactul constituţional
C u m în orice schimbare de regim există o prezenţă reziduală
şi c o m p l e x stratificată a trecutului, c a r e a c ţ i o n e a z ă pe d u r a t a
lungă atât la nivelul mentalităţilor, c â t şi la cel al c o m p o r -
' Alegerile din 1992, de pildă, nu au schimbat tradiţionalele raporturi
conjugale dintre putere şi societate. Considerând că guvernarea care s-a pre­
zentat la scrutin a fost o coaliţie, pe jumătate involuntară, între FDSN, FSN şi
PNL, rezultă următorul grafic al încrederii în executiv: 26% Transilvania, 26,5%
Crişana-Maramureş, 32,5% Banat, 37,5% Bucureşti, 4 6 % Dobrogea, 49,5%
Oltenia, 56% Muntenia şi 58,5% Moldova, v. Dumitru SANDU, Sociologia
tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti, 1996, p. 170.
2
Această practică, ce a debutat sub Guvernul Averescu în mai 1920, se
inspira din vechea tehnică a „rotativei guvernamentale" utilizată în sistemul
cenzitar şi era menită să evite surprize de tipul celor oferite de primele alegeri
organizate pe baza votului universal la 2-6 noiembrie 1919, scrutin pe care
liberalii l-au pierdut, deşi primul ministru Arthur Văitoianu avusese sarcina de
a pregăti venirea lor la guvernare. în nici paisprezece ani, ea a funcţionat de opt
ori, cu prilejui alegerilor din mai 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927,
decembrie 1928, iunie 1931, iulie 1932 şi decembrie 1933.
174
1
tamentelor , dubla c o m u t a r e politică din 1945-1948 şi d e c e m b r i e
1989 nu a stins m e m o r i a practicilor constituţionale potrivit cărora
partidele ar avea o capacitate n a t u r a l ă de r e p r e z e n t a r e şi nu u n a
de ordin funcţional.
M o m e n t u l cel m a i important al resuscitării acestei m e m o r i i
a fost „pactul constituţional" din 18 ianuarie 1990, în u r m a căruia
a fost e m i s Decretul-lege 81 din 9 februarie privitor la înfiinţarea
Consiliului Provizoriu d e U n i u n e N a ţ i o n a l ă . C a orice p a c t
constituţional şi acesta a avut d o u ă c o m p o n e n t e p r i n c i p a l e :
afirmarea u n u i p r i n c i p i u de legitimitate şi r e a l i z a r e a unui
compromis.
M a i întâi, într-o e p o c ă de criză a autorităţii constituite, când
orice formulă de r e c o n s t r u c ţ i e a r e g i m u l u i politic putea fi
inventată, părţile au convenit ca reprezentarea voinţei generale să
fie asigurată, în acea clipă cu titlu provizoriu, exclusiv de către
partide, indiferent de numărul şi de consistenţa socială a acestora.
O d a t ă cu acest principiu, c o n s a c r a t cu o o a r e c a r e p r u d e n ţ ă dc
Constituţia din 1991, a fost inventat şi algoritmul p r o p o r ţ i o n a l :
FSN îşi rezerva j u m ă t a t e d i n p u t e r e a d e r e p r e z e n t a r e , toate
celelalte partide fiind nevoite să îşi împartă restul de locuri.
In al doilea rând, c o m p r o m i s u l pe care F S N 1-a smuls atunci
„partidelor i s t o r i c e " a avut, p e n t r u fiecare d i n părţi, un alt rost.
FSN îşi propusese să obţină asentimentul pentru organizarea cât
m a i g r a b n i c ă a u n o r alegeri c a r e să-i l e g i t i m e z e strategia de
s u c c e s o r u n i c a l P C R , î n t i m p c e P N Ţ C D , P N L ş i P S D R îşi
făceau iluzia că alegerile vor reînvia în avantajul lor, d u p ă cinci
decenii, principiul alternanţei. Prin pactul din ianuarie 1990, clasa
conducătoare comunistă, lipsită formal de privilegii şi prerogative
prin d i z o l v a r e a P C R , a p r i m i t garanţii de securitate şi
intangibilitate în schimbul u n e i consultări electorale c a r e u r m a ,
c o n f o r m u n e i tradiţii i n a u g u r a t e în 1920, să a d u c ă victoria
partidului organizator.
Aşadar, spre d e o s e b i r e de c e e a ce s-a î n t â m p l a t în celelalte
ţări din Europa centrală şi de est, în R o m â n i a „ m a s a r o t u n d ă " nu
1
Giuseppe Di PALMA, To Craft Democracies. An Essay on Democratic
Transilions, University of California Press, Berkeley-Los Angeles, 1990,
pp. 32-40.
175
a p r e m e r s d e m i s i a partidului u n i c , nu s-a constituit într-o proce­
dură constituţională dc autolichidare a totalitarismului, ci a fost
organizată după ce acesta a dispărut. în acest m o d , legatarii comu­
nismului r o m â n e s c au fost în m ă s u r ă nu n u m a i să-şi negocieze
impunitatea individuală şi supravieţuirea politică, dar să îşi asigure
chiar şi titularizarea pe posUirile de c o m a n d ă ale statului.
Perspicacitatea dovedită atunci de F S N s-a întemeiat pe înţe­
legerea faptului că electoratul r o m â n nu scăpase î n c ă din capti­
vitatea unei logici dualiste a organizării puterii, c o n c e p â n d orice
majoritate ca pe o majoritate regală sau, d u p ă caz, prezidenţială,
ca pe o majoritate nu n u m a i obligată să-1 susţină pe şeful statului,
dar şi adusă la putere de acesta. Partidele se organizează în j u r u l
sau împotriva palatului, guvernul fiind, dintotdeauna, receptat ca
un g u v e r n inspirat de palat şi validat de P a r l a m e n t , nu ca un
guvern e m a n a t de P a r l a m e n t şi confirmat de palat.
Tactica aulică nu a d e z m i n ţ i t , d u p ă alegerile de la 20 m a i
1990, decât o singură d a t ă această practică constituţională. în
o c t o m b r i e 1991, n o i e m b r i e 1992, d e c e m b r i e 1996 şi decembrie
1999 palatul a n u m i t prim-miniştrii din afara legislativului, deci
tară legitimitate electorală, acceptaţi de F S N , P D S R şi respectiv
C D R deşi nu erau m e m b r i ai statelor majore de partid. M a i mult
chiar, criza FSN din septembrie 1991 - ianuarie 1992, soluţionată
în favoarea F D S N - P D S R la scrutinul d i n t o a m n a lui 1992, a
d e m o n s t r a t înclinaţia electoratului de a u r m a m a i degrabă alege­
rea politică făcută de şeful statului, decât orientarea p r o p u s ă de
guvern. Se regăseşte aici încă unul din e l e m e n t e l e specifice ale
partidocraţiei, t e m p e r a t î n s ă d e d u a l i s m u l c e p ă r e a înscris î n
m o d u l d e funcţionare a l oricărui r e g i m politic r o m â n e s c : capul
guvernului nu este legitimat de votul popular, fiind ales d u p ă o
p r o c e d u r ă care reflectă m a i puţin echilibrul intern al partidului
majoritar, cât voinţa şefului statului, chiar d a c ă aceasta nu coin­
cide cu opţiunea partidului .
1
Nici chiar alegerile din n o i e m b r i e 1996 nu au i m p u s
alternanţa în adevăratul sens al cuvântului. Partidul preşedintelui
a obţinut a t u n c i cel m a i m a r e n u m ă r d e v o t u r i , î n s ă n e g o c i e r e a
ulterioară a coaliţiei g u v e r n a m e n t a l e a făcut ca el sa nu se
1
Cf. Mauro CĂLISE, op. cil., p. 445.
176
constituie într-o majoritate p a r l a m e n t a r ă . Partidele câştigătoare
nu au făcut decât să-şi s c h i m b e locul, iar g u v e r n a r e a în coaliţie
a d e v e n i t astfel inevitabilă. C D R a trecut de pe p o z i ţ i a a d o u a ,
cu o m e d i e de 2 4 % din totalul m a n d a t e l o r , pe p r i m u l loc, cu o
m e d i e de 3 6 % , în v r e m e ce P D S R a cedat p r i m a poziţie, pe care
o o c u p a s e în 1992 cu o m e d i e de 3 4 % , m u l ţ u m i n d u - s e cu al
doilea loc şi cu o m e d i e de circa 2 7 % .
D a c ă un ciclu electoral care a d e b u t a t în 1920 s-a închis în
1996, u n partid reuşind, p e n t r u p r i m a d a t ă î n istoria consti­
tuţională a României, să câştige alegeri pe c a r e nu le-a organizat,
nu s-a petrecut, în revanşă, şi o schimbare de sistem politic, sau
m ă c a r de sistem de referinţă la valori, ci d o a r o p e r m u t a r e între
partidele de la c o m a n d a coaliţiilor de g u v e r n ă m â n t . La 3
noiembrie 1996 a avut loc o p r i m e n i r e de personal politic, poate
şi o m o d i f i c a r e de sens a politicilor, nu î n s ă o t r a n s f o r m a r e
structurală a r e g i m u l u i politic p e r c e p t i b i l ă la nivelul eticii şi
practicilor de guvernare. Dimpotrivă, partidocraţia a ieşit întărită
din aceste alegeri.
Abia în noiembrie 2000, c â n d preşedintele în exerciţiu nu a
m a i solicitat u n n o u m a n d a t , eliberându-i astfel p e cetăţeni d e
obligaţia de a m a i v o t a o majoritate prezidenţială, s-a e p u i z a t
probabil reculul istoric al logicii dualiste. D i n acest p u n c t de
vedere, alegerile din 2 0 0 0 au fost structural atipice: m a i întâi,
p e n t r u că şeful statului, deşi şi-a indicat preferinţa electorală,
părăsise deja puterea; apoi, p e n t r u că, prin v o i n ţ a aceluiaşi
p r e ş e d i n t e , partidul c e a v e a n o m i n a l r ă s p u n d e r e a g u v e r n ă r i i ,
P N Ţ C D , n u c o n d u c e a î n realitate g u v e r n u l î n c r e d i n ţ a t u n u i
independent, M u g u r Isărescu, care a refuzat explicit să se prezinte
în alegeri ca şef al majorităţii în funcţie.
•
Clientelism şi răspundere politică
Partidocraţia era probabil destinaţia politică inevitabilă a
p o s t c o m u n i s m u l u i , în m ă s u r a în care are meritul de a valorifica
în c o n t e x t d e m o c r a t i c o t r ă s ă t u r ă m o ş t e n i t ă de la partidul unic.
Procesul de d e m o c r a t i z a r e din E u r o p a centrală şi de est nu face
d e c â t să a d a u g e principiile c o m p e t i ţ i e i p a r t i z a n e şi contestării
177
unui sistem care era deja întemeiat pe o largă participare politică
mediată partizan.
P a r t i d o c r a ţ i a p o s t e o m u n i s t ă s t r u c t u r e a z ă şi formalizează,
prin u r m a r e , o voinţă de participare la distribuirea resurselor m a ­
nifestată anarhic şi nemărturisit încă din c o m u n i s m . într-adevăr,
e x i s t e n ţ a partidocraţiei c e r e în m o d expres ca o r i e n t a r e a parti­
delor care vor participa la guvernare să nu a i b ă drept scop p u n e ­
rea în practică a anumitor politici (policy-basedperspective) prin
repartizarea m i n i s t e r e l o r în funcţie de interesele specifice ale
fiecărui partid, ci să se î n d r e p t e spre a c a p a r a r e a u n o r funcţii
(office-seeking perspective), fiecare p a r t i d d o r i n d să profite la
m a x i m u m de pe u r m a algoritmului de repartizare a ministerelor
şi a altor funcţii p u b l i c e ' .
Fiindcă aplicarea politicilor este p e r m a n e n t pândită de peri­
colul eşecului, pe c â n d a c u m u l a r e a de p o s t u r i se d o v e d e ş t e a fi
o sursă inepuizabilă de influenţă şi de c o m p l i c i t ă ţ i . De aceea,
partidocraţia este m a i ineficientă şi m a i iraţională decât politica
subsidiară, î n t e m e i a t ă pe p u t e r e a de decizie a corpurilor inter­
mediare, şi, cu acest titlu, se p o a t e dovedi un obstacol de temut în
calea m o d e r n i z ă r i i , î n ţ e l e a s ă atât ca p r o c e s politic, cât şi ca
program economic2.
M o d e l u l office-seeking al c o m p o r t a m e n t u l u i partizan este
inspirat de un r a ţ i o n a m e n t de factură e c o n o m i c ă : partidele
încearcă să deţină cât m a i m u l t e posturi, cât m a i mult timp posibil
şi cu cel m a i redus cost al investiţiilor u m a n e , fiind subînţeles că
nu întotdeauna dorinţa de a deţine un post este preludiul punerii
în p r a c t i c ă a u n e i p o l i t i c i 3 . Posturile nu sunt cerute pentru ca
anumite obiective strategice de interes naţional să p o a t ă fi atinse
de cele mai c o m p e t e n t e c a d r e pe care un partid le p o a t e atrage de
p a r t e a sa, ci p e n t r u a c o n s o l i d a poziţia p o l i t i c ă a partidului cu
ajutorul celor m a i fideli militanţi de care acesta dispune.
1
Ian BUDGE, Hans KEMAN, Parlies and Democracy. Coalition For-
mation and Governmenl Functioning in Twenly Stales, Oxford University Press,
Oxford, 1990, p. 53.
2 Politica, 6,1971, p. 288, observa însă că - şi acesta pare să fie cazul guvernării
V. Attila ÂGH, The Polilics of Central Europe, Sage, London and
Thousand Oaks, 1998, p. 214.
3
lan BUDGE, Hans KEMAN, op. cil., pp. 13-19.
178
Partidocraţia nu se r e d u c e la controlul pe c a r e un partid sau
o coaliţie îl exercită asupra executivului şi a legislativului sau la
faptul că a l e g e r e a şefului g u v e r n u l u i este, s p r e d e o s e b i r e de
prezidenţialism şi de p a r l a m e n t a r i s m u l clasic, aşa c u m p r o b e a z ă
cazul r o m â n e s c (de la T h e o d o r Stolojan la M u g u r Isărescu, prin
Nicolae Văcăroiu şi Victor Ciorbea) un p r o c e s extraelectoral 1 . Ea
reprezintă, de a s e m e n e a , o c o l o n i z a r e a societăţii e c o n o m i c e
(regii, agenţii şi oficii p u b l i c e , fonduri de p r o p r i e t a t e , b ă n c i ,
industrii de stat) de către acel partid sau coaliţie, adică un transfer
sistematic şi c o n t i n u u al deciziilor p o l i t i c e în sfere n e p o l i t i c e .
C ă c i n u m a i într-un r e g i m politic d o m i n a t a u t o r i t a r d e p a r t i d e 2
distribuirea p a r t i z a n ă a resurselor p u b l i c e p o a t e fi l e g i t i m a t ă
social. C l i e n t e l i s m u l p a r t i z a n este un m o d de a r ă s p u n d e u n e i
nevoi sociale, aceea de a a d u c e statul m a i aproape de cetăţeni, de
a-1 transforma dintr-un obiect simbolic într-o practică socială care
angajează u n n u m ă r cât m a i m a r e d e p e r s o a n e ş i d e colectivităţi,
într-adevăr, clientelismul generat de partidocraţie p r e s u p u n e , pe
lângă o împărţire a resurselor pe criterii preferenţiale în sânul unei
oligarhii partizane şi un efect secundar de redistribuţie e c o n o m i c ă
în favoarea u n o r grupuri sociale relativ largi, c u m au fost, în
epoca guvernării P D S R din 1992-1996 - guvernare minoritară şi,
ca atare, oportunistă şi înclinată să evite soluţionarea definitivă
a u n o r p r o b l e m e strategice 3 - cele legate de industriile de stat
subvenţionate. Din 1990 şi p â n ă în 1996, exploatarea resurselor
p u b l i c e şi spolierea bugetului de stat e r a u o p e r a ţ i u n i p o l i t i c e ,
atent c o o r d o n a t e partizan de o instanţă centrală şi g u v e r n a t e dc
o a n u m i t ă etică a fară-de-legii b a z a t ă pe diferenţa dintre prieteni
1
Mauro CĂLISE, Dopo la parlilocrazia. L'Jtalia tra model li e realtâ,
Einaudi, Torino, 1994,p.42.
2
V. Klaus Von BEYME, Die politische Klasse im Parteienslaat,
Suhrkarnp, Frankfurt am Main, 1995, pp. 39-98.
3
Kaare STROM, Minorily Governmenl and Majority Rule, Cambridge
University Press, Cambridge and New York, 1990, pp. 8 sq.; Hans DAALDER,
„Cabinet and Party Systems in Ten Smaller European Democracies", Acta
dintre 1992 şi 1996 - guvernele minoritare sunt uneori guverne majoritare
„deghizate".
179
şi d u ş m a n i . A c e s t e operaţii se desfăşurau în relativă ordine şi cu
suficientă metodă, d u p ă cote şi în proporţii prestabilite.
î n t r e 1996 şi 2 0 0 0 , a s e m e n e a acte au devenit strict
impolitice 1 , desfăşurându-se sub s e m n u l anarhiei, al indivi­
dualismului, al indisciplinei de partid şi al lipsei oricărei etici a
reciprocităţii. O corupţie o a r e c u m tradiţională, caracterizată de
respectul u n o r n o r m e sociale străvechi a fost astfel înlocuită de
un fel de „stare de n a t u r ă " în care totul p ă r e a p e r m i s şi n i m e n i
nu era obligat să adopte c o m p o r t a m e n t e socialmente acceptabile.
D u p ă 1996, piaţa paralelă a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor
nu a fost jugulată, în n u m e l e raţionalităţii e c o n o m i c e şi al lega­
lităţii, ci doar dezorganizată, sărăcită şi p e r m a n e n t supusă con­
troalelor, destituirilor, abuzurilor, raptului, arbitrariului, taxelor şi
i n c o n s e c v e n ţ e l o r u n e i administraţii care n u m a i avea nici u n
centru unic de c o m a n d ă şi nici o clientelă stabilă şi ierarhizată.
Guvernarea P S D instalată la sfârşitul anului 2000 s-a angajat
într-un tip de clientelism o a r e c u m m a i raţional şi m a i tradiţional,
în sensul în care m o d u l clientelar de g u v e r n a r e se manifestă ca
c o n t r a d i ţ i c între un set de p r e m i s e - g e n e r a l a c c e p t a t e şi
î n t e m e i a t e în drept - p r i v i t o a r e la libera circulaţie a resurselor
p u b l i c e şi un sistem semi-instituţionalizat de măsuri v i z â n d
limitarea acestei libere circulaţii a b u n u r i l o r sociale 2 . Ca atare,
accesul la pieţe şi la resurse, în principiu d e s c h i s , este în fapt,
monopolizat de reţelele clientelare ale partidului de guvernământ.
împotriva prevederilor Constituţiei şi a principiilor economiei
de piaţă, care interzic deopotrivă executivului să intervină în plan
economic altfel decât prin politici fiscale şi legislative, menţinerea
unui sector public de proporţii impunătoare, administrat direct sau
indirect de guvern, a creat impresia că e c o n o m i c u l ar fi însuşi
combustibilul politicului. A c e s t a din u r m ă a p a r e deci ca
indisolubil asociat factorului e c o n o m i c şi aproape independent de
1
Folosesc termenul în sensul dat de Julien FREUND, Politique. et
impolilique, Sirey, Paris, 1987, p. 1: impolitic este ceea ce, în acţiunea politică,
contravine inteligenţei şi pertinenţei ori ceea ce se dovedeşte contrar vocaţiei
fundamentale a politicii.
2
S.N. EISENSTADT, L. RONIGER, Patrons, Clienls and Frlends.
Interpersonal Relations and the Slruclure âf Trust in Sociely, Cambridge
University Press, Cambridge, 1084, pp. 167-168.
180
o r d i n e a juridică, deşi, într-o d e m o c r a ţ i e liberală dialogul dintre
e c o n o m i e şi politică nu p o a t e avea loc decât p r i n intermediul
dreptului. în R o m â n i a , g u v e r n u l se simte dator să r ă s p u n d ă
solicitărilor societăţii, fără a fi responsabil în faţa legii, adică este
ţinut să satisfacă cererile concrete ale acelor sectoare sociale care
l-au susţinut la u r n e 1 . Pe scurt, natura obligaţiilor a s u m a t e de
guvern ţine de o mediere non-juridică între societate şi sectoarele
sociale şi economice controlate sau reglementate de stat.
'»•'.' l
. ,
Partidele domnesc, dar nu guvernează
Scrutinul de listă este folosit tocmai pentru a evita imputabi-
litatea pe c a r e scrutinul majoritar o implică. B i z u i n d u - s e pe o
legitimitate electorală de natură proporţională, partidocraţia deju-
ridizează statul, care devine o practică a partidelor şi a clientelei
lor sociale. Statul nu funcţionează, într-un regim politic de acest
tip, ca o totalitate a instituţiilor şi n o r m e l o r sale de drept, ci ase­
m e n i unei totalizări variabile a partidelor care-şi dispută puterea.
„Statul s u n t e m n o i " , ar p u t e a spune partidele. în regimul politic
r o m â n e s c posteomunist, suveranitatea este confiscată în fapt de
partide, aflate m a i presus de lege în m ă s u r a în care, dispunând de
controlul absolut al Parlamentului şi al guvernului, ele fac şi spun
legea, inclusiv pe cea referitoare la p r o p r i a lor o r g a n i z a r e şi
funcţionare.
Situaţia lor este c h i a r m a i p e r v e r s ă d e c â t c e a în c a r e se
c o m p l ă c u s e P M R / P C R , ce a exercitat un control absolut asupra
statului - şi chiar a încercat să fuzioneze cu acesta - fără ca
existenţa sa în calitate de p e r s o a n ă j u r i d i c ă să fie vreodată strict
r e g l e m e n t a t ă legal. Sub regimul Constituţiei din 1948 - care nu
m e n ţ i o n e a z ă deloc partidele, fie şi sub forma p a r t i d u l u i u n i c al
clasei m u n c i t o a r e - P M R îşi asigurase o alteritate a b s o l u t ă în
raport cu n o r m e l e de drept: prin intermediul deputaţilor săi el era
izvorul real al dreptului fără a fi constrâns de v r e u n act n o r m a t i v
să se s u p u n ă legilor. î n c e p â n d cu C o n s t i t u ţ i a din 1952, P M R
1
Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems, Cambridge University
Press, Cambridge, 1976, p. 22.
181
devine subiect de drept public, fiind însă definit nu ca un partid
politic ( n o ţ i u n e absentă din v o c a b u l a r u l constituţional al
m o m e n t u l u i ) , ci, pe de o p a r t e drept organizaţie de avangardă a
oamenilor muncii (art. 86, alin. 3 şi art. 100, alin. 2), iar pe de altă
parte în calitate de „forţă c o n d u c ă t o a r e atât a organizaţiilor celor
ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat" (art. 86, alin.
4). P M R nu era deci p r e z e n t a t ca o formaţiune politică, ci, în
acelaşi timp, drept o instanţă suverană situată deasupra statului şi
- prin încredinţarea m o n o p o l u l u i candidaturilor pentru Adunarea
N a ţ i o n a l ă (art. 100, alin. 2) - ca singura formă posibilă de
exprimare a voinţei generale.
Legea f u n d a m e n t a l ă din 1965 prelungeşte, cu unele
corecturi, această c o n c e p ţ i e asupra naturii şi funcţiei partidului
unic, descris drept „cea m a i înaltă formă de organizare a clasei
m u n c i t o a r e " (art. 26, alin. 1). Poziţia de autoritate a acestuia în
raport cu statul se înfăţişează, din p u n c t de vedere constituţional,
ca fiind c e v a m a i slabă, P C R având d o a r rolul de a „ î n d r u m a
activitatea organelor de stat" (art. 26, alin. 2). Chiar şi dreptului
său exclusiv de a d e p u n e c a n d i d a t u r i p e n t r u r e p r e z e n t a n ţ a
naţională i se impune o m e d i e r e juridică prin Frontul Democraţiei
şi Unităţii Socialiste, „cei m a i larg organism politic p e r m a n e n t "
(art. 25, alin. 4 ) . Este afirmată, în s c h i m b , o d o m i n a ţ i e de tip
propriu-zis politic asupra societăţii, P C R fiind definit drept „forţa
politică c o n d u c ă t o a r e a întregii s o c i e t ă ţ i " (art. 3). S-ar putea
afirma că, spre deosebire de actualele partide, care au p u d o a r e a
„ d o m n i e i legii", PCR îşi a s u m a s e deschis caracterul său de
instanţă supta legeni:
Partidele p o s t e o m u n i s t e au p r e l u a t integral funcţia de
reprezentare politică pe care o îndeplinea Partidul Comunist, fără
însă a-şi a s u m a şi atribuţiile sociale şi e c o n o m i c e pe care acesta
le exercita. Cu alte cuvinte, partidele tranziţiei nutresc ambiţia de
a fi, în indiviziune şi cu e x c l u d e r e a oricărui terţ, unicele
purtătoare ale o p ţ i u n i l o r p o l i t i c e ale societăţii, d a r nu se arată
dispuse să se angajeze în politici care să conducă la modernizarea
şi europenizarea societăţii.
Faptul că de-a lungul a cinci decenii, societăţile din E u r o p a
centrală şi orientală au fost g u v e r n a t e de p a r t i d e unjce (sau
182
h e g e m o n i c e ) , aflate de facto sau uneori chiar de drept, supra
legeni, a d e t e r m i n a i un p r o c e s global de „ d e j u r i d i z a r e " a
politicului. După căderea totalitarismului, politicul a continuat să
se BUStragfi l6gii. In schimb, politicul p u n e frecvent stăpânire pe
lege, r ă m â n â n d adesea în afara ei, c u m s-a î n t â m p l a t , de pildă,
in România anului 2002, când calendarul politic a fost a p r o a p e
integral ocupat de tema alegerilor anticipate. Constituţia
României c o n ţ i n e dispoziţii e x t r e m dc restrictive referitoare la
procedura dc dizolvare a corpurilor legiuitoare, cc nu p o a t e fi
activată decât în situaţii e x c e p ţ i o n a l e , dc p r o f u n d ă şi repetată
criză guvernamentală. Deşi se bucura de o popularitate constantă,
partidul majoritar a lansat şi a p o i a a l i m e n t a t cu insistenţă
dezbaterea asupra necesităţii organizării unei consultări electorale
la j u m ă t a t e a m a n d a t u l u i , în a b s e n ţ a oricărei c o n t e s t ă r i parla­
mentare sau extraparlamentare cât de cât semnificative. Ca atare,
P S D şi-a dovedit public ignoranţa invincibilă'în privinţa regulilor
d e m o c r a ţ i e i formale şi a n o r m e l o r e l e m e n t a r e d u p ă care se
presupune că un stat de drept ar trebui să funcţioneze.
R a p o r t u l astfel stabilit între politic şi j u r i d i c p a r e a fi
paradoxal, m a i întâi p e n t r u că politicile p u b l i c e sunt iniţiate în
termeni legislativi şi apoi pentru că ideologia continuă să stea la
baza legii. Dreptul are rolul de a legitima actele guvernului, dând
iluzia că acesta se află angajat, fie şi n u m a i formal, în realizarea
unor politici publice. Astfel, dreptul fondează într-o m i c ă măsură
statul de drept, funcţia sa fiind m a i d e g r a b ă c e a de a legitima
politicul şi politicile. D a c ă t o t a l i t a r i s m u l s-a arătat m a i puţin
interesat dc producţia juridică decât de cea a comportamentelor,
în s c h i m b , guvernele p o s t e o m u n i s t e îşi m ă s o a r ă p e r f o r m a n ţ e l e
prin v o l u m u l producţiei lor legislative şi r ă m â n indiferente faţă
d e c o m p o r t a m e n t u l j u r i d i c a l cetăţenilor. D e e x e m p l u , Victor
C i o r b e a justifica în ianuarie 1998 e ş e c u l politicilor sale de
reformă, e v i d e n ţ i i n d faptul că, t i m p de 12 luni, fuseseră e m i s e
circa 1.500 de acte n o r m a t i v e . în v i z i u n e a p r i m u l u i - m i n i s t r u ,
aceasta era o d o v a d ă a b u n e i funcţionări şi a eficacităţii cabi­
netului său. ,
Partidele româneşti posteomuniste se a s e m ă n ă cu un m o n a r h
constituţional: ele d o m n e s c , dar nu guvernează. Clasa politică de
183
tranziţie nu poate fi trasă la r ă s p u n d e r e pentru că, în fapt, nu face
ceva a n u m e . Politicienii r o m â n i se m u l ţ u m e s c să spună: legi,
o r d o n a n ţ e , hotărâri de guvern, ordine ministeriale, r e g u l a m e n t e
de funcţionare, instrucţiuni de aplicare. De aceea ei sunt juridic
iresponsabili.

Pe cine reprezintă partidele?

Privilegiul u n i c de a-şi legifera în m o d s u v e r a n auto-

p c r p e t u a r e a constituie p r o b a b i l adevăratul m o t i v p e n t r u care
formaţiunile politice r o m â n e ş t i preferă sistemul m u l t i p a r t i z a n
generat de r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă şi riscul coaliţiilor.
Scrutinul majoritar şi m e c a n i c a elementară a alternanţei, teoretic
profitabilă partidelor c e o c u p ă p r i m e l e d o u ă locuri, implică u n
risc încă şi mai m a r e : cel al excluderii periodice şi alternative de
la p r a c t i c a statului şi de la e x p l o a t a r e a r e s u r s e l o r p u b l i c e .
N e g o c i e r e a , chiar d a c ă este b a z a t ă d e o c a m d a t ă p e n e î n c r e d e r e
reciprocă, a alocării acestor resurse este categoric preferată unei
excluderi de la n e g o c i e r e . P a c t u l constituţional din 18 ianuarie
1990 se află încă în vigoare. în 1992, 1996 şi 2000 s-au modificat
d o a r n u m ă r u l , n u m e l e şi p o n d e r e a partidelor ce deţin în indivi-
ziune m o n o p o l u l reprezentării voinţei generale.
Adoptarea principiului alternanţei, indus de regulă de scrutinul
majoritar, ar echivala cu o denunţare a acestui pact. Căci alternanţa
ar ţine atunci de o democraţie de factură pur electorală şi ca atare
destul de rudimentară, o democraţie comandată de reflexul politic
primar de a distinge între prieten şi d u ş m a n 1 , de o democraţie
înclinată să valorizeze conflictul în raport cu negocierea. Principala
sarcină a unui regim democratic nu este însă aceea de a organiza
consultări populare periodice, ci de a oferi societăţii un guvern care
să reprezinte voinţa populară. O democraţie electorală nu este în
mod necesar şi o democraţie guvernabilă.
N i m ă n u i nu-i m a i scapă astăzi că gestul civic de a alege, în
care însăşi esenţa democraţiei pare să rezide, este lipsit de orice
caracter normativ. De altfel, Constituţia p r e v e d e expressis verbis

1
Cari SCHMITT, Der Begriff der Politischen, Duncker & Humblot,
Berlin, 1963, p. 38.

184
 1
stabilă care administrează lucruri în favoarea cetăţenilor . Dacă.
într-o partidocraţie, procesul electoral c o n d u c e în ultimă instanţă
la o formulă de g e s t i u n e a b u n u r i l o r p u b l i c e şi nu la u n a de
confruntare şi de conciliere a opiniilor politice, singurul spaţiu
de decizie ce mai r ă m â n e la dispoziţia cetăţenilor este chiar votul
în sine, înţeles ca o m a n i f e s t a r e a libertăţii, d u p ă formula lui
M o n t e s q u i c u : „într-o n a ţ i u n e liberă, de cele m a i m u l t e ori nu
c o n t e a z ă d a c ă individul r a ţ i o n e a z ă b i n e sau rău; este de ajuns
faptul că r a ţ i o n e a z ă : de aici derivă libertatea, care garantează
rezultatele acestor r a ţ i o n a m e n t e " 2 . B u n sau rău, raţional sau
iraţional, actul electoral este m a i puţin un instrument fondator al
guvernării, cât un gest c r e a t o r de libertate. Ca atare, sufragiul
protejează împotriva exceselor raţiunii - m a i ales ale raţiunii de
stat puse în lucru de către partide - deoarece prin intermediul său
se instituţionalizează o a n u m i t ă incertitudine la nivelul oligarhi­
ilor p a r t i z a n e , obligate astfel să n e g o c i e z e în m o d constant
p r o p r i a supravieţuire. D e a c e e a alegerile j o a c ă , î n R o m â n i a
posteomunistâ, un rol m a i important decât izbutesc vreodată să o
facă în democraţiile consolidate.
în a s e m e n e a democraţii, un vot negativ sau defavorabil nu se
constituie, de regulă, într-o catastrofă m a j o r ă p e n t r u o g r u p a r e
politică dată. C h i a r d a c ă ajung, d u p ă un scor slab, să reprezinte
doar un segment electoral neglijabil, partidele continuă să repre­
zinte totuşi pe c i n e v a sau ceva, o c a t e g o r i e socială sau o idee.
F o l o s i n d clasificarea cea m a i g e n e r a l ă a p a r t i d e l o r m o d e r n e 3 ,
acestea reprezintă fie interese clare de grup (Klassen-Partei), fie
o anumită doctrină ori viziune despre societate (Weltanschauungs
-Portei), fie doar dorinţa propriei oligarhii partizane de a exploata
resursele publice (Patronage-Partei).
P a r t i d e l e r o m â n e ş t i fac p a r t e , a p r o a p e fără excepţie, din
u l t i m a c a t e g o r i e . î n t e r m e n i d e r e p r e z e n t a t i v i t a t e , ele n u d a u
1
Cf. Jean BLONDEL, „Introduction", in Jean BLONDEL, Maurizio
COTTA, editors, The Nalure ofParly Governmenl. A Comparative European
Perspective, Palgrave, Basingstoke, 2000, p. 8.
2
Esprit des lois, XIX, xxvii.
3
Max WEBER, Wirtschaft tind Gesellschafl. Grundriss der verstehenden
Soziologie,Ursg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, p. 167.

186
s e a m a d e c â t d e s p r e ambiţiile propriilor şefi de a d e ţ i n e sau
m e n ţ i n e o p o z i ţ i e de p r e s t i g i u şi de influenţă în viaţa p u b l i c ă .
Partidele româneşti nu se reprezintă decât pe ele însele. în calitate
de p a r t i d e „ d e p a t r o n a i " sunt c o n s t r â n s e să se afle într-o
p e r m a n e n t ă căutare d e clienţi. D c aceea p r o c e n t e l e din sondaje
capătă, în ochii lor, p r o p o r ţ i i m o n u m e n t a l e . A t u n c i c â n d p i e r d
voturi, partidele nu m a i r ă m â n cu n i m i c .

Partidocratie si societate civilă

Succesul, general în E u r o p a centrală şi de est, al partidelor

s u c c e s o a r e - ilustrat într-un m o d e x e m p l a r dc h e g e m o n i a c o n ­
stantă pe care o exercită asupra sistemului r o m â n e s c de p a r t i d e
Frontul Salvării Naţionale/Frontul D e m o c r a t al Salvării Naţionale
/Partidul D e m o c r a ţ i e i Sociale din R o m â n i a / P a r t i d u l Social
D e m o c r a t - ar trebui p r o b a b i l explicat p r i n c a p a c i t a t e a acestor
organizaţii p a r t i z a n e de a fi cele m a i b u n e a d m i n i s t r a t o a r e ale
„sfârşitului v i i t o r u l u i " pe care 1-a r e p r e z e n t a t c ă d e r e a c o m u n i s ­
mului, în fond, antecesorii acestor partide acţionaseră deja în anii
'70 şi '80 ca mediatori între ambiţiile ideologice ale unui stat care
se încăpăţâna să planifice viitorul şi exigenţele concrete ale unei
societăţi căreia îi era suficient p r e z e n t u l . Ca atare, partidele ex-
c o m u n i s t e r ă m â n , prin definiţie, p a r t i d e ale participării, ale
implicării societăţii civile în a c o m o d a r e a politicilor guvernamen­
tale cu interesele particulare, individuale sau de grup.
P e s e m n e c ă u n a din m a r i l e iluzii ale p o s t c o m u n i s m u l u i
priveşte identificarea societăţii civile cu asociaţiile civice şi
cercurile intelectuale şi de presă. Partidele noi de tip conîestatar,
indiferent dacă aveau sau nu un trecut istoric în 1989, s-au hrănit
din această iluzie şi s-au legitimat sistematic şi a p r o a p e exclusiv
prin politica drepturilor o m u l u i şi a libertăţilor p u b l i c e , pe c a r e
le-au a p ă r a t u n e o r i sub t o t a l i t a r i s m şi pe c a r e a v e a u v o c a ţ i a
e m i n e n t ă de a le p r o m o v a d u p ă p r ă b u ş i r e a acestuia. I d e o l o g i a
democratică a drepturilor individului în societate este însă însoţită
de o „eclipsă a politicului" caracterizată de incapacitatea politicii
 1
de a g e s t i o n a o societate a indivizilor . Iar societatea civilă n a m e n t a l e într-«
suprapune în realitate o reţea multiplă şi c o m p l e x ă de solidarităţi intereselor ceior
dezorganizate care au nu atât nevoie de o expresie partizană, cât fără să o ştie, 1
de un mediator. chestiunii celui
în calitate de m o ş t e n i t o r al Partidului C o m u n i s t , P S D a în care Influenţa
înţeles în m o d intuitiv că politica p o s t c o m u n i s t ă nu este locul în termenului în
care societatea îşi reflectă propriile clivaje pentru a le concilia în elite locale re. -
deplină vizibilitate, ci d o a r un spaţiu în care coexistă interese D a c ă aşa
individuale dintre cele m a i diverse, atât într-o indiferenţă după 2000 drept a
reciprocă absolută, cât şi într-o invizibilitate etică ce se sustrage tarea tipică a
2
clasificărilor raţionale . m e l e locale de
A s e m e n e a diviziuni m i c r o - s o c i a l e n u s e m a i învestesc î n integrare născute
asociaţii partizane, d u p ă e x e m p l u l marilor clivaje istorice de tip sfârşitul anului
r o k k a n i a n , ci se cer integrate într-o formulă de p a r t i c i p a r e în d u c i l o r " care a ;
formă de reţea, pentru care disputele ideologice, normele de drept dirijist: î m p o t r i v i i
şi dezbaterile politice d e v i n irelevante. într-o e p o c ă în c a r e încrezătoare in fort
democraţiile avansate sunt guvernate de „partide fără p a r t i z a n i " centrul d e c o m a
şi în care c o m p o r t a m e n t e l e politice sunt fragmentate şi indivi­ darităţile vechiul
dualizate 3 , P S D s-a dovedit capabil să m e d i e z e în continuare şi să
Această ruinai
consolideze practicile participative ale grupurilor de interese care
limbajul societara
d o m i n ă s o c i e t a t e a civilă (sindicate, asociaţii p a t r o n a l e sau
soare, n u c o r e s p »
profesionale, Biserici 4 etc.).
forme asemănâtoa»
P S D nu trebuie însă înţeles ca un fel de r e p r e z e n t a n t al
Partidele cc:**
societăţii civile pe lângă autorităţile statului, nici ca un soi de
creaţie a socie:
negociator independent între stat şi societate, ci m a i degrabă ca o
m a i durabilă c o r n
agenţie a statului (în n u m e l e căruia a operat chiar şi din opoziţie)
acest m o d se poate»
î n s ă r c i n a t ă să t r a d u c ă limbajul j u r i d i c al politicilor guver-
administraţiei p u b ! i
1
Marcel GAUCHET, La democraţie contre elle-meme, Gallimard, Paris, demiterea formali;
2002, pp. 326-385. acea clipă, P a n i c a -
2
Cf. definiţiile contrastante sugerate de Pierre ROSANVALLON, La crise al puterii, fără î n : "
de t'Btat-providence, nouvelle edition, Seuil, Paris, 1992, p. 104.
3 între un stat ce se
Russel .1. DALTON, Martin P. WATTENBERG, „Partisan Change and
the Democratic Process", in Russel J. DALTON, Martin P. WATTENBERG, civilă incapab .
editors, Parties wilhout Parlisans. Political Change in Advanced Industrial
Socielies. Oxford, Oxford University Press, 2000, pp. 261-285. 1
Peter MAIR. _P
4
Exemplar în acest sens este modul în care PSD a negociat coaliţii locale Richard S. KATZ. P e «
cu Bisericile neoprotestante din vestul ţării, susţinând, ca la Arad, primari din Adaptalion in Parv. C-
rândul acestor comunităţi religioase. Thousand Oaks. 1994.

188
n a m e n t a l e într-o diversitate de d i a l e c t e sociale c o r e s p u n z â n d
intereselor celor m a i diferite şi, adesea, m a i antagonice. Probabil
fără sa o ştie, P S D a adoptat soluţia pe care M o n t e s q u i e u o d ă d e a
chestiunii celui m a i b u n r e g i m politic: b u n a guvernare este aceea
în care influenţa puterii centrale este m e d i a t i z a t ă - în sensul dat
termenului în Imperiul g e r m a n - şi încarnată de o pluralitate de
ciite locale relativ a u t o n o m e în raport cu centrul.
D a c ă aşa stau lucrurile, „baronii locali", consideraţi de presă
după 2000 drept o patologie a P S D , ar reprezenta tocmai manifes­
tarea tipică a unui partid ce exploatează în avantaj propriu siste­
m e l e locale de p a t r o n a j , p r e c u m şi formele de p a r t i c i p a r e şi de
integrare născute sub c o m u n i s m . G u v e r n a r e a P S D inaugurată la
sfârşitul anului 2 0 0 0 p r e z i n t ă c â t e v a din trăsăturile „ R e p u b l i c i i
d u c i l o r " care a înlocuit, în Franţa, I m p e r i u l liberal centralist şi
dirijist: î m p o t r i v a a d m i n i s t r a ţ i i l o r s u c c e s i v e C D R - P D - U D M R ,
încrezătoare în forţa productivă a n o r m e l o r p u s e şi spuse de către
centrul de c o m a n d ă al politicii naţionale, P S D a remobilizat soli­
darităţi le vechiului regim, organizate î n j u r a i notabililor locali.
Această funcţie de traducere a statului şi a politicilor sale în
limbajul societăţii îndeplinită de m a j o r i t a t e a p a r t i d e l o r succe­
soare, nu c o r e s p u n d e î n s ă u n e i evoluţii istorice, surprinsă în
forme a s e m ă n ă t o a r e în cazul sistemelor occidentale de partide 1 .
Partidele c o m u n i s t e reîntrupate sau transfigurate nu sunt o
creaţie a societăţii civile, ci s-au născut ca parte a statului. Ca cea
m a i durabilă c o m p o n e n t ă a statului socialist, chiar. N u m a i în
acest m o d se p o a t e explica c o m p o r t a m e n t u l relativ disciplinat al
administraţiei publice şi al instituţiilor e c o n o m i c e româneşti după
d e m i t e r e a formală a statului totalitar la 22 d e c e m b r i e 1989. în
a c e a clipă, Partidul C o m u n i s t R o m â n a dispărut ca organ vizibil
al puterii, fără însă a înceta să-şi exercite funcţia de n e g o c i a t o r
între un stat ce se î n c ă p ă ţ â n a să nu se t r a n s f o r m e şi o societate
civilă incapabilă de autocunoaştere.

1
Peter MAIR, „Party Organizations: From Civil Soeiety to the State", in
Richard S. KATZ, Peter MAIR, editors, How Parties Organize. Change and
Adaptaiion in Party Organizations in Western Democracies, Sage. London and
Thousand Oaks, 1994, p. 8.

189
 N u m e l e dat atunci acestei funcţii a fost F r o n t u l Salvării
Naţionale. înainte de a deveni o organizaţie partizană cu vocaţia
de a scoate la l u m i n ă şi de a legaliza reţelele locale de m e d i e r e
şi de participare ale P C R , F r o n t u l a fost atât singura agenţie
legitimă a statului, cât şi, prin ficţiunea „emanaţiei revoluţionare",
unicul reprezentant autorizat al societăţii. FSN s-a dovedit a fi, în
p r i m e l e sale s ă p t ă m â n i de existenţă, o soluţie p o l i t i c ă post-
partizană, ce avea vocaţia de a adopta aspectul unei puteri publice
de tipul sovietelor, suscitată şi c o o r d o n a t ă de sus în j o s , dar
o r g a n i z a t ă de j o s în sus. şi nu atât p e n t r u că I o n Iliescu ar fi
crezut, asemeni lui Vaclav Havel, că partidele sunt un rău necesar,
ci p e n t r u că, pe această cale, structurile c o m u n i s t e de m e d i e r e
între stat şi societate s-ar fi p u t u t în sfârşit formaliza şi
instituţionaliza.
Scurta fuziune în F S N a statului şi a societăţii p u n e în
evidenţă p a r a d o x u l util al partidocraţiei posteomuniste ce rezidă
în faptul că alegătorii sunt chemaţi să d e s e m n e z e un corp suveran
colectiv, destinat, în m o m e n t u l în care o majoritate se formează,
să delege imediat suveranitatea efectivă puterii executive şi, prin
acest fapt, partidului din care aceasta provine. Acest partid suscită
ia r â n d u l său societatea politica prin m e d i e r e a pe care se
angajează să o practice între stat şi interesele particularilor.
Pentru ca partidocraţia sa reziste, trebuie ca statui să p o a t ă fi
î n t o t d e a u n a opozabil cetăţenilor. A c e ş t i a nu ar m a i a v e a altfel
nevoie de un mediator partizan care să-i reprezinte faţă de stat şi
care să a t e n u e z e c i r c u m s t a n ţ i a t actele acestuia. Sistematic,
partidele valorizează, pe de o parte, suveranitatea indivizibilă a
naţiunii împotriva drepturilor subiective şi naturale ale particula­
rilor, iar pe de altă parte, propria lor capacitate de a permite intere­
selor de grup şi individuale să e x p l o a t e z e incidental atributele
suveranităţii. Cu s c o p u l de a-şi p e r p e t u a d o m i n a ţ i a colectivă,
partidele care au luat locul partidelor u n i c e au n e v o i e de repre­
z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă şi, deci, t r e b u i e să-şi n u m e r e şi să-şi
redistribuie voturile la nivelul u n e i circumscripţii n a ţ i o n a l e .
D e s c e n t r a l i z a r e a şi a fortiori r e g i o n a l i z a r e a sunt, în ochii lor,
i n s t r u m e n t e ale dezetatizării politicii, fapt c o m p a r a b i l , din
p u n c t u l de v e d e r e al d o m i n a ţ i e i p a r t i z a n e asupra societăţii, cu

190
demisia totalitarismului şi cu dezmembrarea, reformarea sau reîn­
truparea fostelor partide c o m u n i s t e . G e n e z a regimurilor postco­
m u n i s t e nu se î n r ă d ă c i n e a z ă într-un act d e m o c r a t i c de v o i n ţ ă
generală, ci în aranjamente succesorale care au dus la instaurarea
partidocraţiei şi au creat, pe cale pozitivă, corpul electoral indis­
p e n s a b i l legitimării lor istorice ulterioare. Viaţa partizană post­
e o m u n i s t ă d e v i n e astfel u n t e r e n d e v â n ă t o a r e rezervat, î n care
orice a n i m a l politic p o a t e fi luat d r e p t un altul, fără să existe
neapărat un preţ ce trebuie plătit pentru o a s e m e n e a confuzie.
 Nereprezentativitatea proporţională

E s e n ţ a unui r e g i m d e m o c r a t i c nu se e p u i z e a z ă n i c i o d a t ă în
p r e z e n ţ a la u r n e a cetăţenilor, ca şi c u m m a n d a t u l acestora ar
trebui înţeles într-o m a n i e r ă „ a n t i c ă " , în sensul că ei n-ar face
altceva decât să instituie, de fiecare dată, un regim politic mai bun
decât cel care 1-a precedat. Cu alte cuvinte, cetăţenii ar fi invitaţi
p e r i o d i c nu să-şi d e s e m n e z e magistraţii, ci să c a u t e un r e g i m
politic din ce în ce m a i b u n . î n ţ e l e a s ă în sens strict electoral,
d e m o c r a ţ i a ar fi o î n t r e p r i n d e r e aristotelică de clasificare şi
ierarhizare a regimurilor, b a z a t ă pe î n c r e d e r e a în desăvârşita
raţionalitate a capacităţii de a alege pe care cetăţenii o deţin în
calitatea lor de „fiinţe politice".
A l e g e r e a r a ţ i o n a l ă este însă d e p a r t e de a fi trăsătura
d o m i n a n t ă a p r o c e s u l u i electoral. Votul nu se situează a p r o a p e
niciodată la capătul unui calcul strict raţional, al u n e i convingeri
întemeiate pe un efort sistematic de cunoaştere şi formulată prin
intermediul u n o r principii clare. Votul apare, m a i degrabă, drept
rezultat al u n e i c r e d i n ţ e , al u n e i dispoziţii, al unei înclinaţii ce
nu p r e s u p u n cu n e c e s i t a t e m a n i f e s t a r e a inteligenţei p o l i t i c e a
electoratului 1 .
De aceea, scrutinele, oricât de libere şi de c o r e c t e ar fi, nu
sunt capabile să lichideze ori să î n t e m e i e z e regimuri politice. Ele
nu fac d e c â t să confirme, să c o n s o l i d e z e sau, d i m p o t r i v ă , să
1
Bernard BERELSON, Paul LAZARSFELD, William McPHEE, Voting.
A Study of Opinion Formation in a Presidential Campaign, University of
Chicago Press, Chicago, 1966, pp. 308-311.

193
dezavueze şi să concedieze un a n u m e set de politici şi pe cei care
lc animă. Alegerile nu sunt o cale de a constitui o ordine politică
raţională, superioară celei căreia îi ia locul, ci d o a r o modalitate
dc a manifesta într-un cadru instituţional, din care violenţa a fost
evacuată, n e s i g u r a n ţ a în c a p a c i t a t e a raţiunii de a găsi soluţii
politice pentru p r o b l e m e l e societăţii. D e m o c r a ţ i a reprezentativă,
prin mecanismul ei încrucişat de echilibru şi control instituţional,
aşa c u m a fost c o n c e p u t de Părinţii C o n s t i t u ţ i e i a m e r i c a n e , s-a
născut t o c m a i ca o formă de manifestare a neîncrederii în capa­
citatea naturală a cetăţenilor de a fi u n a n i m locuiţi de virtutea pe
care o conferă c o n v i n g e r e a în superioritatea r a ţ i o n a l ă a binelui
c o m u n asupra intereselor particulare 1 .
Principiul alternanţei
D a c ă actele unui g u v e r n ar fi î n t o t d e a u n a raţionale şi d a c ă
cetăţenii care se află sub autoritatea acelui guvern s-ar comporta
tot atât de raţional ca şi cei care-i guvernează, alegerile ar fi doar
o formă protocolară de celebrare a triumfului social al raţiunii. Nu
altfel se desfăşurau alegerile în totalitarism, u n d e votul era
liturghia s u p r e m ă a cultului socialismului ştiinţific. Partidul unic
propunea cele mai eficiente politici şi cei m a i valoroşi candidaţi,
pentru Că era condus în opţiunile sale de ceea ce considera a fi un
calcul ra(ional al dezvoltării s u p r a p u s î n t o c m a i p e s t e sensul
istorici. Societatea sc d o v e d e a la r â n d u l ei capabilă să înţeleagă
caracterul ştiinţific d o v e d i t al m i s i u n i i Partidului prin u n a n i ­
mitatea cu cârd voia politicile şi candidaţii acestuia. D a c ă raţiunea
• ii «Iu la cu adfeVăral şi cii titlu exclusiv c o m p o r t a m e n t e l e politice,
atunci consultările electorale ar deveni iraţionale, aşa c u m erau,
di' fapt, in epoca c o m u n i s m u l u i .
Alegerile suni tocmai semnul profundei neputinţe a raţiunii
eh .1 <l.i scamă despre raţionalitatea socială a politicilor, dacă nu a
politicii însăşi, I >e aceea, funcţia sociala a democraţiei reprezen-
i.iii c I U I este aceea de a selecta cele mai b u n e politici, ci de a
1
Roborl D, I M I T N A M (willi Rohort L l i O N A K D I mul Kiilliu-lla
li \l H I I I ) , Makiny, Democracy Work. Civic Tradilioits ui Modem llaly,
Plinuuton University Press, Princeton,N.J., 1993,ţ) 87
194
genera oligarhii partizane. într-adevăr, un r e g i m politic întemeiat
pe democraţia reprezentativă nu este, într-un a n u m e sens, decât o
1
„piaţă a m u n c i i s u b l i m a t ă " : foştii miniştri devin senatori în
aşteptarea viitoarelor alegeri, iar deputaţii de ieri ajung m e m b r i
ai g u v e r n u l u i p â n ă la u r m ă t o r u l scrutin, c â n d locurile se pot
schimba din nou.
Deşi poziţia faţă de guvernare nu afectează structural, ci doar
funcţional participarea la p u t e r e , s c h i m b ă r i l e de majoritate
p a r l a m e n t a r ă de la 3 n o i e m b r i e 1996 şi de la 26 n o i e m b r i e 2 0 0 0
au fost salutate, de câştigători şi învinşi deopotrivă, ca o d o v a d ă
de netăgăduit a consolidării ireversibile a democraţiei r o m â n e ş t i ,
ca un certificat de maturitate d e m o c r a t i c ă obţinut de electoratul
r o m â n şi eliberat în contul clasei sale politice.
Se p u n e deci p r o b l e m a d a c ă alternanţa reprezintă, în sine, un
test infailibil al democraţiei, d a c ă ea exprimă însăşi esenţa unui
sistem politic ce funcţionează d u p ă principii democratice. Logica
alternanţei politice presupune o majoritate puternică, constituită
d u p ă principiul winner-take-all. într-o astfel de logică, majori­
tatea îşi asigură controlul legislativului, formează integral autori­
tatea executivă, c o l o n i z e a z ă î n t r e a g a administraţie centrală, pe
scurt, îşi însuşeşte totalitatea puterii. Opoziţiei, exclusă sistematic
din toate instanţele în care se iau deciziile privitoare la interesul
public, nu-i r ă m â n e decât să exercite, în m o d ireconciliabil, o
funcţie critică, în aşteptarea m o m e n t u l u i în care, la r â n d u l ei, va
lua în posesie instituţiile statului.
U n a s e m e n e a ideal-tip d e funcţionare a u n e i d e m o c r a ţ i i
reprezentative, ilustrat cu p r e c ă d e r e de r e g i m u l politic britanic,
presupune însă cel puţin două precondiţii, nu numai esenţiale, dar
şi îngemănate: existenţa unui sistem bipartizan stabil, în care cele
d o u ă partide prinse în j o c u l alternanţei să fie legate u n u l de
celălalt printr-o relaţie de î n c r e d e r e . P r a c t i c a c o n s t i t u ţ i o n a l ă îi
îngăduie partidului ieşit î n v i n g ă t o r în alegeri să o c u p e absolut
toate poziţiile de c o m a n d ă şi de control t i m p de cinci, z e c e ,
cincisprezece sau chiar m a i mulţi ani, d e o a r e c e p a r t i d u l c a r e a
pierdut are certitudinea că, d u p ă cinci, zece, cincisprezece ori m a i
Y. 1
Guy HERMET, Les desenchantemenls de la liberie. La sorlie des
diclalures dans les annees '90, Fayard, Paris, 1993, p. 8.
195
mulţi ani, când opţiunea electoratului îi va fi în sfârşit favorabilă,
se va instala la rândul său, cu aceeaşi exclusivitate, în condiţia de
majoritate g u v e r n a m e n t a l ă . De aceea, opoziţia nu are niciodată
interesul să fie „ c o n s t r u c t i v ă " , p e n t r u că o r i c e influenţă asupra
treburilor p u b l i c e îi este refuzată din principiu. Singura m e n i r e
raţională a opoziţiei ar fi a c e e a de a-i convinge pe alegători, prin­
tr-o critică ireductibilă şi energică a tuturor actelor de guvernare,
că majoritatea nu le merită încrederea şi că, la următorul scrutin,
voinţa urnelor ar trebui să o a d u c ă pe ea la putere.
A l t e r n a n ţ a p o l i t i c ă este posibilă, într-o formulă atât de
radicală, în sistemul Westminster-Whitehall, pentru că nici un act
de guvernare, chiar d a c ă a fost fixat într-o formă legislativă, nu
devine ireversibil. Parlamentul britanic este, în permanenţă şi fără
nici o restricţie, un c o r p politic s u v e r a n dotat cu depline puteri
şi cu libertatea de a uza de ele: orice instituţie, orice lege, orice
m ă s u r ă administrativă poate fi suprimată oricând, fără a fi nevoie
de majorităţi speciale sau de consultarea cetăţenilor.
N u m a i u n sistem p o l i t i c c a p a b i l s ă p r o d u c ă majorităţi
puternice, întemeiat pe încrederea reciprocă a partidelor şi lipsit
de constrângerea unei legi fundamentale c h e m a t ă să fixeze pentru
mai multe generaţii limitele în care libertatea voinţelor are dreptul
de a se manifesta în m o d legitim, p o a t e funcţiona după principiul
alternanţei în aşa fel încât exigenţele democraţiei reprezentative
să fie global satisfăcute.
Căci, redusă la ultima ei expresie, alternanţa devine sinonimă
cu excluderea. Or, d a c ă nu există certitudinea că această exclu­
d e r e nu este d e c â t t e m p o r a r ă şi ciclică, că ea nu conferă celor
r ă m a ş i la p u t e r e posibilitatea de a lua decizii irevocabile, d a c ă
ea nu se p e t r e c e în sânul u n e i elite care, oricât ar fi de divizată
politic, împărtăşeşte totuşi o credinţă indefectibilă într-un n u m ă r
de valori c o m u n e , atunci alternanţa trebuie considerată ca fiind
inacceptabilă, t r a n s f o r m â n d u - s e într-un d u ş m a n redutabil al
democraţiei.
196
Practica coaliţilor restrânse
D e altminteri, d e m o c r a ţ i i l e c o n t i n e n t a l e c e l e m a i stabile
funcţionează într-un sens cu totul p o t r i v n i c principiului alter­
nanţei. Astfel, în calitate de „ d e m o c r a ţ i i consociaţionale", Belgia,
Olanda, L u x e m b u r g , Elveţia sau A u s t r i a sunt a d m i n i s t r a t e , de
câteva decenii, de g u v e r n e de „largă c o a l i ţ i e " (grand coalition)
a căror m i s i u n e este, prin l i m i t a r e a sau chiar e l i m i n a r e a p r o c e ­
deelor instituţionale de excludere a minorităţilor, tocmai să garan­
teze o cât m a i j u s t ă reprezentare a forţelor politice semnificative
în instanţele de decizie ale statului 1 .
R e g i m u l politic r o m â n e s c s-a organizat, d u p ă alegerile din
27 septembrie 1992, ca un sistem hibrid, în care vocaţia clară a
alternanţei convieţuieşte cu a n u m i t e e l e m e n t e de consociaţiona-
litate. Aceasta din u r m ă s-ar caracteriza, din perspectiva analizei
întreprinse de Arend Lijphart, prin patru trasatori majore: guvern
dc largă coaliţie; autonomie pentru grupurile minoritare în cadrul
unui efort g e n e r a l de d e s c e n t r a l i z a r e ; drept de v e t o al m i n o r i -
lăţilor în chestiunile politice f u n d a m e n t a l e ; m o d de scrutin
proporţional.
î n c e r c â n d să l o c a l i z ă m trăsăturile de m a i sus pe c h i p u l
d e m o c r a ţ i e i r o m â n e ş t i , se c u v i n e să o b s e r v ă m , m a i întâi, că
guvernele formate în n o i e m b r i e 1992 şi d e c e m b r i e 1996 se
prezintă m a i degrabă drept „ g u v e r n e d e coaliţie r e s t r â n s ă " c u
slabă reprezentativitate socială, în v r e m e ce g u v e r n u l P o l u l u i
Democrat Social din R o m â n i a format în decembrie 2 0 0 0 de către
P D S R cu participarea marginală şi t e m p o r a r ă a P U R şi P S D R 2 a
preferat v a r i a n t a susţinerii p a r l a m e n t a r e d e către U D M R u n e i
formule de coaliţie cu organizaţia m a g h i a r ă .
Pentru a a r g u m e n t a această afirmaţie, să c o m p a r ă m , pentru
alegerile din 1992 şi 1996, c a r e au p r o d u s g u v e r n e de coaliţie,
1
Arend LIJPHART, Democracy in Plural Socielies. A Comparative
Exploration, Yale University Press, New Haven and London, 1977, pp. 25-47.
2
Ponderea electorală a PUR şi PSDR la alegerile din 2000 nu poate fi
măsurată direct, candidaţii acestor partide fiind plasaţi, în fapt, pe listele PDSR.
I Jlterior, PSDR a fuzionat cu PDSR, iar PUR şi-a retras oficial sprijinul acordat
guvernului.
197
raporturile n u m e r i c e dintre totalul cetăţenilor cu drept de vot (T,), cetăţenilor cu drept de vot, în special ca efect al absenţei de la
cifra totală a c e t ă ţ e n i l o r p r e z e n ţ i la u r n e ( T 2 ) , n u m ă r u l total al urne a circa un sfert din electorat. M a i grav însă, doar în j u r de
voturilor validate de către Birourile Electorale ( T 3 ) şi totalitatea 7 5 % din cei care au participat la alegeri au sprijinit prin votul lor
sufragiilor întrunite de partidele care au depăşit p r a g u l electoral aceste p a r t i d e . Altfel spus, u n u l din p a t r u sufragii a r ă m a s fără
reprezentare p a r l a m e n t a r ă , fie din raţiuni p r o c e d u r a l e (buletine
de 3% şi au obţinut mandate în cele d o u ă C a m e r e ale
anulate), fie pentru că a fost încredinţat unei formaţiuni politice
Parlamentului ( T 4 ) :
care nu a trecut p r a g u l de 3 % . S i s t e m u l electoral r o m â n e s c se
27 septembrie 1992 3 noiem brie 1996
înscrie astfel, alături de cele din Rusia, B u l g a r i a şi Polonia, în
Senal Cameră seria celor m a i performante dispozitive tehnico-juridice de irosire
Senal Cameră

16 380 663 17.218.654 17.218.654 a voturilor 1 .

T, 16.380.663
13.088.388 Rafinând aceste date la n i v e l de c i r c u m s c r i p ţ i e pentru
12.496.430 12.496.430 13.088.388
T2 alegerile din 1996, s-ar p u t e a a d ă u g a că cetăţenii c a r e au
10,591.017 12.287.671 12.238.746
T 10.964,818 participat la scrutin şi al căror vot a fost considerat valabil nu au
3
8.706.667 10.239.125 10.049.643 ales în m o d direct, pe listele p r o p u s e , potrivit legii, de către
9.308.277
partide şi coaliţii în fiecare c i r c u m s c r i p ţ i e electorală decât
în procente, raporturile dintre voturile efective faţă de totalul 4 0 , 5 5 % dintre senatori (58 din 143) şi d o a r 6 8 , 5 9 % dintre
cetăţenilor c u drept d e v o t ( V , ) , v o t u r i l e valabil e x p r i m a t e din deputaţi (225 din 328). Cetăţenii nu şi-au d e s e m n a t nemijlocit
numărul total al cetăţenilor cu drept de vot ( V 2 ) , voturile p e n t r u decât 283 din totalul de 4 6 1 de aleşi (fără a socoti cele 15
partidele care au depăşit pragul electoral din totalul cetăţenilor cu mandate cuvenite minorităţilor potrivit art. 4 din Legea 68/1992),
drept dc vot (V,), voturile p e n t r u partidele care au depăşit pragul adică doar 6 1 % . C u m legea electorală păstrează tăcerea cu privire
electoral din totalul alegătorilor prezenţi la u r n e ( V 4 ) şi voturile la modul de alocare a voturilor neatribuite în p r i m ă instanţă, restul
pentru partidele care au depăşit pragul electoral din totalul de m a n d a t e a fost repartizat p a r t i d e l o r de către m a t e m a t i c i e n i i
voturilor valabile (V 5 ) s-ar prezenta astfel: Biroului Electoral Central după o formulă algebrică de tip Hondt,
d a r a cărei m e t o d ă de calcul r ă m â n e confidenţială atât p e n t r u
27 septembrie 1992 3 noiemlme 1996 alegători, cât şi pentru candidaţi. Cu alte cuvinte, n u m a i trei din
Cameră Senat Cameră cinci senatori şi deputaţi au fost p r o d u s u l voinţei electoratului,
Senat
76,01% ceilalţi doi fiind rezultatul interpretării m a t e m a t i c e a acestei
76,28% 76,28% 76,01%
v, voinţe la nivelul circumscripţiei naţionale.
' 64,65% 71,36% 71,07%
66,93% Să v e d e m a c u m în ce fel s-au reflectat aceste p r o c e n t e în
53,15% 59,46% 58,36% rezultatele obţinute cei m a i i m p o r t a n ţ i actori politici din 1996,
v3 56,82%
78,23% 76,78% raportând voturile acordate C D R şi P D S R la totalul cetăţenilor cu
74,48% 69,67%
drept de vot ( V 6 ) , apoi la totalul v o t u r i l o r e x p r i m a t e (V 7 ) şi,
82,20% 83,32% 82,11%
V
5
84,89% calculând, în sfârşit, p o n d e r e a m a n d a t e l o r alocate ( M ) :
-

Câteva observaţii simple se i m p u n imediat. La alegerile din

1992 si 1996. partidele reprezentate în Parlament nu s-au bucurat 1
Pierre MARTIN, „Modes de scrutin: mythes et realites", Commentaire,
S e laolaltă, d e c â t d c î n c r e d e r e a a sub 6 0 % din a n s a m b l u l 19/73,1996, p. 87.

199
198
 1
D e p u t a ţ i l o r n u m a i 3 5 , 3 3 % din alegătorii înscrişi p e liste şi
procente CDR procente PDSR 4 9 , 7 4 % din cei care au votat efectiv şi valabil .
2

1992 1996 1992 1996

Adevărul statistic înfăţişat de aceste p r o c e n t e ar trebui să fie
Cameră Smal Cameră Senal Cameră
Camera Senat
Senat citit de către p a r t i d e l e politice r o m â n e ş t i ca un î n d e m n la
13,29 21,9! 21,44 18,93 18,41 16,47 15,59
V
7
13.93 m o d e s t i e şi reţinere. D i n 1992 şi p â n ă în 2 0 0 0 , coaliţiile de
20,0! 30,70 30,17 28,29 27,72 23,08 21,52 guvernământ s-au întemeiat pe o bază electorală extrem de fragilă
V
S
20,16
34,26 34,31 28,67 26,53 şi pe o majoritate p a r l a m e n t a r ă p r o d u s ă exclusiv de m o d u l dc
M 23,77 24,01 37,06 35,57
... .. scrutin proporţional. Or, în d e m o c r a ţ i a reprezentativă, votul este
cel care trece drept m e c a n i s m u l capabil să confere legitimitate, în
Oricât de tulburător ar p u t e a părea acest lucru, formaţiunile
nici un caz algoritmul bine folosit.
politice aflate la c o m a n d a coaliţiilor care au guvernat R o m â n i a în
1992-1996 şi 1996-2000 nu s-au bucurat decât de sprijinul a unul P e n t r u a c o m p l e t a tabloul, să a c c e p t ă m că, î n c e p â n d cu
din cinci cetăţeni cu drept de vot şi au obţinut 3 0 % sau chiar m a i decembrie 2000, am avea din n o u de-a face cu o coaliţie, de data
puţin din sufragiile valabil e x p r i m a t e . R e p r e z e n t a r e a proporţio­ aceasta nu restrânsă, ci implicită, în m ă s u r a în c a r e g u v e r n u l
nală a fost i n s t r u m e n t u l cu ajutorul căruia aceste formaţiuni au „ m o n o c o l o r " P S D este sprijinit î n P a r l a m e n t d e U D M R . D a c ă
izbutit, în condiţii de reprezentativitate destul de p r e c a r e , să c a l c u l ă m din n o u indicatorii T M ş i V 1 5 p e n t r u alegerile din 2 6
c o n t r o l e z e P a r l a m e n t u l . N u n u m a i partidele fruntaşe, d a r nici noiembrie 2000 3 , observăm că partidele şi coaliţiile care au trecut
măcar coaliţiile guvernamentale nu p o t revendica, prin u r m a r e , o pragul electoral de 5% şi respectiv 8% au reunit sufragiile a m a i
reprezentativitate în termeni sociali reali. puţin de j u m ă t a t e din n u m ă r u l cetăţenilor r o m â n i cu drept de vot.
Ca atare, d o a r u n u l din doi c e t ă ţ e n i au o o p i n i e p o l i t i c ă
Majoritatea parlamentară P D S R - P U N R - P R M - P S M (+ P D A R
reprezentată în Parlament.
în Senat) a susţinut, explicit sau implicit, guvernul din 1992 p â n ă
î n 1996 deşi n u r e a l i z a s e d e c â t 3 1 , 2 7 % din voturile cetăţenilor
înscrişi pe liste 1 şi 4 7 , 7 4 % din sufragiile valabil exprimate 2 pentru
Senat, iar în C a m e r a Deputaţilor 2 8 , 1 2 % din opţiunile cetăţenilor
cu drept de vot 3 şi 4 2 , 3 7 % din voturile validate 4 . u_ 2 6 noiembrie 2000
Senat Camera
La rândul ei, coaliţia C D R - U S D - U D M R a fost expresia unei
i— T, 17.699.727 17.699.727
majorităţi p a r l a m e n t a r e a p r o a p e la fel de slab î n r ă d ă c i n a t ă în T2 11.559.458 11.559.458
preferinţele electoratului. în S e n a t d o a r 3 6 , 1 6 % din cetăţenii cu 10.891.910
„ I i _ 10.839.424
drept de vot au acordat încredere celor trei coaliţii 5 şi 5 0 , 6 8 % din T4 8.719.823 8.327.082
alegătorii ale c ă r o r voturi au fost v a l i d a t e 6 , iar în C a m e r a

1
PDSR = 18,93%, PUNR - 5,43%, PRM = 2,57%, PSM = 2,13%, PDAR
= 2,21%.
2
PDSR = 28,29%, PUNR = 8,12%, PRM = 3,85%, PSM = 3,18%, PDAR
1
= 3,30%. CDR = 21,44%, USD = 9,18%, UDMR = 4 7 1 %
2
3
PDSR = 18,41%, PUNR = 5,12%, PRM = 2,58%, PSM = 2,01%. CDR = 30,17%, USD = 12,93%, UDMR = 6,64%.
d a t e l e ref
4
PDSR = 27,72%, PUNR = 7,72%, PRM = 3,90%, PSM = 3,03%. . . eritoare la alegerile din 2000 au fost preluate după
5
CDR = 21,91 %, USD = 9,39%, UDMR = 4,46%. l ristian PREDA, România posteomunistă şi România interbelică, Meridiane
6 Bucureşti, 2002, pp. 31-32, 47-49.
CDR = 30,70%. USD =13,16%, UDMR = 6,82%.

200
201
 Efectul pervers al reprezentării proporţionale
26 noiembrie-2Q00_
Cel de-al d o i l e a criteriu de c o n s o c i a ţ i o n a l i t a t e , respectiv
Senat ~r. i Camera
— — j 65.30% autonomia de acţiune a grupurilor minoritare - alcătuite pe criterii
v 65,30%
ţ — " — f 61.24% politice, confesionale, etnice, sexuale sau de altă natură - a fost
V
V
61,53%
!
v
î j — - 49,26% 47,06% p e r m a n e n t c e n z u r a t ă , d a c ă nu de-a d r e p t u l î m p i e d i c a t ă să se
!
V
3 .1
75,43% Z. i . 72,03% manifeste, în special datorită dezinteresului a p r o a p e u n a n i m , al
t! i V? 11 _ • 76,82% 1
4
!
:j
80,05% „ . — ' >
clasei politice şi al celor interesaţi deopotrivă, faţă de o descen­
V, tralizare autentică. C o m b i n a ţ i a d i n t r e c o n c e p ţ i a c e n t r a l i z a t o a r e
î n s c h i m b , i n d i c a t o r u l V 4 r ă m â n e î n limite c o m p a r a b i l e c u de tip j a c o b i n asupra rolului statului şi definiţia etnică a naţiunii,
aşa c u m este reflectată chiar de Constituţia din 1 9 9 1 , constituie
cele din 1992 şi 1996. Altfel spus, un sfert din cetăţenii prezenţi
ingredientele clasice ale unei r e ţ e t e p o l i t i c e m e n i t e să zădăr­
la urne şi-au irostit, ca şi în trecut, votul. Tot atât de constantă este n i c e a s c ă orice efort de a u t o n o m i z a r e , în sensul u n u i p l u r a l i s m
şi slaba reprezentativitatc în t e r m e n i sociali reali a partidului de autentic, a societăţii civile.
guvernământ: în ceea ce priveşte descentralizarea, i n c o m p l e t asimilată ca
principiu c o n s t i t u ţ i o n a l p â n ă l a r e v i z u i r e a d i n 2 0 0 3 ' , e a este
• U~—
26 noiembrie 2000 _ drastic limitată în practica instituţională prin capacitatea prefec-
•-•- UDMR
PDSR Z3 mlui, în calitate de reprezentant al guvernului în j u d e ţ e , de a ataca
I i Camera I . Senat Camera
Senal i ca/ în faţa instanţei de c o n t e n c i o s a d m i n i s t r a t i v orice act al autori­
v 22,82% " " ] ' 22,42% I 4,24%
'
4,16%
~A

tăţilor autonomiei locale, atac ce suspendă dc drept acfttl respectiv

v. 34,95% t 34.33% j 6.49"',, 6,37% I
(art. 123, alin. 5). Sau, altfel formulat, dreptul este î n t o t d e a u n a
46,42°/ ! 44,92% L 1'8,S7% j *7 000/
7,o2yo
şi în m o d d i s c r e ţ i o n a r de p a r t e a g u v e r n u l u i . în plus, chiar şi
revizuită, Constituţia refuză să facă v r e o diferenţă de natură între
P D S R a fost v o t a t de a p r o x i m a t i v u n u l din cinci r o m â n i stat, întrupat în administraţia centrală şi formele de autoguvernare
titulari ai drepturilor electorale şi de u n u l din trei alegători care locale ale cetăţenilor; acest refuz este dublat chiar de o confuzie:
s-au deplasat la urne. Cu toate acestea, chiar în acest cadru precar, instituţia prefectului, reprezentant al autorităţii centrale a statului
situaţia lui s-a î m b u n ă t ă ţ i t în r a p o r t cu 1992 cu circa patru este r e g l e m e n t a t ă în secţiunea d e d i c a t ă a d m i n i s t r a ţ i e i p u b l i c e
p r o c e n t e , iar faţă de 1996 cu şapte p r o c e n t e şi j u m ă t a t e . De locale. M a i m u l t chiar, orice e v e n t u a l ă v o c a ţ i e legislativă a
asemenea, r a n d a m e n t u l transformării voturilor în m a n d a t e a fost, a u t o n o m i i l o r locale este interzisă pentru viitor prin p r e v e d e r e a
pentru acest partid, superior performanţelor anterioare. constituţională restrictivă conform căreia Parlamentul este „unica
în concluzie, arcul parlamentar P D S R - U D M R care a sprijinit autoritate legiuitoare a ţării" (art. 6 1 , alin 1).

în decembrie 2000 formarea guvernului minoritar condus de
Adrian N ă s t a s e d e ţ i n e a l a î n c e p u t u l legislaturii 5 4 , 9 9 % d i n
mandatele dc senator şi 5 2 , 7 4 % d i n locurile C a m e r e i Deputaţilor,
î n v r e m e c e n u p u t e a r e v e n d i c a d e c â t 2 7 % d i n preferinţele
c e t ă ţ e n i l o r r o m â n i ş i circa 4 1 % d i n voturile p a r t i c i p a n ţ i l o r l a
scrutin.
*
Apoi, pentru a ajunge la al treilea criteriu evocat de Lijphart,
minorităţilor politice le-a fost sistematic refuzat dreptul de veto
în privinţa m a r i l o r decizii instituţionale. E x e m p l u l cel m a i fla-
1
Art. 119 din textul din 1991 menţiona doar principiile „autonomiei
locale" şi „descentralizării serviciilor publice"; reformulat în 2003, art. 120
menţionează la alin. 1 „descentralizarea" fără a-i da însă un conţinut.

203
202
grant şi m a i sintetic este cel al Constituţiei din 1991, a d o p t a t ă cu
toate că 18,66% din m e m b r i i A d u n ă r i i Constituante (95 din 509)
au votat împotriva textului sprijinit de guvern.
în sfârşit, singura trăsătură reală de consociationalitate pare
să fie m o d u l de scrutin p r o p o r ţ i o n a l , aplicat în R o m â n i a la ale­
gerile de Ia 20 m a i 1990, 27 septembrie 1992, 3 noiembrie 1996
şi 26 n o i e m b r i e 2 0 0 0 . M o t i v e l e m ă r t u r i s i t e în v i r t u t e a c ă r o r a
legiuitorul a o p t a t p e n t r u r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă în cazul
alegerilor g e n e r a l e sunt în p r i n c i p a l d o u ă : tradiţia r o m â n e a s c ă
interbelică şi convingerea potrivit căreia, în comparaţie cu siste­
mul majoritar, proporţionalitatea duce la o reprezentare m a i justă
a principalelor curente de opinie dintr-o societate.
M o d u r i l e d e scrutin p r o p o r ţ i o n a l e s e c a r a c t e r i z e a z ă p r i n
aceea că au nu n u m a i efecte proporţionale, dar şi o finalitate p r o ­
porţională, e l e c o m p o r t â n d u n a l g o r i t m î n t e m e i u l căruia j u s t a
proporţie dintre voturile obţinute şi mandatele atribuite trebuie să
fie garantată în v e d e r e a realizării unui pluralism al reprezentării
politice; în schimb, m o d u l de scrutin majoritar este lipsit de fina­
litate, fiind doar o tehnică de atribuire a mandatelor parlamentare 1 .
Scrutinul majoritar c o r e s p u n d e , d e regulă, u n o r sisteme d e
alternanţă politică, iar cel proporţional u n o r sisteme de cooperare
partizană în cadrul coaliţiilor g u v e r n a m e n t a l e . N u m a i că logica
efectului de proporţionalitate cere ca aceasta să se regăsească nu
n u m a i în P a r l a m e n t , dar şi la nivel executiv. P r o p o r ţ i o n a l i t a t e a
trebuie să fie o trăsătură a puterii, nu d o a r u n a a reprezentării.
Rareori însă efectul de proporţionalitate este instituţionaîizat p â n ă
la capăt, c u m se î n t â m p l ă în Constituţia provizorie sud-africană
din 1994 care dă dreptul partidelor care au obţinut p e s t e 5% din
voturi nu n u m a i să fie r e p r e z e n t a t e în P a r l a m e n t , dar chiar să
participe la guvernare 2 .
într-adevăr, r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă se d o v e d e ş t e , în
ultimă instanţă, fără consecinţe în planul politicilor d a c ă nu d u c e
la guverne de largă coaliţie. C a r e este în fond deosebirea între a
nu fi ascultat în afara P a r l a m e n t u l u i şi a nu fi c o n s u l t a t în
interiorul acestuia. în R o m â n i a posteomunistă, adversarul politic
1
Pierre MARTIN, op. cit., p. 86.
2
IBIDEM, p. 9 1 .
204
este, de regulă, înfrânt în Parlament, nu în alegeri. într-un sistem
proporţional, reprezentarea parlamentară a minorităţii devine
inutilă dacă opinia acesteia este sistematic şi făţiş ignorată. Atâta
timp cât nu participă la decizii şi la elaborarea politicilor, statutul
p a r l a m e n t a r sau extra-parlamentar al u n u i partid r ă m â n e teoretic
indiferent. Autoritatea efectivă a respectivului partid este la fel de
redusă. D o a r autoritatea sa simbolică diferă de la un statut la altul
şi, fireşte, condiţia p e r s o n a l ă a oligarhiilor de partid, m a i puter­
n i c e - în ochii propriilor militanţi şi ai publicului - atunci c â n d se
află în P a r l a m e n t d e c â t în situaţia în c a r e nu i z b u t e s c sa o b ţ i n ă
nici un mandat.
D e ş i g u v e r n e l e r o m â n e ş t i p o s t e o m u n i s t e sunt formate d e
P a r l a m e n t e alese prin m o d u l d e scrutin p r o p o r ţ i o n a l , p r a c t i c a
constituţională a adoptat fără e c h i v o c logica majoritate/opoziţie
c a r e c a r a c t e r i z e a z ă structural r e g i m u r i l e politice ce r e c u r g la
serviciile scrutinului majoritar. Utilizarea oportunistă a sistemului
electoral î m p o t r i v a efectului d e c o n s e n s ş i c o n t i n u i t a t e p e c a r e
acesta îl p r e s u p u n e p o a t e fi socotită s e m n u l u n u i clar deficit de­
mocratic. Acest deficit se manifestă prin lipsa încrederii imperso­
nale care trebuie sa d o m n e a s c ă între participanţii la viaţa publică,
ca şi prin situarea legitimităţii d e m o c r a t i c e exclusiv la nivel
electoral.
Scrutinul majoritar: o simulare
Pentru a încerca să ne a p r o p i e m nu d o a r de cauzele acestui
deficit, ci şi de motivele pentru c a r e partidele aflate la p u t e r e în
R o m â n i a d u p ă 1990 l-au alimentat în p e r m a n e n ţ ă , să simulăm, cu
titlu e x p e r i m e n t a l , raportul d i n t r e r e z u l t a t e l e c e a r f i p u t u t f i
obţinute p r i n scrutin majoritar şi cele oferite de r e p r e z e n t a r e a
proporţională. în acest scop, am ales scrutinul din 1996 p e n t r u că
prezintă o m a i m a r e diversitate a actorilor politici reprezentaţi şi
un m a i mare echilibru între aceştia. P o a t e că astfel v o m reuşi să
s e s i z ă m care d i n c e l e d o u ă s i s t e m e este m a i avantajos p e n t r u
205
partidele româneşti, atât în funcţie de ponderea acestora, cât şi de
majoritar la p r o p o r ţ i o n a l , 2.368.305 voturi, adică a p r o x i m a t i v
obiectivele lor strategice extra-electorale. 2 7 % din totalul sufragiilor.
La 2 iunie 1996, de exemplu, electoratul a utilizat simultan
C o n c l u z i a acestei simulări era previzibilă: r e p r e z e n t a r e a
ambele procedee: votul majoritar în d o u ă tururi, în circumscripţii
p r o p o r ţ i o n a l ă difuzează voturile, în t i m p ce sistemul majoritar
uninominale, pentru alegerea primarilor şi cel proporţional de listă
favorizează partidele m a i puternice, menajând totuşi un loc relativ
pentru desemnarea consilierilor locali şi judeţeni. Sa alăturăm deci,
important p e n t r u candidaţii i n d e p e n d e n ţ i cu o solidă notorietate
în cifre absolute şi în procente 1 , scorurile principalelor partide aşa
locală. D u p ă c u m se ştie, candidaţii disidenţi, c ă r o r a statele
c u m au rezultat din cele două modalităţi paralele de vot 2 :
majore de partid le-au retras încrederea, au şanse de câştig n u m a i
în circumscripţii u n i n o m i n a l e .
Alegeri pentru desemnarea Alegeri pentru desemnarea
primarilor consilierilo - judeţeni Nu toate partidele puternice sunt însă uniform avantajate de
Formaţiunea
(sistem majoritar) (sistem pro)iov tionaţ) sistemul proporţional r o m â n e s c . Astfel, calculul redistribuirilor,
cifre procente cifre procente
bazat pe m e t o d a H o n d t , a avut efectul c e l m a i d r a m a t i c a s u p r a
2.712.852 26,27% CDR 1.667.417 19,53%
16,28% performanţelor electorale ale P D S R , influenţând s p e c t a c u l o s
2.713.095 26,28% PDSR 1 1.390.225
USD 962.719 " 11,27% evoluţia raporturilor dintre voturile obţinute de acesta în 1996 şi
1.353.406 13,11%
431.372 4,18% UDMR 602.561 7,06% 2000 faţă de 1992, luat ca p u n c t de reper (V) şi m a n d a t e l e ce i-au
412.50S 4,00% PUNR 461.447 5,40% fost atribuite ( M ) :
148.750 : 1.44% PRM i 344.056 4,03%
PDSR 1992 1996
787588" r 7.60% • Independenţi i 303.469 f 3,55%
Senat Camera Senat +/- Camera +/-
y — 3.102.201 To7577olT "2.836.017" -266.190 2.633.860 - 381.843"
Se p o a t e lesne constata că, d a c ă alegerile generale legislative 49 117 41 -8 91 -26" "
ar fi avut loc la 2 iunie şi s-ar fi desfăşurat pe b a z a scrutinului
majoritar în două tururi, p o n d e r e a deputaţilor şi senatorilor PDSR 2000

U D M R , P U N R ş i P R M a r f i fost m a i m i c ă d e c â t î n cazul unei Senat +/- Camera +/-

reprezentări p r o p o r ţ i o n a l e : c e l e trei p a r t i d e n-ar fi a d u n a t V

4M02ÎT + 938.011 3.968.464 + 952.756

împreună decât 9,62% din totalul voturilor valabil exprimate faţă
de 16,49%, pierzând, aşadar, 4 1 5 . 4 3 4 voturi. D i m p o t r i v ă , votul
majoritar uninominal ar fi adus, în plus faţă de scrutinul de listă,
1.322.170 voturi pentru P D S R (adică un spor relativ de 48,73%),
1.045.431 voturi p e n t r u C D R ( u n spor d e 3 8 , 5 3 % ) ş i 3 9 0 . 6 8 7
voturi p e n t r u U S D (un spor de 2 8 , 8 6 % ) . A c e s t e trei formaţiuni
cel m a i bine clasate au p i e r d u t laolaltă, prin t r e c e r e a de la
' Datele alegerilor de la 2 iunie şi 3 noiembrie 1996, ca şi cele de la 27
septembrie 1992, sunt preluate după procesele verbale comunicate de Biroul
Electoral Central.
2 deputaţi, aleşi fiecare de 25.072 cetăţeni.
Am ales rezultatele votului pentru Consiliile judeţene pentru că s-au
desfăşurat în circumscripţiile folosite şi la alegerile legislative, valoarea lor de
simulare fiind deci mai ridicată decât cea a alegerilor pentru Consiliile locale.
M 65 + 16 155 + 38 J ". 1
O p i e r d e r e de n u m a i 2 6 6 . 1 9 0 de v o t u r i a costat P D S R în
1996 opt locuri de senator şi un m i n u s de 381.848 de voturi i-a
scăzut numărul deputaţilor cu douăzeci şi şase. Ceea ce înseamnă
că un loc de senator pierdut v a l o r e a z ă 3 3 . 8 7 3 de voturi, iar un
m a n d a t de deputat m a i puţin echivalează cu 14.686 de voturi. în
schimb, un câştig de 938.011 sufragii în 2 0 0 0 a v a l o r a t 16
m a n d a t e de senator în plus, adică 58.625 de voturi p e n t r u un
m a n d a t , şi un spor de 952.756 de voturi a adus P D S R 38 de
Pentru comparaţie, să privim tabelul creşterii în voturi şi în
m a n d a t e a C D R în 1996 faţă de 1992, care a o b ţ i n u t un l o c

206 207
s u p l i m e n t a r de senator cu 82.176 voturi şi u n u l de d e p u t a t cu
1992 1996 ,
37.879 de voturi:
Senat Camera ! Senat "j
+/
~ ! Camera ~~7 +A
!. 139.033 1.108.500 ! 1.617.384 + 478.381 ! 1.582.231 + 474.269
18 "... 4 3 Z I I ,.~2'1", +X-.' ] * 53 "+,10 :
CDR 1992 1996
Senat Camera Senat V- L Camera +/-
V 2.210.722 2.177.144 3.772.084 + 1.561.362 3.692.321 + 1.515.177 Fiecare loc d e senator d o b â n d i t d e U S D î n p l u s faţă d e F S N
M ' 34 82 "53 1 19 122 ~ +40 a cerut 95.670 de voturi, cu 13.000 m a i m u l t decât a avut n e v o i e
C D R , iar fiecare mandat de deputat suplimentar a fost câştigat cu
47.426 de voturi, adică cu 10.000 peste n o r m a de creştere a C D R .
Să a d ă u g ă m , în sfârşit, d a t e l e u n u i partid, P U N R , care a
scăzut în 1996 în preferinţele electoratului:
N o r m a r e a l ă de r e p r e z e n t a r e a fost, la alegerile din 3
n o i e m b r i e 1996 d e pildă, d e 85.228 d e voturi v a l i d e p e n t r u u n
senator şi de 37.313 voturi valabil exprimate p e n t r u un deputat. I PUNR ~ Senat 1992" " j
j Camera JSenat_ 1 V9- 9 6
Camera +/-
Strict aritmetic, P D S R ar fi trebuit să piardă d o a r patru locuri de V 890.410 1 839.586 !
518.962 - 371.448 533.348 " -306.238
senator şi în j u r de zece m a n d a t e de deputat. Jocul proporţiona- M - - ,4 ' 3 ( ) :f- 7 1
~_\% - 12'
lităţii, aşa c u m este aplicat în sistemul electoral r o m â n e s c , a făcut
ca, pentru partidele aflate la vârf, pierderea să fie de aproximativ
Se constată că P U N R a rămas fără un loc de senator la fiecare
trei ori m a i costisitoare în voturi d e c â t câştigul, t e n d i n ţ ă ce s-a
53.064 voturi pierdute (cu circa 20.000 în plus faţă de P D S R ) şi
verificat şi în performanţele P D S R la alegerile din 2000.
Iară un m a n d a t de deputat la 25.519 voturi în m i n u s (o cădere cu
în Senatul ales în 1996, C D R şi P D S R au fost despărţite de
10.000 de voturi m a i lentă decât c e a suferită de P D S R ) .
936.073 de voturi, materializate într-o diferenţă de 12 locuri, ceea
în mare, la 100.000 de alegători care le-au retras încrederea
ce revine la o n o r m ă de reprezentare de 73.006, inferioară cu
în 1996, P D S R a r ă m a s fără 3 senatori şi fără 7 deputaţi, iar
12.000 celei naţionale. în C a m e r a Deputaţilor, 1.058.461 de vo­
P U N R cu 2 senatori şi 4 d e p u t a ţ i m a i puţin. D i m p o t r i v ă , la
turi separau cele d o u ă formaţiuni, adică 34.143 voturi pentru fie­
500.000 d e electori suplimentari c a r e le-au a c o r d a t votul, C D R
care din cele 31 de m a n d a t e deţinute de C D R în plus faţă de
a obţinut 6 m a n d a t e de senator şi 14 de deputat, iar U S D doar 5
principalul partid de opoziţie de atunci; prin urmare, deputaţii care
şi respectiv 10.
asigurau întâietatea C o n v e n ţ i e i fuseseră aleşi şi ei pe b a z a u n e i
S-ar p u t e a s p u n e , cu titlu de r e g u l ă p r o v i z o r i e şi o a r e c u m
n o r m e de reprezentare inferioară celei reale. A c e s t e n o r m e , atât
rudimentară, c ă p e n t r u partidele m a i b i n e plasate î n c l a s a m e n t
cele reale, cât şi cele „de s e p a r a r e " erau o r i c u m de d o u ă ori m a i
câştigul este, proporţional, m a i uşor şi scăderea m a i abruptă, în
mici decât cele prevăzute de art. 3 al Legii 68/1992, adică 70.000
v r e m e ce partidele aflate în plutonul de mijloc şi inferior plătesc
de locuitori pentru un deputat şi 160.000 pentru un senator.
m a i ieftin pierderile dar cresc cu eforturi m a i mari.
S ă v e d e m d a c ă regularităţile p e c a r e le-am surprins p â n ă
D a c ă am încerca să transpunem, printr-un exerciţiu teoretic,
a c u m sunt confirmate de evoluţia formaţiunilor politice aflate în
rezultatele alegerilor legislative din 1996 în m o d u l dc scrutin
1996 în p a r t e a de mijloc a c l a s a m e n t u l u i , m a i întâi cu ajutorul
majoritar, ar trebui, pe b a z a indicatorilor simulării pe care am
rezultatelor înregistrate d e F S N / U S D , c a r e şi-a î m b u n ă t ă ţ i t
făcut-o p e n t r u alegerile locale şi i g n o r â n d , fireşte, atât m i z a
performanţa:

209
208
scrutinelor, cât şi efectul de timp şi dintre 2 iunie şi 3 noiembrie reprezentarea proporţională „ p e r f e c t ă " este e x p r i m a t ă de relaţia
1996, s a t r e c e m î n contul P D S R u n spor î n voturi d e 4 8 , 7 3 % , p e y = x, u n d e y d e s e m n e a z ă raportul dintre m a n d a t e l e atribuite
s e a m a C D R u n spor d e 3 8 , 5 3 % ş i î n zestrea U S D u n spor d e partidului 1 şi c e l e atribuite p a r t i d u l u i 2, iar x raportul dintre
28,86%. înmulţind aceste p r o c e n t e cu numărul de voturi obţinute voturile a d u n a t e de partidul 1 şi cele adunate de partidul 2 ' .
pe liste şi divizând apoi s u m a prin n o r m a reală de r e p r e z e n t a r e F i e d e c i r a p o r t u l dintre m a n d a t e l e ş i voturile o b ţ i n u t e d e
( 8 5 . 2 2 8 de electori la un senator şi 3 7 . 3 1 3 la un d e p u t a t ) am C D R şi P D S R în 1992 şi 1996, atât în Senat, cât şi în C a m e r a
o b ţ i n e u r m ă t o a r e a configuraţie ipotetică a unui P a r l a m e n t ales deputaţilor
prin scrutin majoritar ( S ) :
: i y x y = x"
" "" !
Senat Camera Senat 1992 \ 1,32 1,40 n = 0,94
M S l. ~~f M • 1 ^ +
± J \ Camera 1992 \
+ 15 1,42 1,38 n = 1,02
CDR 53 61 ' +8 j ' ~ 122 \ 137 "
1 104 + 13 Senat 1996 \ 1,29 1,33 n = 0,96
PDSR ! 41 49 ! +8 91
23 2 4 ] +1 53 ! 54 +1 Camera 1996 \ 1,34 1,40 h = 0,95
USD

Variabilă de la o C a m e r ă la alta şi de la o a l e g e r e la alta,

Rezultatul este departe de a fi neaşteptat: partidele m i c i simt
avantajate de m o d u l de s c r u t i n p r o p o r ţ i o n a l ( U S D a o b ţ i n u t
a p r o a p e acelaşi n u m ă r d e m a n d a t e c u u n m i n u s d e 4 0 0 . 0 0 0 d e
voturi) şi defavorizează partidele mari.
D a c ă nu ar fi fost vorba despre o simulare, ci am fi avut de-a
face cu un scrutin ce s-ar fi desfăşurat în m o d real d u p ă principiul
majoritar, fenomenul de polarizare la vârf ar fi fost probabil încă
şi mai pronunţat. U D M R , P U N R şi P R M n-ar fi izbutit să obţină,
împreună, nici măcar cele 9 locuri de senator şi 33 de m a n d a t e de
deputat care le-ar fi revenit d u p ă î n s u m a r e a ipoteticelor rezultate
ale C D R , P D S R şi U S D .
Politica românească s-ar fi reorganizat d u p ă un m o d e l similar
celui g e r m a n , adică potrivit u n u i sistem p a r t i z a n d e a l t e r n a n ţ ă
moderată, c o m p o r t â n d „ d o u ă partide şi j u m ă t a t e " (Zweiundhalb-
parteiensystern) şi o r e p r e z e n t a r e p u n c t u a l ă a U D M R . într-un
a s e m e n e a context, U S D n-ar fi fost mai câştigată în m a n d a t e , d a r
puterea sa de decizie şi spaţiul său de m a n e v r ă ar fi fost p e s e m n e
m u l t m a i m a r i , p e n t r u c ă nici u n u l dintre c e l e d o u ă p a r t i d e
principale nu ar fi fost în m ă s u r ă să guverneze fără concursul ei.
Să ne î n t r e b ă m a c u m d a c ă reprezentarea proporţională, aşa
c u m este utilizată î n alegerile r o m â n e ş t i , a r e cel p u ţ i n m e r i t u l
fidelităţii faţă de finalitatea sa proporţională. Se c o n s i d e r ă că
abaterea n de la proporţionalitate este deci destul de r e d u s ă .
D i n t r e c e l e trei c a u z e care au r e p u t a ţ i a de a p r o d u c e efecte de
disproporţionalitate şi a n u m e : m ă r i m e a circumscripţiei electorale,
existenţa u n o r clauze de excludere şi translarea disproporţională 2 ,
cea din u r m ă este aproape neglijabilă în sistemul electoral r o m â ­
nesc, modalitatea de calcul fiind relativ bine calibrată m a t e m a t i c .
Dimpotrivă, s-a văzut l i m p e d e că pragul electoral impus de
lege, m a i întâi de 3%, apoi de 5%, se constituie într-un instrument
politico-artimetic care exclude de la dreptul de a fi reprezentaţi în
P a r l a m e n t în m e d i e 1 7 % din alegătorii ale căror voturi au fost
validate.
A d o u a distorsiune, tot atât de serioasă, este p r o v o c a t ă de
m a g n i t u d i n e a c i r c u m s c r i p ţ i i l o r electorale. S ă n e a m i n t i m c ă î n
1996 d o a r doi din cinci senatori şi n u m a i doi din trei deputaţi au
!
Rein TAAGEPERA, Matthew SOBERG SHUGART, Seats and Votes. The
Effecls and Determinante ofElectoral Systems, Yale University Press, New Haven
and London, 1989. pp. 167-168. Cristian PREDA, România posteomunistă şi
România interbelică, pp. 59-60 foloseşte o altă medodă de calcul, mai fină şi mai
dinamică; rezultatele sale sunt însă convergente cu cele obţinute de mine.
2
Giovanni SARTOR1, „The Influence of Electoral Systems: Faulty Laws
or Faulty Metfaod?", in Arend LIJPHART, Bernard GROFMAN, editors,
Electoral Laws and iheir Political Consequences, Agathon Press, New York,
1986, pp. 58-59.

210 211
fost aleşi la acest nivel. Nici un candidat P R M p e n t r u Senat n-a
reuşit, de pildă, să obţină atunci un m a n d a t direct. Redistribuirea
naţională a stabilit un raport aleatoriu între distribuţia teritorială
a rezultatelor finale ale p a r t i d e l o r şi preferinţele electoratului
dinte-o circumscripţie dată. Uniunii Democrate a Maghiarilor i-au
fost astfel repartizate m a n d a t e în z o n e în care nu există practic o
minoritate maghiară. Cu alte cuvinte, voinţa politică a cetăţenilor
care-şi exercită c o n c r e t d r e p t u l de vot în p r o p r i a lor c i r c u m ­
scripţie este completată şi corectată de o voinţă generală dedusă
pe baze m a t e m a t i c e .
în c o n c l u z i e , s-ar s p u n e că partidele cu vocaţie guverna­
mentală nu sunt formal avantajate de reprezentarea proporţională. CAPITOLULUI
Cu toate acestea, ele nu insistă de regulă p e n t r u s c h i m b a r e a
modului de scrutin, deşi ar avea puterea să o facă, iar o asemenea
modificare le-ar a d u c e un profit electoral evident. E v e n t u a l a Absenţa subiectului politic
introducere a v o t u l u i majoritar ar p u t e a d e c l a n ş a un p r o c e s de
restructurare a sistemului r o m â n e s c de partide într-un sens bipar-
tizau şi ar d u c e la instaurarea reală a alternanţei, pe care opinia
publică o socoteşte un criteriu de consolidare a democraţiei.
Perpetuarea alegerilor de liste pare să convină în continuare
formaţiunilor politice majore, în c i u d a dificultăţilor pe care ie
întâmpină în R o m â n i a guvernarea prin coaliţii. A c e s t p a r a d o x sc
explică prin rolul îndeplinit de p a r t i d e în r e g i m u l politic r o m â ­
nesc, ştiind că nu m o d u l de scrutin d e t e r m i n ă f o r m a r e g i m u l u i
după o relaţie de tip cauză-efect, ci, dimpotrivă, regimul este cel
care, potrivit p r o p r i e i sale n a t u r i şi în funcţie de obiectivele pe
care principalii actori politici d o r e s c să le atingă, a d o p t ă o
modalitate a n u m e de desfăşurare a alegerilor.
 Revoluţia de recuperare

în e p o c a triumfului i n d i v i d u a l i s m u l u i , dispozitivele de
putere se instalează, de obicei, d u p ă r e g u l a m o d e l u l u i teoretic,
adică potrivit u n u i inventar de b u n u r i sociale şi de simboluri pe
al căror enunţ se întemeiază moralitatea şi legitimitatea practicii
politice. D i n reţeta u n e i revoluţii nu p o a t e lipsi, în principiu, o
teorie r e v o l u ţ i o n a r ă ori un surogat a c c e p t a b i l al acesteia. De
aceea, inventarea u n u i cadru de referinţă la valori p a r e să fie o
cale privilegiată prin care consensul - ca d i m e n s i u n e obligatorie
a spaţiului politic m o d e m , fărâmiţat şi evacuat de funcţii simbo-
I ice „ t a r i " - poate fi înrădăcinat în subiectivitatea unei alegeri, a
unei anumite vocaţii de a exercita puterea.
în România, revoluţia a fost m o d e l u l social al delegitimării
totalitarismului, r e v o l u ţ i a a fost mijlocul p r i n care fostele elite
comuniste au procedat la reforma propriilor structuri şi ierarhii,
revoluţia a fost instanţa care le-a p e r m i s intelectualilor să se
impună ca unici purtători de cuvânt ai societăţii civile.
D a c ă procesul de democratizare ce însoţeşte orice trecere de
la un r e g i m autoritar la statul de d r e p t p o a t e fi descris ca o
instituţionalizare a nesiguranţei 1 , atunci revoluţia, ca rit major al
acestei treceri, este constrânsă să se p r e z i n t e drept o certitudine
instituţionalizată. Altfel spus, dincolo de probabila spontaneitate
a gesturilor de revoltă şi de improbabilele acţiuni provocatoare,

1
Aclam PRZEWORSKI, „Democray as a Contingent Outcome of
Conflicts", in Jon ELSTER, Rune SLAGSTAD, editors, Constituţionalism and
Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1988, p. 63.

215
revoluţia, aşa c u m românii au trăit-o în decembrie 1989, a fost, în
principal, un efort a n o n i m de sistematizare şi de raţionalizare a
1
lipsei proiectului politic al schimbării .
O revoluţie imaginată
Revoluţia r o m â n ă ţ i n e , m a i degrabă, d e d o m e n i u l imagi­
naţiei. Revolta străzii a fost rezultatul unui i m a g i n a r colectiv în
care a c u m u l a r e a tensiunilor, zvonurilor, disperării, iluziilor şi
nerăbdării a depăşit temperatura de fierbere. E m o ţ i a populară, cu
formele ei violente, s-a arătat c a p a b i l ă să r ă s t o a r n e un g u v e r n ,
să spulbere chiar un regim politic, dar nu a p r o d u s , de la sine, un
nou dispozitiv de putere. Ca şi în celelalte societăţi p o s t e o m u ­
niste, t r a n s f o r m a r e a de r e g i m a fost un fenomen profund
heteronom, căci euforia populară nu a fost cu adevărat însoţită de
o mobilizare socială şi nici nu s-a investit într-un proiect politic 2 .
Revoluţia este sistematică şi analitică, revolta este spontană
şi critică. R e v o l u ţ i a r e c u r g e la structuri şi instituţii, revolta se
î n t r u p e a z ă din gesturi şi c u v i n t e . R e v o l u ţ i a se n a ş t e la capătul
unei tactici combinatorii şi al u n u i calcul social al probabilităţii
schimbării de r e g i m , r e v o l t a se d e z l ă n ţ u i e atunci c â n d sunt
anulate logica prudenţei şi reflexul supravieţuirii. Revoluţia apar­
ţine elitelor, revolta este privilegiul societăţii.
Cei care se revoltă nu ajung niciodată la putere. Sunt folosiţi
uneori, în cazuri izolate şi atent verificate, pentru a da un lustru
de legitimitate grupului care se instalează la putere în u r m a unei
1 Bill LOMAX, „Impediments to Democratization in Post-Communist
Pertinente în acest sens sunt remarcile din Katherine VERDERY, Gail
KLIGM AN, „România after Ceauşescu: Post-Communist Communism", in Ivo
BANAC, editor, Eastern Europe in Revolution, Corneli University Press, Ithaca-
London. 1992, pp. 121-122, potrivit cărora nici una dintre cauzele deduse a
posteriori ale Revoluţiei din decembrie nu este suficientă pentru a-i explica
succesul; altfel spus, faptul că în România a avut loc o revoluţie rămâne, in
ultimă analiză, ireductibil raţional.
2
Stephen HOLMES, „Conceptions of Democracy in the Draft Constitu-
tions of Post-Communist Countries", in Beverly CRAWFORD, editor, Markets,
States, and Democracy. The Political Economy o) Post-Communist Transfor-
mation, Westview, Boulder, Co. and San Francisco and Oxford, 1995, p. 74.
216
revolte. în realitate, revoluţionarii sunt î n t o t d e a u n a „ d e p r o f e s i e "
şi nu-şi aleg n i c i o d a t ă strada ca t e r e n de luptă. Ei a t a c ă direct,
după o tehnologie proprie acţiunii politice şi cu un profesionalism
î n d e l u n g exersat, centrele puterii c ă r e i a vor să i se substituie.
Străzile răscolite de mulţimea revoltată nu asigură decât coloana
sonoră a unei acţiuni care se petrece în interiorul palatelor puterii.
Faptă a unei minorităţi răzvrătite, insurecţia din d e c e m b r i e
1989 a surprins nu n u m a i regimul, dar şi publicul deloc pregătit
pentru o schimbare dc structură a regulilor şi raporturilor sociale.
Aşteptând m e r e u o re-normalizare a orizontului cotidian, socie­
tatea p ă r e a că se r e s e m n a s e să v a d ă funcţia politică p r e l u a t ă ,
aparent definitiv, de către oligarhia de partid. Schimbarea nu s-a
situat la capătul u n u i p r o c e s revoluţionar, ci a fost m a i c u r â n d
punctul c u l m i n a n t al u n e i crize interne generalizate 1 .
C o m u n i s m u l nu a căzut, nu a fost doborât, ci, p u r şi simplu
şi cu un t e r m e n leninist, „a p u t r e z i t " 2 , s-a d e s c o m p u s . Sfârşitul
c o m u n i s m u l u i nu ar trebui deci gândit în categoriile voinţei sau
ale structurii, ci în cea a hazardului 3 .
Revoluţia r o m â n ă n-ar fi în sens strict decât o „non-revolu-
ţ i e " violentă, căci nu a dispus nici de o contra-elită revoluţionară,
nici de o teorie revoluţionară, nici de o organizare revoluţionară
şi nici de un proiect revoluţionar. Ca şi celelalte forme de demi­
tere a totalitarismului central şi est-european, revoluţia r o m â n ă
nu a fost produsul u n o r agenţi şi al u n e i a g e n d e revoluţionare, ci
4
şi-a produs ea însăşi agenţii şi a g e n d a .
1
East-Central Europe", in Gordon WIGHTMAN, editor, Parly Formation in
Easl-Cenlral Europe. Polilics in Czechoslovakia, Hungary, Poland, and
Bulgaria, Edward Elgar, Aldershot, 1995, p. 179.
2
Claus OFFE, Varielies of Transilion. The East European and Easl
German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, p. 134.
3
Catherine PERRON, Les pionniers de la democraţie. Elites politiques
locales tcheques el esl-allemandes, 1989-1998, Presses Universitaires de
France, Paris, 2004, p. 17.
4
Jon ELSTER, Claus OFFE, Ulrich K. PREUSS, Instituţional Design in
Post-Communist Societies. Rebuilding the Ship al Sea, Cambridge University
Press, Cambridge, 1998, p. 11.
217
 Revoluţia însăşi şi-a a d u s d e c i pe l u m e revoluţionarii. P r o ­ a n o n i m ă ş i v i d ă d e sens. D e fapt s i n g u r u l m o d e l t e o r e t i c care
cesul dc transmitere a puterii funcţiona, se pare, din plin şi fără p e r m i t e calificarea e v e n i m e n t e l o r d i n d e c e m b r i e 1989 d r e p t
obstacole majore începând chiar 22 d e c e m b r i e 1989, dar mişcă­ revoluţie e s t e p e r s p e c t i v a a g r e g ă r i i p s i h o l o g i c e : o s c h i m b a r e
rile de stradă ridicau p r o b l e m a e x t r e m de dificilă a legitimităţii violentă de r e g i m p o a t e lua o f o r m ă r e v o l u ţ i o n a r ă atunci c â n d
s i m b o l i c e şi a p r o c e d u r i l o r politice de l e g i t i m a r e a succesiunii „privarea r e l a t i v ă " - atât a maselor, cât şi a celor care aspiră la
regimului totalitar 1 . statutul de elită - de accesul la bunurile sociale cele mai apreciate
devine extrem de răspândită şi de intensă 1 .
Atunci, p u n e r e a în s c e n ă unei agresiuni invizibile, dar vio­
lente, imaginea televizată a unei ţări asediate de un inamic tară Distribuirea rapidă a câtorva b u n u r i sociale î n d e l u n g râvnite
n u m e şi fără chip, au dat conducătorilor post-revoluţionari a făcut ca revoluţia să p a r ă încheiată, iar obiectivele sale atinse:
nivelul de v i a ţ ă al p o p u l a ţ i e i se î m b u n ă t ă ţ i s e în c h i p e v i d e n t şi
posibilitatea de a se înfăţişa drept eroi ai pacificării, învingători ai
imediat, t e a m a se risipea, aparatele de represiune ale statului se
războiului civil şi apărători ai societăţii. Televiziunea a jucat, în
făcuseră a p r o a p e nevăzute, la vârf se instalaseră o a m e n i cu apa­
final, rolul de „teorie r e v o l u ţ i o n a r ă " sui generis a revoluţiei
renţă simplă, trecuţi prin p r o b a focului şi, m a i ales, g a t a să-şi
r o m â n e , cei care s-au p e r i n d a t prin studiouri în p r i m e l e zile
a s u m e responsabilitatea funcţiei politice, al cărei uz proprietarul
improvizându-se într-un fel de „contra-elită revoluţionară". Con­
său legitim, p o p o r u l suveran, îl pierduse demult, d a c ă 1-a avut cu
trolul televiziunii a d e p o s e d a t Partidul C o m u n i s t , în calitatea
adevărat vreodată.
acestuia de instituţie a imaginarului (în m ă s u r a în care deţinea
Drept u r m a r e , subiectului libertăţii politice şi civile c a r e este
monopolul ideilor şi credinţelor publice), de industria imaginarului,
societatea în a n s a m b l u l ei, i-a fost refuzată orice participare di­
de mijloacele de producţie ale politicii. Revolta culpabilizantă- din
rectă la realizarea propriului destin. P o a t e însă c i n e v a să se s i m t ă
pricina caracterului său minoritar, spontan şi accidental - a
responsabil faţă de o libertate la a cărei instaurare nu a fost c h e ­
locuitorilor Timişoarei şi a câtorva mii de bucureşteni disperaţi, a
m a t ? C u m să creezi o solidaritate în j u r u l valorilor libertăţii, în
devenit astfel „revoluţia noastră", „revoluţia întregului popor".
m o m e n t u l în care societatea nu a fost invitată la definirea lor?
Eliberată d e p r o p r i a identitate i d e o l o g i c ă printr-un asen­
Intelectualii şi ideologii societăţii civile n-ar fi trebuit deci,
timent general, stăpână pe m e t o d a de fabricaţie a politicii şi
în p r i m a p a r t e a anilor ' 9 0 , să se lase luaţi prin s u r p r i n d e r e de
întemeiată în m o d a p r o a p e ritual pe s â n g e - cel al şefului
indiferenţa şi chiar de ostilitatea cu care marele n u m ă r le-a întâm­
Partidului şi a sute de nevinovaţi - clasa c o n d u c ă t o a r e comunistă
pinat discursurile inspirate d e t e m a libertăţii. M a j o r i t a t e a n u s e
a evitat cu grijă schimbările de structură şi s-a angajat pe drumul,
grăbeşte să se solidarizeze în jurul unei libertăţi pe care a primit-o
foarte popular în primul m o m e n t , al reformelor limitate, m e n i t e
în dar şi de care nu se socoteşte responsabilă.
să r ă s p u n d ă exigenţelor imediate şi c o n c r e t e ale societăţii.
Această strategie succesorală a fost bine chibzuită, căci nici
un g r u p social nu m a i p u t e a r e v e n d i c a , de a c u m înainte, pater­ întoarcerea în Europa
nitatea unei revoluţii devenită naţională şi, pe cale de consecinţă,
1
Andrew ARATO, Civil Suciety, Constilulion, and Legitimacy, Rowan & D e m o c r a ţ i a n u f u n c ţ i o n e a z ă c a u n laborator a l virtuţilor
Littl'efield. Lanham, MD. 2000, p. 165 crede că evenimentele din decembrie pot cetăţeneşti, d u p ă c u m nici instituţiile statului n u sunt sanatorii
fi calificate drept o revoluţie în sens strict legal, în măsura în care vechea ordine pentru tratarea m a l a d i i l o r conştiinţei. D i m p o t r i v ă , starea de
juridica ar fi fost spontan abolită. Această ipoteză nu se confirmă însă, actele
1
legislative explicit sau implicit abrogate după Revoluţie fiind extrem de puţin Ted Robert GURR, Why Men Rebel, Princeton University Press,
numeroase. Princeton, N.J., 1970, pp. 334-337.

218 219
libertate a unei naţiuni este m ă s u r a solidarităţii dintre grupurile
politice, profesionale, culturale, etnice şi confesionale care
formează societatea.
N o u a p u t e r e publică nu îşi trăgea rădăcinile dintr-un aseme­
nea tip dc solidaritate, ci dintr-un substitut al acesteia, a n u m e
u n a n i m i t a t e a etică mistificatoare a u n e i m e n t a l i t ă ţ i colective
şlefuită de câteva decenii de totalitarism, o mentalitate scutită de
tensiuni şi accidente, capabilă să î m p o t m o l e a s c ă orice schimbare
neprevăzută. E m o ţ i a socială din d e c e m b r i e 1989 fusese imediat
turnată în albia u n e i expresii politice formalizate, c e a a
consensului naţional asupra marilor obiective ale tranziţiei, a unei
formule de guvernare pragmatică, plină de cuminţenie, fără valori
d e apărat ori d e p r o p u s , d a c ă e x c l u d e m u n a n i m i t a t e a , p a c e a
socială şi normalizarea.
Ca şi c u m n i m i c e x t r a o r d i n a r nu s-ar fi î n t â m p l a t în
d e c e m b r i e 1989, cetăţenii e r a u c h e m a ţ i la lucru şi invitaţi să
c o n s u m e în linişte r o a d e l e p l ă p â n d e ale m u n c i i lor. Intelectualii
şi noii ideologi ai societăţii civile - care nici nu pregătiseră
r ă s t u r n a r e a c o m u n i s m u l u i printr-o opoziţie semnificativă şi
colectivă, n i c i n u p a r t i c i p a s e r ă î n n u m ă r m a r e l a manifestaţiile
din 16-21 d e c e m b r i e 1989 - se găseau a c u m în faţa unei clase
c o n d u c ă t o a r e înnoite, a u n e i elite c o m u n i s t e r e f o r m a t e ' care,
sigură de un sprijin p o p u l a r larg, nu î n ţ e l e g e a să î m p a r t ă cu
altcineva accesul la resursele de putere ale statului, pentru că îşi
calculase profitul pe t e r m e n scurt şi mediu, iar orice partaj risca
să-i c o m p r o m i t ă achiziţiile.
Valorile c o n s t i t u i e î n s ă a r m a m e n t u l strategic al elitei
intelectuale. A c e a s t a a m o n t a t deci, în faţa puterii, un fel de
machetă a unei societăţi bazate, în chip spontan, pe democraţie,
libertate şi adevăr. Astfel s-a n ă s c u t Piaţa Universităţii, Golănia,
leagăn al unui imaginar colectiv destinat să sfărâme unanimitatea
' Am utilizat tipologia propusă de Gerald M. EASTER, „Preference for
Presidentialism. Postcommunist Regime Change in Russia and the N1S", World
Polilics, 49, 1997, pp. 188-190: spre deosebire de elitele dispersate, cele
reformate, deşi atinse structural de căderea vechiului regim şi angajate într-un
proces dc selecţie internă, nu sunt încă fragmentate; elitele comuniste din
România nu vor începe sâ se disperseze efectiv decât în ultimele luni ale anului
1991.
220
preconizată de n o u l r e g i m politic şi, m a i cu seamă, să se consti­
1
tuie într-o scară spre palatele p u t e r i i .
Căci spectacolul celor trei valori p r o m o v a t e dc intelectuali
urma să fie p r i m a treaptă a procesului de îndepărtare din palatele
puterii a clasei c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t e . Nu s-a î n t â m p l a t aşa,
pentru că mesajul n-a fost p r i m i t de c ă t r e majoritatea instalată
confortabil în consensul din d e c e m b r i e . M a i mult, G o l ă n i a a fost
atacată nu n u m a i din direcţia puterii, d a r a făcut şi obiectul unei
reprobări p u b l i c e destul de m a s i v e , p e n t r u că majoritatea
cetăţenilor nu s-a b u c u r a t să v a d ă c u m politicienii în c a r e şi-a
investit încrederea sunt luaţi în derâdere.
însuşi n u m e l e republicii i m a g i n a r e - k i l o m e t r u 0 al u n e i
Românii eliberate de c o m u n i s m - e r a provocator. în a n s a m b l u ,
sfidarea G o l ă n i e i a fost m u l t p r e a r a d i c a l ă şi „ p r o s t c r e s c u t ă "
pentru a p u t e a trezi, la r â n d u l ei, un a n u m i t c o n s e n s , s a u m ă c a r
un ecou favorabil în r â n d u l majorităţii cetăţenilor. Piaţa
Universităţii a fost, într-un a n u m i t fel, o r e v o l u ţ i e refăcută de
intelectuali. G e n u l de revoluţie pe care aceştia ar fi dorit să o vadă
petrecându-se s p o n t a n , singura c a p a b i l ă să-i a d u c ă la p u t e r e , în
calitate de administratori ai valorilor în n u m e l e cărora p o p o r u l ar
fi trebuit să c o b o a r e în stradă p e n t r u a doborî c o m u n i s m u l 2 .
în final, intelectualii au ştiut să profite c h i a r şi de e ş e c u l
i epublicii valorilor. Cu atât m a i m u l t cu cât p r e ţ u l acestei lecţii
istorice a fost plătit - pe 13, 14 şi 15 iunie 1990 - de i n o c e n ţ i :
studenţi, golani veritabili, ţigani, s i m p l i trecători, grevişti ai
foamei.
Legitimitatea simbolică a puterii învingătoare în alegerile din
20 m a i 1990 se h r ă n e a nu atât din votul popular, cât din sângele
nevinovat din decembrie 1989. Alt r â n d de victime, cele din iunie
1
Pentru Piaţa Universităţii v. analiza lui Alexandru GUSSÎ, „Quelques
icmarques sur les consequences de l'usage politique du passe commuriiste dans
la structuration du champ politique roumain apres 1989", in Alexandra
IONESCU, Odette TOMESCU-HATTO, sous la direction de, Politique el
societe dans la Roumanie contemporaine, L'Harmattan, Paris, 2004, pp. 349-
370.
- Raţiunile pentru care intelectualii est-europeni au eşuat în încercarea lor
>lc a înţelege şi a explica revoluţiile din 1989 la Jeffrey C. 1SAAC, Democracy
in Dark Times, Cornel! University Press, Ithaca and London, 1998, pp. 42 sq.
1990, au dat intelectualilor o legitimitate alternativă, ce va fi inves­
tită în acţiuni cu caracter exclusiv politic. Valorile generice cele­
brate în Piaţa Universităţii nu vor fi însă transformate în bunuri
sociale pe care să se poată întemeia o nouă comunitate politică.
Din acest p u n c t , intelectualii îşi vor modifica strategia şi se
vor apropia de p u t e r e pe o c a l e diferită. Democraţie, libertate,
adevăr, c â n t a t e , d e s e n a t e , d a n s a t e , versificate şi p r o c l a m a t e la
kilometrul 0 al utopici, aceste valori păreau evidente, nu cereau
nici un fel de d e m o n s t r a ţ i e , fiind trăite pe viu de m u l ţ i m e a de
interpreţi ce u m p l e a Piaţa Universităţii. O d a t ă eliberate din
spaţiul imaginar şi închis al Golăniei, aceste valori s-au confruntat
cu n e v o i a u n e i o m o l o g ă r i , a u n e i p u n e r i la î n c e r c a r e , a unui
conţinut credibil, acceptabil şi verificabil de către î n t r e a g a
societate. Autoritatea c h e m a t ă să le valideze a fost tot o imagine
ideală, de tip realia, cea a E u r o p e i , a Occidentului atlantic.
în j u r u l acestei axe trebuia să se întrupeze n o u a ordine poli­
tică. Valorile libertăţii şi democraţiei nu au fost însă niciodată d e ­
finite sistematic şi critic, ci, golite de orice istoricitate nominalistă,
au fost p u r şi simplu c o n s i d e r a t e d r e p t c e l e d o u ă c o m p o n e n t e
majore ale unei identităţi e u r o p e n e regăsite. I m a g i n e a abstractă a
Europei a fost, prin u r m a r e , convocată de către intelectuali ca un
m o d e l axiologic la care p u t e a fi alimentat direct orice dispozitiv
de putere. Exigenţa „întoarcerii în E u r o p a " a ţinut loc de proiect
de viitor, a înlocuit orice efort de elaborare pozitivă a valorilor.
D a r despre ce fel de E u r o p ă era vorba? în nici un caz despre
Europa socială proiectată d u p ă Tratatul de la Maastricht. Aceasta
r ă m â n e necunoscută şi, o r i c u m , inutilizabilă ca model, pentru că
d e m o c r a ţ i a şi libertatea par, în ochii elitelor r o m â n e ş t i , insepa­
rabile dc opţiunea e c o n o m i c ă (neo)liberală. în orice caz, afirma­
rea faptului că Europa ca atare se cere a fi construită, că apropiata
sa întregire p r e s u p u n e o critică refondatoare a valorilor m o d e r ­
nităţii moştenite din secolele al XVUI-lea şi al XlX-lea, că însăşi
d e m o c r a ţ i a trebuie r e g â n d i t ă sub aspect structural şi istoric, că
bazele libertăţii se cuvin a fi reaşezate, iar adevărul reinterpretat,
ar fi î n s e m n a t să-i d e z a r m e z i pe intelectuali, să-i laşi fără
certitudini în faţa unei puteri fără valori.
222
Europa m e r e u invocată în discursurile elitei de la începutul
anilor ' 9 0 era, m a i degrabă, un fel de continent ideal, un soi de
mit al originilor ce i m p u n e a urgenţa reîntoarcerii, o republică a
valorilor c a m t r e c u t ă şi b u r g h e z ă , d a r î n c ă atrăgătoare în ochii
u n o r provinciali.
Trecutul luminos
în primii doi ani de la închiderea Pieţei Universităţii, m e d i u l
intelectual a fost m a r c a t de un f e n o m e n a p r o a p e g e n e r a l de
migraţie politică: intelectualii s-au instalat în p a r t i d e şi m i ş c ă r i
civice, au ajuns să c o n d u c ă opoziţia, să o c u p e c o l o a n e l e
jurnalelor şi să participe la alegeri 1 .
Pe scurt, d a c ă au intrat în politică prin strategia discursului
asupra valorilor, intelectualii au î n c e p u t să se apropie de putere
prin procedee birocratice, încercând, la r â n d u l lor, să organizeze
consensul. Iar aceia dintre ei care, p r e a încrezători în p r o p r i a
statură intelectuală, nu au înţeles regulile d u p ă care puterea este
produsă într-o societate birocratică, au fost eliminaţi de pe scena
politică, aşa c u m s-a î n t â m p l a t cu P a r t i d u l Alianţei C i v i c e la
alegerile din 3 n o i e m b r i e 1996.
Democraţia şi libertatea au încetat să m a i fie strigăte pornite
din inimă pentru a deveni metaforele favorite ale unei noi limbi
de lemn. Adevărul a fost înlocuit, în o r d i n e a politică, prin
e c o n o m i a de piaţă, noţiune ce pare c a p a b i l ă să descrie, mai bine
decât oricare alta, însăşi consistenţa unei societăţi aflate în plină
tranziţie „de la c o m u n i s m la capitalism".
Vechea u n a n i m i t a t e a anului 1990 a fost fragmentată de
şomaj, inflaţie, de criza generalizată a economiei, de insecuritate
şi corupţie, de a r o g a n ţ a şi i n c o m p e t e n ţ a clasei p o l i t i c e post-
decembriste. Totuşi, critica acestor m a l a d i i ale puterii, aşa c u m
a fost întreprinsă p â n ă în 1996 de c ă t r e o p o z i ţ i a a n i m a t ă de
1
Pentru traseele şi carierele politice ale intelecUialilor în Europa
posteomunistă, Jacques BREILLAT, Du communisme au posl-communisme, Les
mtellecluels interpelles par le politique, Sakkoulas/Bruylant, Athenes et
Bruxelles, 2002.
223
intelectuali, nu a vizat vindecarea funcţiei politice, ci crearea unei
culturi politice alternative, o m o l o g a t ă d u p ă m o d e l u l european.
Aeeastă cultură, cu limba sa de l e m n ce p u n e în locul
lexicului marxist v o c a b u l a r u l civic-liberal, r ă m â n e un spaţiu
fictiv, o materie p r i m ă din care se înfiripă un imaginar colectiv cu
vocaţie majoritară. P a s cu p a s , contururile G o l ă n i e i au fost
desenate la scara întregii ţări. C e e a ce î n s e a m n ă că, în locul unei
judecăţi asupra raporturilor de putere din societatea r o m â n e a s c ă ,
a fost p r o p u s un m o d e l e x e m p l a r de societate, cea liberal-
d e m o c r a t ă , căruia nu i-ar fi lipsit decât practica valorilor p e n t r u
a deveni o realitate locală.
întregul spectru al discursurilor publice a fost astfel invadat
de libertate, democraţie, e c o n o m i e de piaţă, stat de drept, socie­
tate civilă şi alte n o ţ i u n i socotite în stare a e x p r i m a valori c o n - j
crete, reale, la î n d e m â n ă . Valori ce pot fi atinse şi măsurate, p o t
fi învăţate, vizitate la domiciliu, importate, domesticite şi însuşite.
Astfel, în timpul c a m p a n i e i electorale din septembrie 1992,
opoziţia încadrată de intelectuali şi-a î n t e m e i a t legitimitatea pe
morala şi istoria G o l ă n i e i , p r e z e n t a t ă ca un laborator în care
libertatea, d e m o c r a ţ i a şi adevărul ar fi fost obţinute în stare pură.
Iar în c a m p a n i a p r e z i d e n ţ i a l ă din o c t o m b r i e 1996, c a n d i d a t u l
opoziţiei a invocat Piaţa Universităţii ca un m o m e n t de legitimare
a trecerii sale din rândurile societăţii civile în l u m e a politică.
Cu toate acestea, o societate care se bizuie doar pe p u t e r e a
de seducţie a valorilor şi nu pe identitatea şi autonomia persoanei
ori pe reţele de solidaritate, va o c u p a , fără îndoială, o ţ a r ă cu!
geografie utopică, a d m i n i s t r a t ă de intelectuali potrivit u n e i
g e o m e t r i i a puterii fără aptitudini descriptive sau capacitate
analitică. Şi c u m nu poţi locui într-o utopie fără riscul de a cădea
sub ispita ideologiei, o a n u m i t ă nelinişte nu a întârziat să tulbure
conştiinţele intelectualilor.
La u r m a urmelor, valorile au n e v o i e de un trup, dc o
ratificare la nivelul persoanei şi al experienţei istorice. De aceea,
după dispariţia Golăniei - în care valorile au fost trăite ca întâlnire
şi r e c u n o a ş t e r e - o p a r t e considerabilă a intelectualităţii s-a în­
dreptat spre opţiunea m o n a r h i c ă . Căci fostul rege părea să întru­
peze valorile democraţiei şi libertăţii ce ar fi caracterizat R o m â n i a
224
pre-comunistă, fiind considerat o figură vie a acestor valori, un
martor de neînlocuit al validităţii lor, o instanţă s u p r e m ă de o m o ­
logare a speranţei de s c h i m b a r e . î n t o a r c e r e a sa ar fi contribuit
deci, în m o d spontan şi aproape m a g i c , la reactualizarea origini­
lor, la instaurarea valorilor şi, o dată cu ele, la v e n i r e a la p u t e r e
a elitei intelectuale.
T e m a m o r a l ă a adevărului r e v e n e a şi ea în u m b r a ideii
m o n a r h i c e : „a spune a d e v ă r u l " d e s p r e trecut şi despre p e r s o a n a
regelui detronat ar fi fost unica posibilitate de a c o n v i n g e majori­
tatea de utilitatea restauraţiei m o n a r h i c e , singura şansă dc a
ancora valorile în pozitivitatea unei experienţe istorice şi de a le
da o „faţă u m a n ă " .
Ideologiile, religioase sau politice, sunt făcute p e n t r u a
genera certitudini prin intermediul u n o r m o d e l e sociale izbăvite
de tensiunile, confuziile şi violenţele care fierb în crenelul crono­
logic ce trebuie vindecat de boala lipsei de sens. Preţul u n o r astfel
de certitudini este anestezierea lucidităţii, e x p u l z a r e a spiritului
critic şi c ă d e r e a gândirii în c a p t i v i t a t e a a n t i n o m i i l o r s i m p l e .
Raportul dintre istoria răscolită a societăţii şi m o d e l u l social
salvator este reprezentat în termenii u n u i dualism d o g m a t i c , ase­
meni unei încleştări pe viaţă şi pe m o a r t e între un tărâm controlat
de forţele răului şi o ţară de vis în care d o m n e ş t e binele.
Hipnoza ideologică ce-i cuprinde pe intelectuali în vremurile
de răscruce este un s i m p t o m al fricii de istorie şi, în fond, un
fenomen antimodern. în loc să fie explorat prin observaţie, ana­
liză şi acţiune, prezentului i se caută soluţii afirmative, rezolvări
definitive, formule mântuitoare. C ă d e r e a în ispita sensului dat nu
este însă decât un refuz al modernităţii.
Monarhia republicană
Terapiile a m ă g i t o a r e folosite de elită v a r i a z ă în t i m p şi
spaţiu. U n e l e s-au bucurat de o întrebuinţare aproape generală, ca
de pildă m a r x i s m u l şi drepturile o m u l u i ; altele nu se p o t mândri
decât cu o răspândire locală, p r e c u m regalismul la care a recurs o
225
parte a m e d i u l u i intelectual r o m â n e s c , p e n t r u a nu da ochii cu
istoria în mişcare şi a nu fi obligată să-şi p r o d u c ă singură sensul.
Suprafaţa politică r o m â n e a s c ă a fost ridicată - între 1990 şi
1996 - la scara unui c â m p de bătălie pe care ar sta faţă în faţă două
realităţi vrăjmaşe: regimul neo-comunist (ca fază finală de
involuţie a c o m u n i s m u l u i de import) şi istoria naţională (a cărei
s u p r e m ă î n t r u c h i p a r e a r f i m o n a r h i a constituţională). A c e a s t ă
viziune dualistă p r e z e n t a c â t e v a calităţi t a u m a t u r g i c e indis­
cutabile. Mai întâi, etichetat drept articol de import, c o m u n i s m u l
n-ar mai fi avut nimic de-a face cu „fiinţa n a ţ i o n a l ă " românească,
în al doilea rând, demnitatea şi identitatea colectivă a românilor
n-ar m a i fi trebuit căutate, elaborate şi verificate în ei înşişi; ele
ar fi dispus de o reşedinţă de lux în principiul monarhiei consti-
tuţionale. Ar fi fost deci suficient ca aceasta să fie adusă înapoi
pentru ca d e m n i t a t e a şi identitatea naţiunii să fie restituite
cetăţenilor săi fără nici un efort care să le poarte semnătura.
C o m u n i s m u l , chiar dacă, la origine, nu este un p r o d u s al
industriei politice r o m â n e ş t i , a devenit în cele din u r m ă o
întruchipare a istoriei n a ţ i o n a l e . O istorie recentă care a fost nu
n u m a i îndurată cu r e s e m n a r e , dar şi trăită, o istorie autentică în
care intelectualii au făcut carieră, în care şi-au câştigat prestigiul
public în t e m e i u l căruia şi-au luat d r e p t u l de a acuza prezentul
şi de a gândi viitorul sub forma unei restaurări a trecutului.
Faptul că acest viitor se ascunde sub m a s c a trecutului, fiind
zugrăvit în culorile vârstei de aur a Constituţiilor din 1866 şi
! 9 2 3 , nu poate fi interpretat, în final, decât ca un refuz al istoriei
şi un refugiu în opiul ideologiei. Mitul m o n a r h i e i constituţionale
are cel puţin un merit, acela de a îndulci gustul eşecului înregistrat
de elita intelectuală, ce n-a putut pătrunde în m ă s u r a în care şi-a
dorit-o în n o u a clasă politică postrevoluţionară.
în ultimă analiză, o ţară în care orientările politice nu sunt
croite d u p ă tipare d o c t r i n a r e , ci în funcţie de compatibilitatea
caracterelor, în care succesul grupărilor politice nu se datorează
valorii programelor, ci popularităţii o a m e n i l o r care le susţin, în
care nu ideile, ci persoanele fac obiectul judecăţilor şi recompen­
selor publice, o astfel de ţară nu poate fi, fie n u m a i şi involuntar,
decât profund monarhistă.
Cu toată agresivitatea limbajului lor r e p u b l i c a n , chiar şi
partizanii preşedintelui Iliescu au fost, în esenţă şi chiar din prima
226
clipă, monarhişti în sensul aristotelic al termenului. Nu era oare
cât se p o a t e de bonapartistă ideea potrivit căreia Ion Iliescu -
aclamat de către susţinătorii săi din 1990 şi 1992 ca Preşedintele-
Soare - ar fi fost „omul providenţial" care a răsturnat tirania, şeful
harismatic care, singur între c o n t e m p o r a n i i săi, era c h e m a t să
salveze R o m â n i a ? P u t e r e a i se c u v e n e a în c h i p firesc, o r g a n i c ,
căci el şi n u m a i el ar fi avut experienţa şi capacitatea de a o exer­
cita în folosul poporului.
Teoria e m a n a ţ i e i r e v o l u ţ i o n a r e nu a constituit la r â n d u l ei,
decât un substitut de ocazie al d r e p t u l u i divin, p r o v i d e n ţ a fiind
înlocuită de revoluţie ca sursă u l t i m ă a autorităţii, iar e m a n a ţ i a
luând locul ungerii ca procedeu m a g i c de transmitere şi delegare
a puterii. P r e ş e d i n t e l e a fost e m a n a t de televiziune în c o n t u l
poporului aflat în stare de revoluţie, d u p ă c u m regii erau unşi de
Biserică în n u m e l e poporului aflat în stare de har. Suveranitatea
de drept revoluţionar, legitimata de d o u ă ori (în m a i 1990 şi în
septembrie 1992) prin m e t o d a succesiunii electorale, instituie -
prin s a c r a m e n t u l imaginii t e l e v i z a t e - un soi de formulă
m o n a r h i c ă p o s t - m o d e r n ă , în c a r e p r e ş e d i n t e l e nu este p r i m u l
funcţionar, întâiul magistrat al ţării, ci „alesul n a ţ i u n i i " situat, ca
suprem m e d i a t o r şi r e p r e z e n t a n t al statului, d e a s u p r a celorlalte
autorităţi publice.
în spiritul Constituţiei din 1 9 9 1 , R o m â n i a se p r e z i n t ă ca o
„ m o n a r h i e r e p u b l i c a n ă " . P r e ş e d i n t e l e este învestit cu toate
atribuţiile de reprezentare naţională specifice regalităţii, bucu-
rându-se, ca şi aceasta, de privilegiul iresponsabilităţii politice.
Preşedintele R o m â n i e i întrupează statul, fiind însă scutit de riscul
de a-1 administra, d e ţ i n e p l e n i t u d i n e a puterii, dar este ferit de
pericolul de a o p u n e în exerciţiu cu propriile sale mâini. într-un
asemenea regim instituţional, stă în puterea exclusivă a titularului
funcţiei prezidenţiale de a decide dacă, în exercitarea mandatului,
va u r m a o p r a c t i c ă p r e c u m p ă n i t o r m o n a r h i c ă ori m a i d e g r a b ă
republicană 1 .
1
Daniel BARBU, Iulia VOINA MOTOC, „Ne diritto, ne potere. O w e r o
quando il semipresidenzialismo passa a l'Est", in II semipresidenzialismo;
dall 'arcipelago europeo al dibatlilo italiano, a cura di Adriano GIOVANNELLI,
G. Giappichelli, Torino, 1998, pp. 258-270.
227
 R e g a l i t a t e a se m a n i f e s t ă drept o instituţie tranzitorie,
domiciliată chiar sub tăişul istoriei: ea poate fi antică, de operetă,
asiatică, constituţională, electivă, medievală, de şatră, ereditară
sau absolută. în gândirea politică, m o n a r h i a este, în schimb, nu
numai un regim politic particular, dar şi un p r o c e d e u p e r m a n e n t
de a exercita şi explica puterea, definind situaţia în care aceasta
se află în posesia unei singure persoane, în opoziţie cu democraţia
- pe care bizantinii, strămoşii practicilor politice r o m â n e ş t i , o
n u m e a u şi poliarhie - c a r e e s t e expresia u n e i puteri sfărmate,
risipite, distribuite, depersonalizate.
0 revoluţie cu faţa spre trecut
S u c c e s u l intelectual al t e m e i m o n a r h i c e - înţeleasă de
această d a t ă ca aranjament constituţional - se explică, în b u n ă
m ă s u r ă şi prin faptul că r e g i m u l ales prin sufragiu universal la 20
mai 1990 nu a fost resimţit de elitele intelectuale ca fiind pe
d e p l i n legitim. Şi nu atât d i n p r i c i n a biografiei preşedintelui
lliescu şi a c o m p l i c i t ă ţ i l o r întreţinute cu trecutul c o m u n i s t al
echipei sale g u v e r n a m e n t a l e şi p a r l a m e n t a r e . N e î n c r e d e r e a a
vizat chiar votul popular. Lipsită de legitimitate nu era, în ultimă
analiză, clasa conducătoare comunistă, ci procedeul electoral prin
care ea şi-a confirmat c o n t r o l u l a s u p r a structurilor statului şi a
început să se transforme într-o clasă politică democratică. A fost
contestată, în fond, c o m p e t e n ţ a electorală a societăţii în
ansamblul ei, pentru că elita intelectuală nu a înţeles că formula
politică m o d e r n ă a voinţei generale nu p r e s u p u n e că poporul are
întotdeauna dreptate, ci d o a r că poporul are dreptul să se înşele .
1 dictaţi de actualitate. Exista, în s c h i m b , riscul de a se naşte în
Partea educată a societăţii, a s e m e n i unei sanior pars de tip
medieval, s-a considerat mai îndreptăţită decât majoritatea, major
pars, să construiască n o u l regim politic şi să-i n u m e a s c ă titularii.
In primele luni ale anului 1990, elita intelectuală a avut un m o n o ­
pol aproape integral asupra (co-)memorării trecutului, interpretării
prezentului şi proiectării viitorului. Se părea că birocraţia, recrutată
1
Giovanni SARTORI, „How Far Can Free Government Travel?", Journal
of Democracy, 6, no. 3, 1995, p. 109.
228
din sânul fostei nomenclaturi, care gestiona în acel m o m e n t
treburile publice nu trebuia decât să presteze un serviciu social
tranzitoriu şi să pregătească cadrele instituţionale pentru transferul
de notorietate al intelectualilor dinspre cultură spre politică.
într-o p r i m ă fază, intelectualii au p ă r u t să o r i e n t e z e şi să
influenţeze, prin intermediul discursului despre valori, constitui­
rea n o u l u i regim. Sufragiul u n i v e r s a l i-a lipsit, dintr-o dată, de
orice formă de control simbolic asupra statului. A fost, de aceea,
necesar să fie găsit un principiu de legitimitate m a i vechi şi m a i
prestigios decât cel afirmat de votul popular. Constituţia din 1923
şi Europa atlantică au fost considerate, din această pricină, drept
surse de legitimitate m a i autoritare şi mai productive sub raportul
valorilor decât expresia voinţei alegătorilor.
I m a g i n a t ă de intelectuali şi de activiştii civici, revoluţia
română trebuia să fie o revoluţie de r e c u p e r a r e , dacă nu de-a
dreptul o contra-revoluţie. De obicei, revoluţiile privesc spre viitor
şi se legitimează prin capacitatea lor de a aduce pe lume o realitate
socială cu totul nouă. Revoluţia din d e c e m b r i e s-a legitimat însă
prin dubla referinţă la trecut şi la m o d e l u l d e m o c r a ţ i i l o r
occidentale.
R o m â n i a interbelică şi Occidentul e u r o p e a n păreau deci, în
acel context istoric, să fi a d u s pe l u m e toate valorile c o n ţ i n u t e
de revoluţie şi de care alegerile de la 20 m a i 1990 ar fi lipsit
societatea r o m â n e a s c ă . O a s e m e n e a c o n v i n g e r e p r e z e n t a avan­
tajul indiscutabil de a p e r m i t e intelectualilor să c o l o n i z e z e
imediat instituţiile şi dispozitivele puterii, fără a-şi m a i investi
timpul în e l a b o r a r e a unui proiect social ai c ă n i i t e r m e n i să fie
România o societate în care discursul asupra valorilor, practicat
ca o m o d a l i t a t e de a participa la redistribuirea puterii, să se
substituie reflecţiei critice, scutită de ambiţii politice nemijlocite,
asupra conţinutului şi formelor puterii.
în fond, m e d i o c r i t a t e a reformei statului şi a e c o n o m i e i aşa
cum aceasta a fost concepută şi aplicată de lunga guvernare dintre
1992 şi 1996, se d a t o r e a z ă , în m a r e m ă s u r ă , lipsei de calitate a
dezbaterilor publice care ar fi trebuit să fie a n i m a t e de intelectu­
ali. R e n u n ţ â n d la funcţia lor de critici ai politicului, aceştia au
229
preferat să se c o m p o r t e a s e m e n i u n o r c o m p e t i t o r i ai clasei
politice. Şi atunci, echilibrai între eficienţă - care este d o m e n i u l
de c o m p e t e n ţ ă al politicienilor - şi e c h i t a t e - ce constituie
principala revendicare a societăţii - nu 1-a m a i ţinut nimeni.
Paradoxal, o astfel de atitudine, dezvoltată treptat încă în anii
1990,1991 şi 1992, sfârşeşte prin a anula însăşi funcţia critică pe
care intelectualii ar t r e b u i să o exercite pe teritoriul politic.
Atunci, între intelectual şi politician nu se m a i înregistrează decât
De la populism la reacţiune
o s i m p l ă diferenţă de strategie a instalării în palatele puterii.
Intelectualul-politician şi p o l i t i c i a n u l d e v e n i t el însuşi „ i n t e ­
l e c t u a l " (prin practica discursivă a valorilor) s-au putut concilia
în final pe t e r e n u l c o m u n al loialităţii necritice faţă de figura
integratoare a statului. întrebarea esenţială - la c a r e practicienii şi interpreţii
tranziţiei româneşti nu şi-au p r o p u s nici un m o m e n t să r ă s p u n d ă
ar fi u r m ă t o a r e a : valorile puse şi spuse de stat prin intermediul
istoriei şi al dreptului sunt oare capabile să genereze fapte sociale
şi să producă o comunitate naţională sau, dimpotrivă aceste fapte
sociale, trăite de o societate concretă, sunt singurele în măsură să
producă o cultură c o m u n ă c a r a c t e r i z a t ă de a t a ş a m e n t u l faţă de
aceleaşi valori?
A inventa un stat de d r e p t u r m â n d cele m a i d e m o c r a t i c e
principii c e p o t f i i m a g i n a t e n u este u n p r o c e d e u care d u c e
automat la maturizarea societăţii civile. Statul nu p o a t e j u c a rolul
pe care-1 îndeplinesc de regulă revoluţiile, căci nu este, în sine, de
la sine şi prin sine, creator de valori. Ar trebui, p r o b a b i l , ca
societatea r o m â n e a s c ă să-şi c o n s u m e integral experienţa istorică
Ce i-a fost dată la nivelul i m a g i n a r u l u i şi să c u c e r e a s c ă pe cale
revoluţionară mijloacele de producţie a bunurilor sociale, pentru
r a această experienţă s ă c o n d u c ă l a u n c o n s e n s politic î n privinţa
drepturilor ce se c u v i n î n c r e d i n ţ a t e statului. în caz contrar,
societatea nu va avea convingerea că este întemeiată pe dreptate.
Iar statul nu va reuşi niciodată să o convingă.
într-adevăr, c e e a ce constituie o societate p o l i t i c ă nu este
icfuzul de a-şi a s u m a trecutul apropiat sau, dimpotrivă, pasiunea
pentru acest trecut ori p e n t r u un altul care-1 p r e c e d e , ci nevoia
de echitate. Această nevoie este cea care face ca d o m e n i u l politic
să se nască prin crearea unei res publica, a u n e i sfere a u t o n o m e

231
de realitate care este m a i m u l t d e c â t o simplă r e p r e z e n t a r e
simbolică a voinţei generale sau o împlinire a unei istorii colec­
tive, în măsura în care este învestită cu drepturi foarte concrete,
în faţa cărora nevoia fondatoare dc dreptate riscă să capete forma
unei revendicări. Căci „ r e p u b l i c a " are adesea tendinţa, verificată
istoric, de a se confunda cu birocraţia şi cu ierarhiile administra­
ţiei publice.
Or, moştenirea politică cea m a i greu de administrat pe care
totalitarismul a lăsat-o epocii de tranziţie a fost t o c m a i ethos-ul
dependenţei faţă de stat 1 şi precaritatea spaţiului social amenajat
în beneficiul justiţiei civiie, al justiţiei de tip comutativ, capabilă
să gestioneze raporturile dintre indivizi pe bază contractuală.
Popor, populaţie, societate
Este evident c ă o m u l p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c n u are
nimic în comun cu homo oeconomicus, cu omul occidental deprins
să lamineze ierarhiile şi să nu r e c u n o a s c ă de b u n ă voie drept
legitimă acea autoritate politică la care nu a aderat în m o d liber,
căreia nu i-a dat propriul său asentiment, la instaurarea şi funcţio­
narea căreia nu a consimţit. Viaţa cotidiană a p o s t c o m u n i s m u l u i
rămâne în bună măsură ordonată încă în funcţie de scopuri care nu
sunt rezultatul unor alegeri individuale. O societate rurală în pro­
porţie dc 4 0 % , c u m este cea r o m â n e a s c ă la începutul secolului al
XXI-lea, îşi m o ş t e n e ş t e , fără nici o îndoială, consensul şi n u - ş i
p o a t e îngădui luxul de a inventa opţiuni alternative în raport cu
finalităţile e c o n o m i c e cele m a i elementare.
Aplicată u n e i a s e m e n e a societăţi, politica tranziţiei
r o m â n e ş t i se e l a b o r e a z ă în cadrul u n u i „sistem decizional tran­
zitiv", care, sub aparenţa unei m a x i m e disponibilităţi a guvernan­
ţilor de a răspunde cererilor societăţii, constituie de fapt materia
primă a unei puteri potenţial discreţionare 2 .
1 rândul ei şi în această lumină, drept un c o m p o r t a m e n t dacă nu pe
George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe",
in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEWIS, editors, Developmenls ir,
East-European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C., 1993, p. 26.
2
Giovanni SARTORI, Elementi di teoria politica, II Mulino, Bologna
1987, p. 31.
232
Căci exerciţiului puterii (gubernaculum), oricât de nevolnice
ar fi reacţiile acesteia, nu i se contrapune un control etic şi politic
exercitat de cetăţeni asupra puterii (jurisdicţiei). Jurisdicţia civilă
asupra g u v e r n u l u i nu este înscrisă nici în C o n s t i t u ţ i e şi nu se
manifestă nici la nivelul practicilor sociale. în acest fel, politica
chiar d a c ă formele ei de expresie p u b l i c ă sunt în p r i n c i p i u
democratice - nu este decât un vulgar substitut al politicului, al
ştiinţei, intranzitive, de a trăi î m p r e u n ă .
Prin u r m a r e , politica r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă întreţine cu
d e m o c r a ţ i a r e p r e z e n t a t i v ă şi cu p r a c t i c i l e m o d e m e ale suvera­
nităţii o relaţie extrem de dificilă. A c e a s t ă a m b i g u i t a t e este, în
primul rând, u n a de ordin lexical. Din vocabularul politicienilor
români lipseşte cu desăvârşire cuvântul societate, dacă exceptăm,
desigur, recursul - m a r c a t fie dc intenţii ostile, fie de dorinţa dc a
seduce - la s i n t a g m a „societate civilă", ce nu s u p r a p u n e , în
accepţiunea c u r e n t ă la r o m â n i , a n s a m b l u l c e t ă ţ e n i l o r c a r e
participă la viaţa publică, ci îi d e s e m n e a z ă , în sens foarte strict,
pc „profesioniştii" care a n i m ă şi c o n d u c organizaţiile civice.
în limbajul c o m u n al politicianului tipic, vocabula societate
este înlocuită fie de populaţie, fie de popor. în primul caz, politi­
cianul îşi reprezintă societatea ca pe o realitate pur demografică, în
cel de-al doilea, ca pe o entitate ideală şi idealizată. însuşi cuvântul
cetăţean nu se iveşte în discursul politic decât în circumstanţe
electorale, şi atunci cu precădere în formule ce pot fi sintetizate
astfel: „toţi cetăţenii au datoria civică de a participa la vot". VoUil
nu este însă o obligaţie decât potrivit unei doctrine juridice ce se
complace în a vedea cetăţeanul doar ca pe un funcţionar sezonier
al naţiunii simbolice. Or, dreptul de vot poate fi înţeles şi ca un
drept subiectiv şi natural, ce p r e c e d e orice formulare pozitivă şi
nonnativă a u n o r obligaţii de ordin politic. D i n această ultimă
perspectivă, gestul cu adevărat civic este cel prin care cetăţeanul se
înscrie pe listele electorale, exprimându-şi voinţa de a participa la
viaţa politică, chiar absenţa de la u r n e p u t â n d fi interpretată, la
de-a-ntregul raţional 1 , în orice caz e m i n a m e n t e politic.
1
Anthony DOWNS, An Economic Theoiy of Democracy, Harper &
Brothers, New York, 1957, pp. 260-278.
233
 Legea electorală r o m â n e a s c ă substituie însă expresiei subiec­
tive a voinţei politice un act administrativ, cel prin care guvernul
întocmeşte listele electorale pe baza evidenţei populaţiei. Cu alte
cuvinte, g u v e r n u l c o n v o a c ă la u r n e , pe c a l e birocratică, la
intervale decise de legiuitor, a c e a p o p u l a ţ i e de cetăţeni pe care o
c o n s i d e r ă î n d r e p t ă ţ i t ă să-şi exercite d r e p t u l legal de a vota. în
acest mod, statul îşi p r o d u c e m a s a de cetăţeni care îi va conferi,
în schimb, legitimitate, fără a preciza însă în ce măsură actele sale
e x e c u t i v e sunt r ă s p u n z ă t o a r e faţă de votul popular. în m o d
n o r m a l , o lege a răspunderii ministeriale şi u n a a funcţiei publice
ar fi trebuit să preceadă orice fel de legislaţie electorală. Din patru
în patru ani, cetăţenii îşi î n d e p l i n e s c obligaţia lor c o n t r a c t u a l ă
prin prezenţa la u r n e , în v r e m e ce statul a întârziat să-şi a s u m e
obligaţiile faţă de cetăţeni.
Pe scurt, nu există nici un motiv politic şi juridic pentru care
cetăţenii României să fie priviţi de către politicienii lor ca m e m ­
brii maturi şi responsabili ai unei societăţi politice. Ei formează
fie o populaţie c h e m a t ă p e r i o d i c la u r n e p e n t m a legitima
reproducerea oligarhiilor de partid, fie un popor în n u m e l e căruia
pot fi ţinute discursuri patetice despre interesul naţional.
Din m o m e n t ce r o m â n i i sunt p e n t r u politicienii lor - cu
excepţia m o m e n t e l o r patriotice c â n d invocarea poporului devine
utilă - o simplă p o p u l a ţ i e , d o a r d o u ă tipuri de relaţii p o t fi
i m a g i n a t e între g u v e r n a ţ i şi g u v e r n a n ţ i , scăzând, fireşte,
m o m e n t u l excepţional al convocării administrative la vot.
Prima din aceste atitudini este cea în care populaţia sprijină
clasa politică. Şi nu este vorba aici despre sprijinul care rezultă din
procentele sondajelor ori din rezultatele electorale. Avem de-a face,
în mod foarte concret, cu un sprijin efectiv şi direct, ce nu cunoaşte
medierea reprezentării şi a delegaţiei puterilor şi nu recunoaşte nici
controlul legilor. Un a s e m e n e a sprijin a fost acordat politicienilor
aflaţi la putere în anul 1990, c â n d aceştia au solicitat sprijinul
populaţiei împotriva elitei intelectuale, împotriva „funcţionarilor
civici" care le contestau legitimitatea.
Acest sprijin s-a manifestat integral în istoria tipic populistă
a mincriadelor. Un c o n d u c ă t o r p o p u l a r a făcut apel la p o p u l a ţ i e
pentru a elimina (fie şi n u m a i temporar) din viaţa publică, pe cale
234
violentă, elita intermediară care îi contesta autoritatea. Ion Iliescu
şi echipa sa au ilustrat, în p r i m a j u m ă t a t e a anului 1990, definiţia
cea mai riguroasă şi restrânsă pe care ştiinţa politică, întemeindu-se
pe experienţa istorică latino-americană, o dă p o p u l i s m u l u i 1 .
Statul dublu
A doua atitudine, practicată îndeosebi între 1996 şi 2000, este
radical opusă celei dintâi. Populismul este în întregime substituit de
reacţiune. Din această ultimă perspectivă, după ce a fost convocată
la vot în 1996 şi a produs o majoritate guvernamentală, populaţia
României şi-ar fi epuizat complet vocaţia politică. Misiunea ei s-ar
li încheiat o dată cu ieşirea dc la u r n e . P â n ă c â n d guvernul o va
convoca din n o u la vot, această populaţie avea deci obligaţia de a-
şi respecta conducătorii şi autorităţile constituite în stat. între două
alegeri, singurul c o m p o r t a m e n t pe care se cuvine să îl a d o p t e
românii ar fi respectul faţă de reprezentanţii lor aleşi, al căror
prestigiu nu trebuie pus la îndoială, criticat, amendat, incriminat sau
contestat. Pentru politicianul cu sensibilitate „ r e a c ţ i o n a r ă " ajuns
la putere, cetăţeanul trebuie să dispară imediat d u p ă ce şi-a
îndeplinit obligaţia de alegător. El trebuie să-i lase pe politicieni
să lucreze, fiindu-i eventual îngăduit să sancţioneze sau să
amendeze prin vot felul în care guvernanţii s-au priceput să o facă.
D a c ă p e n t r u p o p u l i s m în general, şi p e n t r u populiştii r o m â n i
ai anului 1990 în special, p o p u l a ţ i a este un aliat real, un partener
cu ajutorul c ă r u i a clasa p o l i t i c ă p u n e în dificultate elitele
alternative, p e n t r u „reacţionari", inclusiv pentru neo-reacţionarii
autohtoni ai anilor 1997-2000, a s e m e n e a elite nici m ă c a r nu mai
există. Ierarhiile sociale d e v i n m a i s i m p l e şi se b i z u i e pe un
principiu de o r d i n e e x t r e m de explicit. De o p a r t e s-ar situa
responsabilii politici, din rândul cărora face parte, prin concesie,
chiar şi opoziţia, d a c ă acceptă să fie „constructivă", dacă c o n c e d e
să participe la redistribuirea privilegiilor Iară a p u n e în discuţie
monopolul guvernului. De cealaltă p a r t e se află populaţia, adică
' Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti,
1997, pp. 94-95.
235
toţi cei care nu locuiesc în instituţiile r e p r e z e n t a t i v e sau a d m i ­
nistrative ale autorităţii publice.
în context r o m â n e s c , diferenţa m a j o r ă dintre p o p u l i s m şi
r e a c ţ i u n e constă în a c e e a că p r i m u l a d m i t e - ba chiar solicită -
participarea extra-electorală a a n u m i t o r categorii sociale, de
regulă sindicalizate, la viaţa publică, în v r e m e ce cea de-a d o u a
confiscă, între două scrutine, în favoarea unei clase politice intens
„profesionalizate", toate i n s t r u m e n t e l e şi instanţele de decizie
politică de care p o a t e d i s p u n e societatea. în a m b e l e situaţii,
democraţia - înţeleasă atât substanţial, cât şi procedural - r ă m â n e
absentă. D u p ă c u m absent este şi subiectul moral al democraţiei,
care este cetăţeanul.
Clivajul de n e z d r u n c i n a t dintre clasa politică r o m â n e a s c ă şi
societate poartă dublul n u m e al partidocraţiei şi al reprezentării
proporţionale fără vot preferenţial 1 . într-un anumit fel, acest clivaj
îi c o n t r â n g e pe politicienii r o m â n i să d e v i n ă „ r e a c ţ i o n a r i " .
N e a v â n d convingeri, ei nu se simt obligaţi să convingă. De aceea,
orice proiect politic este inutil. Singura preocupare a politicienilor
r o m â n i este aceea de a se a u t o - r e p r o d u c e - forma majorităţii
g u v e r n a m e n t a l e sau c e a a opoziţiei fiind, în u l t i m ă analiză,
indiferentă -, p r e c u m şi de a r e p r o d u c e distanţa dintre ei şi
societate. Am avea, aşadar, de-a face cu actualizarea u n u i stat
dublu1, în care un stat invizibil şi ocult, p o p u l a t de oligarhiile
partizane, dublează statul vizibil locuit de cetăţeni de rând.
Politicianul r o m â n p o s t e o m u n i s t nu are convingeri, ci d o a r
ambiţii. Cu acest titlu, el aparţine u n u i tip u m a n radical diferit
de cel sub care sunt caracterizaţi, de regulă, politicienii societă­
ţilor democratice. în schimb, el seamănă, la nivelul motivaţiei, cu
politicianul r o m â n al epocii comuniste.
1
Un clivaj similar a fost constatat şi în Ungaria, unde elita politică a recurs
la parlamentarism pentru a exclude orice fel de influenţă a publicului asupra
politicilor publice, Gyorgy SZOBOSZLAI, „Parliamentarism in the Making:
Crisis and Political Transformation in Hungary", in Arend LIJPHART, Carlos
FI. WAISMANN, editors, Instituţional Design in New Democracies. Easlern
Europe und Latin America, Westview, Boulder, Co., 1996, p. 130.
2 Altfel spus, ei sunt pe de-a-ntregul iresponsabili şi în bună măsură
Formula îi aparţine lui Alan WOLFE, TheLimits ofLegitimacy. Politicul
Conlradiciioiis of Contemporaiy Capitalism, New York, 1977, citat de Norberto
BOBBIO, Ilfuturo della democrazia, Einaudi, Torino, 1995, p. 17.
236
înainte de 1989, puţini erau cei care „făceau p o l i t i c ă " - se
înscriau, adică, în Partidul Comunist, străduindu-se să avanseze în
ierarhia acestuia - pentru că aveau convingeri n e z d r u n c i n a t e de
stânga, pentru că erau, de pildă, partizani necondiţionaţi ai luptei
de clasă, ai ateismului militant, ai internaţionalismului proletar sau
ai valorilor societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Cariera politică era, ea însăşi, atipică. Politicianul c o m u n i s t
nu se forma în campanii electorale, nu-şi verifica vocaţia în
întâlniri cu cetăţenii, nu p a r t i c i p a la meeting-uri, demonstraţii,
reuniuni şi dezbateri, nu-şi înfrunta adversarii la televiziune, nu i
se cerea să îi organizeze pe militanţi, să îi convingă pe nehotărâţi,
să suscite adeziuni ori să stârnească derută în rândurile opoziţiei.
Politicianul r o m â n c o m u n i s t se n ă ş t e a în birouri, se m a t u r i z a în
şedinţe, era confirmat şi avansat în a n t i c a m e r e l e cabinetelor.
Cariera sa nu era m a i m u l t decât un traseu administrativ.
Politicianul c o m u n i s t era, în fapt, un funcţionar public, cu
toate virtuţile şi m e t e h n e l e proprii d i n t o t d e a u n a acestui statut.
„Sarcinile de p a r t i d " erau duse la îndeplinire fără rezerve (dar şi
fără imaginaţie), pentru că zelul birocratic constituia însuşi
motorul ascensiunii politice. Pe de altă parte însă, activistul se
simţea iresponsabil pentru deciziile transmise de superiori, cu
toate că era el însuşi agentul execuţiei lor. în plus, nici o carieră nu
era posibilă fără manifestarea unui respect absolut (indiferent cât
de sincer ar fi fost în realitate) faţă de „conducerea superioară".
Principalul motiv pentru care numeroşi români au ales, lipsiţi
fiind de orice fel de convingere - d u p ă c u m au mărturisit, cu titlu
de justificare, unii dintre aceştia d u p ă prăbuşirea totalitarismului
, să p a r c u r g ă o carieră politică c o m u n i s t ă a fost, fără îndoială,
dorinţa de a participa la procesul de redistribuţie a resurselor de
putere, de notorietate şi dc b u n ă s t a r e .
Aceeaşi dorinţă animă, d u p ă 1989, larga majoritate a politi­
cienilor r o m â n i . Aceştia p a r să fi m o ş t e n i t integral m e t e h n e l e
vechilor funcţionari politici, fără a le fi preluat însă şi virtuţile.
obedienţi faţă de p e r s o a n e l e care-i p r e c e d în p r o p r i a ierarhie
partizană, dar nu se m a i arată dispuşi să e x e c u t e , „la t i m p şi de
237
buna c a l i t a t e " ( c u m se s p u n e a c â n d v a ) , dispoziţiile venite de la
vârful partidelor din care fac parte.
C e e a ce leagă însă în p r i m u l r â n d a c t u a l a clasă politică de
fosta clasă c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t ă este faptul că, structural şi
împotriva a p a r e n t e l o r sale polarizări, ea nu este traversată de
clivaje interioare p r o f u n d e , ci, d i m p o t r i v ă , ca şi în cazul vechii
n o m e n c l a t u r i , clivajul se situează între „activul de p a r t i d ( e ) " şi
societate. Este suficient să e v o c ă m funcţionarea aproape ireproşa­
bilă a imunităţii p a r l a m e n t a r e în toate legislaturile pentru a proba
caracterul transversal al solidarităţilor politice româneşti. Aceeaşi
solidaritate se m a n i f e s t ă de fiecare dată şi în privinţa stabilirii
nivelului privilegiilor şi redevenţelor pe care şi le atribuie, global,
clasa politică.
Transversalitatea este confirmată şi dc extraordinara mobili­
tate, ce nu cunoate bariere ideologice, a membrilor clasei politice.
Aderarea la un partid este o chestiune de carieră şi nu o p r o b l e m ă
de convingere. Ea nu se discută în funcţie de valori împărtăşite,
ci se negociază în termeni dc avantaje dobândite.
Societatea invizibilă
Politicienii r o m â n i p o s t e o m u n i ş t i sunt obligaţi să fie
practicieni ai „stabilităţii" şi partizani ai instituţiilor de o r d i n e :
a r m a t a şi Biserica. î n c r e d e r e a m a x i m ă pe care r o m â n i i au obi­
ceiul să o arate armatei şi Bisericii nu este rezultatul unei evaluări
instituţionale sau al c o m p a r a ţ i e i între p e r f o r m a n ţ e l e diferitelor
instituţii publice cu grad înalt de vizibilitate (Parlament, guvern,
poliţie, preşedinte, justiţie), ci semnul voinţei de a r ă m â n e î m p r e ­
ună ca naţiune etnică. Cele două instituţii nu sunt doar organisme
ce poartă u n i f o r m e , ce p r o m o v e a z ă spiritul ierarhic şi s i m ţ u l
ordinii. Ele sunt, p u r şi simplu, un habitus, singurul de altfel, al
unei naţiuni care nu are alt spaţiu p u b l i c de existenţă şi care
nu-şi poate imagina o legătură contractuală, de tipul celor înscrise
în firea unor instituţii de tipul P a r l a m e n t u l u i sau justiţiei.
Pe cale de consecinţă, politicienii sunt obligaţi să fie adepţii
necondiţionaţi ai „unităţii n a ţ i o n a l e " . Tot ceea ce p a r e să tulbure
această a r m o n i o a s ă u n i t a t e ( m a g h i a r i i , ofiţerii care au militat
238
pentru d e m o c r a t i z a r e a a r m a t e i la î n c e p u t u l anilor ' 9 0 , greco-
catolicii, neoprotestanţii, h o m o s e x u a l i i etc.) este fie ignorat, fie
criticat, fie marginalizat, fie, p u r şi simplu, reprimat. într-o socie­
tate în care partidele ce aspiră la guvernare sunt m a i n u m e r o a s e
decât ideile politice aflate în circulaţie, elaborarea unei concepţii
unificate despre ordinea socială este o sarcină redutabilă. Căci, pe
de o parte, actorii implicaţi într-un astfel de p r o c e s se găsesc într-
o situaţie e x c e d e n t a r ă , în v r e m e ce referinţele politice c o m u n e
sunt m a i d e g r a b ă deficitare. Iar, pe de altă p a r t e , asigurarea
securităţii şi ordinii publice este atât o funcţie regaliană a statului,
cât şi o exigenţă fundamentală a actorilor sociali.
Or, între statul-naţiune şi actorii sociali ai tranziţiei relaţia este
departe de a fi m e d i a t ă de cetăţenie, ca a n s a m b l u de garanţii
juridice menit să protejeze a u t o n o m i a subiectului politic. Armata
rămâne o instituţie m a s i v ă căreia profesionalizarea anunţată de
revizuirea constituţională din 2 0 0 3 nu-i va a d u c e o mai m a r e
funcţionalitate, ci o coerenţă internă sporită. Armata nu a fost şi nu
va fi pusă în discuţie pentru implicarea ei instituţională în repre­
siunea din d e c e m b r i e 1989. în s c h i m b , ea este încurajată să-şi
dezvolte un spirit de castă şi o solidaritate corporativă. C o m p l e x a
reţea a serviciilor secrete, deşi şi-a dovedit cu prisosinţă ineficientă
şi inutilitatea, nu a fost nici ea p u s ă vreodată în cauză.
P a r a d o x a l , vocaţia p e n t r u ierarhie şi p e n t r u o r d i n e a
oligarhiei politice r o m â n e ş t i îl transformă pe politicianul
postcomunist într-o fiinţă e x t r e m de fragilă. El nu p o a t e ţine
societatea la distanţă decât cu preţul u n e i infinite slăbiciuni faţă
dc presiunile pe care a c e a s t a le exercită a s u p r a actelor de
guvernare. C u m este lipsit de convingeri şi nu are nimic de apărat
cu excepţia propriei sale poziţii - politicianul r o m â n dă înapoi
imediat dinaintea oricărei revendicări sociale şi e c o n o m i c e cât de
cât viguros exprimate în stradă.
G r a b a suspectă cu care g u v e r n e l e succesive c e d e a z ă sub
a m e n i n ţ a r e a mişcărilor sindicale ori studenţeşti, r e n u n ţ â n d la
măsuri de „reformă" în care se arătaseră dispuse să-şi investească
energia, are o explicaţie relativ simplă. A susţine un p r o g r a m de
reformă ce se p o a t e dovedi, la un m o m e n t dat, costisitor pentru
un a n u m i t s e g m e n t social p r e s u p u n e o o p e r a ţ i e c o m p l i c a t ă de
239
a r g u m e n t a r e , n e g o c i e r e şi c o m p r o m i s . Toate aceste forme de
dialog au însă darul natural de a „ ţ e s e " o relaţie între societate şi
1
clasa politică , ţesătură menită, pe t e r m e n m e d i u şi lung, să aco­
pere clivajul dintre cei doi parteneri ce acceptă să se confrunte.
Refuzul dialogului, chiar d a c ă î m b r a c ă adesea forma slabă
a cedării şi nu pe cea tare a violenţei legale, are rolul de a păstra
n e a t i n s ă distanţa dintre o m u l politic şi cetăţean. Tranziţia
r o m â n e a s c ă î m p ă r t ă ş e ş t e deja c u d e m o c r a ţ i i l e c o n s o l i d a t e
invizibilitatea societăţii din p u n c t u l de observaţie al clasei
politice. Cetăţenii - toţi î m p r e u n ă şi fiecare luat în parte - nu m a i
au un loc social vizibil şi previzibil, aşa c u m se î n t â m p l a în
Vechiul R e g i m şi în e p o c a totalitară. C e t ă ţ e n i i sunt, între d o u ă
scrutine, imposibil de observat de către clasa politică. Acest fapt
explică importanţa pe care o capătă sondajele de opinie, teroarea
pe care ele o exercită în rândul politicienilor. în tranziţie, ca şi în
d e m o c r a ţ i i l e c o n s o l i d a t e , sondajele c o n s t i t u i e singura legătură
dintre societate şi elite, singura m o d a l i t a t e de care a c e s t e a din
u r m ă dispun p e n t r u a p u t e a privi o societate politică altfel
invizibilă.
1
PLATON, Omul politic, 283a, in Opere, VI, traducere de E. Popescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 432. Elena Popescu, în
comentariul său la parabola ţesătorului, consideră că arta ţesutului ar aparţine
concomitent „artei de a uni" şi „artei de a separa" (diakritike), IBIDEM, n. 61,
p. 478, deşi cele două operaţiuni coexistă potrivit textului mai degrabă in
lalasiourgia, „arta prelucrării lânei", din care arta ţesutului este tocmai partea
care uneşte, v. Nicola MATEUCCI, Lo stalo moderno. Lessico e percorsi, II
Mulino, Bologna, 1997, p. 298.
240
Statul nedrept
Capitalismul şi socialismul trec, în ochii majorităţii obser­
vatorilor tranziţiei, drept tipuri c o n c u r e n t e şi o p u s e de societate.
Socialismului, cel puţin în v e r s i u n e a sa reală, „ştiinţifică" şi
ctatistă, i-ar fi fost dat să d i s p a r ă p e n t r u a lăsa l o c u l capitalis­
mului, a cărui victorie a b s o l u t ă şi definitivă p a r e să constituie
obiectivul central al epocii p o s t c o m u n i s t e .
Socialismul n-ar fi fost d o a r un m o d dc a c o n d u c e procesul
de m o d e r n i z a r e a u n e i societăţi în c a r e statului îi r e v i n e rolul
principal, ci o formă p r o p r i u - z î s ă de o r g a n i z a r e g l o b a l ă a
respectivei societăţi. Ca atare, trecerea de la socialism la capita­
lism n-ar p r e s u p u n e d o a r r e s t r â n g e r e a d r a s t i c ă a funcţiilor
economice ale statului în favoarea m e c a n i s m e l o r de piaţă, ci, m a i
ales, un efort de t r a n s f o r m a r e în p r o f u n z i m e nu n u m a i a
raporturilor sociale, dar şi a „mentalităţilor" colective.
în temeiul unei a s e m e n e a c o n v i n g e r i - şi în absenţa
capitalului şi a pieţei capitalismul de tranziţie este tratat doar
în subsidiar ca un m o d de a o r g a n i z a b u n ă s t a r e a şi de a suscita
creşterea economică. Capitalismul p o s t e o m u n i s t apare cu precă­
dere d r e p t un f e n o m e n politic şi c u l t u r a l 1 , d a c ă nu chiar ca o
ideologie de înlocuire a socialismului ştiinţific. în fapt, acest tip
particular de capitalism nici nu p a r e să aibă ambiţia de a fi mai
mult decât un manifest politic, din m o m e n t ce se bizuie pe actori
1
Pentru conceptul de capitalism politic, Claus OFFE, Varieties of Tran­
sition. The Easl European and Easl German Experience. The M.l.T. Press,
Cambridge, Mass., 1997, p. 38.
241
 1
sociali încă inexistenţi - întreprinzători de toate mărimile, clasă
de mijloc care e c o n o m i s e ş t e , public care consumă - şi îi ignoră,
dintr-o p r e j u d e c a t ă ideologică, pe actorii reali ai unei societăţi
căreia nu reuşeşte să-i a d m i n i s t r e z e p r e z e n t u l şi să-i p r o i e c t e z e
viitorul.
Pentru a ajunge în capitalism, r o m â n i l o r li se cere să raţio­
neze şi să calculeze ca în capitalism; toate celelalte trăsături ale
e c o n o m i e i bazate pe capital vor veni apoi o a r e c u m de la sine.
Cultura liberei întreprinderi, a economisirii, a pieţei şi a concu­
renţei ar trebui prin u r m a r e să preceadă iniţiativa liberă, acumu­
larea de capital, d o m n i a pieţei şi competiţia.
Un actor fără rol: clasa muncitoare
Dintr-o astfel de perspectivă, orice r e v e n d i c a r e de tip sin­
dical, orice m i ş c a r e m u n c i t o r e a s c ă este c o n d a m n a t ă să p o a r t e ,
printr-un soi de definiţie metafizică, povara unei ilegitimităţi de
natură ideologică. De v r e m e ce socialismul dc stat s-a prăbuşit,
clasa muncitoare şi-a pierdut, pe cale de consecinţă, „rolul condu­
c ă t o r " în societate. Ca atare, ea nu ar m a i avea dreptul de a-şi
manifesta public opiniile, iar atunci când se decide să vorbească,
mişcările sociale c ă r o r a le dă n a ş t e r e sunt considerate d r e p t o
sechelă a vechii orânduiri. Ideologia oficială a tranziţiei socoteşte
că, de fiecare dată când clasa m u n c i t o a r e revendică, protestează,
demonstrează sau intră în grevă, ea se dovedeşte a fi încă animată
dc spiritul colectivist al socialismului.
Ceea ce administratorii şi interpreţii oficiali ai tranziţiei - în
calitatea lor de p a r t i z a n i ai capitalismului politic - nu iau în
calcul, este faptul că, în societatea r o m â n e a s c ă , clasa m u n c i t o a r e
nu este doar un p r o d u s al socialismului, ci chiar actorul principal
al modernizării aşa c u m aceasta a fost concepută şi c o n d u s ă din
1948 şi p â n ă în 1989. Clasa m u n c i t o a r e nu este d o a r un fapt de
ordin istoric, ci un g r u p social încă viu, c a r e a purtat vreme de
1
V. Gil EYAL, Ivân SZELENYI, Eleanor TOWNSLEY, Making
Capitalism wilhoul Capitalists. The New Ruling Elites in Eastern Europe, Verso,
London and New York, 1998.
242
cinci decenii povara modernizării şi a beneficiat de toate privile­
giile cuvenite acestui statut.
Mişcările muncitoreşti, sindicalizate sau spontane, nu au un
caracter ideologic decât în ochii celor care tratează capitalismul
ca pe o ideologie a tranziţiei. în realitate, ele sunt m a i p u ţ i n o
reacţie faţă de deposedarea clasei m u n c i t o a r e de rolul ei c o n d u ­
cător şi de pierderea privilegiilor - simbolice şi materiale - sub­
secvente acestui rol, cât un protest faţă de absenţa capitalismului
ca atare, înţeles ca m o d alternativ de m o d e r n i z a r e a societăţii.
Muncitorii nu regretă p r o b a b i l s o c i a l i s m u l în sine, ci faptul că
acesta nu are un succesor capabil să aprofundeze modernizarea şi
să relanseze dezvoltarea.
Clasa muncitoare se c o m p o r t ă ca un actor social căruia i s-a
luat partitura fără ca aceasta din u r m ă să fie distribuită altui
interpret. Frustrarea este, p r i n u r m a r e , dublă. Nu n u m a i că a fi
muncitor în R o m â n i a posteomunistă este o condiţie socială lipsită
de prestigiul şi semnificaţia politică, ca şi de avantajele concrete
cc-î erau asociate în c o m u n i s m , dar acest prestigiu şi aceste avan­
taje nu sunt preluate de n i m e n i altcineva. Clasa mijlocie, căreia
i-ar fi revenit rolul de actor principal al noului val de modernizare
capitalistă şi care ar fi trebuit să a d u n e beneficiile acestei m o ­
dernizări, r ă m â n e invizibilă. R o a d e l e tranziţiei nu sunt culese de
nimeni, cu excepţia unei oligarhii politice şi financiare restrânse,
ce p a r e să fie p r e o c u p a t ă d o a r de însuşirea r a p i d ă a tuturor re­
surselor p r i m a r e disponibile şi c o m p l e t lipsită de v o i n ţ a de a
produce noi valori e c o n o m i c e .
S-ar spune că piesa în care clasa m u n c i t o a r e j u c a rolul
principal a fost eliminată din stagiunea tranziţiei. Iar aceasta, în
loc să p u n ă în scenă altă r e p r e z e n t a ţ i e , a î n c h i s p u r şi s i m p l u
teatrul, deşi continuă să p ă s t r e z e casa de bilete deschisă.
Capitalismul r o m â n e s c este un spectacol ce va avea loc la o dată
necunoscută, cu o distribuţie care nu a fost încă aleasă, dar la care
prezenţa în sală este de pe a c u m nu n u m a i obligatorie, dar şi
extrem de costisitoare.
243
 Cât de drept este statul de drept?
Ca practică socială, tranziţia este blocată într-o contradicţie
fundamentală: pe de o parte, statul trebuie să devină un „stat de
d r e p t " , adică u n u l n e u t r u , imparţial, c a r e să v e g h e z e ca nici un
cetăţean ori grup de cetăţeni să nu fie favorizat - în fapt şi în drept
- în raport cu alţi cetăţeni sau cu alte grupuri, iar, pe de altă parte,
statul de tranziţie are m i s i u n e a de a incita apariţia şi consolidarea
economiei de piaţă, de a (re)suscita „capitalismul". Or, o c o m p o ­
nentă indispensabilă a acestei u l t i m e m i s i u n i este privatizarea
mijloacelor de producţie socializate sub c o m u n i s m .
P u n â n d între paranteze sporul de raţionalitate e c o n o m i c ă pe
care-1 promite, procesul de privatizare prezintă o uriaşă dificultate
politico-juridică: statul trece în proprietatea exclusivă a anumitor
cetăţeni b u n u r i p u b l i c e , b u n u r i aflate în p r o p r i e t a t e a c o m u n ă a
tuturor cetăţenilor. Privatizând, statul avantajează imediat,
explicit şi direct un n u m ă r restrâns de cetăţeni în raport cu marele
n u m ă r al cetăţenilor, cărora li se făgăduiesc beneficii viitoare,
implicite şi indirecte. D a c ă este o a r e c u m probabil că acest
transfer dc p r o p r i e t a t e se va d o v e d i c â n d v a profitabil din p u n c t
de v e d e r e e c o n o m i c , este, în s c h i m b , de pe a c u m sigur că
privatizarea se manifestă ca o injustiţie politică. Căci, cu titlu de
proiect politic pus în operă de m â n a văzută a statului şi nu de cea
nevăzută a pieţei, proiecţia e c o n o m i c ă a capitalismului r o m â n e s c
este inseparabilă de o d i m e n s i u n e etică.
Contradicţia m o r a l ă înscrisă în orice act de privatizare a fost
rezolvată în ţări p r e c u m G e r m a n i a ori Italia prin crearea de către
guvernele respective, cu fondurile rezultate din vânzarea p a c h e ­
telor dc acţiuni deţinute de stat, a unor fundaţii (cum este Volkswagen
Stiftung) consacrate promovării „binelui c o m u n " . Banii obţinuţi
din privatizare au fost încredinţaţi de către guverne u n o r fundaţii
majore. Statul de drept care privatizează masiv, sistematic şi, cel
puţin în intenţii, c o m p l e t , care trece la privatizare fără ca roadele
acesteia să fie explicit distribuite, d u p ă regula şanselor egale,
Uituror cetăţenilor este însă constrâns să fie un stat nedrept.
Eforturile coaliţiei care a câştigat alegerile din 1996 şi
ulterior, ale guvernului format în d e c e m b r i e 2000, de a p r o m o v a
244
proprietatea privată ca principiu ideologic, inflexibil şi ireductibil
deopotrivă al statului de drept, al d e m o c r a ţ i e i liberale şi al
economiei de piaţă prezintă riscul de a face ca justiţia să devină
opozabilă echităţii. Ea acţionează în virtutea unei Gesinnungsethik,
a unei etici a convingerilor, în acelaşi timp fundamentalistă şi
reducţionistă în m ă s u r a în c a r e nu se simte r e s p o n s a b i l ă p e n t r u
efectele sociale p r o d u s e 1 .
D a c ă a c c e p t ă m că s c o p u l u l t i m al c o m u n i t ă ţ i i politice este
prezervarea mutuală a proprietăţii - înţeleasă ca s u m ă a vieţilor
(Lives), libertăţilor (Liberties) şi bunurilor (Estates) - de care se
bucură cetăţenii uniţi sub a c e e a ş i g u v e r n a r e 2 , atunci p r e ţ u l
restituirii acestei proprietăţi sub specia b u n u r i l o r nu p o a t e fi
locmai părăsirea comunităţii. Căci este fără îndoială j u s t ca toate
proprietăţile confiscate în m o d abuziv dc către regimul c o m u n i s t
să fie restituite foştilor proprietari. In acelaşi timp, ar fi inechitabil
ca r e t r o c e d a r e a să fie însoţită de o e x o n e r a r e totală a celor re-
împroprietăriţi de orice p a r t i c i p a r e la sarcinile p u b l i c e , a c ă r o r
povară face posibilă supravieţuirea, d a c ă nu chiar prosperitatea,
comunităţii politice. Atâta v r e m e cât retrocedarea proprietăţilor
agricole s-a făcut prin scutirea acestora de orice impozit funciar
sau pe venit, cetăţenii o c u p a ţ i în agricultură, adică 3 8 % dintre
românii care m u n c e s c , nu au p a r t i c i p a t în nici un fel, o lungă
perioadă, la constituirea bugetului public, c o n t i n u â n d în s c h i m b
să pretindă despăgubiri în caz de calamităţi, asistenţă medicală,
alocaţii, pensii şi educaţie gratuită.
A ş a c u m a fost gândită şi aplicată, restituirea proprietăţilor
funciare nu s-a manifestat sub formă de reparaţie şi ca un act de
justiţie, ci în formă de excludere şi ca un gest de inechitate 3 .
' Max WEBER, Wirtschafl und Gesellschafl. Grundriss der verstehenden
Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, pp. 324 sq.
2
John LOCKE, The Second Treatise of Government, 123-124, in Two
Treatises of Government, ed. Peter Laslett, Cambridge University Press,
('ambridge, 1988, pp. 350-351.
1
- Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and Easl
German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 119-130,
care întreprinde o analiza etică diferită a restituţiei, deşi recunoaşte faptul că
legea funciară românească a creat o agricultură ineficientă economic şi
dependentă de subvenţii publice.
245
 Ţ ă r a n i i au fost, cu b u n ă ştiinţă, scutiţi de datoria de a se
c o m p o r t a ca c e t ă ţ e n i . Statul le-a garantat proprietăţile fără
consimţământul şi participarea lor şi, mai ales, cu mijloacele puse
la dispoziţie de m u n c a şi de proprietăţile românilor care trăiesc în
zonele u r b a n e . U n a s e m e n e a tip d e p r o p r i e t a t e n u m a i p o a t e f i
c o n s i d e r a t ă sacră, ci de-a dreptul perversă. M a i m u l t chiar,
exoneraţi iniţial de o r i c e obligaţii fiscale, ţăranii au ajuns să
resimtă impozitul pe proprietate ca pc un abuz al statului.
Statul-naţiune al românilor, aşa c u m este definit de Consti­
tuţie şi p e r c e p u t în sensibilitatea c o m u n ă , ar fi trebuit să fie, în
calitate dc construcţie ideologică, un stat-sat, din m o m e n t ce satul
este celebrat ca izvor al naţiunii. Satul-comunitate - privit ca un
spaţiu unificat în j u r u l câtorva axe etice (familie, biserică, cinste,
întrajutorare) în stare să genereze legături sociale „tari" - este însă
un mit literar şi etnografic. C ă c i satul nu se p r e z i n t ă ca spaţiu
public al bunei cuviinţe şi al solidarităţii, ca o respublica exem­
plară, ci doar ca o j u x t a p u n e r e de spaţii e c o n o m i c e private.
Colecţie de gospodării, loc din care lipseşte orice fel de legătură
socială, satul este g u v e r n a t de n e î n c r e d e r e a în o a m e n i care
caracterizează 7 7 % dintre r o m â n i 1 .
Politica de restituire a proprietăţilor funciare, aşa c u m a fost
c o n c e p u t ă din 1991 p â n ă în 2 0 0 1 , a e x c l u s din politeia post­
eomunistă, adică din societatea cetăţenilor, pe toţi titularii u n o r
a s e m e n e a exploatări e c o n o m i c e familiale şi rurale de tip oikos2.
A v e m de-a face cu o e x c l u d e r e p o l i t i c ă i m p u s ă „de sus în
j o s " şi nu cu o „ b o i c o t a r e " c u l t u r a l ă şi v o l u n t a r ă a istoriei din
partea ţăranilor, atâta t i m p cât l u m e a satelor se d o v e d e ş t e m a i
degrabă p r e o c u p a t ă d e eficienţa m u n c i i p ă m â n t u l u i decât d e
1
Tonica BEREVOESCU et a!., Feţele schimbării. Românii şi provocările
tranziţiei. Ncmira, Bucureşti, 1999, pp. 127-132. Când privim ideal-tipul
electorului PDSR aşa cum a fost surprins de Dumitru SANDU, Sociologia
tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti, 1996, pp. 141-
142, recunoaştem imediat portretul locuitorului satelor: optimist în privinţa
propriei gospodării, cu un nivel redus de instrucţie, dar relativ îndestulat din
punct de vedere material, dispus să valorizeze munca, dar neîncrezător în
semeni.
2
Max WEBER, Wirtschaft und Gesellschafl. Grundriss der verslehenden
Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, pp. 230-233.
246
1
valoarea simbolică a acestuia . De aceea, reîmproprietărirea nu se
dovedeşte o m e t o d ă de p r o d u c e r e a politicului prin a n a l o g i e cu
sfera e c o n o m i c ă privată, ci funcţionează ca un procedeu de elimi­
nare a beneficiarilor acesteia din c o m u n i t a t e a politică.
Este evident că dorinţa de r e c u p e r a r e a proprietăţilor confis­
cate sub totalitarism nu a fost o forţă p o r t a n t ă a R e v o l u ţ i e i din
decembrie, deşi amintirea raptului a p u t u t contribui la calificarea
regimului ca injust în ochii m u l t o r r o m â n i . D a c ă nu se n u m ă r ă
printre factorii c a r e au d u s la c o n c e d i e r e a istorică a c o m u n i s ­
mului, se p u n e totuşi întrebarea d a c ă satisfacerea unui a s e m e n e a
tip de revendicare - ce se manifestă ca rezultat şi nu ca premisă
a schimbării - trebuie să devină o prioritate politică atunci când
apare un conflict de datorii în termenii binelui c o m u n 2 .
D a c ă î n ţ e l e g e m proprietatea în sens lockean, totalitarismul
nu a răpit n u m a i bunurile u n o r cetăţeni, dar şi vieţile acestora ori
ale altor cetăţeni, ca şi libertăţile celor m a i mulţi dintre români.
C u m se pot oare restitui (în natură sau sub formă de despăgubire)
vieţile, d e m n i t a t e a , şansele şi libertăţile p i e r d u t e ? D a t o r i a de a
repara această categorie de pierderi, în t e m e i u l unei etici a res­
ponsabilităţii, statul postcomunist nu şi-a pus-o nici m ă c a r o clipă.
Acest lucru - alături de altele - face ca statul de tranziţie să
lie privit de către tot m a i mulţi cetăţeni ca o entitate care le este
nu n u m a i exterioară, dar şi ostilă. Deficitul de d r e p t a t e inerent
statului de tranziţie, ca şi statului capitalist de altfel, ar trebui
compensat printr-o prezenţă cât m a i concretă şi m a i activă a sta­
tului de drept la nivelul societăţii, ca şi printr-un c o m p o r t a m e n t
auster al clasei politice.
Cu atât m a i m u l t cu cât convingerile reducţioniste şi ideolo-
gizante de tipul „statul este cel m a i prost g e s t i o n a r " au fost infir­
mate dramatic în cursul procesului de privatizare. B u n ă o a r ă , tre­
cerea telecomunicaţiilor în proprietate privată a avut drept conse­
cinţă a g r a v a r e a c o m p o r t a m e n t u l u i m o n o p o l i s t a l c o m p a n i e i d e
1
Beatrice von HIRCHHAUSEN, Les nouvelles campagnes roumaines.
Paradoxes d'un „relour"paysan, Belin, Paris, 1997, p. 208
2
Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and East
German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, p. 114.
247
telefoane, ridicarea necontrolată a pretorilor şi precaritatea cali­
1
tăţii serviciilor .
P a r a d o x u l de-statalizării e c o n o m i e i p o s t c o m u n i s t e este c ă
procesul de r e d u c e r e şi de autolimitare a funcţiilor statului nu
p o a t e fi dus la bun sfârşit decât de un stat suficient de p u t e r n i c
pentru a asigura eficienţa şi echitatea transferului şi a r e d u c e pe
cât posibil costurile sociale ale acestei operaţii 2 .
Numai o m a x i m ă echitate a actului politic şi a actului a d m i ­
nistrativ i-ar p u t e a c o n v i n g e pe cetăţeni că privatizarea nu în­
seamnă doar trecerea - în condiţii adesea dolosive - a capitalului
public în posesia a n u m i t o r particulari, ci că este una - nu însă şi
singura - dintre premisele unei redistribuţii sociale cât m a i j u s t e
a prosperităţii. Altfel, R o m â n i a se va b l o c a într-o tranziţie perpe­
tuă, de tip indian sau brazilian, în care insule de performanţă eco­
n o m i c ă şi intelectuală v o r pluti în derivă într-un peisaj social
dezolant.
Prezumţia de iresponsabilitate
Tranziţia este locul în care se înfruntă d o u ă logici o p u s e :
democratizarea este un p r o c e s istoric g u v e r n a t de i m p e r a t i v u l
mobilizării sociale, în t i m p ce liberalizarea economică c o n d u c e
pe cale naturală la diferenţiere şi discriminare 3 .
1
Cazul clasic al privatizării perverse, care duce atât la scăderea calităţii
serviciilor, cât şi la continuarea subvenţiilor publice îl reprezintă căile ferate
britanice: nu numai că azi prestaţia companiilor private este mult inferioară faţă
de epoca naţionalizării, dar orice fel de investiţie privind retehnologizarea şi
siguranţa traficului este suportată de la bugetul public; cu alte cuvinte, compania
privată încasează profitul, iar contribuabilii, atunci când îşi doresc calitate, sunt
nevoiţi să susţină financiar compania.
2
Francois FEJTO (avec Ewa KULESZA-MIETKOWSKI), La fin des
democraţiei populaires. Les chemins du posl-communisme, Seuil, Paris, 1997,
p. 397.
3
Arend LIJPHART, Carlos H. WAISMANN, „The Design of Markets and
Democracies: Generalizing across Regions", in Arend LIJPHART, Carlos H.
WAISMANN, editors, Instituţional Design in New Democracies. Eastern
Europe and Latin America, Westview, Boulder, Co., 1996, p. 236.
248
R o m â n i a se află într-o situaţie o a r e c u m c o m p a r a b i l ă cu cea
a societăţilor industriale din O c c i d e n t ieşite, d u p ă 1945, din
e c o n o m i a semi-planificatâ de r ă z b o i . într-o a s e m e n e a fază de
dezvoltare, statul este obligat să se mişte simultan în două direcţii
contrare: el trebuie să intervină, m a i întâi, p e n t r u a c o r e c t a
repartiţia spontană a profiturilor şi pentru a asigura o c u p a r e a cât
mai completă a forţei de m u n c ă ; în acelaşi timp, statul este nevoit
să inventeze sau să r e a d u c ă la viaţă, prin dezetatizarea sindica­
telor, un partener social viabil şi critic. Confruntarea sistematică
cu un a s e m e n e a partener este indispensabilă, deoarece creşterea
e c o n o m i c ă n u d e p i n d e î n p r i m u l r â n d d e v o l u m u l capitalului
investit ori de abundenţa resurselor, ci mai cu seamă de atitudinea
subiecţilor economici.
Guvernele post-revoluţionare - care şi-au schimbat succesiv
compoziţia, nu însă şi poziţia - s-au lăsat în voia unui pragmatism
ambiguu şi improvizat, ce nu a putut substitui reţelei de c o m a n d ă
centralizată a e c o n o m i e i o p i a ţ ă funcţională. într-o astfel de
conjunctură, politicienii s-au ţinut d e p a r t e de p r e z u m ţ i a de
responsabilitate. Lipsa de funcţionalitate a economiei este privită
ca un soi de fenomen meteorologic, ce nu p o a t e fi trecut în contul
unor simpli m u r i t o r i . Clasa p o l i t i c ă se c o n s i d e r ă o simplă
spectatoare a unor c a t a c l i s m e e c o n o m i c e şi sociale de a căror
producere nu se simte vinovată şi ale căror consecinţe încearcă să
le m i n i m a l i z e z e . Pentru ea, tranziţia nu este o s u m ă de erori
comise în actul de guvernare şi în procesul politic - greşeli ce ar
putea fi identificate, atribuite şi imputate -, ci un tunel mai lung
decât se prevăzuse iniţial.
De altfel, în tradiţia politică r o m â n e a s c ă , toate greşelile se
îndreaptă sau se uită, dar nu se pedepsesc niciodată. Cu o singură
excepţie: buna-credinţă. Această eroare fundamentală, a încrederii
în co-responsabilitatea oamenilor faţă de istoria pe care o trăiesc,
este calea cea m a i dreaptă spre impopularitate şi eşec. O a m e n i i
politici nu îşi fac un n u m e prin ataşamenml faţa de o doctrină, prin
calitatea programelor pe care le elaborează, prin vigoarea ideilor
pe care le s u p u n electoratului, p r i n angajarea responsabilă în
efortul de construcţie instituţională. Carierele politice nu sunt
decât rodul abilităţii de a m a n e v r a în interiorul propriului grup de
putere, al energiei cu care sunt denigraţi adversarii, al rapidităţii
249
cu care inteligenţa este convertită în şmecherie, al curajului de a
nu-ţi păsa de soarta celorlalţi, al dispreţului faţă de împlinirea
promisiunilor, al respectului plin de invidie pentru cel
(deocamdată) mai puternic, al convingerii că realitatea se sfârşeşte
acolo unde se termină şi interesele personale.
La rândul lor, p a r t i d e l e sunt, în R o m â n i a , m e c a n i s m e de
p r o d u s politicieni, nu structuri prin c a r e o a m e n i i politici se
străduiesc să propună societăţii o a n u m i t ă viziune despre destinul
naţiunii. în ultima v r e m e , nici un politician r o m â n nu s-a aflat în
situaţia umilitoare de a face sau de a p r o p u n e ceva concret, de a
fi util societăţii, de a-şi justifica prin fapte veniturile şi n o t o ­
rietatea. Să facă este t r e a b a m u n c i t o r i l o r şi a ţărănimii, să gân­
dească este problema intelectualilor. Politicienii conduc, oamenii
de stat guvernează, înalţii funcţionari administrează.
Prin u r m a r e şi în pofida n e m u l ţ u m i r i l o r ce se manifestă
o c a z i o n a l cu privire la felul în care clasa politică îşi a s u m ă
r ă s p u n d e r e a - ministerială, p a r l a m e n t a r ă ori m o r a l ă - faţă de
propriile acte şi alegeri, în R o m â n i a pare că nimeni, oricât de mari
şi de notorii ar fi vinovăţiile sale, nu p o a t e fi cu adevărat exclus,
pe termen mediu şi lung, de la practica puterii şi de la participarea
la beneficiile a d u s e de acest exerciţiu politic. E x c l u d e r i l e sunt
întotdeauna conjuncturale şi de scurtă durată, adesea afirmate, r a r
aplicate. în schimb, includerile sunt sistematice şi continue. P â n ă
şi regimul totalitar, d u p ă o p r i m ă perioadă în care a părut decis să
i n a u g u r e z e m e t o d a discontinuităţii în p r o c e s u l de fabricare a
elitelor publice, a ajuns să-şi m o d i f i c e parţial strategia şi să
a c o r d e s e g m e n t e de autoritate instituţională ori să permită;
r e a c u m u l a r c a de capital simbolic, u n o r p e r s o a n e şi personalităţi
- în s p e c i a ! din sfera culturală, d a r nu n u m a i - care deţinuseră
deja un statut public î n a i n t e de 1945. Nici c h i a r p r ă b u ş i r e a
sistemului comunist, oricât de violent şi rapid s-a petrecut, nu a
p u m t lua decât cel mult forma unei redistribuiri de personal între
aparatele statului şi structurile e c o n o m i c e . Cercetările de t e r e n
arată că 6 3 % dintre r o m â n i i care d e ţ i n e a u în anii ' 9 0 o „funcţie
de c o n d u c e r e " (în politică, administraţie, e c o n o m i e sau societate)
1 ţeanul este acel administrator raţional şi legal al legăturii sociale.
ocupau deja o poziţie similară înainte de 1989 .
1
ionica BEREVOESCU etal.. Feţele schimbării. Românii şi provocările
tranziţiei, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 252.
250
C u m se explică o a s e m e n e a t r e c e r e cu v e d e r e a a actelor de
incompetenţă şi a faptelor de corupţie, a erorilor şi chiar crimelor
atunci când acestea sunt c o m i s e de un m e m b r u al elitei, p e r s o a n ă
care o c u p a p r i n definiţie un loc e x t r e m de vizibil? Fireşte, în
tradiţia creştină, n e l u a r e a în s e a m ă a c u l p e i a p r o a p e l u i este o
virtute pentru că, pe de o parte „ n i m e n i nu este fără de p ă c a t " , iar,
pe de altă p a r t e , ( a p r o a p e ) orice v i n ă p o a t e fi ştearsă. Ce se
întâmplă atunci c â n d iertarea p ă c a t e l o r se manifestă s u b forma
indiferenţei faţă de fără-de-lege, ce t i n d e să devină însuşi prin­
cipiul ordonator al raporturilor sociale şi tehnologia de regenerare
a clasei politice? Este oare potrivit ca cetăţeanul să „ i e r t e " abu­
zurile cărora le c a d e v i c t i m ă sau la care este m a r t o r ? Nu p u t e m
oare socoti, într-un a s e m e n e a caz, că iertarea este m a i degrabă un
viciu civic d e c â t o virtute creştină? Este funcţionarul venal sau
politicianul corupt „ a p r o a p e l e " c e t ă ţ e a n u l u i , m e r i t â n d , cu acest
litiu, anularea spontană a oricărei c u l p e ? Figurează oare iertarea
în catalogul virtuţilor civice, se n u m ă r ă ea p r i n t r e calităţile
cetăţeanului virtuos?
•
Legea şi echitatea
Răspunsul la toate aceste întrebări d e p i n d e de modul în care
înţelegem să definim ce este un c e t ă ţ e a n şi care este tipul de
societate în care acesta se găseşte constituit ca atare. în sens larg,
am avea de-a face cu cetăţeni ori de câte ori mediul în care aceştia
evoluează p o a t e fi descris sub trăsăturile unei societăţi bazate pe
respectul u n o r n o r m e i m p e r s o n a l e şi abstracte, a d i c ă pe raţio­
nalizarea raporturilor interpersonale potrivit u n o r principii cu un
înalt grad de stabilitate, c u m ar fi dreptatea, egalitatea în faţa legii,
libertatea sau proprietatea. S-ar p u t e a spune, m u t â n d pe un alt
nivel de interpretare caracterizarea ideal-tipică pe care W e b e r o
face m o d e l u l u i birocratic de g u v e r n a r e a societăţilor 1 , că cetă­
într-o accepţiune m a i restrânsă şi, probabil, m a i riguroasă, cetă-
1
Max WEBER, Wirtschaft and Gesellschaft. Grundriss der verstehenden
Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, p. 126.
251
ţ e a n u l pare să fie identificat n u m a i în sânul u n e i societăţi de
1
factură, profcsional-burgheză (berufsburgerliche Gesellscha/'t) şi
a n u m e ca subiect conştient şi responsabil al u n u i sistem de drept
pozitiv întemeiat pe reprezentarea indivizilor la nivelul deciziilor
colective şi pe separarea puterilor publice.
Acest tip de societate funcţionează prin excludere şi pedeapsă.
Democraţia ateniană, de pildă, şi-a plătit fidelitatea faţă de propriile
legi prin excluderea de la demnitatea civică a sclavilor, femeilor
şi străinilor, a rămas credincioasă principiilor sale fondatoare cu
preţul condamnării lui Socrate. în ceea ce-1 priveşte, statul modern
se întrupează ca stat de drept cu ajutorul unor procese succesive de
excludere. M a i întâi „marea închidere" azilară studiată de Michel
Foucault, a nebunilor şi marginalilor de tot soiul, prin definirea
medicală a. subiectului politic ca fiinţă caracterizată de un
c o m p o r t a m e n t exclusiv şi riguros raţional. Apoi, interzicerea
accesului la libertăţile publice a persoanelor şi minorităţilor care fie
stăruiau în refuzul contractului social în forma în care acesta
întrunise consensul unei reprezentări cu vocaţie majoritară (pas de
liberte pour les ennemis de la liberte), fie nici m ă c a r nu fuseseră
consultate cu privire la acest contract. Interdicţia şi pedeapsa au
lovit astfel, rând pe rând, în cursul secolelor al XTX-lea şi al XX-
lea, pe catolici în statele protestante, pe indieni în Statele Unite,
pe femei, pe cei fără venituri regulate în sistemele electorale
cenzilare, pe anarhişti, pe spioni, pe „trădători" şi înfreaga tipologie
de „agenţi ai străinătăţii", pe islamişti, pe sionişti, pe imigranţi şi
alţi boat people. în sfârşit, ultima şi cea m a i solidă trăsătură a
statului de drept o reprezintă separarea instituţională a domeniului
legii de cel al fără-de-iegii şi crearea, în continuitatea spaţiului
azilar, a unei geografii a recluziunii, a unui dispozitiv concentra-
ţionar şi disciplinar de pedepsire a ne-legiuiţilor.
Aşadar, cetăţeanul care, prin tehnica reprezentării, încredin­
ţează unei autorităţi publice p u t e r e a de a face, aplica şi executa
legile, nu are c u m să delege şi eventuala lui predispoziţie de a-şi
ierta aproapele, fie acesta un criminal dovedit sau un funcţionar
corupt. Pentru cetăţean, iertarea se c u v i n e să r ă m â n ă o virtute
1
V. Norbert ELIAS, Ober den Prozefi der Zivilisation, Zweiter Band,
Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997, pp. 413-427.
252
privată, funcţională d o a r în a c e l e situaţii în care legea nu are
(încă) un cuvânt de spus.
O a s e m e n e a afirmaţie este valabilă d o a r în a c e l e tipuri de
societate în care legea acoperă integral - sau are m ă c a r vocaţia
explicită de a o face - d o m e n i u l echităţii. Relaţia dintre lege şi
echitate în societatea r o m â n e a s c ă p o a t e fi a p r o x i m a t ă cu ajutorul
câtorva vechi expresii populare, aflate încă în circulaţie. „A(-şi)
face d r e p t a t e " î n s e a m n ă , în m o d destul de precis, a r e z o l v a o
situaţie de la om la o m , fără a ţine s e a m a de n o r m e l e legale sau
chiar încălcându-le, adesea pe cale violentă. Pe de altă parte, „a
da dreptul (cuiva)"/„a-şi lua d r e p t u l " indică f e n o m e n u l pe care
limbajul j u r i d i c îl cunoaşte în formularea „a da/a lua m i t ă " .
E c o n o m i a socială a darului nu p o a t e fi uşor dislocuită dintr-o
societate care nu este î n c ă pe d e p l i n p r o f e s i o n a l ă şi b u r g h e z ă .
Raporturile de putere continuă să funcţioneze ca relaţii de schimb,
potrivit dreptăţii, aşa c u m a c e a s t a este definită de expresiile
populare citate m a i sus şi în afara sau î m p o t r i v a legii. Titularul
unei profesii liberale nu este încă un actor social pe de-a-ntregul
legitim, nu şi-a găsit încă un loc p r o p r i u în echilibrul raporturilor
de p u t e r e . A m i z a pe faptul că funcţionarul p u b l i c , juristul,
m e d i c u l sau profesorul îşi vor face în m o d natural şi s p o n t a n
datoria, în virtutea unei etici abstracte, u n a n i m r e c u n o s c u t ă drept
b u n social este un gest considerat, în general, ca i m p r u d e n t .
Dimpotrivă, a câştiga devotamentul, atenţia specială şi binevoi­
toare a acestora printr-un dar sau p r i n a n t i c i p a r e a u n u i serviciu
este d o v a d a u n u i spirit precaut, ce se c o n f o r m e a z ă valorilor celor
m a i bine cotate pe piaţa raporturilor sociale. în fapt, funcţionarul,
juristul, m e d i c u l sau profesorul nici nu sunt trataţi drept cetăţeni
şi profesionişti, de c o m p e t e n ţ a c ă r o r a au n e v o i e alţi cetăţeni şi
profesionişti, ci ca deţinători ai unei puteri (de a rezolva o cerere,
de a câştiga un proces, de a vindeca, de a c o n d u c e la un nivel m a i
înalt de e d u c a ţ i e ) , înaintea căreia solicitantul, justiţiabilul, pa­
cientul sau studentul se defineşte ca s u p u s , nu ca c e t ă ţ e a n cu
drepturi întemeiate pe plata conştiincioasă a impozitelor.
Deşi dreptul este, nominal, de partea cetăţeanului, dreptatea
se află în p o s e s i a celui p u t e r n i c . A c e s t fapt social t r e b u i e
recunoscut, simbolic, prin d e p u n e r e a u n u i dar. D a n i i asigură, în
253
acelaşi t i m p , un echilibru m a i j u s t al raportorilor de putere dintre
părţi. Prin el se d o b â n d e s c drepturi m a t e r i a l e asupra celui care
administrează dreptul formal: acesta din u r m ă este obligat, prin
acceptarea darului, să devină la rândul său „ d a r n i c " , operând, în
sens invers, un transfer de putere. Căci darul este o tehnică socială
prin care cel p u t e r n i c e s t e c o n s t r â n s să-şi î m p a r t ă puterea, să
cedeze o parte din ea, să o transmită şi să o investească sub formă
de servicii. N u m a i în acest fel dreptatea este restabilită. în situaţii
sociale concrete, încălcarea sau eludarea dreptului pozitiv nu sunt
considerate adesea decât manifestări oportune ale echităţii.
Trecerea cu vederea a c e e a ce, sub n o r m a de drept, p o a t e fi
socotit drept o culpă ori o infracţiune constituie, probabil, singura
posibilitate pe care o societate formată din „ s u p u ş i " - altfel spus,
o societate care ajunge la conştiinţa p o l i t i c ă de sine nu prin
reprezentare în actul de guvernare, ci recunoscându-se ca obiect
al unei practici de g u v e r n a r e - o are la dispoziţie p e n t r u a par­
ticipa, în ciuda tuturor aparenţelor, la p u t e r e , pentru a ajunge să
controleze şi să influenţeze felul în care aceasta se exercită, fie
şi n u m a i la nivel micro-social, de a l t m i n t e r i singurul o r i z o n t
public accesibil supusului, indiferent la obsesiile etice ce-1 b â n ­
tuie pe cetăţean. într-o societate profesional-burgheză, interogaţia
civică cea mai caracteristică ar fi „ce trebuie să fac şi î m p r e u n ă
cu cine pentru ca guvernarea să devină m a i b u n ă ? " , în v r e m e ce
supusul se întreabă în principal „ce-mi p o a t e da g u v e r n u l şi în
schimbul a c e ? " .
Bizuindu-sc pc n o r m e i m p e r s o n a l e şi pe texte, legea
funcţionează prin interdicţie, limitare şi p e d e a p s ă . Dreptatea,
întemeiată pe dar, pe trecerea cu vederea a vinovăţiei celor puter­
nici şi pe relaţiile directe dintre p e r s o a n e este o metodă de p r o ­
ducere şi de distribuire a puterii. L e g e a o p e r e a z ă prin e x c l u d e r e
socială şi separare a resorturilor puterii, d r e p t a t e a lucrează prin
includerea tuturor actorilor sociali în exerciţiul ierarhic ordonat al
puterii, este o cale prin care cei lipsiţi de putere participă la puterea
celor puternici. N ă s c u t ă din dominaţia raţiunii individuale asupra
tradiţiilor, legea uniformizează şi normalizează comportamentele
sociale. într-o societate încă tradiţională, cu soluţii iraţionale de
254
echilibru, dreptatea individualizează. Ceea ce legea este chemată
să stigmatizeze, dreptatea este predispusă să regenereze.
Delatorul şi ethos-ul dependenţei
în marea majoritate a civilizaţiilor şi în aproape toate mediile
sociale, delatorul este o figură impopulară. C h i a r d a c ă stârneşte
adesea teamă, agentul represiunii i m p u n e întotdeauna respect, în
vreme ce p e r s o a n a care indică, sub p e c e t e a tainei, adresa la care
r e p r e s i u n e a trebuie să l o v e a s c ă este nu n u m a i t e m u t ă , dar şi
dispreţuită. Căci, oricât de n e d r e a p t ă s-ar putea dovedi, violenţa
statului apare de cele mai multe ori ca fiind pe de-a-ntregul legi­
timă. In s c h i m b , c o l a b o r a r e a secretă cu statul care exercită
violenţa este privită ca un c o m p o r t a m e n t social nu n u m a i profund
ilegitim, dar şi inechitabil.
C u m se explică acest p a r a d o x al i m a g i n a r u l u i colectiv,
înclinat să justifice represiunea, dar necruţător faţă de delaţiune?
Cel care indică v i c t i m a trece d r e p t u n personaj m a i periculos
decât cel care o s u p u n e efectiv represiunii. A g e n t u l ordinii
publice, fie el şi torţionar, are de p a r t e a lui raţiunea de stat şi îşi
justifică faptele în temeiul u n u i ordin primit dc la superiorii săi.
„ T u r n ă t o r u l " are însă împotriva lui datoria de echitate care stă la
baza oricărei societăţi tradiţionale.
In insistenţa cu care revine, la nivelul opiniei publice, t e m a
„dosarelor Securităţii" şi a „ d e c o n s p i r ă r i i " informatorilor pe care
aceasta i-a folosit locuieşte de fapt un respect generalizat faţă de
stat, oricare ar fi forma istorică pe c a r e acesta o adoptă. Un ex-
prim-secretar j u d e ţ e a n c o m u n i s t a fost plebiscitat p r e ş e d i n t e ai
R o m â n i e i p o s t e o m u n i s t e în 1990 şi 2 0 0 0 , un fost „ l u c r ă t o r de
s e c u r i t a t e " a m e r i t a t să fie n u m i t m i n i s t r u de finanţe din partea
Convenţiei D e m o c r a t i c e anticomuniste, fără ca cineva să p u n ă la
îndoială îndreptăţirea politico-juridică a unor astfel de promovări.
D a c ă au fost obiecţii, acestea au fost marginale şi nu au depăşit
stadiul de lamentaţie morală.
în n u m e l e perpetuităţii instituţiilor statului, ierarhii şi agenţii
publici ai totalitarismului sunt exoneraţi de orice r ă s p u n d e r e
255
 p e r s o n a l ă . P r o b l e m a v i n o v ă ţ i e i este localizată în s c h i m b într-o
arie privată şi ocultă, pe un tărâm al şoaptelor şi al trădării. A v e m
de-a face cu un m o d de a r e c u n o a ş t e că partea vizibilă a c o m u ­
nismului este, în ultimă instanţă, neproblematică şi de a afirma că
n u m a i z o n e l e de u m b r ă ale totalitarismului, n e s c o a s e încă la
iveală, se cuvin a fi incriminate. în alţi termeni, dacă n-ar fi existat
delatori care să le d e z v ă l u i e opiniile e x p r i m a t e în particular,
n u m e r o a s e v i c t i m e ale represiunii ar fi trecut, în ochii autorită­
ţilor, drept cetăţeni fideli ai regimului democrat-popular.
Astfel pusă, chestiunea „dosarelor Securităţii" nu mai ţine de
d o m e n i u l eticii p o l i t i c e , ci de cel al m o r a l e i c o m u n e , nu se
dovedeşte concepută p e n t r u a stabili răspunderi, ci pentru a strica
reputaţii. Prim-secretarul p r e ş e d i n t e şi lucrătorul de securitate
ministru se află astăzi la adăpost de orice instanţă capabilă să le
angajeze r ă s p u n d e r e a politică sau juridică. Ei - şi alţii a s e m e n e a
lor - sunt martori reprezentativi ai continuităţii dintre statul
SOCiâlist şi Statul de traftziţie. Dimpotrivă, informatorii ale c ă r o r
nume ui POM) I VOI li dezvăluite se constituie într-o populaţie de
i n . I I im i '.i-1111111 li . u n i . I M I I i c i societăţi care n u izbuteşte să identi-
lli U in nllK n r . i I un principiu a u t o n o m de solidaritate. Delatorul
i u n u i . .ii, ii i n comunism, cât şi în posteomunism, opersona non
• •i.ii.i toi mai pentru vina d e a fi tulburat, prin scoaterea la l u m i n ă
.i contradicţiilor vieţii private, sprijinul u n a n i m pe care societatea
l-a acordai în sfera publică socialismului de stat.
Aşa c u m a fost c o n c e p u t ă în fond şi adoptată în formă, legea
deconspirării informatorilor Securităţii riscă să scoată definitiv
din c a u z ă Partidul Comunist, nu n u m a i î m p r e u n ă cu toţi membrii
săi de frunte şi de rând, dar şi cu aparatul său represiv şi activul
său ideologic. Pe de altă p a r t e , aceeaşi lege contribuie la a c c e ­
lerarea d e p e n d e n ţ e i societăţii faţă de stat şi faţă de acuializările
partizane ale acestuia. Partidele au de acum dreptul să gestioneze
reputaţia cetăţenilor, fără ca aceştia să dispună de instrumentele
necesare pentru a verifica gradul de responsabilitate a cadrelor de
partid faţă de propriul lor trecut.
Clasa politică, constituită din 1992 p â n ă în 2000 din resturile
fostei clase c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t e , din e l e m e n t e ale
ihtelligehtziei şi din oligarhiile partidelor „ i s t o r i c e " sau e m a n a t e
256
dc revoluţie, se situează d e a s u p r a legii arhivelor Securităţii.
I )osarele membrilor marcanţi ai acestei clase se află de regulă sub
protecţia „securităţii n a ţ i o n a l e " şi r ă m â n , ca atare, inaccesibile.
In schimb, Colegiul N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r Secu­
rităţii e s t e însărcinat de lege să î m p a r t ă , p r i n b u n ă v o i n ţ a
Serviciului R o m â n de Informaţii, certificate din c a r e să reiasă că
cei care v o r să intre în viaţa politică d u p ă 2 0 0 0 nu au fost „cola­
boratori ai Securităţii ca poliţie politică". în acest m o d , partidele
postcomuniste procedează întocmai ca Partidul C o m u n i s t care, în
epoca preluării puterii, cerea celui interesat de o poziţie publică
să fie î n a r m a t cu o adeverinţă eliberată de serviciile secrete şi
potrivit c ă r e i a „nu a fost identificat să facă p a r t e din v r e o
organizaţie politică sau p a r a m i l i t a r ă " 1 .
Aşadar, p r o b l e m a d o s a r e l o r nu este de n a t u r ă politică, ci
morală. N i m e n i nu a fost î m p i e d i c a t p â n ă a c u m de legăturile sale
cu Partidul C o m u n i s t să facă carieră în R o m â n i a posteomunistă.
S-ar putea î n t â m p l a însă ca unii r o m â n i - care nu au avut nici un
fel de raport instituţional sau ideologic cu totalitarismul, dar care,
din diverse motive (toate reprobabile, dar personale), au colaborat
în secret cu poliţia politică - să fie stigmatizaţi ca „ t u r n ă t o r i " .
Actuala lege a dosarelor nu p e n a l i z e a z ă a d e z i u n e a conştientă la
c o m u n i s m , c i slăbiciunea u n o r a din cei c a r e n u a u vrut, n u a u
putut sau nu le-a fost îngăduit să adere.
A ş a c u m demonstrază experienţa Agenţiei federale g e r m a n e
pentru a d m i n i s t a r e a d o s a r e l o r Stasi 2 , o a s e m e n e a o p e r a ţ i e de
„deconspirare" nu are nici m ă c a r meritul de stabili adevărul şi de
a-i identifica pe adevăraţii informatori ai poliţiei politice, n u m e l e
celor care figurează în arhive fiind simultan p r e a puţine ( n u m e ­
roşi agenţi nu au fost niciodată înregistraţi, în special cei care au
fost m e m b r i ai Partidului C o m u n i s t ) şi prea multe (agenţi înregis­
traţi abuziv, ca simplă operaţie de diversiune sau în v e d e r e a unui
şantaj).
1
Marius OPREA et al., Securiştiipartidului. Serviciul de Cadre al P.C.R.
ca poliţie politică. Studiu de. caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid
Braşov, Polirom, Iaşi, 2002, doc. 9 1 , pp. 298-299.
2
Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and Easl
German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 97-98.
257
 î n plus, legea „ d o s a r e l o r S e c u r i t ă ţ i i " instituie c o m p e t e n ţ i
Parlamentului în d o m e n i u l moral şi pe c e a a partidelor în m a t e r i i
de reputaţie publică. N i c i P a r l a m e n t e l e şi nici partidele nu au şi
nici nu ar trebui să a i b ă a s e m e n e a atribuţii. L e g e a d o s a r e l o r nul
este astfel decât un s i m p t o m maladiv al consolidării accelerate a
partidocraţiei r o m â n e ş t i , a l incapacităţii elitei c o n d u c ă t o a r e d a
a-şi exercita funcţia politică şi al totalei d e p e n d e n ţ e a societăţii
faţă de stat.
Partidul, poporul şi Securitatea
sau despre o negociere care nu a avut loc
Cultura politică c o m u n ă a societăţii româneşti posteomuniste
s-a organizat î n j u r a i unui consens atât de evident şi general, încât
termenii lui nu au fost n i c i o d a t ă negociaţi cu adevărat: Partidul
C o m u n i s t R o m â n a d i s p a r a t fără u r m e în cursul zilei de 22
d e c e m b r i e 1989. Fireşte, din p u n c t de vedere juridic, acest acord
fondator nu arc nici un cusur. Nu există, în ultimii ani, v r e o
informaţie publică cu privire fie şi n u m a i la o singură organizaţie
comunistă care să nu se fi considerat dizolvată de revoluţie şi care
să fi strâns netulburată cotizaţii şi să fi ţinut în continuare şedinţe
de partid sau de î n v ă ţ ă m â n t politico-ideologic.
Totuşi, privită din perspectivă politică, o a s e m e n e a dispariţie
subită şi c o m p l e t ă a p a r e ca un fapt cu totul u i m i t o r şi care merită
să fie interogat. în U n g a r i a şi Bulgaria, p a r t i d e l e c o m u n i s t e au
traversat treptat şi în etape diferite un p r o c e s de reformă internă,
transformându-se în g r u p ă r i socialiste cu ambiţii e u r o p e n e şi
democratice. în Polonia, Partidul M u n c i t o r e s c U n i t a început prin
a n e g a ca ar fi p u r t a t v r e o d a t ă o identitate c o m u n i s t ă , a d u c â n d
ca p r o b ă formală dizolvarea Partidului C o m u n i s t Polonez de către
Stalin încă înainte de r ă z b o i , sfârşind p r i n a d e v e n i o social-
d e m o c r a ţ i e c u trăsături neo-liberale c e s e v o r inspirate d e N e w
Labour. în s c h i m b , în C e h i a , P a r t i d u l C o m u n i s t şi-a c o n t i n u a t
senin existenţa, adaptându-se regulilor democraţiei parlamentare
1
şi alegerilor libere ce nu i s-au dovedit p â n ă a c u m prea potrivnice .
258
Partidul C o m u n i s t R o m â n s e găseşte d e c i într-o situaţie
unică: nu s-a a d a p t a t , nu s-a reformat, nu s-a t r a n s f o r m a t fie şi
tu contrariul său, ci, p u r şi simplu, a încetat să mai existe. C u m s-a
|)iilut însă topi în n e a n t o organizaţie v e c h e de a p r o a p e şaptezeci
de ani, cu p a t r a m i l i o a n e de m e m b r i şi care, v r e m e de cinci dece­
nii, a c o n t r o l a t în r e g i m de m o n o p o l instituţiile p u b l i c e , viaţa
politică şi e c o n o m i a u n e i ţări întregi? Poate fi d e m i t e r e a istorică
a unei astfel de organizaţii o o p e r a ţ i e s p o n t a n ă , desfăşurată în
doar câteva ore?
Explicaţia c u r e n t ă dată acestui straniu fenomen este u n a de
lip „ p o l o n e z " , m a i p u ţ i n î n s ă p r e o c u p a t ă de constituirea unui
probatoriu istoric: Partidul C o m u n i s t R o m â n a dispărut imediat,
nu pentru că n-ar fi fost cu adevărat un partid comunist, ci pentru
că nimeni nu era de fapt c o m u n i s t în R o m â n i a (poate cu excepţia
grupului restrâns de v e c h i m i l i t a n ţ i internaţionalişti, u n e o r i
alogeni, din anii ' 5 0 ) .
C i n e a c o n d u s atunci R o m â n i a din 1948 şi p â n ă în 1989? Şi
de data a c e a s t a r ă s p u n s u l este s i m p l u : Securitatea. S e c u r i t a t e a
este „corpul s t r ă i n " - d u p ă o f o r m u l ă des folosoită - care m a i
întâi a izbit, apoi a p â n d i t s o c i e t a t e a r o m â n e a s c ă . Pe scurt,
Securităţii t r e b u i e să i se atribuie î n t r e a g a r ă s p u n d e r e p e n t r u
faptele regimului totalitar, pe care r o m â n i i le-au îndurat şi cărora
mulţi le-au căzut victimă t i m p de cincizeci de ani. în m o d p o a t e
doar a p a r e n t ciudat, u l t i m u l s e c r e t a r g e n e r a l al Partidului
C o m u n i s t ar fi împărtăşit pe de-a-ntregul o a s e m e n e a p o z i ţ i e .
Primul r o m â n care a d e n u n ţ a t p u b l i c Securitatea a fost N i c o l a e
Ceauşescu, în aprilie 1968, c â n d a acuzat-o că a lucrat - de-a
lungul celei m a i severe p e r i o a d e r e p r e s i v e - în afara şi c h i a r
împotriva Partidului. C h i a r şi în d e c e m b r i e 1989, în m o m e n t e l e
p r e m e r g ă t o a r e execuţiei, aşa c u m au fost înregistrate p e n t r u
marele p u b l i c , soţii C e a u ş e s c u se c o n s i d e r a u v i c t i m e l e „secu-
riştilor" şi îşi manifestau s p e r a n ţ a că „ p o p o r u l " (termen înlocuit
ulterior de expresia „societate civilă") va sări în ajutorai lor.
în chip paradoxal, N i c o l a e C e a u ş e s c u este adevăratul fonda­
tor al c o n s e n s u l u i p o s t c o m u n i s t cu privire la o m n i p r e z e n ţ a şi
atotputernicia Securităţii c a r e ar s c o a t e din o r i c e fel de c a u z ă
istorică P a r t i d u l C o m u n i s t ca atare. F a p t u l că a v e m astăzi o
259
 instituţie publică însărcinată să studieze arhivele Securităţii şi
pe cele ale Partidului C o m u n i s t (din c a r e dosarele î n t o c m i t e
Securitate ar fi făcut o r i c u m parte) i se d a t o r e a z ă . „ U n i t a t e a
m o n o l i t dintre Partid şi p o p o r " nu a fost d o a r o lozincă, ci s
dovedit în cele din u r m ă a fi fost un p r o g r a m social încununat
succes. Partidul C o m u n i s t s-a dizolvat c o m p l e t în societate 1 .
In cele m a i înalte sfere politice şi intelectuale se cade a s t y
de acord că toate istoriile p e r s o n a l e de d i n a i n t e de 1989 su
inevitabil, î m p l e t i t e c u istoria c o m u n i s m u l u i . P r i n u r m a r e ,
trebuie căutaţi vinovaţi în plan politic, căci c o m u n i s m u l i-a a t :
pe toţi r o m â n i i şi pe fiecare în parte, a p r o a p e fără excepţie,
alte cuvinte, sub specia responsabilităţii pentru trecutul totalit
între „ P a r t i d " şi „ p o p o r " nu se cuvine făcută nici o diferenţă.
C i n e v a sau c e v a trebuie însă să plătească p â n ă la urmă, fie
n u m a i în p l a n simbolic. N i c o l a e C e a u ş e s c u a înţeles acest lu
înaintea mturor: între Partid şi popor, între c o m u n i s m şi societatea
r o m â n e a s c ă s-a s t r e c u r a t un „ c o r p s t r ă i n " , Securitatea. C o m u ­
nismul ca atare se găseşte astfel, d u p ă 1989, radical depolitizat,
practicile totalitare c ă z â n d din z o n a dreptului public în d o m e n i u l
dreptului c o m u n .
Pe calc de consecinţă, a s e n t i m e n t u l dat c o m u n i s m u l u i este
c o n s i d e r a t n e p r o b l e m a t i c atâta t i m p cât s-a manifestat p u b l i c .
Statutul Partidului C o m u n i s t R o m â n , la care a d e r a u explicit toţi
m e m b r i i de partid, c o n ţ i n e toate a n g a j a m e n t e l e ce figurează în
formularul tip de colaborare cu Securitatea, aşa c u m acesta a fost
dezvăluit d e C o l e g i u l N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r
Securităţii. C u p r i n d e c h i a r şi sarcini în p l u s , c u m ar fi a c e e a de
a p r o m o v a cu fermitate ateismul. A c e s t tip de angajament public
n u este s i n o n i m c u u n c o n s i m ţ ă m â n t a u t o m a t p e n t r u istoria
represiunii organizată de partid, dar implică o efectivă colaborare
cu partidul autor al represiunii 2 .
1
Juan LINZ, Tolalilaritm and Authorilarian Regimes, Lynne Rienner,
Boulder, Co., and London, 2000, p. 107, argumentează că, sub totalitarism,
întreaga societate este implicată în procesul represiv.
2
Carmen GONZÂLEZ ENR1QUEZ, „De-communization and Political
Justice in Central and Eastem Europe", in Alexandra BARAHONA De BRITO,
Carmen GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of
Memory. Transilional Justice in Democralizing Societies, Oxford University
Press, Oxford and New York, 2001, p. 22Q.
260
C u m se face atunci că foştii m e m b r i de partid nu fac obiectul
nici unei f o r m e de investigaţie, în v r e m e ce toţi cetăţenii „fără
apartenenţă politică", dar care au acceptat în privat, să colaboreze
cu Securitatea îşi p o t astăzi v e d e a b u n a reputaţie p u s ă în c a u z a ?
N u s e t r a n s f o r m ă o a r e c o m u n i s m u l r o m â n e s c dintr-un
fenomen major (şi grav) de tip social şi politic într-un m ă n u n c h i
dc m ă r u n t e (şi m i z e r a b i l e ) f e n o m e n e infracţionale? A c u z a ţ i a
adusă pe faţă, într-o şedinţă de partid, chiar d a c ă era u r m a t ă de
concedierea sau întemniţarea celui incriminat pare să facă parte
din ceea ce a trebuit să d i s p a r ă p e n t r u t o t d e a u n a o d a t ă cu
Revoluţia din decembrie. Acuzaţia scrisă în taină, într-un birou al
Securităţii m e r i t ă s ă fie „ s t u d i a t ă " d e u n C o l e g i u n u m i t d e
Parlament şi expusă public. Pare că, din istoria c o m u n i s m u l u i , nu
se m a i cuvin păstrate d e c â t „ t u r n ă t o r i i l e " . R e s t u l t r e b u i e uitat.
Arhivele totalitarismului sunt reduse astfel la un n u m ă r aleatoriu
şi discret (în sens m a t e m a t i c ) de r e p e r e biografice accidentale, ce
nu d a u s e a m a despre natura sistemului comunist, ci sunt oferite
consumului anecdotic al unui public care îşi construieşte m e m o r i a
trecutului dinspre prezent 1 .
î n p l u s , p u b l i c a r e a d o s a r e l o r n u ţine s e a m a d e p l u r a l i t a t e a
opiniilor p u b l i c e î n societatea p o s t e o m u n i s t ă : m e d i i l e î n c a r e
evoluează foştii agenţi ai Securităţii sunt m a i degrabă indiferente,
dacă nu chiar înclinate să decline apartenenţa la serviciile secrete
sub specia patriotismului.
C a ş i c u m n-ar m a i f i potrivit ş i util s ă m a i s t u d i e m astăzi
naţional-socialismul, fiind de ajuns să ne o c u p ă m de ce a dăinuit
în arhiva S S . Atenţie însă, nu în toată arhiva. Potrivit u n e i logici
româneşti de felul celei ce p r e z i d e a z ă funcţionarea legală şi reală
a C o l e g i u l u i N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r Securităţii,
n u m e l e şi faptele ofiţerilor SS ar aparţine trecutului şi nu ar m a i
prezenta nici un fel de interes. E l e ar fi chiar ocrotite de taina ce
trebuie să învăluie chestiunile ce ţin de „securitatea n a ţ i o n a l ă " .
C u r i o z i t a t e a n o a s t r ă a r r ă m â n e însă e n o r m ă faţă d e „ c o l a b o r a -
1
V. analiza făcută pentru Italia de Marco REVELLI, „Gli archivi del
ricatto", in II Manifeslo, 17 iunie 1992, citat în aparatul critic din Norberto
BOBBIO, Autobiografia, a cura di Alberto Papuzzi, Laterza, Roma-Bari, 1999,
pp. 34-35.
261
t o r i i " SS din lagăre şi întreprinderi. Poliţia politică a G e r m a n i e i
naziste nu a fost î n s ă d e c â t u n u l din i n s t r u m e n t e l e i m e d i a t e ale
represiunii, războiului şi holocaustului, nu autorul politic, m o r a l
şi penal al u n o r atrocităţi atribuite u n a n i m partidului nazist,
armatei naziste şi c o n d u c ă t o r i l o r statului nazist.
în România, Partidul Comunist, armata populară şi conduce­
rea de stat, centrală şi locală, sunt şterse de pe lista autorilor tota­
litarismului, în t e r m e n i i legii, se p a r e că nici m ă c a r Securitatea
nu a colaborat cu ea însăşi. Vom afla probabil în curând că nici nu
a existat de fapt un t o t a l i t a r i s m r o m â n e s c . Ci d o a r un n u m ă r
oarecare de poeţi, c p i g r a m i ş t i , eseişti, a d m i n i s t r a t o r i de b l o c şi
alţi particulari care au „informat" în secret Securitatea. în România
nu m a i este astăzi loc d e c â t pentru o singură negociere: Serviciul
R o m â n d e Informaţii ş i C o l e g i u l N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a
Arivelor Securităţii trebuie să identifice prin c o m p r o m i s n u m e l e
următorilor epigramişti, eseişti şi administratori de b l o c care vor
fi găsiţi vinovaţi de infracţiunea istorică de a nu fi aderat în public
la c o m u n i s m .
Corporatismul de tranziţie
In tradiţia politică occidentală, starul r e p r e z i n t ă principalul
instrument de integrare socială. P r o c e s u l de o m o g e n i z a r e a
societăţilor e u r o p e n e prin i n t e r m e d i u l organizării lor statale a
urmat, pe durată lungă şi într-o o r d i n e m a i d e g r a b ă logică decât
cronologică, patru etape succesive: starul-naţiune, statul de drept,
statul d e m o c r a t i c şi statul bunăstării 1 .
O d a t ă c o n s o l i d a t e , î n p r a g u l e p o c i i m o d e r n e , naţiunile
Europei a p u s e n e a u asigurat p e n t r u m e m b r i i lor u n r e g i m d e
garantare a libertăţilor civile privitoare la statutul persoanei şi al
proprietăţii; p r i n e x t i n d e r e a t r e p t a t ă a d r e p t u l u i de vot, aceste
libertăţi publice s-au transformat în drepturi politice democratice;
numai d u p ă ce toate aceste e t a p e au fost p a r c u r s e , d r e p t u r i l e şi
libertăţile civile şi politice au dat n a ş t e r e u n u i r e g i m de solida­
ritate socială, întemeiat pe exigenţele justiţiei distributive.
în răsăritul E u r o p e i , t o t a l i t a r i s m u l s-a e x p r i m a t prin
intermediul u n u i tip de stat care p a r c u r s e s e destul de imperfect
p r i m e l e trei e t a p e ale organizării sale politice. F o r m a t ă abia în
1918 din cetăţeni ce nu-şi căpătaseră libertatea individuală decât
în 1746-1749 în Ţara R o m â n e a s c ă şi M o l d o v a , în 1848 în Ardeal,
Banat şi B u c o v i n a şi în 1861 în Basarabia, s u p u s ă ulterior u n o r
d e c u p ă r i şi reformulări, n a ţ i u n e a p o l i t i c ă a fost p r e l u a t ă de
c o m u n i s m , în cazul r o m â n e s c , cu un statut precar. Statul de drept
beneficia şi el de o istorie nu n u m a i scurtă, dar şi peiorativă: „a
1
Claus OFFE, Modernily and the State. Easl, West, The M.I.T. Press,
Cambridge, Mass., 1996, pp. 230-232.
263
 aplica Constituţia" era, în cultura politică românească, d o a r un alt
fei dc a numi violenţa ilegitimă a agenţilor statului. Cât d e s p r e
democraţia reprezentativă, este suficient să amintim, dincolo de
toate imperfecţiunile ei, că ea nu a fost pe deplin extinsă asupra
electoratului feminin decât în 1946'.
In ceea ce îl priveşte, totalitarismul nu şi-a p r o p u s , în m o d
p e r m a n e n t şi sistematic, decât realizarea statului social şi, n u m a i
în ultimele două decenii, a ţintit obiective de tip naţional. Statul
de d r e p t şi statul d e m o c r a t i c au r ă m a s nerealizate. P e r s o a n e l e ,
b u n u r i l e , drepturile politice ale cetăţenilor au p i e r d u t a p r o a p e
c o m p l e t puţinele garanţii reale pe care le dobândiseră înainte de
preluarea puterii de către comunişti.
Cine poate mult poate oare şi mai puţin?
Sarcina statului de tranziţie este, p e n t r u toate aceste motive,
una extrem de redutabilă. Pe de-o parte, el trebuie să se reafirme
ca stat al unei naţiuni politice integrate şi să se manifeste, pentru
p r i m a oară, d e o p o t r i v ă s u b forma statului de drept şi a statului
d e m o c r a t i c . P e d c altă p a r t e însă, î n n u m e l e principiilor e c o n o ­
miei de piaţă, statul de tranziţie nu p o a t e a v e a ambiţia de a fi un
stat al bunăstării, p r o p u n â n d u - ş i , p r i n u r m a r e , să r e d u c ă la
m i n i m u m sistemele de siguranţă ale starului social.
Confruntată cu a c e s t e sarcini d i v e r g e n t e ale statului de
tranziţie, societatea civilă r o m â n e a s c ă e x p r i m ă simultan d o u ă
atitudini contradictorii. M a i întâi, un a s e n t i m e n t generic faţă de
statul de drept, d e m o c r a ţ i e şi reformă e c o n o m i c ă . Majoritatea
covârşitoare a românilor este teoretic de acord că nimeni nu poate
fi m a i presus de lege, că p e r s o a n e l e şi p r o p r i e t a t e a trebuie
ocrotite, că cetăţenii îşi pot exprima cel m a i bine opiniile în cadrul
consultărilor electorale, că, în sfârşit, e c o n o m i a trebuie descen­
tralizată, restructurată, d e r e g l e m e n t a t ă şi privatizată. în schimb,
această aprobare de principiu se transformă în dezacord îndată ce
românilor li se cerc nu să r ă s p u n d ă la un sondaj de opinie, ci să
adopte un c o m p o r t a m e n t social în acord cu opinia formulată.
1
Matei DOGAN, Analiza statistică a „democraticiparlamentare" din
România, Editura PSDR. Bucureşti, 1946.
264
Mişcările sociale care au marcat întreaga perioadă posteomu­
nistă şi în special mineriadele din ianuarie 1999 (a căror valoare
explicativă are virtuţi de e x e m p l a r i t a t e ) constituie, î n a i n t e de
orice altceva, o reacţie etică faţă de contradicţia înscrisă în expe-
i icnţa istorică a dispariţiei c o m u n i s m u l u i : s o c i e t a t e a nu este
autorul tranziţiei, ci, pur şi simplu, obiectul ei de acţiune. Românii
nu fac tranziţia, ci o suportă, o î n d u r ă . C ă d e r e a totalitarismului
nu a fost un fapt de societate, un m o d de a redefini legătura
socială fundamentală, ci uri e v e n i m e n t politic, o schimbare la care
românii nu au participat, ci d o a r au asistat. Singura lecţie p e care
societatea a învăţat-o în d e c e m b r i e 1989 ar p u t e a fi r e z u m a t ă
astfel: statul nu este indestructibil; d i m p o t r i v ă , el dă semne
evidente de slăbiciune şi nu deţine instrumentele n e c e s a r e p e n t r u
a-şi i m p u n e voinţa.
Potrivit unei reguli de interpretare din dreptul r o m a n , „cine
poate mult, poate şi mai p u ţ i n " . Cu alte cuvinte, celui care-i sunt
atribuite c o m p e t e n ţ e juridice într-un d o m e n i u dat, p o a t e exercita
în m o d legitim aceste c o m p e t e n ţ e în o r i c a r e din situaţiile
particulare cuprinse în respectivul d o m e n i u . E v e n i m e n t e l e - cu
valoare de e x e m p l u sintetic pentru întreaga tranziţie - p e t r e c u t e
în R o m â n i a la mijlocul lunii ianuarie 1999 par să răstoarne acest
vechi principiu juridic. Statul s-a văzut n e v o i t să facă mult,
tocmai pentru că nu se dovedise capabil până atunci de m a i puţin.
Incapacitatea c o n s t a n t ă a autorităţilor p u b l i c e centrale şi locale
de a aplica d r e p t u l în Valea Jiului le-a c o n s t r â n s să s u s p e n d e
dreptul. Neputinţa istorică de a-1 priva de libertate, în temeiul legii
şi potrivit procedurilor legale, pe şeful sindicatelor minerilor, a
obligat g u v e r n u l să s u s p e n d e , î m p o t r i v a legii şi a p r e v e d e r i l o r
constituţionale, exerciţiul unei libertăţi publice.
Oricât ar p ă r e a de paradoxal, guvernul a fost nevoit să ridice
temporar un drept fundamental, cel de liberă circulaţie, pentru că
nu a fost în stare să aplice dreptul c o m u n . G u v e r n u l a făcut mult
(a izolat o parte a teritoriului de restul ţării, a instituit b l o c a d a
d r u m u r i l o r publice, a interzis libera circulaţie a p e r s o a n e l o r
dinspre şi prin Valea Jiului) pentru că nu s-a priceput să facă puţin
(să execute un m a n d a t de a d u c e r e e m i s de o instanţă ordinară pe
265
n u m e l e unui reclamat din Valea Jiului, care o c u p a funcţia de lide
sindical).
O r i c â t de tare ar fi afirmaţia, a fost p e n t r u p r i m a oară din
decembrie 1989 când, în România, puterea de stat a suspendat, pe
o parte a teritoriului naţional, u n a sau m a i m u l t e libertăţi publice.
Structural, între cele d o u ă m o m e n t e nu există d e c â t o singură
d e o s e b i r e : starea de n e c e s i t a t e a fost p r o c l a m a t ă , în 1989, de
autoritatea în drept să o instituie, în v r e m e ce, în 1999, interdicţia
liberei circulaţii pe Valea Jiului a fost d e c l a r a t ă de o autoritate
căreia Constituţia nu îi r e c u n o a ş t e a dreptul de a i m p u n e astfel de
m ă s u r i e x c e p ţ i o n a l e . F ă r ă îndoială, intenţia g u v e r n u l u i din
ianuarie 1999, şi m a i precis a ministrului transporturilor prin care
guvernul a acţionat p e n t r u s u s p e n d a r e a libertăţii, a fost b u n ă .
Fapta săvârşită de minerii din Valea Jiului - organizaţi în b a n d e
î n a r m a t e cu intenţia explicită de a p l e c a s p r e capitală p e n t r u a
răsturna ordinea politică - p r e z e n t a cu notorietate, în m o m e n t u l
iniţiativei g u v e r n a m e n t a l e , toate caracteristicile unei tulburări a
ordinii publice. Articolul 53 din Constituţie precizează însă că nu
se poate p r o c e d a decât prin lege la restrângerea exerciţiului unor!
drepturi şi libertăţi, iar articolul 93 î n c r e d i n ţ e a z ă preşedintelui
R o m â n i e i iniţiativa u n o r a s e m e n e a m ă s u r i e x c e p ţ i o n a l e , sub
rezerva încuviinţării lor ulterioare de către Parlament.
Nu n u m a i un simplu ministru, dar nici m ă c a r guvernul ca
atare nu pot proceda la restrângerea discreţionară a unei libertăţi
publice, indiferent cât de t e m e i n i c ar fi motivul p e n t r u care o
asemenea măsură s-ar putea r e c o m a n d a ca fiind la un m o m e n t dat
neapărat necesară. în democraţie, scopul nu poate nicidecum scuza
mijloacele. D i m p o t r i v ă , într-un regim d e m o c r a t i c , mijloacele -
adică procedurile - sunt adesea mai importante decât obiectivele
pe care şi le fixează un guvern sau pe care necesitatea i le dictează.
O r i c â t de b i n e î n t e m e i a t ă etic ar fi fost intenţia guvernului
- confruntat cu o grevă endemică, degenerată, violentă, ilegală şi
orientată politic - soluţia pe care acesta a adoptat-o este la fel de
potrivnică principiilor statului de drept ca şi acţiunea minerilor.
Această soluţie este rezultatul, o a r e c u m natural, al unui c o m p l e x
pervers de inferioritate. Ea a fost dictată m a i puţin dc amintirea
mineriadelor din anii 1990 şi 1991, cât de forţa cu care p a r să fie
266
dotaţi m i n e r i i , văzuţi de toate g u v e r n e l e p o s t e o m u n i s t e ca o
. alegorie u m a n ă cu totul aparte. Ca şi c u m o m u n c ă de tip special
ai putea p r o d u c e un grup social cu trăsături ieşite din c o m u n şi
i'iuuia, prin u r m a r e , nu i s-ar p u t e a aplica n o r m a c o m u n ă .
S-ar spune că acestei categorii profesionale i-a fost sistematic
i o n ferit, în p o s t e o m u n i s m , un a n u m i t grad de „ s u v e r a n i t a t e " , în
măsura în care s-a acceptat tacit că ocupaţia sa excepţională îi dă
dreptul de a stabili excepţii de la regulile de drept cărora cetăţenii
obişnuiţi le sunt î n d e o b ş t e supuşi. T o a t e g u v e r n e l e de p â n ă în
I ( )99 au tolerat în p r a c t i c ă o r e a l ă „ s e c e s i u n e j u r i d i c ă " a V ă i i
Jiului. în această parte a ţării, cetăţenii, cel puţin unii dintre ei, nu
erau ţinuţi să r e s p e c t e n o r m e l e constituţionale şi legale care au
curs pe restul teritoriului.
Avem de-a face, în fond, cu o sistematică negare a caracterului
unitar şi indivizibil al statului r o m â n , afirmat de articolul 1 al
('onstituţiei din 1 9 9 1 . Ce altceva î n s e a m n ă să admiţi că o etică
particulară a muncii generează o morală civică specifică, căreia nu
i se pot aplica criteriile politico-juridice generale? Or, tocmai aceste
Criterii dau consistenţă şi soliditate unităţii statului. Un stat este
unitar nu pentru că exclude, de pildă, existenţa u n u i bilingvism
parţial şi local, ci pentru că administrează u n i f o r m şi fără
discriminare, pe întreg teritoriul naţional, aceeaşi ordine de drept.
Nu suspectatele tendinţe a u t o n o m i s t e ale organizaţiilor poli­
tice ale minorităţii m a g h i a r e p u n cu adevărat în pericol unitatea
stalului, ci suveranitatea efectivă pe care un sindicat a exercitat-o
aproape zece ani asupra unei părţi a teritoriului naţional. Desfă­
şurarea e v e n i m e n t e l o r din ianuarie 1999 indică în m o d l i m p e d e
că autorităţile p u b l i c e ale statului r o m â n nu au fost dispuse să-şi
exercite drepturile suverane pe cuprinsul Văii Jiului, ci doar din­
colo de limitele acesteia. Intervenţia agenţilor de ordine nu a avut
loc în punctul în care s-a desfăşurat criza, c u m se întâmplă în m o d
normal într-un stat suveran, ci s-a m ă r g i n i t la t e n t a t i v a de a nu
permite crizei sa se extindă dincolo de anumite limite teritoriale.
Simplu spus, de la Petroşani p â n ă la B u m b e ş t i pe Jiu ori la
('oşteşti, C o z i a sau Stocncşti, a u t o r i t a t e a m i n e r i l o r a r ă m a s
uedisputată, instituţiile de o r d i n e a v â n d d o a r sarcina să a p e r e
restul teritoriului statului. B a r i c a d e l e ridicate de p o l i ţ i e într-un
267
m o m e n t sau altul au r e p r e z e n t a t a d e v ă r a t e frontiere: în faţa
cordonului agenţilor de ordine se întindea teritoriul controlat de
sindicate, tărâm pe care poliţia naţională nu putea impune legea,
în t i m p ce în spatele a c e s t o r a se afla teritoriul naţional, s u p u s
autorităţii statului de drept. Autoritatea p u b l i c ă a ezitat să p u n ă
capăt regimului de excepţie instituit de sindicate în Valea Jiului,
mulţumindu-se să-1 izoleze de restul ţării potrivit unei soluţii de
discontinuitate. Chiar şi limitarea exerciţiului unei libertăţi publi­
ce nu a luat forma restaurării dreptului, ci pe cea a interdicţiei şi
a represiunii.
D e ş i p o a t e p ă r e a p a r a d o x a l , atât sătenii din Vâlcea care au
sărit în ajutorul minerilor şi i-au umilit pe j a n d a r m i pe 21 ianuarie
1999 în „bătălia c i v i l ă " de la Costeşti, cât şi militanţii civici
b u c u r e ş t e n i care au susţinut instituţiile de drept m a n i f e s t â n d la
Bucureşti o zi mai târziu au fost legaţi printr-un acelaşi scepticism
- implicit, dar profund - cu privire la capacitatea statului de tran­
ziţie de a-şi îndeplini funcţiile. Cei dintâi nu au făcut decât să-şi
întărească convingerea că statul este neputincios şi că nu are m i j ­
loacele de a-şi i m p u n e autoritatea, în v r e m e ce ultimii au validat
această incapacitate a statului de a-şi realiza atribuţiile prin
sprijinul pe care au încercat să i-1 ofere.
Solidaritatea nu se manifestă faţă de o entitate abstractă şi
i m p e r s o n a l ă c u m este statul, fie el şi de tranziţie, decât atunci
c â n d capacitatea a c e s t u i a de a-şi a s u m a c o m p e t e n ţ e l e
constituţionale şi legale este i m p r o b a b i l ă . Nu ai m o t i v e să fii
solidar cu cineva care îşi face datoria. Ca şi justiţia, statul de drept
s-ar cuveni să fie „ o r b " , adică decis să-şi atingă scopul indiferent
de simpatia sau de ireverenţa ce îi sunt arătate. M a i m u l t chiar,
m o n o p o l u l violenţei legitime, care este o caracteristică a statului
m o d e r n şi p o s t - m o d e r n , se p o a t e d i s p e n s a de î n c u v i i n ţ a r e a
explicită şi conjuncturală a societăţii. Un astfel de m o n o p o l este
fie înscris în contractul social, fie p u r şi simplu inexistent.
M numai d u p ă ce s-a asigurat că statul nu va p u t e a interveni pe
268
Imunitate şi inechitate
U n stat c a r e îşi p r o p u n e , î n acelaşi t i m p , s ă c o n s t r u i a s c ă
securitatea civilă şi juridică a cetăţenilor săi şi să deconstruiască
securitatea socială a aceloraşi c e t ă ţ e n i nu p o a t e fi d e c â t un stat
slab. Societatea, în a n s a m b l u l ei şi în c i u d a opiniilor g e n e r i c e
cuprinse în sondaje, nu p o a t e fi c o n d a m n a t ă atunci c â n d consi­
deră nefavorabil schimbul de valori pe care statul de tranziţie i-1
propune: î n l o c u i r e a u n o r b u n u r i sociale d o b â n d i t e şi c o n c r e t e
(siguranţa locului de m u n c ă , g r a t u i t a t e a î n v ă ţ ă m â n t u l u i şi a
.isistenţei medicale) cu bunuri simbolice viitoare ( d o m n i a legii,
democraţie reprezentativă, e c o n o m i e de piaţă). N i c i o d a t ă luptele
şi revoltele p o p u l a r e nu cer m a i p u ţ i n stat, ci d o a r un stat mai
performant pentru toţi m e m b r i i săi'.
Afirmaţia potrivit căreia „instituţiile f u n d a m e n t a l e " ale
sl arului de drept trebuie respectate, apărate şi întărite este u n a n i m
acceptată ca valabilă. Curios este însă faptul că, dintre instituţiile
ce se cuvin exaltate şi susţinute, lipseşte p r i m a - atât cronologic,
cât şi în ordinea importanţei - dintre instituţiile juridico-politice
.dc democraţiei m o d e m e . Nici Parlamentul, nici preşedintele, nici
guvernul şi cu atât m a i p u ţ i n p u t e r e a j u d e c ă t o r e a s c ă nu p o t fi
gândite în a b s e n ţ a u n e i instituţii c a r e le p r e c e d e şi le conferă
legitimitatea: cetăţeanul.
A c e s t a din u r m ă nu este, în societăţile m o d e r n e , o e n t i t a t e
naturală şi spontană, ci rezultatul, adesea greu dobândit, al unei
acumulări de practici şi garanţii politico-juridice. D r e p t u r i l e
pozitive de natură politică sau socială, oricare ar fi acestea, nu pot
II câştigate d e c â t în m ă s u r a în c a r e , în p r e a l a b i l , libertăţile
negative au d e v e n i t deja realitate. D o m e n i u l de autoritate al
instituţiilor statului se află, aşadar, d i n c o l o de limitele sferei de
exerciţiu al libertăţilor p u b l i c e şi al drepturilor civile. Cu alte
cuvinte, n i m e n i altcineva în afara cetăţeanului nu are dreptul să
decidă prin c i n e , ce, c u m şi cât este potrivit să facă statul, şi
teritoriul drepturilor sale naturale şi subiective.
1
Michael WALZER, Spheres of Justice. A Deferise of Pluralism and
V.qualily, Basic Books, New York, 1983, p. 74.
269
 In societăţile m o d e r n e , p o s t - r e v o l u ţ i o n a r e , suveranitatea
aparţine cetăţenilor. Instituţiile p u b l i c e nu au d e c â t funcţia,
extrem de limitată, de a reglementa practica suveranităţii. Simplu
spus, cetăţeanul are o întâietate constitutivă în raport cu statul. Pe
cale de consecinţă, dacă sfera libertăţilor cetăţeneşti este largă şi
solidă, instituţiile vor fi, la r â n d u l lor, t e m e i n i c constituite.
Dimpotrivă, în regimurile în care cetăţenia este o condiţie precară
- p e n t r u că este p r o d u s ă pe c a l e j u r i d i c ă p o z i t i v ă - instituţiile,
oricât de arogante ar fi, sunt c o n d a m n a t e să r ă m â n ă fragile.
Or, în R o m â n i a p o s t e o m u n i s t ă , subiectul aranjamentului
constituţional din 1991, confirmat printr-un referendum n e c o n ­
vingător în 2003, este statul, nu cetăţeanul. Acesta apare în textele
fundamentale sub forma unei simple extensii a funcţiilor statului.
In Constituţie, R o m â n i a nu este definită drept o c o m u n i t a t e de
cetăţeni, adică o republică, ci ca un stat ce se h r ă n e ş t e dintr-o
materie organică şi etnică care este poporul român.
în România, potrivit articolului 124 (alin. 1) din Constituţie,
justiţia nu se exercită în n u m e l e suveranului - adică al poporului
-, ci în n u m e l e legii. Cu alte cuvinte, în sistemul de drept
r o m â n e s c , justiţia este o î n t r e p r i n d e r e strict formală şi nu un
d e m e r s substanţial. De altfel, justiţia ca atare nici m ă c a r nu este
definită din p u n c t de vedere constituţional de v r e m e ce subiectul
capitolului VI al C o n s t i t u ţ i e i îl r e p r e z i n t ă „autoritatea j u d e c ă ­
torească", nu justiţia ca putere publică.
Prin u r m a r e , m a g i s t r a t u l r o m â n este un funcţionar. S p r e
d e o s e b i r e de c o l e g u l său anglo-saxon, j u d e c ă t o r în înţelesul
deplin al c u v â n t u l u i , m a g i s t r a t u l r o m â n se d o v e d e ş t e a fi un
simplu administrator al legii. Raportul său cu suveranul este unul
mediat de n o r m a de drept. El nu se manifestă ca un alter ego al
suveranului în capacitatea acestuia de distribuitor al dreptăţii. M a i
mult chiar, j u d e c ă t o r u l nu este nici m ă c a r singurul înreptăţit să
j u d e c e . Suveranul - poporul r o m â n - îşi p o a t e exercita atribuţiile
de j u d e c ă t o r şi prin intermediul reprezentanţilor săi într-o situaţie
foarte precisă, situaţie în care P a r l a m e n t u l se substituie integral
„autorităţii j u d e c ă t o r e ş t i " . Articolul 72 (alin. 3) dă d r e p t u l
Parlamentului de a j u d e c a în fond asupra temeiului reţinerii unui
deputat sau senator, instituind astfel competenţa de primă instanţă
a corpului leguitor a s u p r a tuturor m e m b r i l o r săi nu d o a r - aşa
c u m se î n t â m p l ă în toate Constituţiile din l u m e - în cazul
270
declaraţiilor politice făcute în exerciţiul funcţiilor de reprezentare
a suveranităţii, ci p e n t r u o r i c e m a t e r i e p e n a l ă sau c o n t r a v e n ­
ţională. Atâta timp cât există, stabilit prin legea fundamentală, un
l>,rup de cetăţeni r o m â n i c a r e nu sunt supuşi d e c â t în condiţii
speciale autorităţii judecătoreşti, este limpede că aceasta din u r m ă
nu este înţeleasă ca o instanţă de împărţire a dreptăţii, ci ca u n a
de aplicare a legii. Justiţia r o m â n ă o p e r e a z ă exclusiv cu texte,
liind indiferentă la echitate.
în R o m â n i a , justiţia se aplică, aşadar, în m o d diferenţiat atâta
li mp cât legea stabileşte acest lucru, indiferent dacă diferenţierea
este sau nu echitabilă. Astfel, d r e p t u l pozitiv în n u m e l e căruia
judecă j u d e c ă t o r i i , oricât de i n d e p e n d e n ţ i ar fi aceştia cu titlu
personal, este mereu supus arbitrarului partidelor care „fac legea"
in Parlament.
Iresponsabilitatea corporată
Defectul de fabricaţie al statului r o m â n e s c p o s t c o m u n i s t ar
putea fi descris în următorii termeni: arhitecmra instituţională este
una de tip reprezentativ, dar instituţia pe care această arhitectură
trebuie să o reprezinte, adică cetăţeanul, lipseşte. R e p r e z e n t a r e a
democratică nu are, aşadar, obiect. Societatea r o m â n e s c ă funcţio­
nează încă d u p ă reguli p r e m o d e r n e , ca o societate de stări. M i n e ­
rii, studenţii, bancherii, jurnaliştii, farmaciştii, preoţii sau
maghiarii se manifestă ca entităţi corporatc, cu interese şi cu
mijloace de acţiune proprii. Şi nu este vorba aici despre o obser­
vaţie care nu-şi poate revendica alte argumente decât cele furni­
zate de metodele de analiză ale ştiinţei politice. Justiţia însăşi con­
firmă o a s e m e n e a constatare. O r i c e individ căruia i-ar trece prin
minte să atace de unul singur şi prin mijloace violente o instituţie
a statului ar fi c o n s i d e r a t de instanţele de j u d e c a t ă drept indis­
cutabilul autor al u n e i infracţiuni c o m i s e din culpă. în s c h i m b ,
asediul organizat al minerilor din septembrie 1991 asupra Guver­
nului şi a Parlamentului a fost considerat de Parchetul general, în
1997, ca fiind o faptă colectivă săvârşită „fără vinovăţie".
Sindicatul m i n e r i l o r din Valea Jiului este privit astfel ca o
corporaţie în sensul pe care tradiţia clasică îl dădea acestei noţiuni
juridice. Or, o corporaţie, scria S a m u e l J o h n s o n în secolul al
271
 XVIII-lea, nu are nici suflet de m â n t u i t şi nici dos de lovit (cor-
porations have no soiţi to save and no bottom to kicky.
Altfel formulat, o corporaţie este iresponsabilă moral. Dacă,
la interval dc un minut, cinci mii de p e r s o a n e fizice s-ar năpusti
pe rând, fără să-şi cunoască reciproc intenţiile, asupra unui grup de
jandarmi, fiecare dintre aceste persoane ar fi arestată şi condamnată
cel puţin pentru infracţiune de vătămare. Dacă, în schimb, cinci mii
de persoane grupate într-un sindicat, după ce îşi formulează explicit
această intenţie, iau cu asalt acelaşi grup de j a n d a r m i , justiţia va
ezita în a le considera responsabile penal, iar Parcheml nu va emite
nici un ordin de arestare. Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie 1999.
în ochii instituţiilor p u b l i c e româneşti, nici unul dintre minerii
participanţi la marşul violent către Bucureşti nu avea o voinţă
proprie, în raport cu care s-ar fi putut stabili o culpă. Voinţa
minerilor a fost socotită drept o voinţă corporată, adică una fără
suflet şi fără trup. Ca atare, ea nu a făcut nici subiectul u n e i
incriminări morale şi nici obiecftil unei acţiuni judiciare.
S-ar spune că, în R o m â n i a p o s t e o m u n i s t ă , este m u l t m a i
avantajos să fii m i n e r ori m e m b r u al altei corporaţii puternice ( a '
bancherilor, a importatorilor, a p a r l a m e n t a r i l o r , a şoferilor, a
presei e t c ) , decât c e t ă ţ e a n . într-un stat de drept şi d e m o c r a t i c ,
cetăţeanul este responsabil - juridic, politic şi moral - atât pentru
actele sale, cât şi p e n t r u instituţiile al c ă r o r c o n s t i t u e n t este. în
ciuda aspiraţiilor sale constituţionale către democraţie şi d o m n i a
legii, statul r o m â n se m a n i f e s t ă m a i d e g r a b ă ca un stat de stări
de tip arhaic. Cu acest titlu şi potrivit logicii juridice medievale,
2 strucţia proprietăţii şi a relaţiilor de m u n c ă tradiţionale.
el se construieşte d u p ă m o d e l u l stărilor care îl alcătuiesc .
De aceea, el este tot atât de iresponsabil ca şi corporaţiile pe
care le î n c a d r e a z ă cu instituţiile sale şi a c ă r o r existenţă o
protejează.
' Citat dc Bertrand de JOUVENEL, De la souverainete. A la recherche du
bien politique, Editions M.Th. Genin, Paris, 1955, p. 144.
1
Spre deosebire de juriştii din Antichitatea romană, pentru care o
corporaţie (universilas) era construită juridic ad exemplum reipublice, pentru
glosatorii medievali, universitas era însuşi modelul statului, unitatea corpului
politic fiind construită pe baza unei definiţii ce avea drept punct de plecare
corporaţia, Brian TIERNEY, Religion, Law and the Growth of Constituţional
Thought 1150-1600, Cambridge University Press, Cambridge, 1982, pp. 23-26.
272
„Monstruoasa coaliţie"
A d m i n i s t r a r e a statului r o m â n m o d e r n d e c ă t r e grupuri
lociale cu interese c o r p o r a t e a făcut apel la formule constitu­
ţionale e x t r e m de fluctuante, p r e o c u p a t e m a i puţin de declinarea
drepturilor civile, politice şi sociale ale românilor, cât dc institu-
ţionalizarea u n o r raporturi de p u t e r e favorabile acestor grupuri.
I )e ia 1864 p â n ă astăzi, v r e m e de o sută treizeci de ani, r o m â n i i
. i u trăit sub opt Constituţii şi t i m p de a p r o a p e z e c e ani fără nici un
ici de Constituţie (1940-1948, 1990-1991). în R o m â n i a , d u r a t a
medie de viaţă a unei legi fundamentale a fost de 17 ani şi j u m â -
lale, mai scurtă deci d e c â t cea a u n e i generaţii. în aceeaşi p e ­
rioadă, Belgia a avut o singură Constituţie, revizuită semnificativ
doar o dată, Italia două, iar F r a n ţ a şi G e r m a n i a câte patru Consti-
luţii. D a c ă socotim speranţa m e d i e de viaţă, orice perioadă am lua
in calcul, nici un r o m â n nu s-a n ă s c u t şi nu a m u r i t sub acelaşi
aranjament constituţional. Un cetăţean născut, de pildă, în 1930,
;i trăit sub şase Constituţii şi a fost lipsit m a i bine dc n o u ă ani de
ocrotirea unei legi fundamentale.
C e a m a i durabilă dintre C o n s t i t u ţ i i l e r o m â n e ş t i d e p â n ă
acum, c e a din 1866, a fost rezultatul a c e e a c e , în e p o c ă , a fost
calificat drept o „ m o n s t r u o a s ă c o a l i ţ i e " între elita capitalistă cu
vocaţie p r o t e c ţ i o n i s t ă şi m a r i i p r o p r i e t a r i exportatori de g r â n e ,
coaliţie o r g a n i z a t ă î m p o t r i v a b o n a p a r t i s m u l u i liberal al lui
Alexandru l o a n C u z a înclinat către votul universal şi d e c o n -
Constituţia din 1965, în vigoare douăzeci şi trei de ani, instituia
explicit Partidul C o m u n i s t ca „forţă c o n d u c ă t o a r e " a societăţii şi
a aparatului de stat.
La rândul ei, Constituţia din 1991, reconfinnată printr-un vot
popular în 2 0 0 3 , pare şi ea să deţină vocaţia duratei. în acest fel,
am avea de-a face cu o a d o u a ieşire dintr-o situaţie constitu­
ţională kantiană, în care voinţa c e l o r vii refuză să se lase legată
de voinţa celor morţi. Şi de data aceasta vocaţia duratei p a r e să
aparţină unei coaliţii tot atât de „ m o n s t r u o a s ă " ca şi cea din 1866.
î n t r e d e z b a t e r i l e A d u n ă r i i C o n s t i t u a n t e din 1991 şi d e z b a t e r i l e
p a r l a m e n t a r e c e a u pregătit r e f e r e n d u m u l din o c t o m b r i e 2 0 0 3 ,
273
P D S R / P S D , P D , P N L şi U D M R s-au cartelizat într-o clasă poli­ Revizuirea din 2003 a fost necesară în previziunea ieşirii din
tică relativ o m o g e n ă şi au decis î m p r e u n ă şi în avantajul lor scenă a lui I o n Iliescu. Ca în A n g l i a sfârşitului de secol al X V I I I -
exclusiv să a d o p t e o p e r s p e c t i v ă c o n s t i t u ţ i o n a l ă jeffcrsoniană, Ica, diviziunea d i n t r e Court ( p r e ş e d i n ţ i e ) şi Country (ţara reală
adică o d i s p u n e r e previzibilă a puterilor p u b l i c e unele în raport reprezentată în Parlament) este abolită în favoarea celei din u r m ă :
cu celelalte şi o stabilitate a c a d r u l u i instituţional care să le l'.uvernul în P a r l a m e n t e s t e p r e g ă t i t p e n t r u a p r e l u a integral
garanteze interesele pe termen lung. funcţiile curţii adică c o n t r o l u l a r m a t e i , al serviciilor s e c r e t e , al
1
în cazul actualei Constituţii, nu m a i a v e m de-a face, ca în magistraturii şi al birocraţiei .
1866, cu un cens electoral m e n i t să p u n ă elitele politice şi eco­ Textul d i n 1991 a trebuit să fie r e a m e n a j a t pentru a asigura
n o m i c e la a d ă p o s t de incertitudinile sufragiului u n i v e r s a l şi de reproducerea u n e i clase p o l i t i c e p o s t e o m u n i s t e cartelizate î n
riscurile transformării ţesutului social, ci cu un cens politic capa­ absenţa figurii p r e z i d e n ţ i a l e a lui Ion Iliescu, p e n t r u c a r e
bil să interzică accesul la resursele p u b l i c e acelor actori politici Constituţia a fost iniţial scrisă.
incapabil s ă s e cartelizeze, p r e c u m P N Ţ C D sau a p a r e n t n e p r e -
dispuşi să o facă, ca P R M .
Tocmai de aceea, Constituţia din 1991 este mai puţin n o r m a ­
tivă în intenţia sa de a oferi un cadru raţionalizat pentru exerciţiul
guvernării, cât retrospectivă în m ă s u r a în care conferă un caracter
normativ unui tip de exerciţiu al guvernării experimentat în 1990-
1991. Sistemul este deci conceput deopotrivă pentru un şef al sta­
tului care deţine atât controlul armatei, cât şi încrederea birocra­
ţiei de stat, şi pentru o majoritate solidă, profund înrădăcinată în
interesele concrete ale ţării reale. Adesea, această majoritate este
mai largă d e c â t indică r e z u l t a t e l e electorale. în p e r i o a d a 1993-
1996 şi începând cu 2 0 0 1 , un partid, acelaşi, care tehnic vorbind
nu deţine majoritatea simplă a mandatelor în corpurile legiuitoare,
nu are dificultăţi să obţină majorităţi p a r l a m e n t a r e de peste d o u ă
treimi atunci când a s e m e n e a majorităţi reprezintă reţele informale
de interese.
între 1997 şi 2 0 0 0 în schimb, p r o b l e m a majorităţii nu a fost
d o a r una funcţională, dificultatea de a ţ i n e î m p r e u n ă o coaliţie
multipartizană, ci, în p r i m u l rând, u n a structurală: coaliţia nu
reprezenta în fapt majoritatea reţelelor sociale ale căror interese
erau în c o n t i n u a r e p u r t a t e de P D S R , iar p r e ş e d i n t e l e , la r â n d u l
său, nu controla nici ierarhia militară şi nici administraţia publică.
Cu alte cuvinte, guvernarea a fost atunci nevoită să se organizeze
în afara c a d r u l u i c o n s t i t u ţ i o n a l , nu în s e n s u l în care ar fi fost
neconstituţională, ci în m ă s u r a în care era incompatibilă cu logica Î2SE*2'.£S!MC m - . * — * — * —
cadrului politic fixat de constituţie. Review, 11/1, 2002, pp. 9-12.
275
274
 Ortodoxia, o morală a naţiunii

în perioada imediat postbelică, sarcina pe care şi-au asumat-o

oamenii politici italieni şi g e r m a n i formaţi în spiritul d o c t r i n e i
sociale catolice nu a fost aceea a c o n d a m n ă r i i totalitarismului pe
baza u n e i j u d e c ă ţ i m o r a l e şi istorice. D i a g n o s t i c u l pe care p r o ­
motorii democraţiei creştine, care au preluat c o n d u c e r e a politică
in Italia, G e r m a n i a şi Austria l-au dat fascismului şi naţional-so­
cialismului a fost unul politicO-juridic: totalitarismul este sinonim
cu statolatria, totalitarismul î n s e a m n ă , înainte dc orice altceva,
un abuz violent al statului. Drept consecinţă, m i s i u n e a lor a fost
aceea de a dezarticula c o m p l e t statul totalitar şi de a-1 reconstrui
Cu ajutorai unei „concepţii creştine asupra statului" al cărei nerv
trebuia să fie principiul subsidiarităţii.
C e e a ce se cerea însă evitat cu orice preţ era substituirea unui
stat p u t e r n i c cu un altul, tot atât de viguros, înlocuirea u n e i
„statolatrii p ă g â n e " cu u n a clericală. „Statul c r e ş t i n " , teoretizat
dc gruparea integral istă din sânul D e m o c r a ţ i e i Creştine a trebuit,
în finalul dezbaterilor Constituantei italiene din 1946 şi 1947, sa
lase locul u n u i stat deopotrivă subsidiar şi „ p e r s o n a l i s t " , care a
putut primi şi voturile comuniştilor şi ale partidelor laice.
F o n d a t o r i i Republicii de la B o n n , recrutaţi din sânul u n e i
democraţii creştine mai puţin personalistă decât c e a italiană, au
putut aplica principiul de subsîdiaritate în contextul privilegiat ai
reînvierii tradiţiei g e r m a n e a federalismului. Căci n u m a i într-un
sistem federal ideea intervenţiei statului potrivit regulilor strictei
necesităţi şi a necesarei utilităţi, p r e c u m şi în limita competenţelor
ce i-au fost explicit delegate poate da cu adevărat măsura modului
în care funcţionează subsidiaritatea.

277
 Eşecul statolatriei
Succesul d e m o c r a ţ i e i creştine d u p ă cel de-al doilea război
mondial în Italia, G e r m a n i a , Austria şi chiar, pentru scurtă vreme,
în Franţa, ar putea fi interpretat şi ca un fel de revanşă istorică a
Europei tradiţionale şi creştine marginalizată, pas cu pas, pe firul
veacului al XlX-lea, de triumful u n e i m o d e r n i t ă ţ i care s-a iden­
tificat cu statul j a c o b i n , centralizat şi secularizat şi cu o cultură
sfâşiată între individualismul de expresie liberală şi colectivismul
de tendinţă socialistă 1 . M a i ales d u p ă 1870, catolicii s-au auto-
cxilat într-o c u l t u r ă de tip alternativ, p o l e m i c ă şi apologetică,
marcată de refuzul participării la viaţa politică a statului laic şi de
respingerea sistematică a modernităţii.
Astfel, statul s e c o l u l u i al X l X - l e a a p r o d u s o divizare
profundă a majorităţii societăţilor occidentale, a provocat în sânul
marilor naţiuni e u r o p e n e o s c h i s m ă p o l i t i c ă şi m o r a l ă între un
„popor" animat de valorile laicităţii şi modernităţii şi un alt „popor"
ataşat dc tradiţia creştină. Slaba rezistenţă pe care d e m o c r a ţ i i l e
occidentale au opus-o fascismului şi naţional-socialismului, apoi
prăbuşirea acestor regimuri au fost fenomene politice interpretate
de creştini drept un eşec al statului m o d e r n care, blocat în dilema
liberalism/socialism, a cedat tentaţiei totalitare.
D e m o c r a ţ i a c r e ş t i n ă a fost, aşadar, în m ă s u r ă să a d o p t e , în
timpul războiului, un aspect profetic, iar în cursul alegerilor
postbelice din Italia, G e r m a n i a şi Austria, un ton e s c h a t o l o g i c .
Poporul de d r e a p t a ieşea dintr-o lungă tradiţie de rezistenţă
împotriva statului m o d e r n pentru a salva întreaga societate, atât
de ispitele individualismului, cât şi de c e l e ale colectivismului.
D e m o c r a ţ i a creştină ar p u t e a fi deci interpretată şi ca o reacţie
a n t i m o d e r n ă ce-şi f o r m u l e a z ă însă obiectivele în limbajul
modernităţii, ca o r e v a n ş ă a libertăţilor multiple, diverse şi con­
trastante de sorginte m e d i e v a l ă î m p o t r i v a Libertăţii indivizibile
care se revendică de la L u m i n i şi de la Revoluţia franceză.
1
V. pentru dificultăţile de acomodare a modelului jacobin al autorităţii
publice cu d societate reală, cu vocaţie de auto-structurare, Pierre
ROSANVALLON, Le modele politique francais. La societe civile contre le
jacobinisme de 1789 â nosjours, Seuil, Paris, 2004.
278
D e m o c r a ţ i a creştină ca d o c t r i n ă politică î n c e a r c ă să depla-
i / c p r o b l e m a o m u l u i d e p e t e r e n u l instituţiilor, s ă d e p o s e d e z e
Hatul de orice vocaţie de a e x e r c i t a vreo f o r m ă de p e d a g o g i e
socială. D e m o c r a ţ i a creştină nu este nici pe d e p a r t e s i n o n i m ă cu
0 organizare democratică a societăţii ce ar fi dotată cu un plus de
moralitate, nu este nicidecum o formulă democratică în care regu­
lii jocului ar fi stabilită de m o r a l a creştină. D e m o c r a ţ i a creştină,
din m o m e n t u l în c a r e se e x p r i m ă ca m i ş c a r e p o l i t i c ă în c a d r e
sociale pluraliste, laice şi s e c u l a r i z a t e , este c o n s t r â n s ă să ia în
Calcul n u m a i acea etică politică la care poate adera orice actor al
vieţii publice, indiferent de convingerile şi sensibilităţile sale.
D e m o c r a ţ i a creştină nu a aspirat nici m ă c a r să fie acea fami­
lie de partide în care militează p r e c u m p ă n i t o r o a m e n i politici care
sc c o n s i d e r ă inspiraţi de tradiţia şi valorile c r e ş t i n e . O p ţ i u n e a
personală a politicienilor din rândurile democraţiilor creştine este,
in fond, indiferentă. A c e ş t i politicieni pot fi venali, corupţi,
stupizi, bântuiţi de tentaţii autoritare, pe scurt „ i m o r a l i " , fără să
înceteze să facă parte din familia democrat-creştină, d a c ă această
apartenenţă politică le este dictată de o a n u m i t ă v i z i u n e despre
om, de un a n u m e m o d de a înţelege funcţia e c o n o m i c u l u i şi, mai
presus de orice, de o c o n c e p ţ i e p r e c i s ă a s u p r a funcţiilor statului.
1 )cmocraţia creştină nu este o formă de u m a n i s m de factură lirico-
Icologică, ci un d e m e r s politico-juridic î n t e m e i a t pe principiul
subsidiarităţii.
D e b u t â n d ca teorie şi p r a c t i c ă de g u v e r n a r e s u b auspicii în
acelaşi t i m p n e o - c o n s e r v a t o a r e şi sociale, d e m o c r a ţ i a creştină
operează, în principiu, ca şi c u m raţionalitatea proceselor sociale
şi e c o n o m i c e ar sta în firea lucrurilor, iar între acestea şi cunoaş­
terea u m a n ă s-ar stabili, în m o d s p o n t a n şi n a t u r a l , o relaţie
cordială de adecvare.
Altfel spus, acţiunea politică s-ar b a z a pe î n c r e d e r e a în
putinţa raţiunii de a descifra sensul istoriei aşa c u m acesta se
manifestă la nivelul fenomenelor de societate. Este vorba - pentru
;i formula cu m a x i m ă exactitate t e r m e n i i p r o b l e m e i - despre un
sens m o d e s t şi „ n o m i n a l i s t " , i n s e p a r a b i l de p l u r a l i t a t e a şi de
complexitatea detaliilor prin care se manifestă. Pe scurt, un sens
al istoriei înţeleasă nu ca devenire a umanităţii, ci ca instanţă care
279
 face posibilă decizia u m a n ă în cunoştinţă de cauză. Acest sens nu
se oferă niciodată în afara evenimentelor ce-1 poartă şi a deciziilor!
pe care aceste e v e n i m e n t e le i m p u n cu forţa necestităţii. Â
înţelege sensul istoriei înseamnă să faci ceea ce trebuie să faci, nu
ceea ce ai vrea să faci.
O asemenea premisă prezintă câteva dificultăţi. Ea presupu­
ne că istoria este oarecum dată, că ea are o desfăşurare autonomă,j
că angajează mişcarea u n o r straturi de civilizaţie de consistenţă
oarecum biologică. Istoria, deci, nu numai că se mişcă, dar se mişcă
dc la sine, evoluează în virtutea simplei acumulări - inevitabile şi
fireşti - de decizii, cuvinte, lucruri şi fapte, luate, rostite, făcute şi]
comise dc oameni. înainte de toate, istoria se manifestă ca vârstă,i
ca m o m e n t al unei evoluţii naturale şi imprescriptibile. A desluşi
sensul istoriei ar î n s e m n a , de aceea, a „ g h i c i " vârsta instanţei
istorice. Avem prin urmare de-a face nu n u m a i cu un sens modest,
dar şi cu un sens imediat, care se epuizează în procesul descifrării
sale şi care este incapabil să dea scamă despre viitor.
Iată motivul pentru care, în ochii u n u i neo-tradiţionalist de
expresie creştină, nici o decizie nu este cu adevărat capabilă să]
proiecteze viitorul în absenţa unei referinţe explicite la orizontul
comunitar, fată, p e d e altă parte, m o t i v u l p e n t r u c a r e trecutul
c a p ă t ă o î n s e m n ă t a t e majoră, căci c u n o a ş t e r e a p r o d u s e l o r lui
sociale este c e l m a i calificat i n s t r u m e n t de m ă s u r a r e a vârsteij
prezentului. Nu numai istoria, dar şi subiectul care-i citeşte vârsta
este dat. Ca şi istoria, el are o origine şi o evoluţie ce pot fi!
cunoscute şi cărora le p o a t e fi atribuit un sens.
Pe de altă p a r t e , impasul d r a m a t i c al statuiui-naţiune
evidenţiat de cel dc-al doilea război m o n d i a l a fost interpretat de]
către promotorii democraţiilor dreştinc postbelice din Germania,]
Franţa şi Italia drept o confirmare a clarviziunii fondatorilor]
doctrinei sociale a Bisericii Catolice: principiul de subsidiaritate
nu-şi putea epuiza resursele la nivelul suveranităţii statelor, el era
c h e m a t să transfigureze şi să depăşească suveranităţi le naţionale
în proiectul mai vast al unei E u r o p e u n i t e . D u p ă 1950, ]
posibilitatea unor politici e u r o p e n e c o m u n e s-a î n t e m e i a t în ]
primul rând pe principiul subsidiarităţii.
280
D a c ă d e m o c r a ţ i a creştină - v i n d e c a t ă de t r a d i ţ i o n a l i s m u l
conservator prin acceptarea vocaţiei pluraliste, republicane şi a-
'..iii inter-confesionale a sistemelor constituţionale post-totalitare
a fost marele beneficiar politic al dispariţiei fascismului şi naţio-
nal-socialismului, i n a u g u r â n d o r e f o r m ă radicală a statului şi a
instituţiilor sale, în schimb, în R o m â n i a , roadele căderii c o m u n i s ­
mului au p u t u t fi culese de supravieţuitorii politici ai sistemului
totalitar, într-un regim de continuitate a statului şi a instituţiilor
•.ale, tocmai şi din pricina absenţei unei democraţii creştine.
Legea românească
Dificultatea „ n a t u r a l i z ă r i i " în spaţiul r o m â n e s c a doctrinei
sociale creştine rezidă m a i p u ţ i n în p r e s u p u s a i n c a p a c i t a t e a
Ortodoxiei de a dezvolta, p r i n ea însăşi şi d u p ă e x e m p l u l
Catolicismului, o teologie politică a m o d e r n i t ă ţ i i şi a laicităţii,
fiind mai curând determinată de felul în care Biserica O r t o d o x ă a
premers, a anticipat şi s-a dizolvat politic în statul m o d e r n .
î n a i n t e de constituirea şi c o n s o l i d a r e a statului m o d e r n ,
Ortodoxia a fost, la r o m â n i , o c o m u n i t a t e politică, nu u n a
religioasă. Ea s-a manifestat, alături de limbă, ca cea de-a doua
formă de „a fi î m p r e u n ă " a românilor. într-adevăr, din zorii Evului
Mediu şi p â n ă astăzi, creştinismul, în formula sa răsăriteană, nu
apare, în ochii românilor, drept o credinţă (termen ce p r e s u p u n e
lidelitate personală), ci ca o lege ( t e r m e n ce implică supunere în
sfera p u b l i c ă ) . D a c ă istoria c u v i n t e l o r are v r e o semnificaţie
istorică, atunci, pentru români, creştinismul a fost, înainte de orice
altceva, legea dată de î m p ă r a ţ i i r o m a n i (lex), nu un m o d de a
1
onora un Z e u (religio) sau de a-i arăta credinţă (fides) .
Apoi, în pragul modernităţii, „legea creştinească" (sau „legea
grecească"), legea basileilor de la C o n s t a n t i n o p o l , d e v i n e „lege
s t r ă m o ş e a s c ă " sau, de-a dreptul, „ l e g e r o m â n e a s c ă " , adică un
a n s a m b l u de reguli şi c o m p o r t a m e n t e m o ş t e n i t e capabil să d e a
1
Caracterul juridic al motivelor pentru care creştinismul daco-roman 1-a
preferat pe lex lui fides la Vasile PARVAN, Studii de. istoria culturii antice, ediţie
dc N. Zugravu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pp. 238-240.
281
identitate r o m â n i l o r în mijlocul celorlalte n e a m u r i , d i n c o l o dej
orice considerent de natura teologică sau canonică.
C o n s i s t e n ţ a socială a O r t o d o x i e i r o m â n e ş t i ar fi deci, m a i
degrabă, de ordin j u r i d i c decât de factură propriu-zis religioasă.
Ea implică nu atât credinţa într-un zeu care mântuieşte, cât con­
formitatea c o m p o r t a m e n t e l o r cu o n o r m ă general acceptată. Ea
nu cere participare, ci supunere, nu este federatoarc, ci exclusivă.
Căci, în v r e m e ce credinţa uneşte, legea sancţionează şi discrimi­
nează. C r e d i n ţ a individualizează p e r s o a n a şi relaţia acesteia cu
divinitatea, legea u n i f o r m i z e a z ă şi i m p u n e indivizilor criteriul
n o r m a lităţii.
De aceea, p e n t r u intelectualii o r t o d o c ş i , „ c u v â n t u l lege...
însemnează r o m â n i s m şi creştinism, contopite în aceeaşi concep­
ţie şi disciplină de viaţă. C u v â n t u l a c e s t a de lege, aşa c u m îl
foloseşte poporul nostru, concentrând în el fuziunea existenţială
a spiritualului cu naţionalul, are un înţeles d o g m a t i c întrucât se
referă la credinţa ortodoxă, are un înţeles etnic întrucât R o m â n u l
se identifică în această credinţă, şi un înţeles m o r a l întrucât
reprezintă disciplina tradiţională a vieţii n o a s t r e " ' .
Transformat în lege, în care o a n u m i t ă formulă d o g m a t i c ă se
t o p e ş t e într-o e x p r e s i e etnică dată şi într-un m o d a n u m e de a
n o r m a l i z a existenţa colectivă, c r e ş t i n i s m u l îşi p i e r d e , î n m o d
paradoxal, vocaţia universală pe care i-o conferă înrădăcinarea sa
deopotrivă în dreptul natural şi în ordinea supranaturală.
Creştinismul r o m â n e s c este socotit de majoritatea apologe­
ţilor săi nu atât o viziune despre p e r s o a n a u m a n ă , despre dreptu-
rile-libertăţi şi drepturile-creanţe înscrise genetic în natura u m a n ă ,
viziune pe baza căreia se pot contracta raţional anumite forme de
organizare socială, cât rezultatul unei sinteze unice şi irepetabilc,
un fel dc p r o d u s istoric şi organic, b u n exclusiv pentru r o m â n i şi
care le aparţine n u m a i şi n u m a i lor. Astfel înţeles, creştinismul
p o a t e fi folosit, la n e v o i e , şi ca un soi de m o r a l ă naţională c h e ­
mată să dea răspunsuri la p r o b l e m e l e care, în alte societăţi, ţin de
c o m p e t e n ţ a politicului, Bisericii ftindu-i atribuită funcţia priori-
1
Nichifor CRAINIC, „Transfigurarea românismului", Ortodoxia, II, 1943,
p. 182.
282
Iară de „ o m o g e n i z a r e şi unificare a sufletelor într-o m a s ă
1
|0lectivă creştină şi r o m â n e a s c ă " .
S-a putut, aşadar, afirma, într-unui din foarte rarele texte
interbelice c a r e invocă explicit doctrina democrat-creştină, că
„ideea f u n d a m e n t a l ă " a unei d e m o c r a ţ i i creştine r o m â n e ş t i n-ar
putea fi decât aceea potrivit căreia „individul aparţine r o m â n i s ­
mului" 2 , principiile sale de bază fiind „naţionalitatea" şi „familia" 3 .
I ,a rândul său, programul unei publicaţii ca Solidaritatea. Revistă
social-creştină, editată între 1920 şi 1926 de Vasile G. Ispir, Şerban
lonescu şi C.A.Teodorescu 4 , p r o c l a m ă drept principii de bază ale
creştinismului social „naţionalitatea" şi „democraţia" 5 .
Acest soi de r o m â n i s m politic, deşi se justifică prin „carac­
terul d e m o c r a t i c " ai Bisericii O r t o d o x e 6 , devine în chip aproape
necesar anticatolic şi a n t i s e m i t , p r o d u c t i v i t a t e a sa j u r i d i c ă
limitându-se, de pildă, la p r o p u n e r i legislative p r i v i n d interzi­
cerea vânzării p ă m â n t u l u i ţării către „străinii de n e a m " 7 .
într-adevăr, slaba u r b a n i z a r e de p â n ă în 1948 a p r o d u s o
„ l u m e " (în s e n s u l expresiilor „a fi în r â n d u l l u m i i " şi „a face
lucrurile ca l u m e a " ) r o m â n e a s c ă c a r a c t e r i z a t ă de o p u t e r n i c ă
uniformitate statistică a comportamentelor şi referinţelor la valori,
0 „ l u m e " în care diferenţierea şi p l u r a l i s m u l a p ă r e a u d r e p t
fenomene suspecte, a n o r m a l e , profund n e r o m â n e ş t i . D e altfel,
creştinismul trăit c a „lege r o m â n e a s c ă " , c a u n m o d o r g a n i c d e
manifestare a unei tradiţii indivizibile şi specifice şi ca p r o c e d e u
1
Bartolomeu STĂNESCU, „Principiile de bază ale organizării noastre
sociale II", Solidaritatea, 1/7-8, 1920, p. 246.
2
Anton PECURARU, Democraţia Creştină în luptă cu Autocraţia
Burgheziei Capitalistă şi cu Comunismul, Piteşti, [1937], p. 42.
3
IBIDEM, p. 37.
4
în jurul revistei a funcţionat şi un „cerc de studii social-creşîinc" animat
de Şerban lonescu şi pus atât sub autoritatea ierarhiei ecleziastice, cât şi a unor
personalităţi ca Ştefan Bogdan, generalul I. Răşcanu, dr. Constantin Angelescu,
G.G, Antonescu, Vasile Pârvan, G. Bogdan-Duică şi Viadimir Ghidionescu, v.
Alexandra IONESCU, „Une reflexion sociai-chrctienne roumaine - la revue
Solidaritatea"', in Laurenţiu VLAD, editeur, Pouvoirs et mentaiites. Editions
Babei, Bucarest, 1999, pp. 307-344.
5
„Primul nostru cuvânt", Solidaritatea, 1/1, 1920, p. 2.
6
Anton PECURARU, op. cit., p. 9
7
IBIDEM, p. 47.
283
 de e x c l u d e r e a diferenţei şi p l u r a l i s m u l u i nu n u m a i câ nu recu­
n o a ş t e a u t o n o m i a politicului, d a r îl şi s o c o t e ş t e o îndeletnicire
dubioasă din punct d e v e d e r e m o r a l .
Or, contribuţiei neoscolasticii la elaborarea doctrinei sociale
creştine i se d a t o r e a z ă revalorizarea radicală, de inspiraţie aris­
totelică, a participării la viaţa politică, revalorizare care culmi­
n e a z ă prin triumful politic al d e m o c r a ţ i e i c r e ş t i n e în Italia,
G e r m a n i a şi Austria. I n t e r e s u l faţă de b i n e l e c o m u n şi angaja­
mentul politic sunt privite, în mediile catolice occidentale, ca o
formă e m i n e n t ă de e x p r i m a r e a d e m n i t ă ţ i i p e r s o a n e i , ca o cale
privilegiată dc reinstaurare socială a valorilor creştine.
P e d e altă p a r t e , î n c o m p o z i ţ i a c r e ş t i n i s m u l u i r o m â n e s c
intrând şi „disciplina tradiţională a vieţii" c o m u n e , cu alte cuvinte
o r d i n e a j u r i d i c ă şi cultura politică, rezultă că statul şi Biserica
trebuie să se includă r e c i p r o c , că nu se manifestă n i c i o d a t ă ca
entităţi cu p u t i n ţ ă de izolat u n a de cealaltă. M a i mult, Biserica
p r e d ă statului integralitatea c o m p e t e n ţ e l o r a s u p r a societăţii
politice, rezervându-şi integral d o m e n i u l spiritual şi un fel de rol
de „sfătuitor" moral al naţiunii.
D a c ă , pentru doctrina socială creştină, o r d i n e a e c o n o m i c ă
este inseparabilă de ordinea morală, criteriul d u p ă care valoarea
m u n c i i trebuie măsurată, de pildă, fiind nivelul u n u i trai decent
al celulei familiale, în s c h i m b , teologii r o m â n i ortodocşi ironi­
zează teza „salariului j u s t " 1 şi, în general, ambiţia creştinismului
occidental de a formula o opinie creştină asupra sferei activităţilor
e c o n o m i c e , p r o p u n â n d c a u n i c r e m e d i u a l inegalităţilor e c o ­
n o m i c e şi sociale „ m i l a " şi „ i u b i r e a de a p r o a p e l e " 2 , sintetizate
doctrinar în idealul „solidarităţii sociale" 3 .
1
Excepţie tace totuşi articolul favorabil al lui Grigore MLADENATZ,
„Salariul social". Solidaritatea, VI/10-12, 1926, pp. 196-199.
2 d o m i n a n t ă a Statului R o m â n " (art. 2 1 ) şi, respectiv, „biserică
E.g. Şerban IONESCU, „Aspectul social al ortodoxismului", Ortodoxia,
I, 1942, pp. 181-201. Simptomatic, Şerban lonescu, decan al Facultăţii de
Teologic şi promotor declarat al unei „mişcări social-creştine" în cadrul Bisericii
Ortodoxe, nu cunoaşte doctrina socială a Bisericii Catolice decât prin
intermediul unei conferinţe ţinute la Facultatea de Drept din Bucureşti de către
un intelectual fascist, IBIDEM, p. 186.
3
IDEM, „Mişcarea social-crcştină şi reforma vieţii sociale", Solidaritatea,
W/4-6, 1923. pp. 71-80 şi „Doctrina solidarismului şi mişcarea social-crcştină
a Solidarităţii". Solidaritatea VI/7-9, 1926, pp. 135-138.
284
Etatizarea Ortodoxiei
Prin u r m a r e , creştinismul nu este gândit de către cei m a i
mulţi dintre r o m â n i , fie ci clerici sau laici, în t e r m e n i de persoană
sau de c o m u n i t a t e , ci în t e r m e n i de n a ţ i u n e . Principiul subsidia-
rităţii, chiar dacă stă ascuns şi inert în inima ecleziologiei orien­
tale, nu este a d m i s din p r i c i n a terorii intelectuale exercitate de
naţiune, care devine un c o n c e p t politic totalizator şi indivizibil.
De aceea, B i s e r i c a a c o n t i n u a t să r ă m â n ă legată de un stat
care, prin Constituţiile din 1923, 1938 şi 1991 îşi r e v e n d i c ă
explicit un caracter „ n a ţ i o n a l " . Vechiul principiu creştin al „ a c o ­
modării" Bisericii la ordinea statului a supravieţuit Bizanţului şi
s-a t r a n s m i s Bisericilor n a ţ i o n a l e ale e p o c i i m o d e m e . Şi, atâta
timp cât statul nu şi-a elaborat o strategie instituţională de
separare c o m p l e t ă , discursul său laic, şi c h i a r ateu, nu a fost
suficient de convingător pentru a d e t e r m i n a ierarhia ecleziastică
să a d o p t e o p o z i ţ i e 'critică, d e c â t în m ă s u r a în c a r e nu a reuşit
niciodată să se aclimatizeze cu d e m o c r a ţ i a reprezentativă şi, m a i
ales, cu pluripartidismul. B i s e r i c a a d e p l â n s p e r m a n e n t în anii
'30, d u p ă e m a n c i p a r e a ei de sub autoritatea liberalismului brătie-
nist, absenţa u n u i sistem de guvernare bazat pe un c o n c e p t politic
unificat şi naţional, formulă recurentă în publicaţiile ortodoxe, cu
precădere în cea m a i radicală dintre acestea, Telegraful român.
Ierarhii o r t o d o c ş i nu au fost n i c i c â n d , p â n ă în 1948, cu
adevărat obligaţi să reflecteze a s u p r a statutului Bisericii într-un
stat laic şi nici asupra creştinismului ca la o alternativă culturală
şi axiologică într-o societate secularizată. S u b r e g i m u l
Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938 care o p r o c l a m a u „religiune
dominantă în Starul r o m â n " (art. 22, art. 19) - ba chiar, ultimele
două, „Biserică r o m â n e a s c ă " , ceea ce n-are nici un sens, nici din
punct de v e d e r e al teoriei constituţionale şi nici din perspectivă
d o g m a t i c ă - B i s e r i c a O r t o d o x ă nu a avut m o t i v e să d e z v o l t e o
critică a liberalismului, iar d u p ă 1965, întâlnindu-se din n o u cu
statul pe terenul valorilor naţionale, a fost scutită şi de efortul de
a inaugura o critică a socialismului real.
285
 Dc altfel, p r i m a din cele trei C o n s t i t u ţ i i ale regimului
comunist, cea din 1948, nu instituise un r e g i m explicit dej
separare, în m ă s u r a în care avusese grijă să d i s p u n ă şi p e n t r u
Biserica O r t o d o x ă R o m â n ă , c o n s a c r â n d u - i u n p a r a g r a f cei
prevedea că aceasta este „autocefală şi unitară în organizarea s a " '
(art. 27), fiind, cu alte cuvinte, coextensivă cu statul. Nu pe seama
slăbiciunii omeneşti ori a unei excesive înclinaţii spre c o m p r o m i s
t r e b u i e p u s ă c o l a b o r a r e a s i s t e m a t i c ă şi loială a autorităţilor
o r t o d o x e cu statul totalitar 1 . în p e r i o a d a 1945-1989, ierarhia a
aplicat c o n s e c v e n t e c c l e z i o l o g i a b i z a n t i n ă , nu a făcut d e c â t să
rămână coerentă cu disciplina politică la care „legea r o m â n e a s c ă "
a supus dintotdeauna Biserica.
Cu atât mai m u l t cu cât r e f o r m a î n v ă ţ ă m â n t u l u i p u b l i c din
anul 1948 a dus la o modificare în favoarea ierarhiei a raporturilor
de forţe din chiar sânul Bisericii. Colonizarea, începând cu 1918,
a Facultăţii de T e o l o g i e a Universităţii b u c u r e ş t e n e de către
filosofii şi eseiştii legaţi de revista Gândirea, a dus la un oarecare
c o n t r o l instituţional al laicilor, d a c ă nu propriu-zis în teologie,
atunci cel puţin a s u p r a formulării p u b l i c e a mesajului creştin.
D u p ă 1 9 4 8 însă, clerul a c ă p ă t a t d i n n o u m o n o p o l u l absolut
asupra p r o d u c ţ i e i teologice. î n m o d p a r a d o x a l , c o m u n i s m u l a
asigurat h e g e m o n i a clericală asupra Bisericii, dar cu preţul unei
expulzări a problematicii creştine din c â m p u l intelectual.
Chiar şi d u p ă 1989, în loc să încerce să obţină recunoaşterea
din partea statului a unei depline suveranităţi şi independenţe în
propria sa o r d i n e - r e c u n o a ş t e r e pe care, de pildă, D e m o c r a ţ i a
C r e ş t i n ă a acordat-o Bisericii prin articolul 7 din Constituţia
italiană - Biserica O r t o d o x ă s-a grăbit să solicite generalizarea
salarizării preoţilor p e n t r u a s t r â n g e şi m a i m u l t legăturile
instituţionale cu un stat de c a r e nu a dorit să se separe c o m p l e t
nici m ă c a r în e p o c a totalitarismului. Salarizat din veniturile
publice, preotul este un funcţionar de stat, un bugetar p r e a puţin
dispus să conteste autoritatea şi c o m p e t e n ţ e l e statului.
1
Cf. Olivier GILLET, Religion et nalionălisme. L'ideologie de l'Eglise
Orthodoxe Roumaine sous le regime communisle, Editions de l'Universite de
Bruxelles, Bruxelles, 1997.
286
Refuzând sistematic, de la 1866 p â n ă astăzi, să a d o p t e o
poziţie de neutralitate religioasă, statul, inclusiv statul comunist, se
Comportă ca şi c u m mântuirea nu ar fi o p r o b l e m ă privată, de
Conştiinţa individuală şi de identitate confesională, ci u n a care-1
priveşte direct şi în care are un c u v â n t de spus. Cu alte cuvinte,
Itatul r o m â n nu s-a arătat niciodată cu adevărat indiferent la
modalitatea confesională prin care cetăţenii r o m â n i înţeleg să-şi
Consume experienţele religoase. Căci statal însuşi este, chiar şi într-
o societate secularizată, predispus să se legitimeze prin recunoaş-
terea acelor identităţi comunitare şi morale care au ambiţia mani­
festă de a fi la rândul lor recunoscute ca instaţe de legitimare 1 .
într-o societate politică înclinată să respingă sistematic orice
formă de discriminare pozitivă a minorităţilor, Biserica majoritară
cere insistent şi agresiv să beneficieze de o „acţiune afirmativă".
I'are că statutul j u r i d i c discriminatoriu de Biserică naţională pe
care-1 solicită periodic este p e n t r u ea indispensabil: ierarhia are
absolută nevoie de o n o u ă confirmare a faptului că Ortodoxia pe
care o reprezintă este o lege, nu o credinţă. Atâta timp cât această
recunoaştere i se refuză, B i s e r i c a O r t o d o x ă R o m â n ă se simte
o a r e c u m părăsită de stat şi lăsată s i n g u r ă cu p r o b l e m e l e de
conştiinţă ale m i l i o a n e l o r d e r o m â n i p e care-i r e v e n d i c ă c a
membri. Or, ea nu este nici p r e g ă t i t ă şi nici d i s p u s ă să înfrunte
asemenea probleme.
în fond, ceea ce lipseşte din discursul ierarhilor şi teologilor
ortodocşi, c e e a ce de fapt acest discurs ocoleşte cu e x t r e m ă
precauţie, este e v i d e n ţ a c a r a c t e r u l u i secularizat al societăţii
româneşti. N i c i autorităţile ecleziastice şi nici p e r s o n a l i t ă ţ i l e
explicit legate de Ortodoxie nu şi-au pus p r o b l e m a , care frământă
de multe d e c e n i i creştinismul o c c i d e n t a l , de a m ă s u r a p r a c t i c a
religioasă a celor care se d e c l a r ă în sondaje ca fiind creştini.
Nivelul e u r o p e a n al practicii, cu alte cuvinte procentul celor care
frecventează regulat sacramentele, se situează î n j u r de 10%. Or,
ierarhia o r t o d o x ă pare pe deplin statisfăcută de faptul că a p r o a p e
8 6 % din locuitorii R o m â n i e i şi-au d e c l a r a t î n r e c e n s ă m i n t e
identitatea o r t o d o x ă , fără a fi c u r i o a s ă să afle câţi dintre ei
1
Marcel GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la
laîcite, Gallimard, Paris, 1998, pp. 98-102.
287
 participă regulat la viaţa Bisericii. Căci Ortodoxia românească nu
a încercat niciodată să se bizuie pe angajamentul responsabil şi
p e r s o n a l al fiecăruia dintre cei botezaţi, ci pe a s e n t i m e n t u l
implicit şi colectiv la o formă o r g a n i c ă de identitate naţională,
potrivit căreia „ r o m â n u l s-a născut creştin".
Un revelator extrem de precis al acestei atitudini îl constituie
faptul că nici m ă c a r un singur procent din energia depusă de către
ierarhie şi diferite asociaţii o r t o d o x e p e n t r u p e n a l i z a r e a h o m o ­
sexualităţii nu a fost investit în acţiuni publice vizând interzicerea
sau limitarea avortului 1 .
Deşi, la p r i m a vedere, a m â n d o u ă chestiunile p a r să ţină de
viaţa privată şi de intimitatea persoanei, întreruperea voluntară a
sarcinii este, în fond, o p r o b l e m ă de conştiinţă, un test al fidelităţii
faţă de E v a n g h e l i e şi faţă de tradiţia creştină, care p r o c l a m ă
dreptul absolut la viaţă ca fiind cel mai important dintre drepturile
omului, în v r e m e ce homosexualitatea poate fi interpretată ca un
refuz al normalităţii şi uniformităţii comportamentelor colective a
căror gestiune istorică şi-a asumat-o O r t o d o x i a r o m â n e a s c ă . în
s c h i m b , conştiinţa individuală r ă m â n e în afara d o m e n i u l u i de
misiune al unei Biserici care s-a obişnuit să repete că românilor nu
trebuie să li se p r e d i c e Evanghelia, pentru că ei, spre deosebire
dc majoritatea popoarelor lumii, o cunosc de două mii de ani!
Pentru toate a c e s t e m o t i v e , în c i u d a vizibilităţii sociale pe
care o capătă Biserica şi a inflaţiei de referinţe la morala creştină
din discursurile publice, d e c e m b r i e 1989 nu a fost experimentat
ca un eşec al statalismului, ci ca u n u l al dictatorii personale şi al
ideologiei c o m u n i s t e . Căci Biserica O r t o d o x ă R o m â n ă nu are o
tradiţie de rezistenţă faţă de stat, fie acesta m o d e r n sau totalitar.
Ea nu s-a d e p r i n s să afirme în plan politic p r i m a t u l conştiinţei
a s u p r a forţei, întâietatea adevărului a s u p r a puterii, a îndrăznit
rareori să j u d e c e sintezele politico-juridice pe care statul le-a
elaborat periodic. Dimpotrivă, mărturisind, ca în timpul regimului
Antonescu, cel m u l t ambiţia de a fi un „sfătuitor" moral al unui
stat ale cărui o r d i n e nu se discută, B i s e r i c a a fost un agent
1
Sabrina P. RAMET, Nihil Obslal. Reiigion, Polilics, and Social Change
in Easl-Cenlral Europe and Russia, Duke University Press, Durham and
London, 1998, p. 201.
288
indispensabil al consensului care constituie temeiul sentimentului
naţional r o m â n e s c . Ortodoxia i-a ţinut pe r o m â n i laolaltă într-un
singur „ p o p o r politic", atât în e p o c a statului liberal, cât şi a celui
totalitar, în virtutea dublului p r i n c i p i u „toţi s u n t e m r o m â n i " şi
„toţi românii sunt ortodocşi".
Fidelitatea c o n s t a n t ă pe care B i s e r i c a a arătat-o statului şi
imparţialitatea faţă de ventilarea r e g i m u r i l o r p o l i t i c e a fost,
probabil, principalul factor care a împiedicat scindarea societăţii
româneşti, de-a lungul epocii totalitare, într-un „ p o p o r " socialist
şi un altul retras într-o rezistenţă pasivă şi o cultură tradiţională şi
creştină. P e n t r u că B i s e r i c a l e g i t i m e a z ă n a ţ i u n e a nu ca pe o
c o m u n i t a t e de valori care solicită o a d e z i u n e critică, ci ca pe o
unitate indestructibilă de limbă, sânge, credinţe şi c o m p o r t a m e n t e
ce se c u v i n e a d m i r a t ă şi a p ă r a t ă cu orice p r e ţ . O r t o d o x i a
r o m â n e a s c ă p a r e chiar sedusă de stat, cu p r e c ă d e r e de statul de
ordine, de statul care-i împărtăşeşte suspiciunea faţă de libertatea
conştiinţei, de pluralism şi de afirmarea diversităţii.
într-un a n u m e fel, Biserica Ortodoxă, ca şi naţiunea de altfel,
este p r o d u s u l statului. Ea nu-i p r e m e r g e decât în o r d i n e strict
cronologică, nu într-una politică şi juridică. Bisericii româneşti nu
i-a fost dat sa traverseze m o d e r n i t a t e a nici în opoziţie cu statul,
nici în paralel cu acesta, d u p ă formula secularismului liberal
giolittian 1 , ci s-a lăsat plămădită de stat. M a i întâi, statul liberal i-
a dăruit autocefalia, unitatea p r i n patriarhie şi d o m i n a ţ i a asupra
celorlalte confesiuni. M a i târziu, statul totalitar a scutit-o de
c o n c u r e n ţ a - periculoasă întrucât se desfăşura chiar pe terenul
meritelor naţionale - a Bisericii G r e c o - C a t o l i c e şi i-a garantat
supravieţuirea în schimbul unei retrageri parţiale din sfera publică.
Subsidiaritate, descentralizare, federalizare
La u r m a urmelor, ierarhia o r t o d o x ă şi teologia r o m â n e a s c ă
nu au avut c u m să încurajeze apariţia unei doctrine sociale care,
1
„Statul şi Biserica sunt două paralele ce nu trebuie să se întâlnească
niciodată", discurs al lui Giovanni Giolitti în faţa Camerei, mai 1904, Emilio
GENTILE, L 'Italia gioliltiana 1899-1914, II Mulino, Bologna, 1977, p. 116.
289
la r â n d u l ei, să a d u c ă pe l u m e d e m o c r a ţ i a creştină, d e o a r e c e
pentru ele statul a e x p r i m a t întotdeauna, indiferent de ideologia
titularilor puterii, o t r a n s c e n d e n ţ ă , c e a a naţiunii. Cu titlu de
reşedinţă a naţiunii, statul r o m â n nu p o a t e fi gândit decât ca un
stat unitar şi centralizat. P e n t r u ca el a fost cel care a organizat
naţiunea, în 1859 şi 1918-19, p r i n a n u l a r e a p a r t i c u l a r i s m e l o r
culturale şi a tradiţiilor politico-juridice locale în favoarea u n u i
sistem administrativ de tip j a c o b i n . într-un a s e m e n e a context, de
la crearea României Mari şi p â n ă astăzi, principiul subsidiarităţii,
principalul i n s t r u m e n t politic al Bisericii o c c i d e n t a l e şi al
intelecmalilor europeni ataşaţi de tradiţia creştină, a fost complet
ignorat, deşi, printr-un straniu paradox, el ar p u t e a descrie destul
de precis m o d e l u l teoretic de organizare a Bisericii răsăritene
care, în termenii ecleziologiei bizantine, se n u m e ş t e sinodalitate.
C ă c i i n v o c a r e a acestui p r i n c i p i u ar p r e s u p u n e o luare în
considerare, fie şi n u m a i teoretică, a posibilităţii autoguvernării
provinciilor istorice, a autonomiei familiilor, comunităţilor locale
şi grupurilor minoritare în d o m e n i u l învăţământului şi al sănătăţii,
p r e c u m şi al constituţionalizării suveranităţii Bisericii în propriul
său d o m e n i u de c o m p e t e n ţ ă . D a r ce episcop r o m â n s-ar simţi în
sinea sa cu adevărat e p i s c o p fără să fie asigurat printr-un act
d o m n e s c , regal sau p r e z i d e n ţ i a l de confirmare şi recunoaştere?
Sau cine ar a v e a curajul să susţină deplina descentralizare şi
a u t o n o m i e locală ori p r e c e d e n ţ a c o m p e t e n ţ e l o r colectivităţilor
locale şi a grupurilor m i n o r i t a r e a s u p r a celor statale, fără să
stârnească spectrul „separatismului m a g h i a r " ?
A făcut-o, în m o d articulat, R o m u l Boilă într-un anteproiect
de C o n s t i t u ţ i e p u b l i c a t în 1 9 3 1 ' . Juristul a r d e l e a n îşi justifică
pledoaria pentru descentralizare şi critica statului naţional excesiv
centralizat p l e c â n d de la o e x i g e n ţ ă d e m o c r a t i c ă e l e m e n t a r ă :
participarea cât m a i largă şi cât mai directă a cetăţenilor la viaţa
publică, posibilă doar într-un stat radical descentralizat. A făcut-o
de a s e m e n e a ruliu M a n i u în 1935, în observaţiile sale inedite pe
marginea anteproiectului de program al P N Ţ , dar mai curând
dintr-un spirit de contradicţie cu Constituţia din 1923 şi doar în
1
Romul BOILĂ, Studiu asupra reorganizării statului roman întregit. Cuprin­
de un anteproiect de Constituţie cu o scurtă expunere de motive, Cluj, 1931.
290
favoarea unei „ a u t o n o m i i locale r e g i o n a l e " implicând r e d u c e r e a
1
numărului j u d e ţ e l o r . D e regulă însă, prefectul, j u d e ţ u l şi, d u p ă
1989, episcopiile care imită f o r m a j u d e ţ e l o r sunt, în ochii
românului m e d i u , singurele garanţii serioase ale unităţii şi
caracterului naţional al statului.
Cine ar p u t e a îndrăzni să conceapă, în R o m â n i a , un stat care
să guverneze fără să a d m i n i s t r e z e , un stat articulat, în care
familiile, corpurile i n t e r m e d i a r e , asociaţiile profesionale,
grupurile m i n o r i t a r e , comunităţile locale, Bisericile şi regiunile
să se auto-administreze în virtutea u n u i contract de solidaritate şi
potrivit unui principiu de subsidiaritate, un stat al cărui drept de
ingerinţă să fie strict delegat şi p e r m a n e n t controlat de familii,
corpuri profesionale, grupuri m i n o r i t a r e , c o m u n i t ă ţ i locale,
Biserici şi regiuni, un stat pregătit, p r i n exerciţiul sistematic al
subsidiarităţii, să se integreze în U n i u n e a E u r o p e a n ă ?
Oricât ar p ă r e a de ciudat, singurul r o m â n care p a r e să fi
formulat, fără însă a-1 n u m i , principiul subsidiarităţii, cu prilejul
dezbaterilor constituţionale de la î n c e p u t u l anilor ' 2 0 , nu a fost
un democrat-creştin, ci, un austro-marxist b u c o v i n e a n , d e p u t a t
social-democrat în P a r l a m e n t e l e de la V i e n a (1907-1918) şi
Bucureşti (1919-1921). într-o conferinţă susţinută pe 19 ianuarie
1922 la Institutul Social R o m â n 2 , G h e o r g h e Grigorovici evidenţia
conflictul dintre centralismul administrativ al Vechiului Regat, pe
cale să treacă în C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i M a r i , şi „ d r e p t u r i l e câş­
tigate" de r o m â n i i din Ardeal, B u c o v i n a şi Basarabia de-a lungul
secolului al XlX-lea şi în 1917-1918, drepturi ce ţineau de auto­
guvernare şi i n c l u d e a u o d e s c e n t r a l i z a r e reală, în cadrul căreia
autonomiile locale se b u c u r a u de c o m p e t e n ţ e largi în d o m e n i u l
învăţământului, sănătăţii, transporturilor ori agriculturii. Dreptu­
lui unic - construit pe temeiuri formale şi acordat printr-un act de
1
Apostol STAN, Juliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui
mare român, Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 285; în acelaşi document,
Maniu se afirmă, în mod paradoxal, drept partizan al unui etatism excesiv,
IBIDEM, p. 291.
2
Gheorghe GRIGOROVICI, „Constituţia sovietică şi constituţia demo­
cratică", in Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de
Institutul Social Român, Bucureşti, s.a„ pp. 53-73, în special pp. 68-72.
291
 voinţă al autorităţii în care se întrupează suveranitatea - al statului
centralizat, conferenţiarul îi o p u n e a „libertatea deplină a
diferitelor p r o v i n c i i de a se d e s v o l t a c o n f o r m tradiţiilor şi
mijloacelor lor r e a l e " în sânul u n u i stat „ d e formă d e m o c r a t i c ă
federativă".
C a r a c t e r u l „ e r e t i c " a u n u i a s e m e n e a d i s c u r s este evident.
Surprinzător este doar faptul că o a s e m e n e a „ e r e z i e " politică nu
s-a născut, c u m ar fi fost n o r m a l , pe terenul gândirii creştine.
Pentru r o m â n i , federalismul - c h i a r sub forma e x t r e m de
r e s p e c t u o a s ă faţă de u n i t a t e a simbolică a statului şi de
c o m u n i t a t e a de destin a naţiunii pe care o prezintă, de exemplu,
autonomji ic r e g i o n a l e s p a n i o l e - nu p o a t e fi a l t c e v a d e c â t un
preludiu al d e z m e m b r ă r i i şi secesiunii. Or, într-o perspectivă
politică organizată în j u r u l principiului de subsidiaritate,
federalismul de tip r e g i o n a l este, pe de o p a r t e , m e d i u l cel m a i
propice p e n t r u dezvoltarea u n u i b u n regim d e m o c r a t i c şi pentru
participarea unui n u m ă r cât m a i m a r e de cetăţeni, într-un n u m ă r
cât mai m a r e de ocazii, la viaţa publică şi, pe de altă parte, calea
cea mai directă spre integrarea europeană.
Această reflecţie asupra federalismului, ca instrument
privilegiat ai democratizării şi integrării, este, de altfel, experienţa
intelectuală şi politică pe c a r e o traversează astăzi, cu relativă
seninătate, societatea italiană, constituită în secolul al XlX-lea,
ca şi cea r o m â n e a s c ă , într-un stat centralizat de tip j a c o b i n ce
o b i ş n u i a s ă ignore, d a c ă n u c h i a r s ă r e p r i m e , p a r t i c u l a r i s m e î e
provinciale şi locale.
in R o m â n i a însă, a c u m ca şi în trecut, statul este admirat
n e c o n d i ţ i o n a t în calitatea sa de a u t o r istoric şi garant j u r i d i c al
naţiunii. Cu acest titlu, p a r e obligatoriu ca el să nu p o a t ă fi altfel
decât strict centralizat şi b i r o c r a t i c . într-un a s e m e n e a climat,
descentralizarea este c o n d a m n a t ă să r ă m â n ă o simplă operaţie de
d e l o c a l i z a r e a d m i n i s t r a t i v ă , fără efecte de a u t o n o m i e în p l a n
politic şi jurisdicţional.
Omul este mai b ă t r â n decât statul
Toată lumea pare să cadă de acord că transformarea societăţii
româneşti ar trebui să se p e t r e a c ă sub un orizont etic. A p e l u l la
morală este a p r o a p e nelipsit din discursurile principalilor actori
sociali: partide, sindicate, presa, intelectuali, a d m i n i s t r a ţ i e .
Respectarea promisiunilor, integritatea caracterelor, simţul dato­
riei şi e l i m i n a r e a corupţiei p a r să fie e l e m e n t e l e c a r d i n a l e prin
care m o r a l i t a t e a p u b l i c ă şi-ar p u t e a d o b â n d i starea de sănătate.
Instituţia u n a n i m învestită cu m i s i u n e a de a face poliţia m o r a ­
vurilor este Biserica, O r t o d o x i a fiind i n v o c a t ă ca un ideal de
comportare etică.
Vocaţia Bisericii nu este însă a c e e a de a face m o r a l a , iar
credinţa este m a i m u l t decât un c o d de b u n ă purtare. E v a n g h e l i a
nu-şi p r o p u n e să fabrice cetăţeni m o d e l , cu un profil m o r a l
ireproşabil şi cu o prestaţie civică exemplară. Scriptura le promite
tuturor moraliştilor, nepătaţilor, inflexibililor şi integraliştilor că
prostituatele îi vor preceda în paradis (Matei 2 1 , 31). Evanghelia
nu este o lectură edificatoare p e n t r u zilele de d u m i n i c ă ori un
repertoriu de legislaţie etică, ci cartea Fericirilor, cartea care pro­
pune un sens condiţiei u m a n e în afara statului şi a aparatelor sale.
Cu toate acestea, f o r m a ţ i u n e a c a r e , în anii ' 9 0 , se declara
democrat-creştină a preferat să a d o p t e un discurs politic
moralizator, înclinat să considere - în sinteza programului politic
al P N Ţ C D r e d a c t a t ă în ianuarie 1996 - chiar şi subsidiaritatea
drept o categorie a moralei creştine, v i z â n d , în u l t i m ă instanţă,
„ridicarea calitativă a o m u l u i " . De altfel, principalul doctrinar al
P N Ţ C D , d u p ă c e a m â n a î n m o d explicit, p e n t r u v r e m u r i mai
favorabile, o formulare politică r o m â n e a s c ă a principiului
subsidiarităţii, formulare ce i se părea prinsă încă între pericolul
discriminării p o z i t i v e " a m i n o r i t ă ţ i l o r şi „ r i s c u l " ca U n i u n e a
Europeană „să-şi aroge c o m p e t e n ţ e î n m o d arbitrar", arăta c ă
„dificultăţile" pe care le-ar p u t e a î n t â m p i n a subsidiaritatea în
cazul r o m â n e s c „ n u fac în fond d e c â t să sublinieze rolul
determinant al factorului o m , al personalismului, cheia de boltă a
gândirii creştin d e m o c r a t e " 1 .
1
Gabriel ŢEPELEA, „Cuvânt înainte" la volumul Din gândirea creştin
democrată românească, editat de Direcţia Departamentelor de Studii, Doctrină
şi Programe a PNŢCD, Bucureşti, 1995, p. 5.
293
 Subsidiaritatea nu este însă o cale prin care p e r s o a n a u m a n ă
îşi actualizează, prin intermediul participării politice, demnitatea
sa naturală, ci un m o d de a înţelege şi o r g a n i z a puterea, un
principiu d u p ă care statal însuşi este invitat să funcţioneze 1 .
Subsidiaritatea nu este d o a r un o r n a m e n t al moralei sau un
aspect printre altele al justiţiei distributive. Principiul subsidia-
rităţii este pârghia prin care societatea se eliberează de sub tutela
statului, este modul prin care cetăţenii convin să articuleze şi să
supravegheze p u t e r e a statului în aşa fel încât acesta să nu m a i fie
în situaţia de a nutri el însuşi ambiţia de a-şi p r o d u c e şi controla
cetăţenii. într-o d o c t r i n ă de inspiraţie d e m o c r a t creştină,
subsidiaritatea ar trebui să fie tratată drept singura cale prin care
p u t e r e a p o l i t i c ă se p o a t e o r g a n i z a în c o n f o r m i t a t e cu vechiul
principiu de drept g e r m a n potrivit căruia „ O m u l este m a i bătrân
decât statul".
Acest principiu era deja p r e z e n t în g â n d i r e a socială a
Ortodoxiei româneşti. Astfel, arhiereul Bartolomeu Stănescu - un
pionier al reflecţiei creştine asupra societăţii m o d e m e prin lucra­
rea lui din 1913, Scurte încercări de creştinism social- utilizează
dreptul natural ca m e t o d ă de analiză politică, fiind convins, fără
însă a-şi cita sursele, că singurul titular al dreptului n a t u i a l este
persoana umană, în v r e m e ce statul, în calitate de expresie juridică
a solidarităţii u m a n e , nu d i s p u n e decât de drepturi derivate şi
funcţionale, căci „ o m u l este care îşi face statal, iar nu statal îl face
pe o m " 2 .
într-adevăr, spre deosebire de statal centralizat de tip jacobin
sau totalitar, ce anulează libertăţile care-1 p r e c e d şi asupra cărora
nu are nici un control, p e n t r u a le înlocui cu o Libertate uniformă
si normativă al cărei administrator exclusiv se consideră, logica
subsidiarităţii c o n d u c e în m o d natural la federalism, adică la un
stat articulat, r e s p e c t u o s faţă de drepturile d o b â n d i t e , un stat
modest, m a i puţin p r e o c u p a t să creeze dreptul, cât să garanteze
1
V. lucrarea de referinţă a lui Chantal MILLON-DELSOL, L'Etat subsidi-
aire. Ingerence el non-ingerence de l'Etat: ie principe de subsidiarite aia
fondements de l "nisloire europeenne, Presses Universitaires de France, Paris, 1992.
2
Bartolomeu STĂNESCU, „Datoriile economice-sociale ale statului din
punct de vedere creştin", Solidaritatea, V/l-3, 1924, pp. 26, 28.
294
coexistenţa drepturilor. Un stat care nu instituie dreptul, ci care
este constituit din drepturi. De aceea, în statal subsidiar, descen­
tralizarea nu se p o a t e p r o d u c e n u m a i pe t e r e n a d m i n i s t r a t i v şi
fiscal, ci t r e b u i e să angajeze, în e g a l ă m ă s u r ă , şi d o m e n i u l
legislativ. într-un cuvânt, principiul subsidiarităţii s-ar p u t e a
traduce prin formula „ m a i puţin stat şi m a i m u l t ă s o c i e t a t e " . S-
ar cuveni adăugat: încă şi m a i puţin „ r o m â n i s m " .
în societatea românească, Biserica O r t o d o x ă reprezintă unica
autoritate care, dotată fiind cu o legitimitate ce se bizuie, în prin­
cipiu, pe d r e p t u l supranatural, ar fi p u t u t î n d r ă z n i să p u n ă în
discuţie superstiţia politică care-i î m p i n g e pe români să confunde
unitatea n a ţ i o n a l ă cu c e n t r a l i s m u l administrativ, dacă, în anii
postcomunismului, aceasta s-ar fi dovedit capabilă să-şi regăseas­
că propria tradiţie de organizare sinodală a competenţelor şi auto­
rităţii. Pe acest temei, ea ar fi putut să se i m p u n ă drept principalul
acuzator al statolatriei totalitare, s-ar fi c u v e n i t să incite la
demontarea dispozitivului instituţional al statului c o m u n i s t şi la
proiectarea unei arhitecturi constituţionale dc tip subsidiar.
S-a î n t â m p l a t însă ca d e z b a t e r e a a s u p r a statului, în care
Bisericii i s-ar fi potrivit rolul de moderator, să fie înlocuită de o
punere în s c e n ă a „ m e m o r i a l u l u i d u r e r i i " . De pe terenul
constituţional şi politic, u n d e ar fi trebuit să se instaleze, critica
totalitarismului a alunecat în d o m e n i u l m o r a l şi istoric. U n e i
deconstrucţii structurale a statului totalitar i-a fost preferată un fel
de j u d e c a t ă m o r a l ă a ideilor c o m u n i s t e , j u d e c a t ă ce s-a ferit cu
grijă să formuleze p r o b l e m a vinovăţiei în t e r m e n i colectivi.
Procesul statului totalitar, singurul care, condus d u p ă m e t o d a
italiană şi g e r m a n ă a anilor ' 4 5 - ' 5 0 şi, m a i ales, cu ajutorul unui
instrument deconstructiv de forţa principiului de subsidiaritate,
ar fi putut avea unele ecouri în textul noii Constituţii şi în sistemul
legislativ post-totalitar, nu a p u t u t r e c r u t a nici m ă c a r un singur
acuzator public. în acelaşi timp, „ p r o c e s u l c o m u n i s m u l u i " , care
a beneficiat de un întreg parchet de acuzatori, nu a p r o d u s în final
nici măcar un singur vinovat. Pentru că, în Constituţia posteomu­
nistă şi în capilaritatea instituţională a actualului stat de drept,
locuieşte încă, fără ca cineva să-i conteste paşnica posesie, statul
socialist.
295
 Postcomunismul: o pace necondiţionată

C e l e d o u ă r ă z b o a i e m o n d i a l e ale secolului al X X - l e a s-au

încheiat fiecare, în 1919-1920 şi r e s p e c t i v în 1945-1948, prin
elaborarea u n o r sisteme cuprinzătoare de organizare a păcii baza­
te pe un n u m ă r de principii g e n e r a l e în t e m e i u l c ă r o r a a fost
legitimată juridic dispariţia unor state şi apariţia altora, redecupa-
rea frontierelor internaţionale, u n e l e schimbări radicale de r e g i m
politic, fiind construit totodată un cadru instituţional de securitate
colectivă şi de rezolvare a conflictelor. în ciuda vocaţiei lor etico-
politice universale, instituţiile internaţionale postbelice, Societa­
tea Naţiunilor şi Organizaţia N a ţ i u n i l o r Unite, au fost, în ultimă
instanţă, rezultatul voinţei n a ţ i u n i l o r î n v i n g ă t o a r e şi au avut
menirea de a perpetua dominaţia lor, adesea discreţionară, asupra
ordinii internaţionale astfel create.
Chiar dacă a fost atipic, ultimul conflict global al secolului
al XX-lea, războiul rece, a dus, ca şi cele d o u ă conflagraţii prece­
dente, la r e d e s e n a r e a hărţii Europei, la d e z m e m b r a r e a u n o r state
şi la i n v e n t a r e a altora noi, p r e c u m şi la d r a m a t i c e c o m u t ă r i de
regim politic. Reorganizarea structurală a sistemului internaţional
clin anii 1990-1992 nu a fost însă c o n s a c r a t ă şi l e g i t i m a t ă la
nivelul dreptului. Raporturile dintre state sunt încă r e g l e m e n t a t e
de n o r m e c o n c e p u t e p e n t r u a r e z o l v a crizele şi a consfinţi
Iransformările petrecute în deceniul 1938-1948. La sfârşitul acelei
perioade, r o a d e l e victoriei au fost î m p ă r ţ i t e între n a ţ i u n i l e
occidentale şi statele comuniste, iar p a c e a a fost administrată în
comun de către N A T O şi de către P a c t u l de la Varşovia.

299
 Războiul rece, spre deosebire de celelalte d o u ă războaie ale
secolului trecut, cu toate că a indus acelaşi tip de efecte postbelice
(schimbări de regim politic, aranjări diferite ale frontierelor,
apariţii dc noi state, d e s c o m p u n e r i de imperii), este singurul care
nu s-a t e r m i n a t printr-un sistem n e g o c i a t de p a c e prin care
învingătorii să-şi i m p u n ă voinţa. A c e a s t a este u n a din sursele
caracterului a m b i g u u şi incomplet al înfrângerii totalitarismului.
State învinse şi societăţi victorioase
Ca orice alt război, războiul r e c e are învingători şi învinşi.
Desigur, se poate spune că p o p o a r e l e din fosta U n i u n e Sovietică
şi din E u r o p a centrală şi orientală au r e p u r t a t o victorie în
m o m e n t u l în care regimul totalitar s-a prăbuşit. Nu este însă mai
puţin adevărat că statele totalitare - Uniunea Sovietică, România,
Bulgaria, Polonia, U n g a r i a etc. - au fost înfrânte. Ruşii, românii,
polonezii, bulgarii ori albanezii au fost câştigaţi p e n t r u
d e m o c r a ţ i e , dar Rusia, R o m â n i a , Polonia, Bulgaria sau Albania
sunt, în calitate de subiecte de drept internaţional, state ce
supravieţuiesc unui război pe care l-au pierdut.
Aşa c u m s-a î n t â m p l a t d u p ă 1945, c â n d u n a din părţile
învingătoare, cea apuseană, a inclus în p r o p r i a sa tabără o parte
din învinşi, în speţă G e r m a n i a şi Italia, câştigătorii occidentali ai
războiului rece au şters cu prioritate de pe lista statelor înfrânte
U n g a r i a , C e h i a şi P o l o n i a şi le-au integrat în alianţa atlantică
înaintea altor naţiuni p o s t e o m u n i s t e . Celelalte state din regiune,
în ciuda entuziasmului democratic şi euro-atlantic al populaţiilor
u n o r a dintre ele, au c o n t i n u a t atât să p o a r t e , în grade diferite,
stigmatul politic al înfrângerii, cât şi, m a i ales, să suporte urmările
inevitabile ale pierderii oricărui război: disfuncţiuni e c o n o m i c e ,
destrămarea ţesutului social, deprecierea instituţiilor publice.
C u m poate o ţară înfrântă să se alăture învingătorilor? Desi­
gur, nu prin i n v o c a r e a obsesivă a unei ordini internaţionale
c o n c e p u t ă pentru a p u n e c a p ă t u n u i alt război d e c â t cel care
tocmai a fost pierdut. C a l e a c e a m a i sigură - probabil nu şi cea
mai scurtă - prin care, în relaţiile i n t e r n a ţ i o n a l e posterioare
300
războiului rece, învinsul poate ajunge să participe la victorie este
u n a de n a t u r ă etico-politică: el învaţă să aprecieze, r e u ş e ş t e să
înţeleagă şi, în cele din u r m ă , să-şi î n s u ş e a s c ă bunurile sociale
şi simbolice pe b a z a cărora î n v i n g ă t o r u l şi-a construit victoria.
Dimpotrivă, d r u m u l cel mai direct către izolarea în înfrângere şi
excludere din c o m p a n i a învingătorilor este cel „ p r a g m a t i c " , de
ordin poiitico-diplomatic. O r i c e efort d i p l o m a t i c şi de i m a g i n e
este inutil dacă nu se bizuie pe credinţa reală în principiile politice
care o r d o n e a z ă n o u l sistem de relaţii internaţionale.
„(Rc-)intrarca în E u r o p a " a fost, fără îndoială, u n a din rarele
t e m e în jurul cărora s-a putut organiza imediat un a n u m i t consens
în majoritatea societăţilor p o s t e o m u n i s t e . Se părea, la începutul
anilor ' 9 0 , că totalitarismul nu fusese decât un soi de exil din care
popoarele central- şi est-europene se întorceau la locurile lor de
baştină. în acea vreme, Europa reprezenta în ochii r o m â n i l o r - c a
şi pentru polonezi sau unguri, de altfel - mai puţin o piaţă c o m u n ă
cu regulile şi c o n s t r â n g e r i l e sale, cât un proiect politic şi
i n t e l e c t u a l Cei Doisprezece de atunci erau priviţi ca locuitori ai
u n u i vast spaţiu de libertate, d e m o c r a ţ i e şi p r o s p e r i t a t e în c a r e
r o m â n i i erau c h e m a ţ i să se instaleze în virtutea u n o r străvechi
titluri istorice de a p a r t e n e n ţ ă c u l t u r a l ă şi istorică, pe n e d r e p t
anulate de c o m u n i s m .
Declanşarea formalităţilor de asociere şi apoi de pre-aderare
a evidenţiat însă că procesul de integrare a R o m â n i e i în U n i u n e a
E u r o p e a n ă nu este nici o o p ţ i u n e c u l t u r a l ă şi nici un gest
reparatoriu. Pentru că E u r o p a unită nu reprezintă o libertate care
poate fi transferată, o d e m o c r a ţ i e în stare să c ă l ă t o r e a s c ă ori o
prosperitate la care toată lumea ar fi îndreptăţită. înainte de orice
altceva, U n i u n e a E u r o p e a n ă este o disciplină. O d i s c i p l i n ă a
activităţii e c o n o m i c e , o disciplină a acţiunii sociale. O disciplină
care se exprimă în limbajul extrem de formalizat al dreptului, al
dreptului e c o n o m i c şi social cit p r e c ă d e r e . Integrarea e u r o p e a n ă
nu p o a t e avea loc în absenţa respectării u n o r m i n i m e criterii dc
convergenţă e c o n o m i c ă şi socială.
în ultimă instanţa, cusurul procesului de integrare e u r o p e a n ă
este că el aparţine, fundamental, politicii interne şi nu se pretează
la iniţiative d i p l o m a t i c e r ă s u n ă t o a r e şi la acte s p e c t a c u l o a s e de
301
 politică externă. Căci integrarea e u r o p e a n ă nu se j o a c ă la nivelul
imaginilor, ci la cel al structurilor, nu este o p r o b l e m ă de credi­
bilitate politică, ci o chestiune de consubstanţialitate socială şi de
compatibilitate economică. în plus, pentru a reuşi, integrarea tre­
buie să fie un efort a n o n i m şi capilar, desfăşurat în faţa u n o r in­
stanţe impersonale, un parcurs care nu este balizat de m o m e n t e -
cheie, de întâlniri la v â r f şi de discursuri m a r c a t e de patosul
succesului.
L a u r m a urmelor, integrarea nici m ă c a r n u p o a t e avea u n
singur autor, d u p ă c u m nu c o m p o r t ă nici un sfârşit definitiv.
Construcţia e u r o p e a n ă se p r e z i n t ă ca un p r o c e s lent şi defensiv
care-şi reface m e r e u traseul, p e r m a n e n t frământat de tensiuni şi
de eşecuri şi, m a i ales, caracterizat de un s c e p t i c i s m de factură
strategică. U n i u n e a E u r o p e a n ă cere, aşadar, o acţiune a societă-
ţiilor asupra lor însele. La nivelul politicii n a ţ i o n a l e , integrarea
europeană, atunci când este luată în serios, poate răsturna guverne
şi ruina cariere politice.
De î n d a t ă ce toate a c e s t e c o n s t r â n g e r i au fost înţelese, a
început să se manifeste, la nivelul clasei politice şi al presei, un
o a r e c a r e dezinteres p o l i t i c o s p e n t r u austeritatea şi caracterul
excesiv de p r a g m a t i c al integrării e u r o p e n e . în p l u s , ideologia
statului regresiv - sau, m a i b i n e zis, p ă r e r e a a p r o a p e u n a n i m ă ,
chiar dacă nu întotdeauna sinceră, a politicienilor şi intelectualilor
români cu privire la necesitatea retragerii statului din e c o n o m i e
şi din societate - este ea însăşi o p i e d i c ă e v i d e n t ă în calea
integrării. Nu trebuie uitat că U n i u n e a E u r o p e a n ă este imaginată
şi construită de d e m o c r a ţ i a creştină şi de social-democraţie,
familii politice care cred în ingineria socială şi în posibilitatea
politicii de a da formă, d a c ă nu chiar finalitate, societăţii şi eco­
nomiei. Liberalismul, m a i ales în expresia sa vulgară, r u d i m e n ­
tară şi reducţipniştă care circulă în R o m â n i a , este prin natura sa
incapabil să c o n d u c ă un p r o c e s social de tipul celui cerut de
integrarea europeană.
302
O alianţă „cu faţă umană"
S-a întâmplat însă, la puţin t i m p d u p ă semnarea Acordului de
asociere l a U n i u n e a E u r o p e a n ă , c a N A T O s ă d e c i d ă c ă restruc­
turarea sa d u p ă războiul r e c e va fi însoţită şi de posibilitatea
primirii de n o i m e m b r i . A c e a s t ă h o t ă r â r e a r e p r e z e n t a t , p e n t r u
principalii actori ai vieţii publice româneşti, o şansă nesperată de
a se lansa într-o direcţie de politică externă ce se p u t e a dovedi, pe
termen scurt, un izvor generos de r e c o m p e n s e simbolice.
Pentru că, între R o m â n i a şi m o m e n t u l aderării sale la N A T O ,
nu se i n t e r p u n e a o b i r o c r a ţ i e i m p e r s o n a l ă , c u m este c e a de la
Bruxelles. A d e r a r e a la Organizaţia nord-atlantică s-a desfăşurat
ca un p r o c e s „cu faţă u m a n ă " , în care a existat un n u m ă r finit de
interlocutori ce puteau fi convinşi, seduşi, poate chiar amăgiţi. Pe
de altă parte, criteriile lărgirii Alianţei spre Est au fost formulate
într-un m o d atât de general, î n c â t verificarea îndeplinirii lor a
ţinut m a i m u l t de credibilitate decât de contabilitate. Pe deasupra,
aderarea la N A T O nu a fost c o n c e p u t ă ca un p r o c e s , ci ca un
e v e n i m e n t . în m a i p u ţ i n de p a t r u ani din clipa c o n v o c ă r i i lor,
candidaţilor celor m a i valoroşi li s-a î n m â n a t deja p r e m i u l , iar
ceilalţi au fost înscrişi la u r m ă t o r u l turneu.
Aderarea la N A T O , spre deosebire de integrarea europeană,
s-a prezentat deci ca o ţintă politică capabilă să p r o d u c ă imagine
şi care s-a bizuit pe producţia de imagini. Ea a răspuns, în primul
rând, unei voinţe de recunoaştere, dorinţei de a fi luat în s e a m ă pe
care o n u t r e s c atât naţiunile, cât şi politicienii. A fi m e m b r u în
N A T O trece astăzi, în l u m e a p o l i t i c ă şi în mediile de presă din
R o m â n i a , ca şi din întreaga E u r o p ă Centrală, drept o consacrare
internaţională, drept confirmarea explicită a unei vocaţii naturale
pentru d e m o c r a ţ i e şi e c o n o m i e de piaţă.
A d e r a r e a l a N A T O n u este socotită, decât î n m o d c u totul
secundar, o chestiune de securitate. Statele c a n d i d a t e nu sunt şi
nici nu vor fi în viitorul previzibil ameninţate de cineva. Singurul
pericol c a r e p a r e să le p â n d e a s c ă este nu atât izolarea, cât
ignorarea. D a c ă n-ar fi fost primite în N A T O , n-ar fi î n s e m n a t că
au căzut v i c t i m e u n u i n o u sacrificiu istoric, ci d o a r ca ar fi fost
303
 lăsate în u m b r a indiferenţei, că ar fi fost t r e c u t e cu vederea. Pe a conflictelor şi faţă de alte principii ce a n i m a s e r ă deja politica
scurt, N A T O nu m a i oferă astăzi protecţie, ci notorietate. externă r o m â n e a s c ă între 1965 şi 1989. în acest fel, R o m â n i a îşi
Energia cheltuită de politicieni şi ziarişti a fost, pentru acest dezvăluia, la vârf, profundele sale înclinaţii antioccidentale. S-ar
motiv, m a x i m ă . In fond, „ i n t r a r e a în N A T O " nu a cerut nici o f i cuvenit c a g u v e r n u l r o m â n s ă f i e a t u n c i î n m o d s p o n t a n d e
încordare din partea societăţii. Aceasta a fost invitată să privească partea N A T O nu p e n t r u că aşa îi dicta interesul său n a ţ i o n a l , ci
un spectacol în care singurii actori au fost responsabilii politici şi p e n t r u că o a m e n i i săi politici, ca şi opinia p u b l i c ă , ar fi t r e b u i t
militari. I z b â n d a lor a r e p r e z e n t a t nu n u m a i triumful „culorilor să se simtă revoltaţi şi responsabili - şi ar fi trebuit să o facă încă
n a ţ i o n a l e " , d a r şi î n c u n u n a r e a u n o r c a r i e r e individuale. Astfel, din 1991-1992 - în faţa atrocităţilor c o m i s e în K o s o v o de statul
la sfârşitul secolului al XX-lea, politicienii r o m â n i s-au arătat m a i iugoslav asupra propriilor săi cetăţeni.
preocupaţi de dreptul statelor şi de asocierea dintre state decât de î n s c h i m b , a n g a j a m e n t u l n e c o n d i ţ i o n a t a l responsabililor
drepturile c e t ă ţ e n i l o r d i n a c e s t e state şi de vitalitatea lor politicii e x t e r n e r o m â n e ş t i faţă de iniţiativa militară a m e r i c a n ă
asociativă.
din Irak în anul 2 0 0 3 şi nesocotirea rezervelor formulate de cele
R o m â n i e i p o s t c o m u n i s t e îi este de altfel caracteristică graba m a i m u l t e state m e m b r e ale U n i u n i i E u r o p e n e , c a ş i d e t o a t e
cu care fosta clasă c o n d u c ă t o a r e a socialismului de stat convertită societăţile acestei U n i u n i fără e x c e p ţ i e , t r a d u c e un refuz carac­
tactic la d e m o c r a ţ i e şi-a validat d o m i n a ţ i a asupra societăţii prin teristic al politicii şi o preferinţă p e n t r u ideologie. P a r e că politi­
opţiuni dc strategie internaţională. în 1990, Ion Iliescu era cienii r o m â n i posteomunişti, foşti tineri c o m u n i ş t i în anii ' 7 0 şi
singurul c o n d u c ă t o r din E u r o p a centrală şi orientală care s e m n a ' 8 0 , au încă nevoie de o î n d r u m a r e ideologică, de un centru inter­
un tratat cu U n i u n e a Sovietică. Scopul era acela de ancora astfel n a ţ i o n a l c a r e să le indice c i n e le s u n t prietenii şi cine le sunt
un r e g i m de socialism de stat reformat, din c a r e orice trăsătură d u ş m a n i i . Avantajul p e c a r e î l a u S t a t e l e U n i t e a s u p r a U n i u n i i
sultanistă a puterii fusese evacuată prin tiranicidul din decembrie E u r o p e n e este e v i d e n t î n ochii c o n d u c ă t o r i l o r d e l a B u c u r e ş t i :
1989, de c e e a ce i se p ă r e a a fi atunci o „a p a t r a " internaţională politica e x t e r n ă a administraţiei B u s h e x p r i m ă p e n t r u aceştia
definită de perestroika şi glasnost'. în 2 0 0 2 , acelaşi I o n Iliescu, triumful securităţii naţionale şi al raţiunii de stat asupra dreptu­
la fel dc sigur ca şi în 1990, îşi asocia r e g i m u l transformat în rilor civile. într-o a s e m e n e a perspectivă, U n i u n e a E u r o p e a n ă nu
„ d e m o c r a ţ i e de s t a t " şi lipsit de o reală o p o z i ţ i e politică, la reprezintă n i m i c m a i mult decât un auxiliar e c o n o m i c al integrării
u n i l a t e r a l a antiteroristă a S t a t e l o r U n i t e , s e m n â n d în profitul într-un spaţiu o c c i d e n t a l „ e u r o - a t l a n t i c " indivizibil şi ierarhic
militarilor americani un a c o r d de excepţie de la jurisdicţia Curţii dispus în j u r u l Statelor Unite.
Penale Internaţionale.
în 1999, a s e n t i m e n t u l r e z e r v a t pe c a r e autorităţile de la j
Bucureşti l-au dat intervenţiei N A T O în Iugoslavia s-a arătat a fi Un război de uzură
u n u l d e o r d i n strict p r o t o c o l a r ş i profund oportunist. R o m â n i a
oficială s-a situat în final de p a r t e a N A T O p e n t r u că orientarea Integrarea e u r o p e a n ă cere un altfel de curaj decât cel pe care
politicii externe r o m â n e ş t i t r e b u i a s ă f i e u n a pro-occidentală, 1-a p r e s u p u s a d e r a r e a la N A T O şi o p e r a ţ i u n i l e din K o s o v o ,
p e n t r u că „ i n t e r e s u l n a ţ i o n a l " c e r e a o s u p u n e r e n e c o n d i ţ i o n a t ă Afganistan sau Irak. în p r i m u l r â n d , curajul de a r e g â n d i statul,
faţă de c o m a n d a m e n t u l „integrării e u r o - a t l a n t i c e " . La nivel de a reaşeza raporturile acestuia cu drepturile cetăţenilor. Nu este
declarativ, purtătorii de cuvânt ai statului r o m â n îşi reîntăreau însă vorba de a transporta p u r şi simplu statul într-o alianţă care să-1
fidelitatea faţă de d r e p t u l internaţional, faţă de regulile b u n e i consacre ca pe un partener semnificativ al scenei internaţionale,
vecinătăţi, faţă de dialog şi de mijloacele diplomatice de.rezolvare ci de a-1 reconstrui în n u m e l e u n u i viitor a cărui f o r m ă nu este

304 305
 ă dată fericite, cu Occidentul
cunoscută decât prin analogie. Dacă aderarea la NATO nstv itutionai al unei alianţe, de aceasta
participarea la o coaliţie internaţională restrânsă alături de Statei] itlantic ce nu se singularizează
D a p t , clasa politică româneasca - « ^ ? = ^ fc
Unite ar putea fi definite ca o certificare a faptului că tranziţi a s e m e n e a P ^ e v e d ^
posteomunistă este dotată cu un sens istoric, integrarea îjfn r e § } u n ^ ^ ^ ^
adrele războiului rece. Exista
Ll „
Uniunea Europeană ar fi mai ales un fel de instituţionalizare — m o m e n t c e u n regim a i u «
atâtea sisteme _^ j cutaiZSLm ,i angajamentele
nesiguranţei în identitatea de tranziţie a societăţilor interesate.
chimbat cu un altul, s T a t t a . C n alte cuvinte, aernoera
Izbânda sau eşecul integrării europene nu pot aparţine îns t o n a l e d e l a . a l i a * a , „ m ă s u r a î n care
decât societăţii româneşti în ansamblul ei. Prin durata, comple „ „ a r putea reprezenta o alegerepatra ^
r ă z b o i u h n «ce, o
xitatea şi caracterul său difuz, acest proces nu va avea artizani şl l i u f*.—
UI
chiar
nici nu va contribui la acumularea de beneficii simbolice. Nimeni este consacrată de puterea care, in epuw
nu-şi va putea atribui meritul pentru rezultatul final, căci uni apărase. Mai mult, democraţia este o alegere bună sau
singura alegere posibilă tocmai pentru că Uniunea Sovietică a
asemenea rezultat nu există. Există, în schimb, o multitudine del
pierdut războiul rece. Ceea ce explică de ce membrii vechii
etape şi de constrângeri, de sacrificii în ordinea suveranităţii sauj
nomenclaturi nu au resimţit, în România, ca de altfel nici în
în planul structurilor economice, ale căror consecinţe nu sunt]
Bulgaria sau în Polonia, vreo dificultate practică sau teoretică în
astăzi nici măcar întrevăzute. a-şi asuma conducerea procesului de democratizare. Pentru acest
Cultura comună a instituţiilor Europei unite este o cultură a tip de elite, un regim politic nu este, în ultimă instanţă, decât o
confruntării şi compromisului, nu una a înfruntării şi excluderii, ' consecinţă internă a unei politici externe.
cele două trăsături ce par să domine cultura politică românească Al doilea război mondial s-a încheiat cu o capitulare necon­
din epoca tranziţiei. într-un astfel de cadru instituţional nu se diţionată a totalitarismului nazist şi cu o colonizare democratică
repurtează niciodată victorii fulgerătoare, ci trebuie duse războaie societăţilor pe care acesta le guvernase. în schimb, comunismul
de uzură. Integrarea ar putea fi comparată, mai degrabă, cu o nu a fost confruntat cu nici o cerere de capitulare necondiţionată
plictisitoare bătălie de tranşee, decât cu o luptă eroică între şi nici nu a capitulat în faţa propriilor cetăţeni pentru a se retrage
generali de armate. Integrarea nu este un proces la îndemâna unei definitiv din istorie. Sfârşitul războiului rece a oferit totalitaris­
clase politice care se mulţumeşte să reprezinte societatea fără să mului comunist o pace necondiţionată, adică o pace ale cărei con­
o guverneze. diţii rămân nereglementate şi faţă de care societăţile posteomu­
Or, clasa politică românească se dovedeşte incapabilă să niste nu sunt chemate să-şi definească nici răspunderi şi nici
angajamente.
gândească postcomunismul în termenii unei alegeri de civilizaţie,
făcută cu răbdare şi minuţie. într-adevăr, părăsirea comunismului
nu a reprezentat abandonarea unui proiect de societate în favoarea
unuia nou sau măcar diferit, menit să reîntemeieze corpul politic.
Comunismul a fost pur şi simplu demis ca produs economico-
social al unei situaţii strategice perimate, caracterizate de declinul
Uniunii Sovietice, şi care se cuvenea înlocuită cu o altă conjunc­
tură strategică, organizată de Statele Unite. Comunismul ar fi fost
astfel fructul unei alianţe nefericite, impuse de constrângerea
sovietică. Prin urmare, democraţia nu ar fi şi ea decât conţinutul

306
instituţional al unei alianţe, de această dată fericite, cu Occidentul
atlantic.
în fapt, clasa politică românească - ce nu se singularizează
în regiune dintr-un asemenea punct de vedere - gândeşte încă în
cadrele războiului rece. Există astfel două tabere militare şi tot
atâtea sisteme politice. Şi, din moment ce un regim a fost
schimbat cu un altul, s-ar cuveni transferate şi angajamentele
internaţionale de la o alianţă la alta. Cu alte cuvinte, democraţia
nu ar putea reprezenta o alegere pertinentă decât în măsura în care
este consacrată de puterea care, în epoca războiului rece, o
apărase. Mai mult, democraţia este o alegere bună sau chiar
singura alegere posibilă tocmai pentru că Uniunea Sovietică a
pierdut războiul rece. Ceea ce explică de ce membrii vechii
nomenclaturi nu au resimţit, în România, ca de altfel nici în
Bulgaria sau în Polonia, vreo dificultate practică sau teoretică în
a-şi asuma conducerea procesului de democratizare. Pentru acest
tip de elite, un regim politic nu este, în ultimă instanţă, decât o
consecinţă interna a unei politici externe.
Al doilea război mondial s-a încheiat cu o capitulare necon­
diţionată a totalitarismului nazist şi cu o colonizare democratică
a societăţilor pe care acesta le guvernase. în schimb, comunismul
nu a fost confruntat cu nici o cerere de capitulare necondiţionată
şi nici nu a capitulat în faţa propriilor cetăţeni pentru a se retrage
definitiv din istorie. Sfârşitul războiului rece a oferit totalitaris­
mului comunist o pace necondiţionată, adică o pace ale cărei con­
diţii rămân nereglementate şi faţă de care societăţile posteomu-
niste nu sunt chemate să-şi definească nici răspunderi şi nici
angajamente.
 170, 191, 194, 215, 217, 255, Văcăroiu Nicolae, 150, 179.
263, 277, 300, 307. Vâitoianu Arthur, 174n.
Touraine Alain, 33. Vâlcea, 268.
Transilvania, 174n, 263, 291. Valea Jiului, 59, 265, 266, 267,
Tudor Corneliu Vădim, 40-42. 268, 271.
Vasile Radu, 150.
CUPRINS
Ţara Oltului, 20. Vechiul Regim, 59,138,142.
Ţara Românească, 263. Veyne Paul, 103.
UDMR, 41, 189, 197, 200-202, Viena, 291.
206,210,212, 274. virtute, 7, 39, 69, 194.
Ungaria, 86,89-90,155, 159,258, voinţă generală, 171, 212, 232.
300, 301,302. vot, 161, 167, 171, 193, 199,201,
Uniunea Europeană, 34,291,293, 202.
303, 305, 306. PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE 5
Uniunea Scriitorilor din RSR, 53. zestre guvernamentala, 173.
Uniunea Sovietică, 50, 68, 300, CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIŢIE (1999) 9
304, 306, 307. Weber Max, 251.
Universitatea din Bucureşti, 284n, INTRODUCERE 17
286. Yalta, 30.
USD, 200, 201 n, 206, 208,210. Povara politicii sau ilegitimitatea democratică
a democraţiei de tranziţie 19
Cercul virtuos al democratizării 20
Metoda indiferenţei etice 23
Reîntoarcerea politicului? 25
Post-nomenclatura 28
Complexul limbajului dublu •.. 31
Cetăţeanul: un obiect politic neidentificat 33
Opinii şi opinie publică 35
Cultura locurilor comune 38
Discursul anti-antidemocratic 40

Capitolul I - COMUNISMUL CA ETICĂ

A IRESPONSABILITĂŢII 43
Un monopol leneş 45
Totalitarismul ca monopol 46
Modelul hirschmanian 47
între abandon şi protest 50
Capitolul II - TRANZIŢIA SAU E C O N O M I A
Concurenţii loiali ai comunismului 53 P O L I T I C Ă A NERĂBDĂRII 123
Cultura unanimităţii 55 Numai ceea ce este p e r m a n e n t se schimbă 125
Asentimentul prin cultură 56 Parabola tunelului 126
Nimeni nu trece neobservat 58 Trecutul care nu trece 129
Emigraţia morală 61 Echitatea în condiţiile libertăţii 132
De la mobilizare la includere 64 Solidaritatea ca răbdare organizată 134
Ideologia destinului colectiv 67 Puterea de hârtie 137
Individualismul răsturnat 68 Dreptul la impostură al statului de drept 138
Individualism şi naţionalism 71 Guvernare şi politică 141
Individualism şi modernizare 74 Arta guvernării şi pozitivitatea juridică 144
Individualismul dependent 77 Inflaţia legislativă 146
Servitutea involuntară? 81 Dificila perpetuitate a statului 149
Puterea ea strategie anonimă 82 Poporul împotriva societăţii 153
O ascensiune politico-juridică 84 Bipolarismul ideologic 154
Cum de a fost posibil? 86 Scurta istorie a populismului românesc 157
O alegere istorică? 87 Cine sunt românii? 161
Participarea negociată 91 Partidocraţia: de la Partid la partide 167
Mitul nefericirii totalitare 95 Despre ignoranţa invincibilă în democraţie 168
Cine a pierdut? 96 Democraţia partidelor 170
A câştigat cineva? 99 Pactul constituţional 174
O putere pastorală 103 Clientelism şi răspundere politică 177
Anticomunismul posteomunist 107 Partidele domnesc, dar nu guvernează 181
Răspundere şi responsabilitate 108 Pe cine reprezintă partidele? 184
O convertire ratată 110 Partidocraţie şi societate civilă 187
Problema vinovăţiei 112 Nereprezentativitatea proporţională 193
Anticomunismul: ultima ideologie? 115 Principiul alternanţei 194
Competenţa ilegitimă a anticomunismului 118 Practica coaliţiilor restrânse 197
Efectul pervers al reprezentării proporţionale 203
Scrutinul majoritar: o simulare 205
Capitolul III - ABSENŢA SUBIECTULUI POLITIC .213 ÎNCHEIERE 297

Revoluţia de recuperare 215 Postcomunismul: o pace necondiţionată 299

O revoluţie imaginată 216 State învinse şi societăţi victorioase 300
întoarcerea în Europa 219 O alianţă „cu faţă umană" 303
Trecutul luminos 223 Un război de uzură - 305
Monarhia republicană 225
ABREVIERI 309
O revoluţie cu faţa spre trecut 228
De la populism la reacţiune 231 BIBLIOGRAFIE 311
Popor, populaţie, societate 232
INDICE 337
Statul dublu : 235
Societatea invizibilă 238
Statul nedrept 241
Un actor fără rol: clasa muncitoare 242
Cât de drept este statul de drept? 244
Prezumţia de iresponsabilitate 248
Legea şi echitatea 251
Delatorul şi ethos-ul dependenţei 255
Partidul, poporul şi Securitatea sau despre o negociere
care nu a avut loc 258
Corporatismul de tranziţie 263
Cine poate mult, poate oare şi mai puţin? 264
Imunitate şi inechitate 269
Iresponsabilitatea corporată 271
„Monstruasa coaliţie" 273
Ortodoxia, o morală a naţiunii 277
Eşecul statolatriei 278
Legea românească 281
Etatizarea Ortodoxiei 285
Subsidiaritate, descentralizare, federalizare 289
Omul este mai bătrân decât statul 293