Ioan Lăcătuşu

DĂINUIRE ROMÂNEASCĂ
ÎN COVASNA ŞI
HARGHITA

Editura
România pur şi simplu
Bucureşti
2007
3
 Tehnoredactor
Erich-Mihail Broanăr

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LĂCĂTUŞU, IONA
Dăinuire românească în Covasna şi Harghita /
Ioan Lăcătuşu. – Bucureşti : România Pur şi Simplu, 2007
ISBN 978-973-88313-1-5

323.1(498-35 Covasna)+(498-35 Harghita)

94(498-35 Covasna)+(498-35 Harghita)
 Cuprins

Cuprins...................................................................................5
Prefaţă....................................................................................8
Ierarhi ortodocşi ardeleni şi românii din Arcul
intracarpatic...........................................................................14
Secretarul Consistorial Elie Miron Cristea şi credincioşii
români din Arcul intracarpatic.............................................15
Contribuţia lui Elie Miron Cristea la construirea catedralei
mitropolitane din Sibiu........................................................30
Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron Cristea şi
Octavian C. Tăslăuanu.........................................................35
Mitropolitului Nicolae Bălan şi românii ortodocşi din ţinutul
Harghitei şi Covasnei...........................................................48
Completări la bibliografia mitropolitului cărturar Nicolae
Colan..................................................................................104
Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei
horthiste..............................................................................110
Cinstirea patronului spiritual – Mitropolitului Nicolae Colan
............................................................................................134
Mitropolitul Antonie Plămădeală şi credincioşii români din
Arcul intracarpatic.............................................................140
Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza, Mitropolitul
Ardealului – demn continuator al ierarhului-cărturar Nicolae
Colan..................................................................................152
Restaurarea fiinţei naţioanle prin Biserică. 10 ani de la
întronizarea P.S. Ioan în scaunul arhieresc........................157
 Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi
Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de pe
meleagurile natale ale mitropolitului Nicolae Colan.........161
Ferestre în timp. Pagini de istorie românească în sud-estul
Transilvaniei.........................................................................165
Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din
fostele scaune secuieşti (sec. XIX)....................................166
Intelectuali români din Harghita şi Covasana, din sec. al
XIX-lea şi începutul secolului XX.....................................181
Bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele Covasna şi Harghita
(1875-1915)........................................................................186
Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul
intracarpatic, în anul 1916..................................................191
Episodul tragic de la Aita Seacă – septembrie 1944..........210
Aspecte ale convieţuirii româno-maghiare din judeţul
Covasna. ............................................................................224
Mărturii documentare (1944-1946)....................................224
Preoţi martiri din Covasna şi Harghita...............................244
Muzeele româneşti din judeţele Covasna şi Harghita –
continuatoare a tradiţiilor astriste din zonă........................258
Anexe.....................................................................................272
Însemne pe răbojul eternităţii româneşti din curbura
interioară a Carpaţilor........................................................272
Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”,
nr. 2/2002...........................................................................273
Argument la volumul O stafie bântuie prin Ardeal, de Ilie
Şandru................................................................................282
Prefaţă - sau despre lucrarea lui Gheorghe Popa-Lisseanu,
Originea secuilor şi secuizarea românilor, din perspectiva
actuală................................................................................289
Postfaţă la volumul Jurnal de front al unui cavalerist
(oameni, fapte, întâmplări), de Stelian Florescu................307
Postfaţă la volumul monografic Vidacutul sub aripa
timpului, de Constantin Costea..........................................312

6
Posfaţă la volumul Însemnări de dicolo de hotarul pus între
fraţi, de Mihai Filimon.......................................................317
O nouă apariţie editorială destinată iubitorilor de
matematică: Egalităţi şi inegalităţi geometrice în triunghi, de
Nicuşor Minculete..............................................................324
O contribuţie ştiinţifică de necontestat, care vine în sprijinul
operei de reconstrucţie ecologică a ţării, Genetică ecologică,
de Dan Ciobanu..................................................................327
Luminiţa Graure Cornea şi cărţile sale..............................330
Un autentic act de restituire culturală................................334
Reeditarea volumului Pentru neam şi pentru lege, de
Justinian Teculescu............................................................334
O carte frumosă despre oamenii şi locurile mirifice ale
comunei Bilbor...................................................................337
O mărturie a iubirii de locurile şi de oamenii Topliţei.......340
Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”
3/2006 ...............................................................................347
Prefaţă la Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, de Dan
Vasile Baicu, 2006.............................................................353
Cuvânt înainte la Almanahul Grai Românesc / 2006.........358
Cuvânt înainte la volumul Omagiu Horia Colan la 80 de ani,
2006....................................................................................362

7
 Prefaţă

Prezentul volum face parte din proiectul vizând

cunoaşterea istoriei, culturii şi civilizaţiei românilor din sud-
estul Transilvaniei, proiect început din iniţiativa asociaţiilor
culturale româneşti, după decembrie 1989, şi continuat într-o
formă structurată după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, respectiv a Centrului Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, a Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni, Centrului European de Studii Covasna -
Harghita şi a stabilirii unor relaţii de colaborare şi parteneriat
între aceste instituţii şi Arhivele Naţionale, precum şi cu alte
muzee, instituţii de învăţământ superior şi de cercetare din
întreaga ţară.
Cartea cuprinde o serie de studii şi articole apărute în
diverse lucrări şi publicaţii de specialitate, sau în presa locală
din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, de această dată,
grupate tematic şi cronologic, pentru a oferi posibilitatea
cunoaşterii, într-o formă sintetică şi coerentă, a unor secvenţe
importante din istoria românilor din Arcul intracarpatic, în
ultimele două secole.
Primul capitol intitulat Ierarhi ortodocşi ardeleni şi
românii din Arcul intracarpatic abordează problemetica
raportului Biserică - societate, respectiv cea a rolului Bisericii
Ortodoxe în păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice,
culturale şi confesionale a românilor din sud-estul
Transilvaniei. Articolele prezentate se referă la: aspecte
importante din viaţa bisericească a românilor din Covasna şi
Harghita; prin evidenţierea contribuţiei patriarhului Miron
Cristea, mitropoliţilor Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Antonie
Plămădeală şi I.P.S. Laurenţiu Streza, a episcopilor Justinian
Teculescu şi P.S. Ioan Selejan, la dăinuirea românităţii şi
credinţei ortodoxe în ţinutul Harghitei şi Covasnei; la
restaurarea fiinţei naţionale prin Biserică, lucrare ilustrată
convingător prin modul cum au fost depăşite marile încercări
din ultimile două secole, cu care s-au confruntat credincioşii
români din această parte de ţară, cât şi prin tot ceea ce s-a
realizată în cei peste 10 ani de la întronizarea P.S. Ioan Selejan,
în scaunul arhieresc al tinerii Episcopii a Covasnei şi Harghitei.
Aplicând perceptele biblice şi continuând tradiţia
şaguniană a implicării Bisericii Ortodoxe Române în viaţa
cetăţii, ierarhii menţionaţi, au fost în tot acest timp, nu numai
păstori sufleteşti ai încercaţilor lor enoriaşi, ci adevăraţi lideri,
implicaţi profund şi benefic în viaţa comunitară, culturală,
economică şi socială a românilor trăitori, într-o zonă unde ei
sunt numeric minoritari. În acelaşi timp, ierahii născuţi pe
aceste meleaguri, respectiv patriarhul Miron Cristea,
mitropolitul Nicolae Colan şi episcopul Justian Teculescu, la
care se adaugă episcopii Veniamin Nistor, Emilian Antal şi mai
nou P. S. Sofian Braşoveanu, şi-au adus, şi aduc o importantă
contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului cultural şi spiritual
naţional.
Din această perspectivă, volumul oferă un răspuns la
unele opinii despre aşa zisele slăbiciuni ale ierarhiei Bisericii
Ortodoxe Române, în relaţiile sale cu autorităţile publice ale
vremii. Se va putea vedea, că pentru mari perioade de timp
(până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, în anii ce au
urmat Dictatului de la Viena - 1940-1944 - şi în timpul
regimului comunist), Biserica Ortodoxă, prin ierahii şi
reprezentanţii săi, a fost principala instituţie care s-a preocupat
constant şi responsabil de aspectele de fond vizând identitatea
confesională, culturală şi ligvistică a românilor.

9
 Capitolul intitulat Ferestre în timp – pagini de istorie
românească din Arcul intracarpatic, cuprinde câteva studii şi
articole în care sunt abordate unele probleme ale dăinuirii
româneşti în localităţile fostelor scaune secuieşti. Un rol
împortant la avut, în acest sens, solidaritatea românilor din
întreg spaţiul românesc cu fraţii lor din curbura interioară a
Carpaţilor, solidaritate pusă în evidenţă şi în studiul Ctitori şi
binefăcători munteni ai parohiilor ortodoxe din fostele scaune
secuieşti (sec. XIX).
Un argument major pentru a înţelege mai bine cât de
importantă este soluţionarea problemei Fundaţiei Gojdu,
conform dorinţei sale testamentare, şi cât de substanţială a fost
contribuţia acestei fundaţii la formare elitei românilor ardeleni,
inclusiv din Arcul intracarpatic, îl reprezintă şi articolele
referitoare la bursierilor acestei fundaţii din judeţele Covasna şi
Harghita, între anii 1875-1915, precum şi cel privind
intelectualii români din Harghita şi Covasna, din sec. al XIX-
lea şi începutul secolului XX. Este cunoscut faptul că această
elită de excepţie şi-a adus obolul său major la înfăptuirea Marii
Uniri. Înfătuirii acestui deziderat, vital pentru destinul
României moderne, îi este consacrat şi articolul privind Starea
de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în
anul 1916.
Deoarece perioada interbelică, cu toate împlinirile sale,
este tratată în studiul referitor la personalitatea mitropolitului
Nicolae Bălan şi sprijinul acordat de ierahul ardelean
credincioşilor români şi Ţinutul Harghitei şi Covasnei, în
cuprinsul cestui capitol, este readus în actualitate episodul
tragic de la Aita Seacă, din septembrie 1944, un moment
tensionat al relaţiilor româno-maghiare, intens şi subiectiv
mediatizat, în mass-media maghiară şi foarte puţin cunoscut, în
adevăratele sale dimensiuni, precum şi alte alte mărturii
documentare privind unele aspecte ale convieţuirii româno-
maghiare din judeţul Covasna, între anii 1944-1946.

10
 O parte din suferinţele Bisericii Ortodoxe Române din
Harghita şi Covasna, din perioda regimului comunist, au fost
relatate în materialele referitoare la activitatea mitropoliţilor
Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală, iar alte
sunt consemnate în articolul Preoţi martiri din Covasna şi
Harghita
Împlinirea a 100 de ani de la înfiinţarea Muzeului
Asociaţiunii ASTRA de la Sibiu (1905-2005), ne-a oferit
posibilitatea de a evidenţia activitatea etnomuzeografică a lui
Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu – doi cărturari
iluştri, născuţi pe meleagurile Harghitei şi de a prezenta succint
muzeele româneşti din judeţele Covasna şi Harghita – ca
demne continuatoare a tradiţiilor astriste din zonă.
În Anexe, capitol subintitulat, Însemne pe răbojul
timpului - din cărţile şi publicaţiile românilor din Curbura
interioară a Carpaţilor, sunt redate recenzii, prezentări,
prefeţe, postfeţe şi argumente ale unor lucrări care poartă
semnătura unor intelectuali de pe meleagurile Covasnei şi
Harghitei, precum: Acad. Horia Colan, din Cluj-Napoca, Ilie
Şandru din Topliţa; Stelian Florescu, din Gheorghieni; Vasile
Stan, din Bilbor, Constantin Costea, Mihai Filimon, din
Miercurea-Ciuc; Nicuşor Minculete, Dan Ciobanu, Luminiţa
Graure Cornea, Dan Baicu, din Sfântu Gheorghe şi ale unor
publicaţii editate în zonă. Majoritatea acestor volume şi
publicaţii, care au apărut la editurile Grai Românesc,
Eurocarpatica şi România pur şi simplu, oferă o imagine cât
mai aproape de realitate, depre elita românescă actuală din
Arcul intracarpatic şi însemnele trasate de aceasta pe răbojul
timpului, materializate în producţii editoriale, ca mărturie
pentru generaţiile viitoare, despre provocările şi priorităţile
perioadei postdecembriste şi despre modul cum ele au
gestionate, la nivelul discursului şi al acţiuniilor publice.
Prin conţinutul studiilor şi articolelor cuprinse în
prezentul volum, se desprinde concluzia conform căreia, în

11
ultimele două secole, în vremuri de cele mai multe ori
potrivnice, dar şi în perioade faste, românii din Arcul
intracarpatic au dăinuit pe melegurile lor strămoşeşti,
asigurându-şi resursele necesare pentru păstrarea şi afirmarea
identităţii naţionale şi pentru a creia însemne durabile pe
răbojul timpului .
Dăinuirea românilor, într-un areal în care ei au devenit
numeric minoritari, a fost determinată de un complex de
factori, dintre care amintim: apartenenţa la statul român
câştigată prin jertfa ostaşilor români, pe câmpurile de luptă din
cele două războaie mondiale şi validată de tratatele
internaţionale; situarea geografică în mijlocul ţării, într-o zonă
înconjurată de aşezări româneşti; sporul natural superior
înregistrat constant în mediul rural şi aportul sporului
migratoriu din mediul urban; contribuţia decisivă a pilonilor
identitari cunoscuţi precum: Biserica ortodoxă, şcoala, cultura,
armata şi celalte instituţii teritoriale ale statului român; rolul
important al elitelor şi al organizării comunitare; sprijinul
permanent primit şi solidaritatea manifestată de către fraţii
întru crediinţă şi neam din întreg spaţiul românesc şi din
diaspora ş.a.
Un aspect specific al convieţuirii interetnice din
judeţele Covasna şi Harghita, îl reprezintă perceperea
câştigurilor româneşti înregistrate după Marea Unire de la 1
Decembrie şi după înlăturarea prevederilor Dictatului de la
Viena, de către majoritatea reprezentanţilor populaţiei
maghiare, ca pierderi pentru maghiarimea din zonă. De fapt,
revigorarea românităţii şi ortodoxiei, în spaţiul la care ne
referim, după perioade de maximă intoleranţă faţă de români,
nu s-a făcut cu încălcarea drepturilor cetăţenilor români de
etnie maghiară. Pentru orice observator obiectiv al realităţilor
din zonă, este clar faptul că, după „Tratatul de la Trianon”, pe
reprezentanţii maghiarilor, nu lipsa drepturilor îi preocupă, ci
asigurarea conducerii aşa zisului Ţinut Secuiesc, cu excluderea

12
românilor. Acestui obiectiv strategic îi sunt subordonate toate
demersurilor întreprinse de către liderii maghiarimii de
pretutindeni, atât de cei „radicali” cât şi de cei „moderaţi”, cât
şi lupta dusă pentru stăpânirea şi controlul zonei, din punct de
vedere politic, economic şi simbolic, prin excluderea, sau
diminuarea, rolului statului român, a limbii române şi a
simbolurilor româneşti.
În aceste condiţii, odată cu sporirea descentralizării şi a
autonomiei locale, dacă nu se găsesc modalităţile adecvate de
discriminare pozitivă a românilor din cele două judeţe, şi de
asigurare a cadrului legislativ şi instituţional necesar păstrării şi
afirmării identităţii acestora, dăinuirea românităţii în Arcul
intracarpatic va fi grav ameninţată, pe termen lung.
Cartea se adresează tuturor celor interesaţi de
cunoaşterea istoriei românilor din judeţele Covasna şi Harghita
şi de persepectivele dăinuirii românităţii în această parte de
ţară, dar în acelaşi timp şi celor care continuă să promoveze în
anumite medii, clişee, prejudecăţi, jumătăţi de adevăr, sau
omisiuni, faţă de această istorie şi faţă de relaţiile românilor cu
concetăţenii lor de etnie maghiară, faţă de conveţuirea
interetnică determinată de configuraţia demografică specifică
zonei, cu luminile şi umbrele cunoscute, dar şi cu zestrea
culturală comună, care poate constitui baza unei reconcilieri de
durată, în contextul apartenenţei României la marea familie
europeană.

Autorul

13
 Cap. I

Ierarhi ortodocşi ardeleni şi românii

din Arcul intracarpatic
 Secretarul Consistorial Elie Miron Cristea şi
credincioşii români din Arcul intracarpatic

În îndelungata şi rodnica activitate a patriarhului Elie

Miron Cristea, desfăşurată timp de peste patru decenii la altarul
Bisericii Ortodoxe Române, un loc distinct ocupă perioada
când a activat la Arhidieceza Ortodoxă Română a
Transilvaniei, în calitate de secretar al Consistoriului, între anii
1895 – 1902 şi de consilier (asesor), între anii 1902-1909, fiind
unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropoliţilor Miron
Romanu şi Ioan Meţianu.1
Perioada sibiana a activităţii protosinghelului,
ieromonahului şi apoi arhimandritului Elie Miron Cristea a fost
deosebit de rodnică, tânărul teolog şi doctor în litere,
implicându-se cu profesionalism şi dăruire, în multipla şi
complexa activitate bisericească, culturală, socială, economică
şi naţională a credincioşilor ortodocşi români din Transilvania.
Sunt cunoscute contribuţiile sale de excepţie la construirea
catedralei ortodoxe din Sibiu, în conducerea ASTREI şi a altor
asociaţii culturale româneşti, la înfiinţarea Muzeului
Asociaţiunii ASTRA, ca redactor la publicaţia „Telegraful
Român”, întemeietor al Băncii culturale „Lumina” ş.a.2
În toată această perioadă, a ţinut o strânsă legătură cu
meleagurile natale, şi în general cu toate comunităţile ortodoxe
româneşti din fostele scaune secuieşti, sprijinindu-le în
eforturile acestora de supravieţuire, prin credinţă şi cultură, în
condiţiile istorice cunoscute.3 Ne-am propus să punem în
evidenţă câteva aspecte concrete ale sprijinului acordat
parohiilor ortodoxe şi şcolilor confesionale româneşti din
Protopopiatul Treiscaune, de către Mitropolia Ortodoxă a
Transilvaniei, în perioada când Elie Miron Cristea a activat în
calitate de secretar consistorial la Sibiu.
În acest sens, în prezentul material, sunt redate
documente emise de Consistoriu arhidiecezan din Sibiu, între
anii 1896- 1902, cele mai multe purtând semnăturile lui Ilarion
Puşcariu, „arhimandrit, vicar” şi ale lui Elie Miron Cristea,
secretar consistorial, documente aflate în Fondul arhivistic
„Protopopiatul Ortodox Trei Scaune”, aflat în păstrarea
Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, din Sf. Gheorghe.
Prin conţinutul lor, documentele menţionate se referă la
o gamă largă de probleme, punând în evidenţă rolul însemnat şi
responsabilităţile multiple ce reveneau Mitropoliei,
Arhiepiscopiei, protopopiatelor şi parohiilor ortodoxe în
organizarea şi desfăşurarea vieţii bisericeşti, dar şi a celei
culturale, economice, sociale şi a învăţământului confesional
ortodox, constituind o veritabilă cronică a rolului şi rostului
determinat şi binecuvântat al Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale
a românilor ardeleni. Pe cât posibil, am grupat documentele
cercetate, tematic şi în cadrul fiecărei teme, cronologic.
Viaţa bisericească
Printr-un document emis în data de 9 decembrie 1896,
protopopul Dumitru Coltofeanu „este autorizat să îndeplinească
cu asistenţă cuviincioasă sfinţirea bisericii noi din comuna
Ormeniş (azi, judeţul Braşov) după tipicul prescris… iar
poporului de acolo să-i descoperi lauda şi mulţumirea mea-
preciza mitropolitul Miron Romanu - pentru simţul bun
creştinesc, care l-a probat în mod aşa frumos, prin zidirea
acelei biserici”.4
Deoarece s-a constatat că operaţiunile de „completare a
atestatelor de trecere de la o biserică la alta, de multe ori sunt

16
„defectuase”, printr-o circulară, adresată „protopresbiterului
Demetriu Coltofeanu al Tractului Treiscaunelor”, în data de 20
mai 1896, se trimeteau formulare tipizate pentru a fi folosite, în
acest scop, de către toţi preoţii parohi din protopopiat. 5 În 4
iunie 1896, protopopul Treiscaunelor era invitat să-l tragă la
răspundere pe preotul paroh Ioan Moga din Vâlcele pentru
faptul că nu a depus la termen suma rezultată din „colecta cu
discul în favorul metropopitan”.6
„Preavenerabilul Consistoriu Archidiecezan” din Sibiu,
primea la data de 26 octombrie 1896, o cerere din partea
credincioşilor din parohia Cernatul Inferior, prin care se
solicita aprobarea ca preot paroh a clericului Valeriu Cosma
din Micfalău. În cerere, se menţiona faptul că parohia a devenit
vacantă în urma „abzicerii” fostului paroh Augustin Micu,
înlocuitorul acestuia, preotul Alexie Popovici din Sepsi
Sângiorgiu „din cauza distanţei şi a bătrâneţe slujeşte tot mai
rar, iar cei câţiva candidaţi care s-au prezentat nu au rămas în
parohie- Cererea este semnată de peste 30 de credincioşi, cele
mai uzuale nume fiind: Bokor, Timar, Bularka, Şorban, Şanta,
Olah, Mathe, Szabo, Csorba, Gyurka ş.a.7
În conformitate cu prevederile Regulamentului de
Organizare Bisericească elaborat de mitropolitul Andrei
Şaguna, în 3 februarie 1897, Consistoriu Arhidiecezan, ţinând
seama de faptul că „la Dumineca Tomii, în 1897, expiră
perioada de trei ani pentru completarea sinodului eparhial –
anunţa că - joi 13 martie vor avea loc alegeri pentru o nouă
perioadă de 3 ani, în cercul Sepsi Sz. Georgiu”.8
Protopopul D. Coltofeanu, în 18 februarie 1897, este
„desemnat să verifice modul cum s-a făcut alegerea preotului
din parohia Braşovul –Vechi, între cei doi candidaţi: Iosif
Puşcariu şi Nicolae Petrişor”. 9 În 4 mai 1897, „fiindcă în urma
concursului publicat nu s-a prezentat nimeni la parohia vacantă
Belin”, protopopul este însărcinat să se îngrijească de
„publicarea unui concurs nou, după oarecare timp”.10

17
 Deosebit de edificatoare asupra relaţiilor existente între
cele două biserici româneşti- ortodoxă şi greco-catolică este
adresa trimisă de către Consistoriu, în 6 mai 1897, în care se
spune: „În legătură cu cererea lui Georgiu Radu, curatorul
bisericii greco-catolice din Casonul-Mare, de a fi primită acea
comună în sânul bisericii noastre”, protopopul este invitat, „să
verifice dacă cererea „este făcută din convingere curată şi din
voie liberă”, iar dacă aşa stau lucrurile, să se facă formele
necesare, cu respectarea prevederilor legale.11 Acelaşi răspuns a
fost dat şi în legătură cu cererea preotului greco-catolic Andrei
Bucur din Ghelinţa. „Trecerea numai atunci poate fi acceptată
când este şi legală, şi legală e numai atunci când cineva din
convingere curată vrea să vină la noi şi nu din vre-o speculă”.12
Consitoriu arhidiecezan, în 5 mai 1898, „încuviinţează
orânduirea capelanului Georgiu Negoescu din Întorsura
Buzăului la creştinii noştri din Barcani astfel, ca în fiecare a
doua Duminică, când nu este de rând în parohie, să servească la
biserica din Barcan şi să îndeplinească peste tot toate serviţiile
spirituale, când se va ivi necesitatea… pentru mângăerea şi
liniştea sufletească a acestora”.13
Atunci când apărea noi reglementări legislative
referitoare la culte, Consistoriu se consulta cu principalii
fruntaşi asupra formulării poziţiei Mitropoliei Ortodoxe a
Transilvaniei, faţă de actul normativ respectiv. Aşa s-a
procedat, în iulie 1898, în cazul apariţiei Legii XIV/1898
referitoare la întregirea venitului parohial. Astfel, „pentru a
esamina în detaliu dispoziţiunile acestei legi, pentru ca ele să
nu fie în colesiune cu autonomia şi interesele bisericii, şi pentru
a face consistoriului propuneri în ceea ce priveşte atitudinea
noastră la punerea în lucrare a acestor dispoziţiuni, se emite o
comisiune compusă sub prezidiul arhimandritului vicar
episcopesc Dr. Ilarion Puşcariu, din asesori consistoriali şi din
protopopi…”.14 Cererea credincioşilor din cătunul Ciumernic
aparţinând de parohia Întorsura Buzăului, de a se afilia la

18
parohia Sita Buzăului, a fost repartizată spre soluţionare
protopopului Coltofeanu.15
Învăţământul confesional
Fiind cunoscute consecinţele legilor care reglementau
învăţământul confesional, potrivit cărora dacă nu erau
îndepliniţi anumiţi parametri calitativi deosebiţi de exigenţi,
şcolile respective erau „statificate”, respectiv transformate în
şcoli de stat, cu predare în limba maghiară, Consistoriu solicita
protopopului Coltofeanu, să remedieze deficienţele de la
Şcoala din Mărcuş, pentru a se evita „închiderea şcoalei noastre
din numita comună”.16 În 18 februarie 1897, protopopul
Coltofeanu era desemnat să verifice „antecedentele şcolare ale
tânărului Ioan Popa, învăţător în Mărcuş, în vederea
soluţionării cererii parohiei din Cernatul Inferior”.17 Este
posibil ca învăţătorul amintit, să fi plecat la şcoala din Cernatul
Inferior, deoarece, în 13 martie 1897, protopopul era somat „să
asigure învăţător calificat pentru şcoala din Mărcuş, pentru ca
astfel existenţa acelei şcoli să fie asigurată”.18 Deoarece
„organele politice administrative” locale „i-au pus gând rău”
şcolii din Mărcuş, în ianuarie 1898, Consistoriu, „recunoscând
zeloasa purtare” atât a protopupului Coltofeanu, cât şi a
parohilui Georgiu Dogariu, revine cu însărcinarea „de a îngriji
ca existenţa acestei şcoli să fie asigurată prin înlăturarea
defectelor, spre care scop, în prima linie trebuie, ca în decursul
verei viitoare la tot cazul să se ridice un edificiu şcolariu deplin
corespunzătoriu”.19 Un ajutor din partea fondului Şaguna, se va
putea acorda în anii următori, după elaborarea proiectului de
execuţie, deoarece fondurile pentru anul respectiv, au fost deja
repartizate.20
Deoarece nu toate parohiile aveau posibilităţi ca din
resurse proprii să asigure salariile învăţătorilor, în 8 martie
1897, protopopul primeşte însărcinarea de a înştiinţa parohiile
din Apaţa, Arini, Mărtănuş, Hăghig, Vama-Buzăului, Teliu,
Zagon şi Dobolii de Jos, despre faptul că li s-au aprobat „un

19
ajutor pentru întregirea salariului învăţătoresc”, din partea
Arhiepiscopiei.21 În ianuarie 1898, Consistoriu a votat un ajutor
de 50 de fl, din fondul şcolar eparhial, preotului Augustin
Cosma din Micfalău, în calitatea sa de catihet.22 Deşi în
localitatea amintită, la acea dată, erau aproape 1000 de
ortodocşii, şcoala din sat erau numai în limba maghiară.
Comunităţile parohiale care nu puteau achita integral
salariu învăţătorilor, în bacnote, ofereau o parte din salariile
respective, în natură. Un control făcut de reprezentanţii
Ministerului de resort, constata, în 18 septembrie 1897, „că la
mai multe şcoli nici până acum nu este sistemisat (achitat –
n.n.) salariul învăţătoresc la o sumă minimală prescrisă de lege
şi unii învăţători nu primesc cuartir natural sau competinţe de
grădină de legume”. Printre şcolile aflate în „dificultate” se
aflau şi cele din Covasna, Zăbala, Zagon, Apaţa.23 Deosebit de
edificatoare despre relaţiile dintre şcolile confesionale ortodoxe
şi reprezentanţii administraţiei publice locale este adresa
trimisă protopopului D. Coltoifeanu, în 17 iulie 1897, în care se
spune: „Consistoriu a trimis Comitetului Administrativ al
Comitatutlui Treiscaune o adresă prin care se protesta „contra
ingerinţei ilegale”, în detrimentul bisericii – deoarece prin
Decizia 889/1897 – erau traşi la răspundere preşedinţii
comitetelor parohiale pentru faptul că nu au înştiinţat
inspectorii şcolari judeţeni despre data ţinerii examenelor
finale. În document, toate comitetele şcolare erau atenţionate
de a nu „intra în corespondenţă cu organe administrative
politice”, şi de a nu răspunde la provocări, deoarece şcolile
nostre confesionale primesc „îndrumări numai de la oficiul
protopopesc, respectiv de la Consisitoriu”.24
Până la ocuparea prin concurs a posturilor de învăţători,
aceştia „erau instituiţi în mod provizoziu”, de către Consistoriu.
În acest mod au fost numiţi, în septembrie 1897, următorii
învăţători: Ioachim Groza la Mărtănuş, David Bogdea la
Dobârlău, Ilie Mihai la Mărcuş, Gavril Hereş la Teliu, Nicolae

20
Secarea la Vama Buzăului, Nicolae Rădoiu la Dobolii de Jos,
„teologul absolut” Emiliu Căpitan la Întorsura Buzăului,
Popoviciu Andoc la Covasna, Maria Pop la Poiana Sărată.25
Printre candidaţii admişi la examenul pentru ocuparea
unor posturi de învăţători, în anul şcolar 1898, s-au aflat:
Alexandrina Aitean din Hăghig (printre puţinele femeie
întâlnite în această calitate), Alexandru Ciucan din Lisnău,
Alexandru Bucşa din Arini, Elemer Fenechi din Breţcu, Ioan
Popa la Cernatul de Jos, Nicolae Bărbat la Mărtănuş.26
„Preaonoratul protopop, era anunţat, în 30 aprilie 1898,
de faptul că solicitarea învăţătorului din Mărtănuş, Ioachim
Groza„ pentru a i se permite repetirea examenului de
calificaţiune din limba maghiară, nefiind înştiinţat cu
documentele cerute de regulamentul seminarial pentru
esamene, nu se poate lua în considerare”.27
În legătură cu definitivarea pe post a învăţătorilor, se
înregistrau şi eşecuri: Astfel, după ce, cu data de 18 septembrie
1897, „s-a întărit ca învăţător definitiv, candidatul Ilarie
Aleman, pentru şcoala din Chichiş”, peste doar două luni,
respectivul învăţător „a părăsit într-un mod atât de necuviincios
postul”.28
În 12 septembrie 1896, se aproba susţinerea examenului
„în cale privată din obiectele cursului I pedagogic, până la data
de 30 septembrie pentru Maria şi Emilia Pop din Poiana
Sărată”, Ioan Pop din Ozun, iar în 28 august 1897 se aproba
„primirea la concursul pedagogic a absolventului de clasa a IV
a gimnazială Mihail Petru, din Dobolii de Jos.29
În 3 august 1900, consistoriul „aprobă cererea
studentului Nicolau Stanciu din Boroşneul Mic pentru primirea
la cursul pedagogic în semninarul nostru arhideiecezan” şi a
studentului Dumitru Purece din Budila. În schimb, „fiindcă
studintele Corneliu Cosma din Micfalău nu are pregătirea
prescrisă de regulamentul seminaral, cererea lui pentru primire
la cursul pedagogic nu se poate încuviinţa”.30

21
 Activitatea de investiţii, construcţii şi reparaţii
În 6 iunie 1896, Consitoriu solicita refacerea planului
şcolii confesionale din Hăghig, pe baza observaţiilor
„inginerului însărcinat în acest sens”, deoarece „edificiul e
plănuit prea mare şi prin urmare prea scump, împărţirea
luminei e rea, împrejmuirea exterioară asemenea nefavorabilă”.
Peste 5 luni, în 2 noiembrie 1896, din nou este respins proiectul
şcolii confesionale din Hăghig, cu recomandarea de a fi refăcut
pe baza „observaţiilor expertului consistorial”.31 În mai 1898,
protopopul Coltofeanu „primeşte însărcinarea de a
încunoştiinţa pre comuna bisericească Boroşneul Mic (azi
Valea Mare-n.n.), că în scopul edificării şcoalei i s-a votat prin
fundaţiunea Şaguna un ajutoriu de 200 fl., care îl poate ridica
de la casa arhideicezană.32
Dovedind aceiaşi exigenţă faţă de executarea lucrărilor
de investiţii şi reparaţii la construcţiile bisericeşti şi şcolare, în
17 august 1896, se solicita revizuirea planului şi
„preliminariului de speze” (proiectului de buget- n.n.) pentru
repararea bisericii din Breţcu, precum şi a contractului încheiat
cu întreprinzătorul Mateiu Trifan.33 Urmărind îndeaproape
modul de realizare a lucrărilor de investiţii, Consistoriul din
Sibiu, în 19 octombrie 1896, cere protopopului „de a
încunoştiinţa pe întreprinzătorul Szilaghia Istvan din Sepsi –
Szt. Georgiu că cere lui de a modifica termenul de finalizare a
construirii bisericii din Dobolii de Jos, nu poate fi aprobată,
deoarece termenele stabilite prin contractul încheiat încă din 15
martie 1896, nu pot fi repliate”. În final, neînţelegerile dintre
parohie şi antreprenorul respectiv au fost soluţionate în
justiţie.34
În 8 februarie 1897, Consistoriu aprobă „rezultatele
licitaţiei referitoare la zidirea casei parohiale din Poiana Sărată
pe terenul cumpărat de la George Dimian”, iar în 21 martie

22
1897, aprobă proiectul de reparare a casei parohiale din Sita
Buzăului.35
Activitate economico-financiară
Din însărcinarea „Excelenţei Sale arhiepiscop şi
mitropolit, anual, prin grija protopopului, erau înaintate la
Sibiu, bugetele de venituri şi cheltuieli ale tuturor parohiilor.36
Printr-o adresă din 24 august 1896, Protopopul
Coltofeanu era înştiinţat de faptul că „nu se aprobă solicitarea
credincioaselor Paraschiva şi Raveica Boriceanu din Întorsura
Buzăului de a beneficia de o „ rebonificare de 500 de fl., pentru
folosirea pământului donat de Domnica Barbu „comunei
bisericeşti de acolo”.37 În 30 august 1896, protopopul
Coltofeanu este „poftit a aşterne ca întregire la rugarea pentru
ajutoriu din fundaţiunea „Şaguna” un conspect despre starea
materială a comunei bisericeşti Hăghig”, din care să rezulte cu
ce sumă poate contribui comunitatea parohială locală şi cu ce
sumă trebuie ajutată localitatea pentru construirea şcolii
confesionale.38
În 7 septembrie 1896, se aducea la cunoştinţa
protopopiatului Treiscaunelor că „nu s-a aprobat licitaţia
organizată pentru vinderea casei cantorale din Araci”, pentru
vicii de formă şi de fond. În continuare, în document sunt
făcute precizări cu privire la folosirea de către Consiliul
parohial Araci a fondurilor şi pământului lăsate pe seama
parohiei amintite prin „Fundaţiunea Dimitrie Cioflec”.39 În 12
octombrie 1896, protopopul Coltofeanu era invitat să
soluţioneze disputa dintre preoţii „Ioan Moga din Vâlcele şi
Alexie Popoviciu din S. Sâgiorgiu referitoare la folosirea
porţiunii canonice aflătoare pe hotarul comenei amintite,
cumpărate din fondul Rudolfin”.40
Tot protopopului, eventual împreună cu alţi
împuterniciţi din partea consistiriului, îi revenea sarcina
verificării la faţa locului a reclamaţiilor trimise la Sibiu, din
partea unor credincioşi din parohii. Pe baza rezultatelor acestor

23
verifică, consistoriu adopta măsurile în consecinţă. Astfel s-a
procedat „în urma arătărei lui Ioan Stan et consortes din
Hăghig” când, „pe baza cercetărilor efectuate la faţa locului la
31 August 1897 cu referinţă la ilegalităţile comise în
administrarea averei bisericeşti din Hăghig”, consistoriu a decis
să se restituie către biserică cantitatea de „472 litre bucate –
grâu, cucuruz”, sustrase din „fondul de bucate al comunităţi”.
Deoarece acest lucru nu s-a reuşit, peste un an, protopopul era
îndemnat să ia măsuri pentru „procesuarea foştilor manipulanţi
ai fondului de bucate George Cucu, Constantin David, Ion Ilie
Cucu, Vasile Aitean şi vasile Motoaşcă.41
Prin adresa datată 21 iunie 1897, se solicita „achitarea
sumelor datorate fondului general administrativ”, reprezentând
contribuţia fiecărei parohii la acest fond, iar în mai 1898, se
solicita depunerea sumelor rezultate „în urma colecte cu discul
purtat la parznicul Botezul Domnului pentru fondul
metropolitan”.42
Activitate socială şi filantropică
Printr-un act din 15 iunie 1896, se artă că „s-a luat cu
plăcere la cunoştinţă despre donaţiunea făcută în favorul
bisericii din Poiana Sărată, de către credincioşii Vartolomeiu
Boholţian şi soţia sa Raveca Negrescu, George Ciangă şi soţia
sa Maria, născută Negrescu”, făcându-se recomandarea ca actul
de donaţiei să fie înaintat la „judecătoria cărţilor funduare
pentru întabulare”. În 5 iulie 1897, era acceptată „donaţia
făcută de Nicodim Popica şi soţia sa Dumitra, născută Dogariu,
pe seama parohiei Vama Buzăului”, iar în 27 septembrie 1897,
cea a credincioasei Dpmnica Suciu a lui Sofron, pe seama
bisericii din Întorsura Buzăului.43
Prin circulară nr. 8280/1897 transmisă „către toate
oficiile protopresbiterale parohiale din Transilvania”, se
solicita verificarea modului în care sunt realizate măsurile
stabilite în ianuarie 1871, când” s-a adus la cunoştinţa
preoţimei ortodoxe hotărârea Congresului Naţional –Bisericesc

24
din 10 octombrie 1870, prin care faţă de meritele marelui şi
nemuritorului fondator Emanoil Gojdu, care a donat întreaga
avere spre scopuri culturale, bisericeşti şi naţionale, s-a
orânduit ca să se ţină parastas pentru sufletul marelui Mecenat
în toţi anii în ziua naşterii sale (9 februarie), în toate bisericele
din mitropolie, iar fiecare parohie şi şcoală să cumpere tabloul
fomdatorului”.44
În data de 29 martie 1897, Consistoriu anunţă că „ suma
de 489 fl. Din partea tractului Treiscaunelor a fost depusă la
„oficiul de casă ca percepţiune la fondul de pensiuni”. La
sfârşitul anului 1897, preoţii dintr - un număr de 29 de parohii
din Tractul Treiscaune, înregistrau restanţe la fondul de
pensii.45
Prin adresa nr. 673, din 7 februarie 1898, protopopiatul
este înştiinţat că a fost aprobat „înfiinţarea unui magazin de
bucate”, în comuna Budila. În 13 martie 1898, protopopul este
anunţat că la raportul său din februarie acel an „consistoriul
arghiecezan după putinţă va lua în considerare rugarea pentru
ajutorie a parohului Ioan marin din Boroşneul Mic (azi Valea
Mare-n.n).46
În aprilie 1898, este aprobată lista celor 309 parohieni
din Întorsura Buzăului, care potrivit hotărârii sinodului
parohial, urmau să achite suma de 1 fl. de familie, în folosul
fondului de repararaţii a bisericii.47
Avându-se în vedere importanţa receptării mesajelor
transmise prin intermediul „Telegrafului Român”, situaţia
achitării abonamemtelor la publicaţia respectivă, era atent
monitorizată. Astfel, în decembrie 1897, Consistoriu trimitea
Protopopiatului „ conspectul preoţilor abonaţi la ziarul
Telegraful Român”, cu sarcina de a fi recuperate restanţele
neachitate.48 La fel se proceda cu documentele dezbătute în
întrunirile anuale ale Sinodului Arhidiecezan şi ale Congresului
Naţional Bisericesc care erau tipărite şi distribuite, contra cost,
tuturor parohiilor.49

25
 După cum se cunoaşte, între anii1 902-1909, Elie Miron
Cristea a fost asesor (deputat) cleric în sinodul arhidiecezan,
din partea cercului Treiscaunelor. În data de 5/18 aprilie 1910,
într-o scrisoare semnată de mitropolitul Ioan Meţianu, adresată
protopopului tractului Treiscaunelor, Constantin Dimian, din
Breţcu se fac umătoarele precizări: “Prin întărirea de episcop al
diecezei Caransebeşului şi sfinţirea întru arhiereu a fostului
deputat din cler în sinodul arhidiecezan pentru cercul
Treiscaunelor a Dr. Miron Cristea, protosincel şi mai în urmă
arhimandrit, devenind vacant locul de deputat sinodal,
consistoriul arhidiecezan a pus la cale alegere nouă, care se va
ţine joi după Sfintele Paşti în locul central Sepsi Szentgyorgy la
11 ore a.m. şi cu conducerea alegerii eşti încredinţat Sfinţia
Ta.”50
Activitatea laborioasă desfăşurată de Biserica Ortodoxă
din Transilvania şi slujitorii ei de seamă, între care la loc de
cinste se află Elie Miron Cristea, a stat la baza pregătirii şi
înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Informaţiile prezentate, majoritatea inedite, despre o
perioadă mai puţin cercetată din viaţa patriarhului Elie Miron
Cristea, ne vorbesc grăitor despre câteva file din istoria
Bisericii şi a Neamului, împletite strâns cu activitatea, din acea
perioadă, a ierarhului născut la Topliţa. Majoritatea proiectelor
comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, de
dinaintea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, atât de bine
cunoscute şi sprijinite de Elie Miron Cristea, vor putea fi
materializate, în cea mai mare parte, doar în perioada
interbelică, prin implicarea, cu toată autoritatea şi prestigiul de
care s-a bucurat primul patriarh al României, în viaţa publică
din România Mare
În condiţiile istorice cunoscute, din perioada interbelică
a sec. XX, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului
Miron Cristea, a românilor din întreaga ţară şi a unei
administraţii româneşti locale foarte apropiată şi implicată

26
direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, protopopi
ortodocşi, alături de cei greco-catolici, din localităţile Arcului
intracarpatic, au reuşit în doar 20 de ani să scrie o frumoasă
pagină din istoria Bisericilor şi comunităţilor româneşti.51
Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal întrerupt
după adoptarea Dictatului de la Viena. În cei patru ani “cât
patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost aproape în
întregime distrusă şi foarte puţin refăcută în timpul regimului
comunist. O adevărată revigorare naţională, prin credinţă şi
cultură, a avut loc după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, şi venirea ca Întâistătător a Prea
Sinţitului Păriinte Episcop Ioan Selejan. Realizările din Eparhia
Covasnei şi Harghitei demonstrează că gândurile
întemeietorilor au fost binecuvântate de Dumnezeu şi că, într-
adevăr, înfiinţarea Episcopiei era necesară. Prezenţa în scaunul
episcopal a P.S Ioan Selejan reprezintă o garanţie asupra
faptului că pastoraţia îndrumată de Vlădicul de la izvoarele
Pltului şi Mureşului poartă pecetea proniei cereşti şi este
benefică pentru toţi românii ce vieţuiesc în această parte de
ţară, indiferent de confesiunea, limba ori etnia lor.52

27
Note

1. Pr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura

Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.133
2. Ilie Şandru, Valentin Borda, Un nume pentru istorie –
Patriarhul Elie Miron Cristea, Casa de Editură Petru Maior, Tg.
Mureş, 1998 (colaboratori Ioan Lăcătuşu şi Dorel Marc); Preot
prof. dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu
1906 – 2006, Editura Anreiana, Sibiu, 2006; Ana Grama,
Oameni pentru catedrală. O galerie cu portrete, în Transilvania,
nr.4/2006; Ioan lăcătuşu, Contribuţia lui Elie Miron Cristea la
construirea catedralei mitropolitane din Sibiu, în Grai Românesc
nr. 2(31)//2006; Ioan Lăcătuşu, Activitatea etnomuzeografică a
lui Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu, în Transilvania
nr. 7-8 /2005
3. Ilie Şandru, Valentin Borda, Op. cit., p. 250
4. Arhiva Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”. Colecţia de manuscrise şi copii, Dos.10, p.22
5. Ibidem, p.1
6. Ibidem, p.3
7. Ibidem, p.15-16
8. Ibidem, p.28
9. Ibidem, p.31
10. Ibidem, p.37
11. Ibidem, p.41
12. Ibidem, p.113
13. Ibidem, p.90
14. Ibidem, p.109
15. Ibidem, p.100
16. Ibidem, p.30
17. Ibidem, p.32
18. Ibidem, p.34
19. Ibidem, p.75
20. Ibidem, p.96
21. Ibidem, p.33
22. Ibidem, p.80
23. Ibidem, p.56

28
24. Ibidem, p.47
25. Ibidem, p. 49-52, 115, 129
26. Ibidem, p. 104-107, 147, 155
27. Ibidem, p.88
28. Ibidem, p.55 şi 62
29. Ibidem, p. 13, 128, 48
30. Ibidem, p.152, 153, 154
31. Ibidem, p.4, 19
32. Ibidem, p.93
33. Ibidem, p.7
34. Ibidem, p. 18, 63
35. Ibidem, p. 29, 35
36. Ibidem, p.91
37. Ibidem, p.8
38. Ibidem, p.9
39. Ibidem, p.11
40. Ibidem, p.17
41. Ibidem, p.127, 146
42. Ibidem, p. 42, 95
43. Ibidem, p.5-6, 46, 57
44. Ibidem, p.26
45. Ibidem, p. 36, 61
46. Ibidem, p.82, 83
47. Ibidem, p.84
48. Ibidem, p.65
49. Ibidem, p.124
50. Ibidem, p.162
51. 51 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel,
Românii din Covasna şi Harghita, Istorie, Biserică, Şcoală,
Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 151
52. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit.,
p.179

29
 Contribuţia lui Elie Miron Cristea la construirea
catedralei mitropolitane din Sibiu

La 13 mai 2066, s-a împlinit o sută de ani de la sfinţirea

catedralei mitropolitane din Sibiu. Acestui eveniment deosebit
din istoria bisericii noastre, i-au fost dedicate câteva valoroase
publicaţii şi lucrări, dintre care se impun prin conţinut şi ţinută
editorială, volumul Catedrala mitropolitană din Sibiu. 1906 –
2006, apărut sub semnătura părintelui profesor dr. Mircea
Păcurariu şi numărul 4/2006 al revistei Transilvania, redactat
prin grija cercetătoarei Ana Grama din Sibiu.
Apelând la cele două surse bibliografice, am selectat
textele referitoare la contribuţia asesorului Dr. Elie Cristea,
viitorul patriarh, la construirea acestui monument simbol
pentru ortodoxia şi istoria românească, precum şi pe cele care
consemnează legăturile cu acest sfânt locaş, a altor ierahi,
preoţi şi diaconi, născuţi pe meleagurile Covasnei şi Harghitei.
După cum este cunoscut, demersurile pentru zidirea
unei catedrale ortodoxe în Sibiu, au început din iniţiativa
mitropolitului Andrei Şaguna, în anul 1857. Odată cu obţinerea
aprobărilor din partea autorităţilor, s-a demarat şi acţiunea de
strângere a fondurilor necesare. Pe parcursul anilor, din
însărcinarea Consistoriului arhidiecezan, au fost mai multe
comisii desemnate să rezolve multitudinea de probleme ce le
incumbă realizarea unei investiţii de o asemenea valoare.
În acest context, în anul 1898, Consistoriul arhidiecezan
a numit o altă comisie, care să se ocupe, în continuare, de
problema viitoarei catedrale şi să prezinte propuneri concrete în
acest sens.Comisia era formată din dr. Ilarion Puşcariu, dr.
Daniil Popovici Barcianu, Zaharia Boiu, Nicolae Ivan, Ioan
Papiu, Partenie Cosma şi secretarul eparhial dr. Elie Cristea,
viitorul Patriarh Miron, în calitate de secretar-referent al
comisiei.1
După trecerea la cele veşnice a mitroplitului Miron
Romanu (4/16 oct.1898), discuţiile despre viitoarea catedrală
au fost reluate sub noul mitropolit Ioan Meţianu. Consistoriul a
numit o comisie restrânsă, formată din Ilarion Puşcariu,
Nicolae Ivan şi Elie Cristea, care erau autorizaţi „a intra în
tratative cu experţi şi a pregăti un proiect de concurs, pe baza
căruia să se poată procura un plan de deviz, coresponzător
vederilor ce le au autorităţile noastre bisericeşti în acest
obiectiv”.2
La Sfânta Liturghie oficiată de mitropolitul Ioan
Meţianu, în ziua de 5/18 august 1902, cu ocazia punerii pietrei
fundamentale a noii catedralei, la cea prilejuită de sfinţirea
clopotelor, din 30 noiembrie 1904, precum şi la cea de sfinţire
de la terminarea lucrărilor de zidire, din data de 30 aprilie/13
mai 1906, a prticipat, alături de alte feţe bisericeşti, şi
arhidiaconul Elie Miron Cristea.3 În cuvântarea rostită la
ceremonia punerii pietrei de temelie a catedralei, Miron Cristea
a spus „Vecinică şi mai trainică decât acest granit să fie tăria
legii româneşti (credinţa ortodoxă – n.n.)”4
Pe baza hotărârii Sinodului arhidiecezan, din 1903,
asesorul Miron Cristea şi arhitectul Iosif Schussing, au
întreprins o călătorie de studii, ocazie cu care au vizitat mai
multe biserici „monumentale” din Bucureşti, Sinaia şi Iaşi,
„pentru a cunoaşte la faţa locului pictura, sculptura,
iconostasele şi stranele acelora, şi chiar să ia legătura cu pictori
şi sculptori cunoscuţi de dincolo de Carpaţi. În urma acestei
călătorii, în 1905, Miron Cristea a publicat o carte intitulată
Iconografia şi întocmirile din interiorul bisericilor răsăritene.
Cu 123 figuri, o lucrare de excepţie pentru acel timp.5

31
 În vederea colectării fondurilor necesare înălţării
catedralei, prin colecte publice, mitropolitul Meţianu, l-a
delegat pe asesorul dr. Elie Miron Cristea să prezideze mai
multe conferinţe preoţeşti la sediile unor protopopiate
(Sighişoara, Bistriţa, Cluj, Orăştie). De menţionat sugestiile lui
Miron Cristea, de a folosi motive de artă populară românească
în pictura catedralei. La recomandarea sa, pictorul Smigelschi,
a realizat chipul sfintei Filofteia, îmbrăcată în costum românesc
împărţind mâncare şi haine săracilor., iar la stăruinţele sale, s-a
introdus în catedrală „luminatul electric”, ceea ce reprezintă o
premieră pentru bisericile româneşti din acele vremuri. De
asemenea, textul celor două inscripţii mari (pisanii), scrise în
două plăci de marmură neagră, a fost compus de asesorul Elie
Cristea, text menit să scoată în evidenţă, pe lângă eternizarea
memoriei lui Francisc Iosif I şi meritele deosebite ale celor trei
mitropoliţi, implicaţi în înălţarea catedralei: Andrei Şaguna,
Miron Romanu şi Ioan Meţianu.6 În cuvântul rostit la sfinţirea
catedralei, Elie Miron Cristea a subliniat rolul vechilor biserici
de lemn a viaţa spirituală şi naţională a românilor.7
Subliniind „aportul remarcabil al celor patru asesori
consistoriali care s-au implicat direct în lucrările de zidire” a
catedralei mitropolitane din Sibiu, părintele profesor Mircea
Păcurariu, remarcă contribuţia „tânărului ieromonah Dr. Elie
Miron Cristea (1868- 1939), viitorul patriarh, care s-a străduit
să se documenteze asupra celor mai mici detalii privind
arhitectura, pictura, sculptura şi alte elemente decorative,
pentru ca noua catedrală să devină un monument reprezentativ
pentru românii ortodocşi din Transilvania”.8
Dr. Elie Miron Cristea, împreună cu dr. Ilarion Puşcariu
şi Matei Voileanu, a redactat şi prima lucrare monografică
despre catedrala mitropolitană intitulată Biserica catedrală de
la Mitropolia ortodoxă română din Sibiu. Istoricul zidirii,
1857-1906, Sibiu, 1908.9

32
 Contribuţia de excepţie a viitorului patriarh Elie Miron
Cristea, la edificarea şi apoi la funcţionarea catedralei
mitropolitane din Sibiu, este în mod fericit completată cu jertfa
a numeroşi credincioşi din Arcul intracarpatic. În rîndul
ctitorilor şi binefăcătorilor sfântului şi impunătorului locaş ,se
numără pe lângă personalităţi precum O.C. Tăslăuanu, Ioan
Petric, Justinian Teculescu, Constantin Dimian, Aurel Nistor şi
contribuţii finaciare ale credincioşilor români din parohiile
Topliţa, Breţcu, Araci, Intorsura Buzăului, Belin, Ozun,
Mărcuş, Covasna, Chichiş, Lisnău, Mărtănuş, Barcani ş.a.10
A fost voia lui Dumnezeu ca primul ierarh hirotonit în
noua catedrală mitropolitană din Sibiu să fie noul episcop al
Caransebeşului Dr. Miron Elie Cristea (1868-1939), ales în
ziua de 21 noiembrie/3 decembrie 1909, confirmat de
autorităţile de stat abia la 10 aprilie 1910, după ce alte două
alegeri au fost respinse. Hirotonia a avut loc în ziua de 20
aprilie/13 mai 1910, fiind săvârşită de mitropolitul Ioan
Meţianu şi episcopul Ioan Papp de la Arad. Era aceasta o
răsplată binemeritată pentru toată munca depusă pe tărâm
bisericesc şi cultural la Sibiu, timp de 15 ani, dar mai ales în
anii zidirii catedralei. 11

33
Note

1. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din

Sibiu 1906 – 2006, Editura Anreiana, Sibiu, 2006, p. 27
2. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 28
3. Ibidem, p. 32-34
4. Ciprian Anghel Ştefan, Cronologie minimală la lucrările pentru
catedrală, în Transilvania nr. 4/2006, p. 9
5. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 35
6. Valeria Soroştineanu, Despre catedrala mitropolitană din Sibiu,
în Transilvania nr. 4/2006, p.34
7. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 53
8. Ibidem, p. 44
9. Ibidem, p. 7
10. Ana Grama, Oameni pentru catedrală. O galerie cu portrete, în
Transilvania, nr.4/2006, p. 32
11. Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Op.cit. p. 111

34
 Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron
Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu

Orice privire asupra activităţii elitei româneşti, fie şi

sumară, pune în evidenţă faptul că toate marile personalităţi ale
culturii naţionale, născute în spaţiul cultural din Curbura
intracarpatică, s-au realizat profesional şi au promovat în
ierarhia socială în alte localităţi din ţară, şi nu în locurile natale.
Pentru a ne convinge de acest adevăr este suficient să ne
gândim la Elie Miron Cristea, Nicolae Colan, Alexandru
Nicolescu, Octavian C. Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Veniamin
Nistor, Justinian Teculescu, Romulus Cioflec, Peter Neagoe
ş.a.. În acelaşi timp, majoritatea celor care au ajuns în funcţii
publice înalte – din administraţie, învăţământ, cultură,
spiritualitate, economie etc. – şi a celor care au condus
acţiunile pentru afirmarea identităţii româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita sunt născuţi în alte localităţi, de la P.S.
Episcop Ioan Selejan, la vrednicii prefecţi din perioada
interbelică – Valeriu Oţelea şi Valeriu Bidu –, sau protopopii
Ion Moga şi Ion Petric din secolul al XIX-lea.1
Dintre intelectualii români născuţi în acest spaţiu, Elie
Miron Cristea2 şi Octavian Codru Tăslăuanu3 s-au înscris,
major, în programele astriste care vizau edificarea şi
funcţionarea Muzeului „Asociaţiunii”. Unul a fost lider
religios, iar celălalt laic, dar amândoi erau animaţi de aceleaşi
idealuri patriotice. Şi-au pus amprenta pe numeroase realizări,
inclusiv pe „celebrele apeluri astriste (…) alcătuite de LIDERI
români implicaţi în complicatele probleme etnomuzeografice
sibiene”4, începând din perioada ce a precedat înfiinţarea
muzeului şi până la izbucnirea primului război mondial: Elie
Miron Cristea între anii 1905-1910, Octavian C. Tăslăuanu
între anii 1906-1914.
Elie Miron Cristea, alături de alţi străluciţi
reprezentanţi ai clerului ardelean, ortodox şi greco-catolic, s-a
plasat în primele rânduri ale etnomuzeografilor români. Încă
din anul 1897, el lansa un apel către intelectualitatea satelor, în
vederea culegerii de proverbe: „Statutele 'Asociaţiunii' noastre,
a cărei înflorire o dorim cu toţii, obligă pe membrii ei de a
intra în mai deaproape atingere cu poporul, răspândind în
sânul lui tot felul de învăţături folositoare. Prin aceasta însă
cred eu n-am făcut totul (…) căci noi avem datoria nu numai
de a da de la noi ceea ce este bun, ci a şi lua de la popor ceea
ce aflăm la el vrednic de păstrat, pentru viitor”. Roadele
acestui demers au fost publicate într-un volum apărut în anul
1901, la Tipografia Arhidiecezei Sibiu, intitulat „Proverbe,
maxime, asemănări şi idiotisme, colectate din graiul românilor
din Transilvania şi Ungaria”.5
Odată cu intensificarea acţiunilor concrete de
completare a colecţiilor ce urmau să fie incluse în expoziţia
inaugurală a muzeului, în martie 1904, având în vedere
apropiata finalizare a „edificiului Muzeului Naţional”,
conducerea ASTREI a stabilit că „se iveşte necesitatea
elaborării unui plan pentru amenajarea unui muzeu istoric şi
etnografic”, care să cuprindă „modalităţile adunării
colecţiunilor şi obiectelor ce vor intra în el”6. Cu
responsabilitatea elaborării proiectului de plan a fost însărcinat
E. M. Cristea, în calitate de secretar al secţiunii istorice a
'Asociaţiunii'7. În decembrie 1904, a redactat Apelul
Conzistoriului sibian, document din care răzbate o puternică
dorinţă de a trezi şi a mobiliza conştiinţele, pentru aprecierea
patrimoniului cultural la adevărata lui valoare, prezervarea lui,
implicit afirmarea identităţii naţionale: „orice popor conştient

36
cu tendinţa de a pune temelii tari viitorului său şi de a-şi
asigura o dezvoltare sănătoasă a individualităţii sale etnice
este dator a se cunoaşte pe sine din toate punctele de vedere.
Fără acest puternic factor al cunoaşterii de sine, suntem lipsiţi
de busola care să îndepărteze spre o ţintă sigură toate
manifestările noastre publice”.8 Acest Apel „este, probabil, cel
mai detaliat, mai pragmatic, şi mai eficient în mediile
intelectualilor mijlocii români”.9
În concepţia muzeistică a lui E. M. Cristea, deosebit de
avansată pentru acea vreme, muzeul trebuia să devină „un
adevărat altar pentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un
adevărat templu pentru conservarea urmelor despre stadiul
cultural al părinţilor şi strămoşilor (…) care pentru noi
trebuie să formeze o scumpă moştenire”.10
Intitulat cu modestie Puncte de orientare cu privire la
întemeierea Muzeului istorico-etnografic român, planul tematic
atribuit lui E. M. Cristea, la care, oricum, a lucrat, era deosebit
de cuprinzător. Aici, scopul şi funcţiile muzeului proiectat erau
clar formulate: „scoaterea în deosebi la iveală a acelor note
care caracterizează traiul specific al poporului românesc, care
formează chintesenţa individualităţii sale etnice, cu un cuvânt
toate productele care denotă însuşirile sufleteşti şi trupeşti mai
marcante ale poporului şi manifestaţiunile caracteristice ale
cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi”. Toate acestea, în
cadrul organizat al muzeului, trebuiau să devină „mijloc de
întărire a conştiinţei naţionale şi un bun al neamului întreg”.11
În baza unui raport susţinut de E. M. Cristea,
„Comitetul Asociaţiunii”, sub preşedinţia lui Iosif Sterca
Şuluţiu, făcea demersurile necesare pentru colectarea
obiectelor, inclusiv pentru cele identificate de viitorul patriarh
cu ocazia excursiilor de documentare întreprinse în Munţii
Apuseni. În calitate de membru în Comitetul de organizare a
expoziţiei din 1905, al cărei director era Cornel Diaconovici, E.

37
M. Cristea, nominalizează chiar adrese exacte de unde se pot
cumpăra obiecte necesare expoziţiei.12
În cadrul lucrărilor pentru organizarea expoziţiei
prilejuită de inaugurarea Muzeul „Asociaţiunii”, din 19 august
1905, alături de Partenie Cosma şi Vasile Bologa, E. M. Cristea
era unul dintre intelectualii care secondau membrii Comitetului
central şi alţi membri ai Secţiunilor ştiinţifice ale Asociaţiunii
„pentru pregătirea expoziţiei şi în primul rând pentru
studierea programei prealabile(…) şi pentru stabilirea
programei definitive”. Avea şi responsabilitatea directă a
Secţiunii Bisericeşti (componenta ortodoxă), cu 125 expozanţi
şi 640 obiecte, etalate în conformitate cu „Programa
Expoziţiunii etnografice şi istorice-culturale”.13
Ales director al Despărţământului ASTRA Sibiu, la 12
martie 1905, E.M. Cristea, va ocupa această funcţie până la
plecarea sa ca Episcop al Caransebeşului, în 1910. Rămânând
aproape de muzeografie, E. M. Cristea s-a pus la dispoziţia
Comisariatului ce avea să organizeze marea Expoziţie jubiliară
de la Bucureşti, din vara anului 1906, fiind iarăşi alături de
Comisarul pentru Transilvania al acestei Expoziţii, Cornel
Diaconovici. Participarea la această amplă manifestare s-a
soldat cu primirea Ordinului „Coroana României”, oferit de
regele României, Carol I.14
Octavian C. Tăslăuanu îşi începe rodnica sa activitate
astristă, implicit muzeografică, la 1 septembrie 1906, în calitate
de secretar administrativ al ASTREI, ceea ce va rămâne până la
1 septembrie 1914, cînd va fi încorporat ca ofiţer al armatei
Austro-Ungare.15 În această calitate, prin dinamismul şi talentul
de organizator, a fost un „manager performant”, adăugând însă
la dimensiunea pragmatică a termenului şi „patosul înaripat,
priceperea şi competenţa, încălzite de dragostea de neam,
idealurile nutrite în 'cuibul viselor' şi practicate pe terenul
realităţilor”.16

38
 S-a dovedit plin de responsabilitate, punându-şi în
slujba patrimoniului cultural – creat, păstrat şi adunat cu atâta
trudă de înaintaşi – însuşiri intelectuale deosebite, cu care
fusese dăruit de Dumnezeu, inclusiv capacitatea de a înţelege
rosturile lumii, ale creaţiei omeneşti, ale evoluţiei şi destinului
propriului său popor, în totul, cu capacitatea de a face
muzeografie. La vremea când era membru în „corpul retribuit”
al ASTREI, activitatea sa s-a dovedit chiar mai sistematică,
mai profesionistă, iar el a rămas devotat ideii de „meserie”,
„capabil şi dispus să susţină o viziune modernă, chiar cu riscul
de a provoca neînţelegeri cu liderii din generaţia anterioară”.17
Astfel, despre tânărul muzeu transmite, în anul 1906, un
semnal excepţional. Pentru prima dată, dar nu şi ultima, el nu
se lasă furat de o atitudine admirativă, comodă, ci semnalează
lipsuri grave şi păgubitoare pentru existenţa muzeului. Crezând
cu adevărat în posibila lor îndreptare, oferind soluţii, el încheie
acest text cu un proiect, excepţional prin realismul său, care
viza reînceperea a noi campanii de achiziţii.18
O. C. Tăslăuanu, împreună cu arhitectul I. Pamfilie,
Octavian Goga şi alţii, a făcut parte dintr-o „echipă nouă,
tânără şi mai pragmatică, cu o orientare profesională modernă
(…) care vor descoperi şi vor evidenţia fisurile care s-au
înregistrat, totuşi, în organizarea tinerei instituţii
muzeografice”19. În anul 1908, în condiţiile unor mijloace
materiale restrânse, conducerea Asociaţiunii hotărăşte, „să nu
angajeze custode cu plată, ci Muzeul să se pună sub îngrijirea
secretarului Octavian C. Tăslăuanu, iar biblioteca sub îngrijirea
secretarului Octavian Goga”.
Conferindu-i statutul de conducător al „Muzeului
'Asociaţiunii' ”, conducerea ASTREI îl împuterniceşte să
întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a înzestra muzeul. În
afara obţinerii a numeroase donaţii, el întreprinde călătorii în
diferite zone ale Transilvaniei, colecţionează obiecte,
fotografiază monumente istorice şi de artă. Printre locurile

39
dragi, de unde adună în mai multe rânduri preţioase obiecte
pentru muzeu, sunt ţinuturile natale ale Bilborului şi aşezările
din împrejurimi. Deosebit de fructuoase au fost, în acest sens,
„campaniile” din anii 1907, 1909, 1910 şi 1912, când au fost
achiziţionate obiecte cu valoare etnografică: sumane, cojoace,
bârneţe, cămăşi, covoare ş.a.20
Cu ocazia Adunării generale a ASTREI din anul 1908,
s-a organizat şi o expoziţie de artă populară în urma căreia O.
C. Tăslăuanu a făcut importante achiziţii pentru muzeu. În anul
următor, adunându-se un număr considerabil de piese, el
propune, şi obţine din partea conducerii, închiderea muzeului
pentru public spre a se efectua inventarierea, catalogarea,
structurarea materialului.21
La 1 ianuarie 1909, însărcinarea de a se îngriji de
sporirea şi aranjarea colecţiilor „Muzeului istoric şi etnografic
al ASOCIAŢIUNII”, i-a revenit tot lui O. C. Tăslăuanu. Atunci,
el publică un „îndrumar” unde arăta ce obiecte trebuie adunate,
iar printr-o circulară specială, solicită tuturor despărţămintelor
să organizeze expoziţii etnografice şi de industrie casnică
românească.22
„În cursul anului 1909 – se destăinuie eroul nostru –
am început să mă interesez şi de metodele de aranjare şi de
catalogare ale obiectelor din Muzeu. Neavând nici o
experienţă în această privinţă, a trebuit să fac studii speciale
la Muzeul etnografic din Budapesta şi la muzeele din
Germania. După ce am studiat metodele ştiinţifice,
întrebuinţate aproape la toate muzeele, am comandat un
registru pentru un inventar general şi tipărituri pentru
catalogarea pe fişe. Lucrările au înaintat greu, fiindcă despre
lucrările găsite în Muzeu, n-am avut nici o evidenţă specială.
Pentru a stabili originea lor, a trebuit să mă folosesc de
catalogul expoziţiei din 1905. Am învins, însă, toate greutăţile
şi catalogul pe fişe şi numerotarea obiectelor sunt terminate,
deşi în cursul anului 1910 şi 1911 n-am avut ajutor la

40
Muzeu”23. Din raportul său pe acest an, în afara activităţilor
curente pe care le-a îndeplinit, reţin atenţia „intervenţiile sale”,
datorită „analizelor concrete pe care le avansează, obiective,
curajoase şi întotdeauna însoţite de propuneri pentru
îmbunătăţirea activităţii profesionist-muzeografice”.24 Ca
urmare, activitatea de colectare se amplifică. În şedinţele din
septembrie 1909 O. C. Tăslăuanu raportează conducerii
ASTREI că a adunat personal 74 obiecte de ceramică, lemn,
icoane, cruci, 8 ţesături ţărăneşti, un covor cu o vechime de 80
de ani, furci de tors, bâte ciobăneşti, cămăşi ş.a. În 11
noiembrie 1909, Muzeul se redeschide „provizor”, cu
următoarele secţiuni: „secţia lemnăriilor şi ocupaţiilor ţăranului
nostru; secţia portului şi obiceiurilor; secţia industriilor de casă
şi o încăpere unde au fost expuse picturi de Luchian,
Smigelschi şi Simionescu”.25
În istoria muzeului nu se poate face abstracţie de
calităţile lui O.C. Tăslăuanu ca „achizitor avizat şi creatorul
celor mai serioase documente tipizate specifice ale muzeului”,
activitatea sa etnomuzeografică modernă remarcându-se şi
prin, cel puţin, trei articole apărute în Transilvania, în anii
1909, 1910 şi 1911, pe tema Muzeului 'ASOCIAŢIUNII'.
„Trăind el însuşi, în bună parte, majoritatea evenimentelor
etnomuzeografice astriste, valorificând şi memoria celor din
jurul său, având acces la toate documentele ASTREI,
intervenţiile sale trebuiesc considerate (în textul şi subtextul
lor) ca unele din sursele cele mai credibile pentru acest
subiect”. Prin bilanţul din anul 1911, la 50 de ani de la
înfiinţarea ASTREI, practic, O. C. Tăslăuanu a realizat, „cu
luciditate şi pragmatism, o adevărată istorie a Muzeului
'Asociaţiunii' ”.26
Sub aspect cantitativ, rezultatele muncii sale s-au
concretizat, în sporirea patrimoniului muzeului, care cuprindea,
în 1912, un număr de 2571 obiecte. „Dintre acestea, aproape

41
1000 au fost adunate de mine, în excursiile etnografice pe care
le-am făcut”, precizează O. C. Tăslăuanu.27
La toate meritele sale, trebuie să adăugăm şi pe aceea
că „dacă nu a reuşit să creeze cu adevărat o 'şcoală'
etnomuzeografică (…), şi-a încurajat colaboratorii care i s-au
alăturat cel puţin în acţiunea de colectare a pieselor valoroase
de pe teren”. Mai are timp să iniţieze şi alte studii, „chiar
lucrări cumulative de mare valoare, aşa cum era evidenţa
monumentelor din satele ardelene”, idee concretizată după ce
studiază bisericile de lemn zugrăvite din Vale Jidanului, Bicaz
şi Bilbor. Pentru evidenţa unor astfel de monumente propusese
să se înfiinţeze la Muzeul ASOCIAŢIUNII „un inventar al
monumentelor noastre istorice şi de artă, în care să se
introducă, rând pe rând, toate monumentele româneşti de
însemnătate de pe teritoriul Ungariei. Cele mai importante să
se fotografieze, şi fotografiile să se păstreze ca anexe la acest
inventar. Fotografiile monumentelor să se publice în revista
„Transilvania” împreună cu descrierea lor”.28
Într-o notă aproape polemică, în acelaşi an 1909, O. C.
Tăslăuanu se exprimă răspicat şi repetat „că, în condiţiile date,
reluarea şi finalizarea strădaniilor etnomuzeografilor se face
doar pentru un muzeu care … va exista în viitor”. Căci „a zidi
o clădire pompoasă, a destina un etagiu întreg (8 odăi) pentru
colecţiunile istorice şi etnografice şi a le ocupa cu câteva sute
de obiecte, adunate la întâmplare, nu înseamnă a avea un
Muzeu. Nu înseamnă mai mult, decît dorinţa de a-l avea, fără
muncă continuă şi sistematică, va rămâne pentru totdeauna
foarte departe de ceea ce trebuie să fie un muzeu. Înfiinţarea
unui Muzeu, bineînţeles, nu e de loc uşoară, mai ales pentru
popoarele sărace şi lipsite de organizare conştientă, cum
suntem noi. Numai cine s-a ocupat serios şi în practică cu
asemenea chestiuni, îşi poate da, pe deplin, seama ce va să
zică a face un Muzeu (s.n.)”. Articolul lui O.C. Tăslăuanu
sfârşeşte prin a fi încă o tematică etnomuzeografică astristă în

42
care se dezvoltă următoarea structură: 1. Comuna, 2. Biserica şi
şcoala, 3. Casa şi gospodăria, 4. Ocupaţiile ţăranului –
agricultura, păstoritul şi creşterea vitelor, pescuitul şi vânatul,
industria de casă, 5. Porturi şi tipuri ţărăneşti, 6. Obiceiuri şi
instrumente muzicale.29
O. C. Tăslăuanu este, exceptând, probabil, contabilii,
realizatorul celor mai sistematice rapoarte. Dintre primii patru
angajaţi, însărcinaţi să acopere sarcinile asociate custodiei
valorilor muzeale, a fost cel mai „devotat muncii sale, dar şi
inteligent, publicist talentat, deschis unei perfecţionări
permanente (…) s-a ridicat la cel mai înalt grad de
profesionalism”.30
Beneficiind de spirit de iniţiativă şi temperament
dinamic, cu ocazia excursiilor etnografice, pe lângă obiectele
achiziţionate, Tăslăuanu a strâns şi un imens material în
vederea redactării unei proiectate lucrări de mari proporţii,
Etnografia Ardealului, neterminată din cauza războiului.31
La moartea sa, cărturarul ardelean Ghiţă Popp, născut şi
el în spaţiul binecuvântat al curburii Carpaţilor, la Poiana
Sărată, spunea despre prietenul său: „Octavian C. Tăslăuanu
nu a fost numai o energie românească luminată şi încălzită de
un ideal bine conturat, ci şi de o putere organizatoare: O
minte solidă, ordonată, un om care nu a plutit numai în nori, ci
a fost înzestrat cu simţul practic al vieţii”. La rândul său, Ion
Agârbiceanu, referindu-se la buchetul de calităţi ale lui
Tăslăuanu, sublinia pe lângă „numele şi autoritatea culturală
ce le câştigase prin 'Luceafărul' (…) tactul său fin cu care ştia
a trata oamenii, ca şi voinţa lui dârză" concluzionând că era
„un om pe seama căruia se putea lăsa cu încredere dezlegarea
problemelor celor mai dificile”.32
Prezentând aspecte din activitatea etnomuzeografică a
lui E. M. Cristea şi O.C. Tăslăuanu, se cuvine a fi menţionate
câteva nume şi ale altor distinşi astrişti din acelaşi spaţiu
cultural, cu preocupări notabile pe linia cercetării culturii

43
populare, cum sunt protopopii: Ioan Petric33, autorul a
numeroase demersuri (memorii, circulare, vizitaţiuni
canonice), toate urmărind prezervarea şi afirmarea identităţii
româneşti a credincioşilor ortodocşi din Protopopiatele Braşov
şi Trei Scaune, Elie Câmpeanu, din Gheorghieni, autorul
articolelor despre „românii din Secuime”, din Enciclopedia
Română („a lui Diaconovici”), Constantin Dimian, din Breţcu,
autorul volumului „Stupăritul întocmit cu deosebire pentru
popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de acest ram al
economiei”, apărut la Braşov, în 1887, Aurel Nistor, din Sfântu
Gheorghe, autorul „prelegerilor economice ţinute în Ţara
Oltului”, în anul 1909, din încredinţarea Astrei, şi a unor studii
şi articole referitoare la „problema românească din ţinuturile
secuizate” ş.a.34
Participarea românilor din curbura interioară a
Carpaţilor la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, a cuprins şi
iniţiative ale unor „anonimi”, cum este activistul Petru Băloiu
din Poiana Sărată. Enunţând întrebarea „cum s-ar putea ajuta
fondul Asociaţiunii din părţile muntoase”?, el a continuat prin a
găsi şi soluţia insolită: „deacă s-ar învoi comunele ca să se
mulgă oile 3 dile înainte de a intra în muls şi 3 dile toamna,
când se ese şi acest lapte făcându-se casiu se va vende pe
seama fondului Asociaţiunii”, plan materializat de „economii”
din Teliu, Buzău, Băcel, Marcoş, Dobârlău, alte sate din
„secuime” şi nu numai.35
După 1989, când fostele muzee judeţene şi orăşeneşti,
din judeţele Covasna şi Harghita s-au transformat (prin hotărâri
unilaterale) în muzee secuieşti, conducerile asociaţiilor
româneşti din zonă, au primit un sprijin oportun şi calificat din
partea muzeografilor astrişti sibieni, Corneliu Bucur şi Ana
Grama. A fost şi acesta un binemeritat gest de cinstire a
memoriei celor doi vrednici etnomuzeografi, născuţi în spaţiul
cultural al Curburii intracarpatice, care au contribuit la

44
strădania de a susţine începuturile şi devenirea Muzeului
„Asociaţiunii”, Elie Miron Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu.

Articol apărut în Revista „Transilvania”, Sibiu, Nr.7-8 / 2005.

45
Note

1. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel,

Românii din Covasna şi Harghita, Miercurea-Ciuc, Editura Grai
Românesc, 2003, p.122.
2. Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Tg.
Mureş, Editură Petru Maior, 1998
3. Octavian C.Tăslăuanu, volum comemorativ, Comitetul
pentru Cultură şi Educaţie Socialistă Harghita, Miercurea- Ciuc,
1978
4. Ana Grama, Începuturile etnomuzeografiei româneşti
transilvane. Muzeul „Asociaţiunii” până în anul 1913. În
Muzeul ASTRA. 1905-2000. Sibiu, Editura ASTRA MUSEUM,
2002
5. Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea
regimului dualist austro-ungar (1867-1918)- după documente,
acte şi corespondenţe rămase de la ELIE MIRON CRISTEA,
Sibiu, 1986, p.399
6. Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 78
7. Transilvania, IV, 1904, apud, Ilie Şandru şi Vasile Borda,
Op. cit., p. 80
8. Ilie Şandru şi Vasile Borda, Op. cit., p. 80
9. Ana Grama, Op. cit., p. 80
10. Telegraful român, Nr. 134-135, 1904, p. 1
11. Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 81
12. Ana Grama, Biserica română şi Muzeul ASTRA din Sibiu.
„Inaugurarea Muzeului Asociaţiunii”. În Îndrumător bisericesc,
Anul 149, Sibiu, 2001, p. 70-75
13. Transilvania, II, 1905
14. Ilie Şandru şi Valentin Borda, Op. cit., p. 83
15. Ilie Şandru, Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu, Târgu
Mureş, Editura Petru Maior, p. 84
16. Viorel Cucu, Aspecte ale activtăţii lui Octavian C.
Tăslăuanu la „ASTRA”. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum
comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 89
17. A. Grama, Începuturile…, p. 113

46
18. Ibidem, p. 107
19. Ibidem, p. 74
20. V. Cucu, Op. cit., p. 63-64
21. Il. Şandru, Op. cit., p. 89
22. V. Niţu, Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la
valorificarea patrimoniului etnografic. În Octavian C.
Tăslăuanu, Volum comemorativ, Miercurea Ciuc, 1978, p. 122-
123
23. Ibidem, p. 127
24. Ana Grama, Op. cit., p. 109
25. V. Cucu, Op. cit., p. 64
26. Ana Grama, Op. cit., p. 74. Vezi şi Transilvania, număr
aniversar, 1911, p. 457-475
27. V. Niţu, Op. cit., p.128
28. Ana Grama, Op. cit.,. p. 110
29. Ibidem, p. 109
30. Ibidem, p. 111
31. Iordan Datcu, Octavian C. Tăslăuanu şi cultura populară
tradiţională. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorativ,
Miercurea Ciuc, 1978, p. 115
32. Ioan Pogana, Ilie Şandru, Ocravian C. Tăslăuanu - În
memoriam. În Octavian C. Tăslăuanu, Volum comemorati,
Miercurea Ciuc, 1978, p. 148-149
33. Ana Grama, Îndatoraţi la o comemorare. Ioan Petric. În
Angustia, vol. 8. Sfântu Gheorghe, 2004, p. 79-109
34. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Op.
cit., p. 121-125.
35. Ana Grama, Op. cit., p. 83. Oferte similare, cu „grâu,
cucuruz şi vin”, „cereale” sau „produse”, făceau, cel puţin,
sătenii din Şmig şi Dârlos (Sibiu), Şoimuş (Mureş), Bălăuşeri
(Alba). Cf. Simion Retegan, Conştiinţă şi activitate naţională în
satul românesc din Transilvania. 1860-1866. Cluj, [1983], p. 86,
84, 102, 103

47
 Mitropolitului Nicolae Bălan şi românii ortodocşi
din ţinutul Harghitei şi Covasnei

Viaţa Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi cu

precădere a celei din fostele scaune secuieşti – în perioada de
după Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – a fost marcată de
personalitatea mitropolitului Nicolae Bălan, „ctitor de
oameni, ecumenist de anticipaţie, umanist (...) care în istoria
Bisericii Ortodoxe româneşti va trăi veşnic”1, „figură
reprezentativă a Ortodoxiei româneşti care a dominat întreaga
viaţă a Bisericii noastre în vremea sa (...) şi a deschis o epocă
nouă în viaţa Bisericii ardelene, prin fapte şi realizări care
amintesc de marele său înaintaş Andrei Şaguna”2.
După unirea din 1918, odată cu unificarea
administrativă, legislativă, instituţională, se punea imperios
problema unificării sufleteşti, care nu putea fi rezolvată decât
prin Biserică. În această operă se încadrează întreaga activitate
a mitropolitului Nicolae Bălan, ierarh care s-a afirmat ca un
autentic continuator al spiritului şagunian. Prin personalitatea
proeminentă şi energia clocotitoare ce l-a caracterizat, a trasat
definitiv linia spiritualităţii creştine româneşti. Prin geniul şi
prin eroismul Său, a reuşit să facă din Biserica ardeleană cetate
de pisc a spiritualităţii ortodoxe.3
Pentru românii din ţinutul Harghitei şi Covasnei,
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a constituit o adevărată
renaştere naţională pe plan social, economic, politic, spiritual şi
cultural. Între anii 1918-1940 a avut loc o amplă acţiune de
renaştere a vieţii naţionale româneşti şi readucerea la normalitate
a condiţiei de român pe aceste meleaguri, unde timp de secole
statutul acestuia a fost privit fie cu aroganţă, fie cu ignoranţă, sau
prejudecăţi. Cu toate greutăţile inerente perioadei de „unificare
administrativă”, şi localităţile din fostele scaune secuieşti s-au
integrat, fără incidente majore, în realităţile social-politice şi
economice ale României Mari. Pe măsura normalizării
convieţuirii interetnice şi întăririi instituţiilor statului român în
zonă, liderii populaţiei româneşti şi-au propus să vindece rănile
provocate de stăpânirea trecută asupra românilor din zonă.
Referindu-se la aceste răni, într-o circulară din
1870, mitropolitul Andrei Şaguna, spunea: „Ştim cu toţii
iubiţilor, între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri
din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi pănă în ziua de astăzi. Cu
toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa
timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime.
Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi
confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci iubiţilor,
pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru
însemnat din trupul bisericii şi naţiunii noastre, dând bucuroşi
filerul nostru fraţilor care doresc înaintarea bisericii şi şcolii
lor, dar le lipsesc mijloacele”.4
Sporul obţinut în „via Domnului”, de către mult
încercaţii credincioşi ortodocşi din ţinutul Harghitei şi
Covasnei, în perioada interbelică, s-a datorat „înţelepciunii,
prevederii şi dragostei nutrite de Mitropolitul Nicolae Bălan,
faţă de problema românească din ţinutul secuizat” (...), ierarhul
care încă din clipa urcării sale pe jilţul arhieresc a sesizat cu
preciziune miezul problemei românilor din „secuime”,
pătrunzându-i tainele, identificându-se cu ea, îndrăgind-o şi
urmărind-o cu o rară pasiune şi perseverenţă”.5 Semnificativ
este faptul că întâia vizitaţie canonică a mitropolitului Nicolae
Bălan, în stil mare (a durat două săptămâni), a fost efectuată în
primăvara anului 1922, în judeţul Trei Scaune. „Cu gândul de
a cunoaşte la faţa locului stările din cea mai expusă latură a

49
arhidiecezei – se spune într-un document al vremii – şi pentru
ca să ducă acolo însufleţire pentru credinţa strămoşească şi
încredere în românismul ce reînviază acum”.6
A fost o vizită triumfală, cum n-a mai văzut judeţul
Treiscaune – mărturiseşte protopopul Aurel Nistor – şi ale cărei
urmări au rămas până azi (1940 - n.n.) adânc întipărite în
inimile credincioşilor noştri. Necunoscând oboseala, cu puteri
înnoite şi cu o însufleţire rară care i se răsfrângea pe faţa
luminată de-o intensă bucurie lăuntrică, I.P.S. Mitropolit
Nicolae asculta cu multă răbdare şi înţelegere cuvântările de
întâmpinare a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe şi celorlalte
confesiuni, ale autorităţilor de stat, judeţene şi comunale, ale
diferitelor societăţi şi instituţii; le răspundea tuturora printr-o
bogată revărsare de învăţături, pilde şi sfaturi, care ieşind din
inimă pătrundeau la inimă. Urmau servicii divine, săvârşite cu
multă evlavie şi măreţie şi încheiate fără excepţie cu întăritorul
cuvânt arhieresc. Domol şi adânc, acest cuvânt se revărsa ca o
ploaie binefăcătoare pe un pământ însetat. A fost semnătura
binecuvântată de Dumnezeu; roadele ei le-am secerat noi, an de
an, şi le vom mai secera încă multă vreme.7
Ierarhul s-a convins la faţa locului de dimensiunile
procesului de asimilare a credincioşilor ortodocşi (în multe
localităţi conversaţiile au avut loc în limba maghiară), dar şi de
statornicia în credinţă a acestor români deznaţionalizaţi. „Nici
în Israel n-am aflat atâta credinţă”, avea să exclame cu
admiraţie Vlădicul Nicolae Bălan, în mijlocul comunităţilor
româneşti din zona vizitată. Răspândind cu generozitate
cuvinte de mângâiere şi de speranţă, credincioşii au fost
îndemnaţi: „Alergaţi după lumină, trimiţându-vă copiii la
şcoală, căci lupta între popoare nu se mai dă cu ascuţiş de
suliţi şi de sabie, ci de armele luminii”.8
Concetăţenilor maghiari din Boroşneul Mare le-a spus:
„Vin în numele Evangheliei, al iubirii şi al bunei înţelegeri.
Doresc să înainteze fiecare în limba şi cultura lui naţională.

50
Ţara noastră este destul de largă ca să încapă toţi. Românii şi
Ungurii, după experienţa de veacuri, au constatat că numai
prin egalitate pot trăi împreună, prin dragoste frăţească pe
pământul care l-au locuit şi muncit veacuri de-a rândul. Vă
doresc tot binele şi Vă împărtăşesc arhiereasca
binecuvântare”.9
La recepţia oferită de autorităţile locale, la Tg.
Secuiesc, răspunzând preoţilor romano-catolic şi reformat,
mitropolitul Nicolae Bălan a spus „cuvinte apăsate”: „Este un
fapt incontestabil că poporul românesc în decursul veacurilor
trecute până la schimbarea regimului, mai ales în aceste părţi,
a avut să îndure mari asupriri. În decursul vizitaţiunii ce am
făcut în aproape toate comunele în care avem credincioşi ai
bisericii noastre, am putut constata pe toată linia efectul
acestei asupriri şi, deci, trebuie să aveţi obiectivitatea de a
recunoaşte această crudă realitate: totuşi noi, în credinţa şi în
sufletul nostru nobil, găsim puterea morală pentru a ierta
totul. În schimb, Vă rog pe Domniile Voastre şi pe
conducătorii poporului secuiesc să găsiţi forţa necesară pentru
a uita privilegiile, ca astfel, luminaţi cu toţii de spiritul
democraţiei care domină veacul nostru, să putem sta om lângă
om, ca frate lângă frate, emulând prin vrednicia personală de
care dispune fiecare, întru a produce fapte de progres, cultură
şi iubire de patrie”.10
La sfârşitul acestui adevărat eveniment, a fost
convocată o conferinţă preoţească cu scopul de a se comunica
unele concluzii, desprinse în urma „vizitaţiunii canonice”, şi
pentru a se stabili „împreună asupra celor ce ar mai bine de
făcut în viitor”. Cu acest prilej mitropolitul Nicolae Bălan a
spus: „În decursul vizitaţiei ce am făcut-o până acum, prin cele
mai multe parohii, am rămas mulţumit că am putut păstra
măcar atât cât am găsit, în urma furtunilor şi vijeliilor vremii.
Am găsit şi dărămături, ruine, dar în faţa lor m-am gândit la
necazurile şi suferinţele care vorbeau din ele şi a căror

51
mărturie erau. Datoria noastră astăzi este că ce e bun să
facem şi mai bun, să adunăm resturile ce ne-au mai rămas, ca
cu toată căldura sufletului să clădim biserica ortodoxă română
măreaţă din acest ţinut”.11
Pentru a se crea cadrul instituţional adecvat desfăşurării
unei cât mai intense şi rodnice activităţi religioase, culturale şi
naţionale, Consistorul arhidiecezan din Sibiu, în şedinţa din 9
august 1921 a hotărât înfiinţarea a două protopopiate, din
fostul protopopiat al Treiscaunelor, şi anume: protopopiatul
Sf. Gheorghe cu sediul în acest oraş, şi protopopiatul Oituz,
cu sediul la Tg. Secuiesc (hotărârea a fost validată de
Ministerul Cultelor la 3 septembrie 1921). Până în 1924,
ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe
Negoescu. După retragerea acestuia, din motive de sănătate, au
fost numiţi ca protopopi, doi tineri şi vrednici preoţi, originari
din Araci: la Sf. Gheorghe – pr. Aurel Nistor (unul din liderii
de necontestat a românilor din regiune, în perioada interbelică),
iar la Oituz – pr. Ioan Rafiroiu (care era preot paroh la Poiana
Sărată). De menţionat că din protopopiatul Oituz făceau parte
şi parohiile ortodoxe din actualul judeţ Harghita (cu excepţia
celor din zona Topliţei, care aparţineau de Reghin). În 1937,
Consistorul din Sibiu, hotărăşte „reînvierea protopopiatului
ortodox Odorhei”, care va fi administrat până în 1940 de
protopopul Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei şi
Sucevei.12
Despre importanţa şi semnificaţia Protopopiatului
Oituz, a vorbit convingător protopopul Ioan Rafiroiu, în
volumul omagial dedicat mitropolitului Nicolae. „Protopopiatul
Oituz e o creaţie, o ctitorie şi un aşezământ al Său. Din dorul şi
din dragostea faţă de cei furaţi din staul şi seduşi de mincinoşi,
I. P. Sf. Sa a înfiinţat acest protopopiat cu obiective bine
definite. Întâi de toate, ca să întărească elementul românesc,
pentru a fi în stare să reziste tuturor încercărilor; apoi, să
readucă, să recâştige, să redobândească pe fiii cei pierduţi.

52
Aceasta este acţiunea de cucerire a poziţiei pierdute prin
împilările istoriei. Cât de grăitor este acest comandament
moral! Aducerea la vatra Ortodoxiei a elementului amăgit şi
speculat, la matca neamului, a celor de un sânge şi o lege cu
noi cei cari am rezistat. (...) Simbolica prin nume, sugestivă
prin obiective şi plină de misiune pentru viitor, Valea
Oituzului, altar al jertfei supreme, a găsit în concepţia marelui
Arhipăstor cea mai largă şi reală înţelegere. Să reînvie pe
aceste meleaguri duhul mucenicesc şi flacăra credinţei
adevărate, care ne-a crescut eroi ce ne-au dat prin jertfa vieţii
lor întregirea de neam. Semnificaţia acestui protopopiat,
reînvierea celui al Odorheiului şi ca mâine al Giurgeului de
Ciuc, este o reală prelungire a jertfei şi o profundă
permanentizare a capacităţii eroice. Pe aceste valori s-a sprijinit
I.P.Sf. Sa în ascensiune şi opera Sa. Prin acest fluid sufletesc
ne atrage la muncă şi sfinţenie pe toţi lucrătorii din via
Domnului”.13
Dacă s-a putut înfăptui ceva în cei 20 de ani de la Unire
pe teren naţional românesc în ţinutul secuizat – ţine să
evidenţieze părintele protopop Aurel Nistor – această realizare
pozitivă se datoreşte în prima linie grijei înţelepte şi părinteşti a
I.P.S. Mitropolit Nicolae. Permanent de veghe, nu-i scăpa nici
o ocazie ca să câştige cât mai mulţi sprijinitori ai cauzei
româneşti din ţinutul secuizat, a cărei importanţă, la început,
mulţi o nesocoteau. Nu era o adunare eparhială, congres
mitropolitan, naţional-bisericesc şi preoţesc, la care să nu fi
militat cu pasiune pentru cunoaşterea şi soluţionarea problemei
româneşti din aceste părţi. Acestei permanente purtări de grije
avem să-i mulţumim toate realizările naţionale înfăptuite în
ultimii 20 de ani în ţinutul secuizat, care ne apropie tot mai
mult de ţinta finală, fixată de Înaltul Ierarh ca normă pentru
viitor, încă din anul 1920: „Problema românească din ţinutul
secuizat trebuie să fie o problemă de stat, realizată prin
Biserica strămoşească”.14

53
 În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul
Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a
românilor din întreaga ţară, şi a unei administraţii româneşti
locale, foarte apropiată şi implicată direct în viaţa bisericească,
culturală şi naţională, în cursul celor 20 de ani de rodnică
păstorire a Mitropolitului Nicolae Bălan, în parohiile din
ţinutul Harghitei şi Covasnei au fost obţinute rezultate
deosebite. Un bilanţ a fost prezentat, în volumul omagial
dedicat mitropolitului Nicolae, de unul din cei mai buni
cunoscători ai problemelor româneşti din zonă, şi participant
activ la obţinerea izbânzilor respective – protopopul Aurel
Nistor.
Parohii şi preoţi: În anul 1920 se aflau în: Judeţul
Treiscaune 22 parohii cu 20 preoţi; Judeţul Odorheiu 6 parohii
cu 5 preoţi; Judeţul Ciuc 0 parohii cu 0 preoţi; TOTAL 28
parohii cu 25 preoţi. Azi (în 1940 - n.n.), avem în: Judeţul
Treiscaune 37 parohii cu 20 preoţi, parohii vacante 1; Judeţul
Odorheiu 23 parohii cu 15 preoţi, parohii vacante 8; Judeţul
Ciuc 9 parohii cu 8 preoţi, parohii vacante 1; TOTAL 69
parohii cu 62 preoţi, parohii vacante 10; În 20 de ani,
numărul parohiilor a sporit cu 41, iar al preoţilor cu 37.
Biserici: În anul 1920 se aflau în: Judeţul Treiscaune
29 biserici; Judeţul Odorheiu 7 biserici; Judeţul Ciuc 0 biserici;
TOTAL 36 biserici.
Azi (în 1940 - n.n.), avem în: Judeţul Treiscaune 48
biserici, din acestea nesfinţite 12; Judeţul Odorheiu 15 biserici,
din acestea nesfinţite 1; Judeţul Ciuc 3 biserici, din acestea
nesfinţite 0; TOTAL 66 biserici, din acestea nesfinţite 13;
Edificarea celor 30 de biserici noi a costat suma de
52.500.000 Lei.
Se mai află (în 1940 - n.n.) în: Judeţul Treiscaune 10
capele, 29 troiţe şi 29 clopotniţe; Judeţul Odorheiu 7 capele;
Judeţul Ciuc 8 capele; TOTAL 25 capele, 29 troiţe şi 29
clopotniţe.

54
 Case parohiale. În anul 1920 se aflau în total 25 case
parohiale în cele trei judeţe. În curs de 20 de ani s-au edificat
32 case parohiale noi, în valoare de 13.450.000 Lei.15
La aceste realizări de excepţie se referă şi protopopul
Ioan Rafiroiu. „În locul în care au sângerat ostaşii şi au muşcat
glia străbună eroii, s-au ridicat, simbol al jertfei creatoare,
monumente istorice, iar în Ciucul înstrăinat, unde în 1918
aveam un singur ortodox maghiarizat, fără să ştie că este
ortodox, prin îndemnul, ajutorarea şi stăruinţele încurajatoare
ale înaltului Ierarh, s-a sfinţit catedrala din Miercurea-Ciuc şi
schitul „Făgeţel” din Frumoasa (1936), iar în 1938 catedrala
din Gheorgheni. În 13 capele, 8 preoţi misionari se străduesc
pentru întărirea Ortodoxiei şi readucere celor pierduţi în
făgaşul neamului şi al Bisericii. Toată Secuimea este
împânzită cu biserici noui, troiţe, capele şi peste 70 de
preoţi, în cele trei protopopiate din Secuime, grăiesc
posterităţii de epoca Mitropolitului Nicolae Bălan. Astăzi
Ciucul are circa 4000 ortodocşi”.16
Numeroasele sale vizite canonice în zonă au fost
prilejuite, în principal, de oficierea sfintelor slujbe de sfinţiri de
biserici. Aşa după cum s-a mai arătat, o asemene primă vizită a
fost prilejuită de resfinţire a bisericii din Sf. Gheorghe, după
terminarea lucrărilor de reparare a daunelor pricinuite în timpul
primului război mondial. „Acest binecuvântat act al Sfinţirii
Bisericii din Sfântu Gheorghe s-a făcut – spunea cu acest prilej
marele ierarh în aprilie 1923 – în cea dintâi vizitaţiune
canonică după instalarea noastră. Eu, Mitropolit, am făcut-o
pentru a cunoaşte situaţia şi pentru a duce un cuvânt de
încurajare celor în care conştiinţa românească începe să se
reaprindă de sub jugul înstreinării”.17
În ziua de 6 noiembrie 1932, mitropolitul Nicolae
Bălan, a sfinţit biserica în Arini, iar în la 8 noiembrie, pe cea
din satul vecin Iarăşi.18 După terminarea sfintei slujbe, de
sfinţirea a Catedralei Ortodoxe din Miercurea-Ciuc (actuala

55
catedrală episcopală), Mitropolitul Nicolae a rostit „o
magistrală şi subtanţială predică cu multe învăţături pentru
sufletele însetate de cuvintele mântuitoare, în noiembrie 1936,
purcezând de la cuvintele Envanghelistului Luca 12,32 „Nu te
teme turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru, să vă dea vouă
împărăţia”. Timp de o oră a vorbit despre viaţa cea trăită prin
credinţă, despre valoare sufletului, despre răspunderea
creştinului pentru sufletul său. A arătat cum ţinta vieţii
omeneşti nu se opreşte la traiul pe pământ, ci este în legătură
cu veşnicia, cu Dumnezeu (...) În continuare a dezvoltat ideea
răspunderii naţiunii pentru sufletul ei şi datoria ce o are fiecare
pentru a păstra sufletul naţiunii sale întreg, împreună cu toate
comorile lui. Până când poporul nostru va avea conştiinţa clară
a destinului său, până atunci vom fi siguri de ziua de mâine
(...).19
Ce frumuseţe sufletească are poporul nostru, care
zideşte biserici, ce nobil e acest popor, care se duce cu crucea
în mână să zidească un altar nou, care este o părticică din
marele altar al strămoşilor întărit în vremurile de restrişte din
trecut. Cei ce vor intra şi vor ieşi din această biserică vor fi
cuprinşi în marea comunitate ortodoxă din cuprinsul ţării, care
pentru ei şi ai lor va implora graţie de la Dumnezeu. Nu sunteţi
izolaţi în acest centru, ci prin această biserică sunteţi legaţi cu
sufletul neamului şi cu Dumnezeu care ne ocroteşte. Această
biserică să fie reazem tuturor sufletelor creştine în bucurie ca şi
în necazuri (...) Ea va fi lăcaş de întărirea credinţei religioase şi
iubirea dintre fraţi pentru toţi care îşi pleacă sufletul la
picioarele crucei. Fie ca cei care intră şi ies din această biserică
să fie binecuvântaţi de Tatăl cel ceresc”.20
În 7 noiembrie 1937, la sfinţirea bisericii din Biborţeni,
a luat parte tot satul, prezenţi fiind mitropolitul Nicolae Bălan,
Nicolae Iorga şi autorităţile judeţene şi locale. În acelaşi an
filia Biborţeni a devenit parohie, având ca preot paroh pe
părintele Hariton Eşianu.21 Cu ocazia sfinţirii, bisericii noi din

56
Vârghiş, cu hramul „Sfântul Nicolae”, mitropolitul Nicolae
Bălan consemna în protocolul botezaţilor: „Văzut şi aflat în
ordine, cu ocaziunea vizitaţiunii canonice şi a sfinţirii bisericii
celei noi din Vârghiş – 7 noiembrie 1937. Binecuvântaţi să fie
toţi cei ce vin în numele Domnului”. La sfinţire a participat şi
prefectul judeţului Odorhei, M. Constantinescu. Cu ocazia
sfinţirii, corul „Doina” din Odorhei, condus de Ştefan Stanciu a
prezentat un program artistic.22
Până în anul 1935, credincioşii români din Herculian
aveau o capelă improvizată şi aparţineau parohiei ortodoxe din
Băţanii Mari. În 1937, ajutaţi de Mitropolia Ortodoxă din
Sibiu, ei şi-au construit o frumoasă biserică din piatră şi
cărămidă, pictată de Iosif Cichi Orheianu şi înzestrată cu toate
cele necesare cultului. Sfinţirea a avut loc în noiembrie 1937,
în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan şi a oficialităţilor
locale, momentul constituindu-se într-un mare eveniment în
viaţa comunităţii. În aceiaşi zi de 7 noiembrie 1937, a fost
sfinţită şi biserica din Racoşul de Sus.23 La 17 iulie 1938,
biserica nouă, cu hramul Sf. Gheorghe, din Aita Mare, a fost
sfinţită de mitropolitul Nicolae Bălan împreună cu un sobor de
15 preoţi, în frunte cu protopopul Aurel Nistor.24 Sfinţirea
bisericii noi din Bixad, s-a făcut în 2 iunie 1940 de către
mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, de episcopul Gherontie
de la Constanţa şi de mulţi preoţi.25
Problematica întăririi Bisericii Ortodoxe Române în
Secuime a fost pe larg dezbătută şi la Adunarea Generală a
Secţiei Sibiu a Asociaţiunii Clerului „Andrei Şaguna”, ce a
avut loc la Sf. Gheorghe, în 14 iulie 1927. În primăvara anului
1936, primăria municipiului Tg. Mureş, a propus înfiinţarea
unui vicariat ortodox pentru ortodocşii din „secuime”, cu
sediul în acest oraş. (în Tg. Mureş funcţionase, între anii 1915-
1918, vicariatul greco-catolic maghiar pentru secuime,
subordonat Episcopiei de Hajdudorog, care avea menirea
deznaţionalizării românilor din aceste ţinuturi). Consiliul

57
Arhidiecezean al Mitropoliei Ardealului din Sibiu, după analiza
acestei propuneri, în mai 1937, hotărăşte să amâne organizarea
acestui vicariat „pentru alte vremuri, mai prielnice”.26
Suflul nou de viaţă românească a fost susţinut prin
întărirea bisericii româneşti, promovarea învăţământului în limba
română, afirmarea culturii naţionale, stimularea presei româneşti.
Acest complex de acţiuni făcea parte dintr-o strategie economică,
socială şi culturală de perspectivă, ce se bucura de susţinerea şi
sprijinul întregii ţări. Un efect benefic asupra vieţii economice,
sociale şi culturale a comunităţilor româneşti l-a avut şi
împroprietărirea cu suprafeţe agricole şi silvice a locuitorilor şi
principalelor instituţii: biserici, şcoli, cămine culturale, înfiinţarea
băncilor populare, asociaţiilor profesionale, măsurile de sprijinire
a capitalului românesc şi cele de acordare a unor sporuri sociale
salariale învăţătorilor şi profesorilor români din zonă.27
Urmărind îndeaproape modul în care parohiile ortodoxe
au primit suprafeţele agricole şi silvice, pe baza prevederilor
Legii agrare din 1923, mitropolitul Nicolae Bălan atrăgea atenţia
protopopiatelor şi parohiilor din zonă, în februarie 1924, supra
faptului că „prin deciziunea Ministerului Agriculturii nr. 8736
comunicată Consilieratelor agricole cu Ordinul nr. 16789/1923 al
Direcţiunii Generale pentru Reforma Agrară din Cluj s-a dispus
ca bisericile noastre din regiunile de deal şi de munte, unde nu
este pământ cultivabil, să fie înzestrate cu loturi până la 10 jugăre
de păşune şi fânaţ de pădure.28
La revigorarea vieţii româneşti au contribuit din plin,
alături de biserică, şcoală şi asociaţii culturale (în mod deosebit
ASTRA) şi administraţia de stat (prefecturi), primarii, instituţiile
din justiţie şi din sistemul de asigurare a ordinii publice şi de
apărare. Implicarea directă şi eficientă a statului în asigurarea
cadrului legislativ şi logistic necesar afirmării identităţii naţionale
a românilor, atât de vitregiţi până în 1918, a fost în chip fericit
completată de o frumoasă solidaritate, concretizată printre altele,
în „patronarea” şcolilor şi bisericilor comunităţilor româneşti de

58
către şcolile normale, protopopiate şi parohii, instituţii şi
personalităţi din întreaga ţară, de la Cluj, Năsăud, Oradea, la
Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, localităţi din Moldova etc.29
Activitatea mitropolitului Nicolae Bălan, pentru
sprijinirea credincioşilor români din ţinutul Harghitei şi
Covasnei, a fost susţinută de principalii săi colaboratori, în
rândul cărora se aflau la loc de cinste, cei născuţi pe aceste
binecuvântate meleaguri: episcopii Nicolae Colan, Justinian
Teculescu şi Veniamin Nistor (consilierul arhiepiscopesc Virgil
Nistor), consilierul arhiepiscopesc Dumitru Coltofeanu, dar şi
mitropolitul greco-catolic Alexandru Nicolescu, o serie de
intelectuali precum O.C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec ş.a. şi nu
în ultimul rând patriarhul Miron Cristea.30
„În şedinţa Sfântului Sinod cu data de 9 Martie a.c.
(1937-n.n.) – spune patriarhul Miron, într-o scrisoarea adresată
episcopului Nicolae Colan – am făcut propunere, ca fiecare
Chiriarhie să ia sub patronajul său o comună sau mai multe –
după posibilităţi – din ţinutul secuilor, în scopul de a înlesni
românilor secuizaţi din acele comune, ce se bat într-o sărăcie
cumplită, revenirea la sânul naţiunii şi bisericii, de cari au fost
înstreinaţi în mod forţat de fosta stăpânie maghiară. Această
propunere a fost primită cu unanimitate de P.P.S.S. Voastre şi
de aceea reamintindu-v-o prin prezenta, vă rugăm a o pune în
aplicare, ea fiind de actualitate şi de mare interes naţional şi
bisericesc. Pentru indicarea localităţilor asupra cărora urmează
a întinde aripa ocrotitoare a acelei Chiriarhii, Vă rugăm a vă
adresa I.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardelului”.31
Unul dintre cele mai importante proiecte interbelice
privind depresiunile intrcarpatice a fost „aducerea la matcă a
românilor înstrăinaţi” sau „reromânizarea românilor
maghiarizaţi”. Era vorba, fireşte, nu de românii deja pierduţi
pentru neamul lor, maghiarizaţi de-a lungul istoriei, ci de cei
care încă se considerau români dar nu mai cunoşteau limba
română.32 Din perspectiva românească, „reromânizarea” a

59
constituit un demers firesc, o reacţie normală care urmărea
eliminarea consecinţelor intensului proces de maghiarizare la
care au fost supuşi românii din fostele scaune secuieşti. Practic,
demersurile întreprinse sub această denumire au cuprins
acţiunile de reromânizare propriu-zise, cât şi cele care aveau ca
obiectiv păstrarea şi afirmarea identităţii etnice a românilor din
localităţile etnic-mixte (maghiaro-române) şi integrarea
populaţiei secuieşti şi maghiare în realităţile politice,
economice, sociale şi culturale ale României Mari. În
desfăşurarea proiectului se distinge o primă etapă, a „sforţărilor
individuale” şi alta a „acţiunilor coordonate” cuprinse în
programe cu obiective clare, concrete, cu răspunderi delimitate
precis şi cu o susţinere financiară corespunzătoare.
Formularea proiectului aparţine intelectualilor locali,
îndeosebi preoţilor şi învăţătorilor, şi a fost făcută publică prin
vocea protopopilor Ioan Petric, Dumitru Coltofeanu şi
Constantin Dimian, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX şi reafirmată imediat după unire. Astfel,
la adunarea de reactivare a despărţământului ASTRA
Treiscaune, desfăşurată la Sf. Gheorghe, în 15/28 septembrie
1919, preotul ortodox Aurel Nistor din Araci – viitorul
protopop de Sfântu Gheorghe – referindu-se la românii
maghiarizaţi, spunea: „Aceşti fraţi ai noştri trebuie salvaţi din
ghiarele maghiarismului, să înveţe din nou limba românească,
să îmbrace iar portul românesc, să simtă şi să trăiască ca
români”. Aceasta şi-a propus-o ca ţintă conducătorii români
din judeţ, având a stabili însă un plan de muncă întocmit şi
executat cu multă tragere de inimă.33
Atât din studiile teoretice, cât şi din programele
practice, rezultă că acţiunea de „reromânizare” nu era
îndreptată împotriva maghiarilor. „Nimeni nu intenţionează
deznaţionalizarea ungurilor sau a secuilor, dar nu se mai putea
tolera ca zeci de mii de suflete cari se mărturisesc români, îşi
au tradiţia şi obiceiurile familiale păstrate şi strâns legate de

60
masele neamului românesc, să rătăcească şi astăzi”, „nu vrem
să românizăm nici un ungur, cerem însă reromânizarea
secuizaţilor”.34
Implicarea consecventă, pragmatică şi eficientă a
Mitropolitului Nicolae Bălan, în acţiunea de readucere la matcă
a românilor maghiarizaţi, este pusă în evidenţă de o multitudine
de documente., din care redăm doar câteva. „Vă este
binecunoscută situaţia Românilor din Săcuime, cari au fost
maghiarizaţi în decursul vremii – spunea vlădica Nicolae
Bălan, într-o scrisoare trimisă la Cluj, episcopului Nicoale
Colan. Este de datoria noastră să activăm cu toată stăruinţa, ca
aceşti fraţi să fie cât mai curând în sânul Naţiunii, de unde au
fost înstrăinaţi. Pentru aceasta Ministerul Educaţiei Naţionale a
făcut şi face din nou apel către toţi bunii Români să ajute, ca
acest proces de românizare să se facă cât mai temeinic şi cât
mai neîntârziat.
Socotim, că factorul ce se poate apropia mai mult de
sufletul poporului este preotul, ne-am găsit să apelăm la
luminatul patriotism al Î.[nalt] P.[rea] S.[finţiei] Voastre cu
rugămintea, să binevoiţi a trimite în cele 4 judeţe de Români
secuizaţi, deocamdată cel puţin în localităţile mai importante
(Treiscaune, Ciuc, Mureş şi Odorhei) un număr suficient de
preoţi, dintre elementele cele mai destoinice, cari vor fi numiţi
de noi ca învăţători cateheţi şi vor fi plătiţi de Ministerul nostru
până la bugetul viitor”.35 Peste un an, în 1937, revine cu veşti
noi, care solicită să fie aduse la cunoştinţa celor interesaţi.
„Având în vedere, că în regiunea secuizată ni s-au aprobat de
Onor.[atul] Minister al Cultelor opt posturi de preoţi şi 47
posturi de învăţători cateheţi pentru preoţi şi cadidaţi de preoţi
absolvenţi de Academii teologice, suntem aplicaţi a reflecta şi
la candidaţi de preoţi din Eparhia P.[rea] S.[finţiei] Voastre, în
care scop Vă rugăm să binevoiţi a publica comunicatul de mai
sus şi a îndemna pe candidaţii, cari doresc să reflecteze la unul
din acele posturi să-şi înainteze cerere cu actele asupra

61
pregătirii teologice. Din cererile primite vom face selecţia
elementelor celor mai destoinice”.36 Şi deoarece problemele
mari, se soluţionează rezolvând situaţiile concrete, Vlădicul
Nicolae îşi găsea timpul necesar să se intereseze de cazurile
fiecărui preot aflat în parte. „În legătură cu raportul P.C. Tale
Nr. 265/937, Te poftim a ne raporta, dacă preotul Simion Radu,
profesor de religie la Şcoala normală din Cristur, pe lângă
salarul de paroh mai primeşte şi salar de profesor, în ce mărime
şi sub ce număr i s-a aprobat de On. Minister al Educaţiunii
Naţionale.37 Peste doi ani, sprijină aceiaşi parohie cu obiecte de
cult. „Văzând raportul Nr. 724 din 25 August a.c. despre lipsa
de ornate bisericeşti corespunzătoare la biserica din Cristur şi
de obiecte sacre cunoaşte, că am aprobat să se dea bisericii din
Cristur un rând de ornate bisericeşti, din cele rezervate
parohiilor neorganizate Lupeni ori Zetea. Sibiu, din şedinţa
secţiei bisericeşti dela 10 X 1939.38
Ştiind că fondurile primite de la Statul român, pentru
sprijinirea parohiilor din această „zonă periclitată”, sunt
limitate solicita informaţii despre cazurile care au cea mai mare
nevoie de acest sprijin. „On. Minister al Cultelor şi Artelor,
dorind a acorda bisericilor din regiunile secuizate şi Munţii
Apuseni, mici ajutoare pentru întreţinerea sau repararea
lor, ne cere să înaintăm de urgenţă un tablou în dublu
exemplar, cu numele bisericilor avizate la ajutor. Ne pune în
vedere însă că disponibilul fondului respectiv, este foarte redus,
de aceea propunerile ce se vor face să fie limitate al acele
biserici, cari au strictă şi neapărată nevoie de ajutor. P.O.
Oficiu, ţinând seama de cele arătate va înainta aici în decurs de
cinci zile, tabloul în dublu exemplar al bisericilor din
protopopiat pentru a fi propuse pentru a fi ajutorate.39
Cunoscând din experienţa proprie de profesor, cât este
de importantă colaborare dintre Biserică şi Şcoală, solicită
întărirea colaborării între preoţii şi învăţătorii în realizarea
misiunii ce o aveau de înfăptuit în comun. „Am examinat

62
rapoartele asupra catehizaţiei în materele şi filiile din cuprinsul
protopopiatului, trimise cu comitiva Nr. 83 din 20 II a.c. şi
aşteptăm să-i se dea acestei probleme cea mai mare atenţiune
din partea Clerului. Totodată se va stărui ca între preoţi şi
învăţători să se stabilească cele mai strânse legături în scopul
ajutorării reciproce în acţiunea de reromânizare şi cea
bisericească”.40
Bun cunoscător al realităţilor din zonă, intervine pe un
ton imperativ pentru stabilirea priorităţilor din parohia nou
înfiinţată de la Vlăhiţa. „La raportul Nr. 654/938 primeşti
încunoştinţarea că sub nici un motiv nu putem aproba, ca banii
dăruiţi de Uzinele din Vlăhiţa şi de funcţionarii săi în scopul
zidirii bisericii din Vlăhiţa, să se întrebuinţeze la clădirea casei
parohiale. Mai întăi trebue să se zidească biserica, şi apoi casa
parohială, căci interesul obştesc de a avea cât mai de vreme
biserică în Vlăhiţa nu poate fi subordonat interesului personal
al preotului de a se zidi casa parohială, şi apoi biserica. Această
dispoziţie irevocabilă a Noastră îţi va servi atât P.C. Tale, cât şi
preotului din Vlăhiţa ca directivă în acţiunea de organizare a
parohiei Vlăhiţa. Sibiu, din şedinţa secţiei economice dela 23
VI 1938”.41
Susţinător al lucrurilor bine pregătite şi temeinic
înfăptuite, nu acceptă improvizaţiile şi lucrurile neclare.
„Văzând cererea parohului nostru din Uilac pentru votarea unui
ajutor la zidirea casei parohiale, invităm On. Oficiu să prezinte
raport dela parohie în ce stadiu se găsesc lucrările pregătitoare
ca strângere de materiale, fond disponibil, teren de clădire, plan
de construcţii etc. după ce vom avea aceste date, ne vom
pronunţa asupra cererii primite în acest scop”.42 Aceleaşi
exigenţe manifestă şi faţă de înfăţişarea, înzestrarea şi calitate
picturii noilor biserici construite în zonă. „Primind adresa P.C.
Tale Nr. 789/1939, te poftim a pune în vedere oficiului parohial
din Uilac, ca cu posibilă grabă, să ne raporteze dacă pictura
iconostasului bisericii e terminată; să specifice detaliat din ce

63
sume s-a făcut această lucrare; cât a costat întreaga lucrare;
studentul-pictor Nicolae Schiopu are autorizaţie de pictor
bisericesc şi a primit aprobarea Prea Ven. Consiliu
arhiepiscopesc pentru pictare”.43 Aceste exigenţe sunt necesare,
cu atât mai mult, cu cât, noile biserici trebuiau să atragă
credincioşii reveniţi la credinţa ortodoxă. „Referitor la raportul
Nr. 652 din 3 VIII a.c. în chestia pictării bisericii şi a
iconostasului din Petecu cunoaşte, că în nici un caz nu se
admite să facă pictura zugravul Csiki, ci să se angajeze la
timpul său un zugrav autorizat. Se îndrumă preotul precum şi
On. Oficiu a face intervenţii la comuna politică, la judeţ şi la
Ţinut ca să acorde ajutoare necesare pentru terminarea bisericii
din Petecu şi pictarea ei. În localităţile cu români secuizaţi,
lăcaşurile de închinare trebue să aibă înzestrări corespunzătoare
ca şi prin acestea să atragă credincioşi la slujbele divine”.44
În cei 35 de ani de rodnică păstorire, mitropolitul
Nicolae Bălan a hirotonit foarte mulţi preoţi care şi-au
îndeplinit misiunea în parohiile din Arcul intracarpatic. Dinte
aceştia, menţionăm doar câţiva: Un moment deosebit în viaţa
parohiei Băţanii Mari a fost pastoraţia preotului Ioan Garcea
(1925-1940 şi 1945-1953), născut la 18 ianuarie 1897 în
Augustin. A terminat Academia militară din Constanţa şi a
luptat în armata română la Mărăşeşti în 1917, fiind hirotonit la
30 aprilie 1925 de mitropolitul Nicolae Bălan, având o
activitate remarcabilă de întoarcere a românilor înstrăinaţi; la
18 mai 1935 a primit din partea lui Nicolae Iorga o „Diplomă
de onoare” pentru activitatea din Secuime; în 1940 primeşte
brâul roşu de la mitropolitul Nicolae Bălan.45
Ştefan Ciutac (1880 - ?), preot şi învăţător în Cernat.
S-a născut în Zagon la 8 aprilie 1880. A fost învăţător 19 ani şi
preot reformat 13 ani. A revenit la ortodoxie şi la 10 aprilie
1927 este hirotonit preot ortodox de către mitropolitul Nicolae
Bălan. La instalare Micfalău la 29 mai 1927 au fost prezente
oficialităţi, în frunte cu generalul Todirescu, muzica militară şi

64
sute de oameni. A slujit un sobor din 7 preoţi, în frunte cu
protopopul Aurel Nistor. Timp de trei ani a administrat parohia
Micfalău, iar în 1930 este numit preot în Cernat. În noiembrie
1930 înfiinţează o societate a tineretului compusă din 41 de
membrii, care ţinea în fiecare duminică o şezătoare cu caracter
cultural-religios, punând bazele unui cor pe trei voci care să
dea răspunsurile liturgice. Formaţia avea în repertoriul ei şi
cântece patriotice româneşti. Din iniţiativa vrednicului preot s-
a înfiinţat şi o reuniune de femei cu scop de a împodobi
biserica şi a îngriji cimitirul. În perioada 1930-1932 a renovat
biserica, a construit o nouă casă parohială şi una cantorală.46
Pr. Dumitru Trifan a fost învăţător şi director în comuna
Mărtănuş. S-a născut la 14 aprilie 1898 în Lancrăm (jud. Alba)
din părinţi agricultori. A urmat liceul săsesc din Sebeş şi
Şcoala normală „Şaguna” din Sibiu (1915-1919). A fost
învăţător la Barcani, apoi peste un an se mută la Mărtănuş;
hirotonit la 29 iunie 1922 de mitropolitul Nicolae Bălan;
Bicsadul avea atunci 42 de familii (matricolele, jurnalul de
casă, arhiva erau complet neglijate). Casa parohială,
supranumită „urlătoarea lupilor”, era în ruină. A readus la
ortodoxie 140 de familii în 2 ani (a fost ajutat mult de primarul
Lazăr Cheresteş, a cărui şură a fost incendiată de unguri la 26
decembrie 1924). Părintele Trifan a recâştigat pentru ortodoxie
aproape 600 de credincioşi şi a înzestrat parohia cu sesii foarte
bogate.47
Ioan Rafiroiu (1931–1944), fiul primului protopop al
Oituzului, născut la 25 ianuarie 1907 la Cernatul de Jos, a făcut
Academia Teologică de la Sibiu, fiind hirotonit la 3 august
1931 de mitropolitul Nicolae Bălan. A întrerupt păstorirea la
Târgu Secuiesc între 1940-1944, revenind ca protopop al
Oituzului până în 1952, când postul s-a desfiinţat, alipindu-se
la cel de Sfântu Gheorghe; a salvat de la dispariţie arhiva
fostului Protopopiat Treiscaune de la Breţcu, creând fondul
arhivistic bisericesc al zonei aflat astăzi în administrarea

65
Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, din Sf. Gheorghe.48
Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal şi întrerupt
de Dictatul de la Viena. În cei patru ani, „cât patru veacuri”,
viaţa bisericească a românilor a fost aproape în întregime
distrusă. Credincioşii români, în mare parte, au fost expulzaţi
sau nevoiţi să se refugieze în România. Cei mai mulţi din cei
rămaşi în satele lor au fost trecuţi cu forţa la confesiunile de
expresie maghiară. Atunci au căzut pradă intoleranţei un număr
de 21 biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, construite
după înfăptuirea României Mari, de regulă în centrul
localităţilor (Biborţeni, Boroşneul Mare, Comandău, Căpeni,
Catalina, Comolău, Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de
Sus, Vârghiş – din judeţul Covasna, Aldea, Borsec,
Crăciunel, Ditrău, Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti,
Mugeni, Poiana Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul
Harghita). În legătură cu bisericile dărâmate, nici unul din
motivele invocate de reprezentanţii de ieri şi de astăzi ai
comunităţilor maghiare din localităţile respective (răzbunarea
„umilinţelor” suportate în anii „stăpânirii româneşti”,
participarea „forţată” a cetăţenilor maghiari la ridicarea
bisericilor respective ş.a.) nu pot scuza aceste acte de maximă
intoleranţă. După cum se ştie acţiunea a fost dispusă de către
contele Teleki, prim ministru al Ungariei şi urmărea „curăţirea
satelor secuieşti” de bisericile „valahilor” construite în stil
bizantin. De menţionat că toate bisericile dărâmate samavolnic
în anii 1940-1944, erau construite în centrul satelor (fapt ce nu
a putut fi acceptat de cei obişnuiţi ca modestele biserici ale
românilor să se afle amplasate la marginea aşezărilor
„secuieşti”).49
Anul 1940 a adus pentru comunităţile şi instituţiile
româneşti din zonă grele încercări, suferinţe şi tragedii de
neimaginat. Printre primele măsuri luate de administraţia ungară
au fost: interzicerea limbii române, înlocuirea denumirilor

66
româneşti cu cele maghiare, izgonirea preoţilor români, a
profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor,
devastarea instituţiilor româneşti, confiscarea averilor, a arhivelor
şi bibliotecilor parohiale, în acelaşi motiv al plănuitelor revanşe
sau retorsiuni.50 În această perioadă grea din viaţa bisericilor
ortodoxe din estul Transilvaniei singurul sprijin ziditor a venit
din partea episcopului Clujului, Nicolae Colan născut în Araci.
După alungarea preoţilor din majoritatea parohiilor şi trecerea
credincioşilor la confesiunile maghiare, Vlădica Nicolae Colan
a trimis primii preoţi în zonă (hirotoniţi din rândul
învăţătorilor), a urmărit permanent evoluţia din ţinuturile
natale, intervenind – atât cât se putea – pentru a uşura existenţa
celor rămaşi şi supuşi la numeroase presiuni. Preoţii trimişi de
episcopul Nicolae Colan al Clujului, la cererea puţinilor
credincioşi, au avut o situaţie foarte grea, fiind suspectaţi şi
urmăriţi tot timpul.51
Pentru parohiile din protopopiatul Sf. Gheorghe, care
nu au făcut parte din teritoriul cedat, între anii 1942-1945, prin
grija mitropolitului Nicolae Bălan, a funcţionat un protopopiat
cu sediul la Prejmer. Înfiinţarea protopopiatului ortodox de la
Prejmer, după declararea dictatului de la Viena a fost o măsură
benefică pentru parohiile româneşti aflate dincolo de graniţa
pusă în 1940. În timpul ocupaţiei maghiare s-a căutat prin toate
mijloacele contactul cu credincioşii ortodocşi români din
Ardealul de nord şi menţinerea trează a speranţei în revenirea
la normalitate.52 „Văzând raportul cu No. 932 din 24 Iulie a.c.
cunoaşte, că am citi cu atenţiune informaţiunile asupra situaţiei
credincioşilor noştri din teritoriul ocupat. Preoţii noştri care se
găsesc de-a lungul frontierei vremelnice să fie îndrumaţi a
strecura ajutoare pe seama celor năpăstuiţi şi a căuta prin toate
mijloacele a încredinţa pe cei ce îndură asprul calvar să aibe
răbdare şi tăria sufletească de a-şi apăra limba şi credinţa cu
orice jertfă asigurându-i că Biserica şi neamul le va fi
recunoscător. Despre acţiune de ajutorare a preoţimii noastre,

67
dorim să fim informaţi atât pentru trecut cât şi de aici înainte.
Sibiu la 28 Iulie 1943”.53 Lucrarea pornită în 1942 în acest
protopopiat, a avut în vedere obţinerea de ajutoare materiale
pentru credincioşii de dincolo de graniţă, adăpostirea celor care
care se refugiau, preoţi şi credincioşi, consemnarea situaţiei
bisericilor etc. Preoţii care au avut curajul să rămână acolo –
scrie preotul Ioan Ludu – s-au văzut fie fără credincioşi, fie
expulzaţi cu forţa din parohiile lor, încât la un moment dat nu
mai aveam în întreaga Secuime nici un preot ortodox în
funcţiune, şi eram bucuroşi să putem trimite credincioşilor cel
puţin cărţi de rugăciune, apa sfinţită, anafora, şi câte un cuvânt
de mângâiere.54
Motive subliniate şi într-o analiză de sinteză a celor trei
ani de activitate, întocmită la începutul anului 1945 de preotul
Ioan Ludu, în care se arăta că, înfiinţarea protopopiatului cu
sediul la Prejmer, a fost o necesitate care şi-a adus roadele sale,
strângând într-un mănunchi cele 20 de parohii, izolate şi lipsite
de conducerea lor legală, reducându-şi viaţa bisericească
normală în aceste parohii. Deşi creat provizoriu, prin faptul că
Ardealul de nord a fost ocupat, după eliberare „acesta a fost
măcar nominal eliberat” (subln. n) şi protopopiatul nostru a
trebuit în mod firesc să ia sub ocrotire şi să îngrijească de bunul
mers şi de organizarea parohiilor din Secuime, unde au putut
pătrunde preoţii noştri.55
Faptul că Protopopiatul Prejmer, în viziunea
mitropolitului Nicolae Bălan, a fost gândit ca o structură
provizorie rezultă şi dintr-un document emis în luna iulie 1944,
când balanţa războiului încă nu era înclinată definitiv în
favoarea României. „La raportul Nr. 647/944 îţi aducem la
cunoştinţă, că titlul oficial pe care îl porţi P.C. Ta este de
administrator protopopesc şi nu de protopop. Titlul de protopop
presupune actul alegerii legale şi canonice, ceea-ce nu a fost
cazul la Prejmer. şi astfel Protopopiatul Prejmer l-am înfiinţat
temporal şi pentru împrejurările actuale. Nu vom definitiva pe

68
conducătorului său, căci nu voim să recunoaştem prin aceasta o
situaţie artificială, care s-a creat printr-un fapt arbitrar. 14 VII
1944”.56
Eliberarea oraşului Sfântu Gheorghe, la 8 septembrie
1944, de ziua Naşterii Maicii Domnului (Sfântu Gheorghe fiind
primul oraş românesc eliberat din Ardealul ocupat), de către
Armata Română, a fost un simbol al libertăţii redobândite pentru
toţi românii, şi pentru cei puţini rămaşi pe loc, dar şi pentru cei
care se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. O stare de
bucurie evidenta a suferinţelor celor patru ani, care au distrus
nu numai biserici cât şi suflete, revelatoare şi plină de
semnificaţie este circulara, trimisă în ziua de 25 septembrie
1944 de I.P.S. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.
Intitulată sugestiv „Dezrobirea regiunii secuizate”, se spune:
Acum patru ani, o hotărâre nedreapta a duşmanilor poporului
romanesc v-a pus din nou sub jugul maghiar, pe care strămoşii
noştri I-au indurat înainte vreme îndelungată. Grele au fost
chinurile şi prigonirile de care aţi avut parte în răstimpul celor
patru ani. Aţi fost batjocoriţi, loviţi, ucişi, avutul vostru jefuit,
bisericile în multe locuri v-au fost dărâmate, arse sau închise,
preoţii voştri au fost alungaţi şi sufletul vostru a fost oprit de
a-şi mai arăta credinţa strămoşească şi dragostea de neam. Cu
mare durere primeam veştile despre suferinţele voastre şi în tot
acest timp nu am încetat a înălţa rugăciuni către Dumnezeu să
scurteze vremea aceasta de încercare şi să vă aducă iarăşi la
sânul Patriei româneşti, ca să puteţi trăi în libertate, după voia
sufletului vostru. (...) Ştim iubiţii mei, că pe mulţi dintre voi
supritorii maghiari v-au silit cu ameninţări de moarte să
treceţi la bisericile lor, ca să va facă mai uşor unguri. Dar
sufletele voastre nu s-au lepădat în adâncul lor de credinţa
strămoşească. Ştim cei mai mulţi dintre voi aţi îndurat toate
batjocurile şi suferinţele, dar nu v-aţi lepădat de legea
părinţilor voştri. Laud această alipire a voastră către Biserica
noastră. (...) Să ştiţi că de data aceasta eliberarea voastră de

69
sub jugul maghiar este pentru totdeauna. În curând vă voi
trimite preoţi de ai noştri să vă întărească în credinţă. (...)
Vremuri mai bune se deschid de aici înainte pentru oricine e
român. Bisericile vor fi rezidite şi redeschise. Starea voastră se
va îmbunătăţi, ca să nu mai fie umiliţi de unguri. Dacă bunul
Dumnezeu îmi va ajuta, nu peste mult timp voi veni să vă văd
la faţă şi eu, să vă aduc cuvânt de mângâiere, să vă cunosc
rănile si lipsurile, ca să ştiu ce măsuri trebuie luate pentru
îndreptarea lor (...).57 Circulara Mitropolitului Nicolae Bălan
este o aducere aminte şi totodată, un îndemn de credinţă înspre
schimbarea lucrurilor. O circulară care în esenţa sa, este un
mesaj al suferinţei şi biruinţei pentru cei patru ani cât patru
veacuri, cum atât de bine a spus Nicolae Colan, Episcopul
Clujului.
De la Sibiu, mitropolitul Nicolae urmăreşte cu atenţie
mersul luptelor de eliberare a Ardealului de Nord şi ţine un
contact strâns cu parohiile din zonă. „Am luat act cu plăcere de
ajutorarea răniţilor români în Araci de către populaţie şi de
preocuparea de cruci pe seama soldaţilor morţi în luptele de
desrobire. Sibiu, la 30 Octomvrie 1944”.58 La terminarea
războiului şi eliberarea Ardealului ocupat, preoţii s-au întors
la parohiile lor, dar şi-au găsit bisericile aproape goale,
deoarece mulţi dintre credincioşii refugiaţi nu s-au mai întors,
iar din cei trecuţi cu forţa la romano-catolici şi reformaţi, puţini
au mai revenit la ortodocşi. Începând cu luna septembrie, a
anului 1944, Arhiepiscopia ortodoxă a Sibiului a manifestat un
interes deosebit pentru numirea cât mai rapidă a unor preoţi
noi, în zonă, făcând în acelaşi timp şi apeluri insistente de
revenire a preoţilor plecaţi în 1940.
Din septembrie 1944, se instalează din nou autorităţile
române în Sfântu Gheorghe. Din păcate, acestea nu au funcţionat
decât trei luni, iar speranţele de reluare firească a cursului vieţii
româneşti, întreruptă la 1940, au fost spulberate. La 15
noiembrie, sub presiunea „aliatului” sovietic instalat în judeţ,

70
autorităţile administrative româneşti au fost nevoite să se retragă
din Sfântu Gheorghe în localitatea Prejmer, judeţul Braşov. Până
în martie 1945, la instalarea guvernului Petru Groza, în mod
paradoxal, pentru judeţul Trei Scaune au funcţionat o aşa-zisă
„prefectură populară” (de fapt maghiară) şi o prefectura legală,
aflată în „exil” în judeţul învecinat. La fel au stat lucrurile şi cu
Jandarmeria, Poliţia, Primăria Sfântu Gheorghe şi cu instituţiile
similare din judeţele Ciuc şi Odorhei.59 Contextul instaurării
administraţiei sovietice s-a făcut pe fondul discreditării
autorităţilor româneşti în zona Ardealului de nord şi într-un
palier general, ca rezultat al Convenţiei de armistiţiu de la
Moscova din 12 septembrie 1944. Piedicile puse în tot acest
răstimp de către elementele maghiare şi trupele ruseşti au fost
în măsură să stopeze multe din măsurile luate de romani. În
acest cadru, reluarea normală a vieţii religioase a românilor şi-a
avut limitele impuse de autorităţile existente.
Cele trei luni de administraţie românească au constituit
un timp extrem de scurt şi bulversant pentru reluarea şi
consolidarea vieţii româneşti. În momentul sistării
administraţiei româneşti însă, şi instituirii celei ruseşti asistată
de maghiari, aproape toţi preoţii au fost nevoiţi să se reîntoarcă
în locurile din timpul refugiului, aşa încât începutul promiţător
al activităţii lor a încetat.60 Perioada 8 septembrie – 15
noiembrie 1944, comportă câteva caracteristici specifice nu
numai sud-estului Transilvaniei cât întregii regiuni a
Ardealului. Amprenta acestei scurte tranziţii are repercusiuni
asupra întregii vieţi romaneşti a judeţului, repercusiuni
răsfrânte şi asupra bisericii româneşti. Caracteristici care
reprezintă o stare de fapt, o stare de tranziţie nu numai a
Bisericii cât a întregii zone a Ardealului, de insecuritate, de
aşteptare şi sentiment de spaima. Cu precădere, Biserica
rămasa în mod paradoxal singura redută a vieţii romaneşti din
judeţ, resimte cel mai acut „loviturile” unei noi stăpâniri care

71
sub masca democraţiei, creează situaţii de grele de
supravieţuire românească.
Situaţia credincioşilor din parohiile săteşti, în aceste trei
luni, a fost mai gravă deoarece nestabilirea preoţilor în parohii
le-a întreţinut o permanentă stare de provizorat şi de
nesiguranţă. Din acest punct de vedere perioada administraţiei
ruseşti s-a transformat într-o veritabilă vreme de teroare asupra
populaţiei româneşti, culminând cu arestările din rândul
preoţilor români pe baza unor diverse motive, a populaţiei
civile, interzicerea unor drepturi ale românilor. „Regimul aşa
zis „democratic” din regiunea secuizată a târât în temniţă pe
preoţii noştri: Babici din Covasna, Sămărteanu din Breţcu,
Lincu din Chichiş, Rauca din Comolău şi mai recent pe I.
Rafiroiu jun. din Tg. Secuiesc, care a fost condamnat la un an
şi 3 luni temniţă şi după apel, eliberat. E un procedeu de ură şi
de vrăşmăşie, nejustificate în contra slujitorilor sfintelor altare.
Încercarea de a desfiinţa legea agrară a Statului român, prin
luarea sesiilor parohiale şi împărţirea sesiilor între locuitori e
neadmisibilă şi constituie un grav abuz. Preoţimea şi consiliile
parohiale sunt îndrumate să apere drepturile bisericii, pe care
le-a avut sub stăpânire românească. – 24 II 1945”.61 „Ne-a
venit la cunoştinţă, că părintele Gh. Lincu s-a dus de sfintele
sărbători la credincioşii din Chichiş şi a fost arestat de autorităţi
– fără nici o vină. Întrucât şi alţi preoţi trecuţi la credincioşii lor
au avut neajunsuri de această natură, ne vei raporta, spre a
interveni în favoarea lor la autorităţile de Stat. Cu părintele din
Sf. Gheorghe caută a ţine contact. 13 I 1945”.62
Din cele prezentate rezultă că, perioada până la
instalarea guvernului pro-sovietic din 6 martie 1945, prin
conjugarea intereselor sovieticilor cu cele maghiare s-a ajuns la
un nou val de teroare, la care au căzut victime prin – arestări,
ameninţări, expulzări şi bătăi – românii. La învinuirea de
român şi ortodox se adăuga acum, aceea de „duşman al
democraţiei” care în fond putea să însemne orice. Astfel, cei

72
reveniţi în septembrie au făcut cale întoarsă, termenul de
reveniri religioase pentru români a încetat, preoţii ortodocşi au
fost siliţi să plece, iar o parte din cei rămaşi sunt arestaţi,
metodele de intimidare s-au intensificat, generând atmosferă
antiromânească. În ce priveşte starea de spirit a populaţiei
româneşti rămasă pe loc, în convingerea că răul cel mare a
trecut, a trăit o profundă dezamăgire după retragerea
administraţiei româneşti. „Decepţionaţi şi îngrijoraţi de ziua de
mâine – scrie pr. T. Sămărtean din Breţcu la 14 ianuarie 1945 –
zilnic sunt întrebat de cei cu care mă întâlnesc, oare ce va fi cu
noi, şi când revin autorităţile române. În chestiunile pe care le
au cu autorităţile (existente) mă duc cu fiecare în parte sa nu fie
insultat”.63
Instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, a
condus la evoluţiile istorice cunoscute. Speranţele despre
revenirea la normalitate reveneau iarăşi. „Din informaţiunile
primite rezultă că în regiunea secuizată autorităţile naţionale se
reîntorc la posturile lor. Am dispus preoţilor misionari din acea
regiune să se întoarcă la posturile lor, iar până la întregirea
parohiilor vacante să se îngrijească şi de credincioşii fără preot
propriu. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 18 VI
1945”.64 Cu toată starea de incertitudine şi situaţia confuză,
majoritatea preoţilor revin la parohiile avute înainte de
septembrie 1940. „Un număr de 23 preoţi misionari s-au
declarat că se întorc la posturile lor din regiunea săcuizată
eliberată de sub ocupaţiunea străină. Cei mai mulţi sunt în
mijlocul credincioşilor şi se vor stabili definitiv împreună cu
familiile lor. Ei vor avea să pornească opera mare de refacere
împreună cu autorităţile locale, a vieţii spirituale, culturale şi
sociale. În multe locuri ocupaţia străină şi războiul din toamna
trecută au distrus biserici şi au avariat, au nimicit tot ce s-a
realizat cu trudă în două decenii de stăpânire naţională. Opera
de reconstrucţie necesită timp şi jertfe. Trebui deci continuată
lucrarea de rezolvire a acelei probleme de înalt interes spiritual,

73
naţional şi cultural. Preoţii misionari au o sarcină grea de
îndeplinit, dar nu vor fi singuri şi vor avea întreg concursul
Bisericii şi al Statului. Deocamdată ei vor trebui să se
îngrijească şi de credincioşii din parohiile şi filiile fără titulari,
ca nici un singur suflet al Sfintei noastre Biserici să nu rămână
neocrotit şi pierdut (...) Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti, a
Consiliului arhiepiscopesc, ţinută la 17 IV 1945.”65
Ţinându-se cont de situaţiile deosebit de grele în care se
aflau tote parohiile din zonă, acestea au fost scutite de taxe.
„Având în vedere că parohiile din regiunea secuizată au suferit
multe neajunsuri şi pagube în timpul ocupaţiei străine,
cunoaşte, că le-am scutit de taxele pentru fondurile
arhiepiscopeşti, afară de taxele perechilor cununate în anul
1944. Pentru anul 1945 toate parohiile din regiunea eliberată de
sub ocupaţie străină, vor întocmi buget şi-l vor înainta fie prin
Oficiul protopopesc Sf. Gheorghe, fie prin Oficiul protopopesc
Prejmer, spre aprobare Consiliului arhiepiscopesc. Sibiu, din
şedinţa secţiei bisericeşti de la 23 I 1945”.66
Ştirile contradictorii sosite din parohiile din Arcul
intracarpatic şi situaţia tensionată din majoritatea localităţilor
de aici, îl determină pe mitropolitul Nicolae, să facă apel la
stabilirea unor raporturi corecte cu populaţia minoritară şi cu
conducătorii ei, îndrumând preoţii şi credincioşii ortodocşi să
se ferească de orice dezbinări şi agitaţii interne de ordin politic
ori social. „Suntem informaţi, că zi de zi progresează acţiunea
pentru refacerea vieţii obşteşti şi autorităţile româneşti reintră
în drepturile lor. Biserica noastră prin organele locale – preoţi,
consilii parohiale şi epitropi, îşi vor potenţa zelul, ca să
ajungem la viaţa normală. E necesar ca organele bisericeşti să
lucreze mână în mână cu autorităţile locale şi cu toţi factorii
vieţii publice: administraţie, şcoală, justiţie, armată, poliţie în
cea mai desăvârşită armonie şi sprijin reciproc.
Printre agendele de căpetenie ale clerului nostru
misionar înşirăm: slujbele religioase reglementare în matere şi

74
filii; pregătirea credincioşilor pentru mărturisire şi
împărtăşanie; catehizaţia elevilor de şcoală; readucerea la
credinţa strămoşească a celor trecuţi la cultele minoritare în
anii ocupaţiei. Raportarea aici a tuturor piedicilor întâmpinate
în această acţiune; deschiderea de secţii româneşti în toate
şcoalele cu învăţători şi cu limbă de predare maghiară;
repararea bisericilor şi a caselor parohiale şi culturale; bunurile
înstrăinate în anii de ocupaţie de la bisericile, parohiile şi filiile
noastre să fie readuse în proprietatea noastră. Eventuale piedici
să fie raportate aici; persoanele şi autorităţile locale, care în
anii ocupaţiei maghiare şi după alungarea armatelor maghiaro-
germane, au cauzat daune bisericii şi credincioşilor noştri,
întrucât şi acum ocupă servicii publice şi continuă să aibă
aceaşi atitudine faţă de Biserica noastră şi de aşezămintele ei –
să fie raportaţi aici; îndrumăm organele noastre bisericeşti să
fie corecte în raporturile cu populaţia minoritară şi cu
conducătorii ei, gata a colabora cu aceştia în toate acţiunile de
interes obştesc, de ordine, legalitate şi pace, iar aceştia să fie
loiali Statului nostru; îndrumăm pe preoţii şi credincioşii noştri
să se ferească de orice dezbinări şi agitaţii interne de ordin
politic ori social, ca toate forţele de care dispunem în această
regiune să le întrebuinţăm pentru vindecarea relelor, pe care ni
le-au pricinuit anii de ocupaţie străină şi războiul, prin care am
trecut. Acestea să Vă fie îndreptarul vieţii şi al activităţii până
la alte dispoziţiuni; fiecare oficiu protopopesc şi parohial să
raporteze în scris în fiecare lună asupra executării acestui
program. Rapoartele vor fi trimise regulat pe adresa Noastră cu
începere din 1 I 1945. Sibiu, la 23 Noemvrie 1945”.67
De fiecare dată, mitropolitul Nicolae îndemnă la
convieţuire paşnică şi bună înţelegere, cu toate suferinţele
îndurate de români în anii ocupaţiei. „Am luat act de raportul
cu Nr. 755 din 16 Iulie 1945 şi al oficiului parohial din Ozun
asupra răufăcătorilor din 1940 ai bisericii. Nu e momentul
potrivit al răfuirii cu indivizii care s-au dedat la acte de

75
vandalism în 1940. Preoţii noştri au misiunea de a calma
spiritele şi a lăsa sancţionarea fărădelegilor în grija organelor
competente. Preotul V. Folea să se mute la Ozun, pentru a fi
îndrumătorul la ordine şi pace al credincioşilor noştri şi
împreună cu conducătorii minoritari să restabilească pacea şi
liniştea în localitate”. Sibiu, la 26 Iulie 1945.68 Faţă de cazurile
concrete ale păstoririi credincioşilor maghiarizaţi, mitropolitul
Nicolae manifestă aceiaşi poziţie echilibrată şi înţelegătoare
faţă de aceşti credincioşi şi preoţii lor. „Epitropul Groza Mihai
din Aita Seacă, aparţinătoare materei Aita Medie s-a plâns că
preotul lor nu ştie limba maghiară şi credincioşii ar dori să fie
trecuţi la Aita Mare, al cărui preot ştie ungureşte. Cererea nu se
poate aproba. Preotul din Aita Mare să-şi dea silinţa să câştige
încrederea credincioşilor, iar aceştia să înveţe româneşte”.69
La împlinirea unui an de la eliberarea zonei de sub
ocupaţia hortistă, mitropolitul Nicolae face un scurt bilanţ şi
solicită informaţii despre starea reală din teren. „A trecut un an
de la eliberarea regiunei săcuizate de sub ocupaţie străină şi de
când am trimis prima serie de preoţi misionari în parohiile
vacante, pentru refacerea vieţii bisericeşti, culturale şi sociale
din acea regiune. Acţiunea începută în toamna trecută, a fost
întreruptă la 14 Noiemvrie 1944, când guvernul a retras
funcţionarii săi şi din acest prilej mulţi preoţi misionari au
părăsit din nou posturile lor. De atunci încoace a urmat un
regim local puţin favorabil bisericii noastre şi credincioşilor ei.
În timpul din urmă, condiţiunile s-au îmbunătăţit şi avem
speranţa că în scurtă vreme vom relua acţiunea începută de
refacere a vieţii bisericeşti în acea regiune. În vederea unei
acţiuni sistematice, eşti poftit a ne raporta urgent: în care
parohii s-a normalizat viaţa bisericească; în ce stadiu sunt
reparaţiile bisericilor, caselor parohiale şi culturale; în parohiile
vacante – sunt credincioşi trecuţi cu sila şi care n-au revenit la
biserică; s-au deschis şcolile naţionale cu învăţători români în
localitatea cu parohii ortodoxe şi cu administraţie română; s-au

76
restituit bisericii sesiunile parohiale; care sunt preoţii stabiliţi
definitiv în parohii şi cum sunt administrate parohiile vacante
şi filiile lor. Aşteptăm date precise asupra întrebărilor de mai
sus, eventual şi alte informaţiuni asupra stărilor de acolo”
Sibiu, la 20 Septemvrie 1945.70
Pentru a se asigura cadrul organiztoric necesar revenirii
la normalitate, Protopopiatului Prejmer este desfiinţat,
revenindu-se la forma de organizare de dinainte de 1940.
„Deciziunea cu Nr. 9993 din şedinţa secţiilor unite de la 9
Octomvrie 1945, are următorul cuprins: având în vedere că a
trecut un an de la alungarea trupelor maghiaro-germane din
Ardealul ocupat şi că regiunea din judeţele Treiscaune, Ciuc şi
Odorhei a revenit Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba-
Iulia şi Sibiu, Consiliul Arhiepiscopesc a decis: protopopiatul
Prejmerului, înfiinţat în 1942 cu o durată limitată, pentru cele
24 parohii şi 14 filii, rămase dincoace de frontierea din 1940,
încetează activitatea pe data de 15 Oct. 1945; se reactivează
oficiile protopopeşti din Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc şi Odorhei,
iar protopopiatele susnumite îşi păstrează”.71 De fapt, încă din
luna iulie 1945, preotul Ioan Popa din Vârghiş a fost numit
protopop la Odorhei. „On. Minister al Cultelor ne-a comunicat
la 25 August a.c. cu adresa Nr. 34504/945, că a luat notă de
numirea preotului Ioan Popa, în postul de protopop al tractului
Odorheiu, pe data de 1 Julie 1945, iar acordrea indemnizaţiei
cuvenite se va face atunci când va aproba Ministerul de
Finanţe.72
Pornind de la cazul concret al parohiei Bixad, de la
Sibiu se primesc îndrumări pentru reactivarea parohiilor
dezorganizate, în timpul ocupaţiei. „Preotul nostru din Bicsad
ne-a raportat, că în lucrarea de refacere a vieţii bisericeşti,
culturale şi sociale din parohie nu are cu cine să se consulte şi
să se ajute, neexistând organe parohiale, consiliu şi epitropie.
Se îndrumă susnumitul să procedeze de urgenţă la reconstruirea
acelor organe, apelând la foştii membrii din aceste

77
corporaţiuni. Ori întrucât unii ar fi decedat sau au trecut cu
forţa la alte culte, să-i invite a reveni la ortodoxie. În locul
celor decedaţi să învite pe cei supleanţi. Aceasta să se facă în
toate parohiile, iar consiliile parohiale şi epitropiile să-şi reia
activitatea legală, pretutindenea. Unde ar fi cu neputinţă să se
reactiveze vechile consilii, să ni se facă propuneri pentru
instituirea de comisii interimare, până la reconstituirea
corporaţiunilor bisericeşti în întreagă Arhiepiscopia. 19 X
1945”.73
Circulara trimisă în 16 mai 1945 de Mitropolitul
Nicolae Bălan protopopiatului din Sfântu Gheorghe,
învederează aceiaşi idee misionară de lucrare duhovnicească a
preoţilor, deosebit de importantă ţinând seama de specificul
zonei, şi fără de care nu se poate restabili viaţa bisericească
normală. Misionarismul a fost cuvântul cheie pe care
Mitropolitul Nicolae Bălan l-a avut în vedere când s-a adresat
preoţilor veniţi să slujească în aceste parohii, conştient fiind de
jertfa mare la care erau chemaţi. „Pentru viitor – scria el
protopopului – vei pune în vedere preoţimii să activeze cât mai
intens pentru consolidarea vieţii parohiale. Cei patru ani de
ocupaţie străină, cu oprimările cunoscute, au dezorganizat în
bună parte viaţa parohiilor noastre din Secuime. Întorcându-se
acum din nou păstorii în mijlocul turmei, lucrul de reclădire a
parohiilor trebuie început cu râvnă şi îndeplinit cu temei (…).
Între împrejurările de astăzi, misiunea preoţimii noastre din
Secuime este una din cele mai însemnate pentru fii neamului
nostru (…). În cei patru ani s-a nimicit tot ce s-a realizat cu
trudă în două decenii de stăpânire naţională, şi doar prin jertfă
mai poate fi continuată lucrarea de înalt interes spiritual,
naţional şi cultural”.74
Până la ocuparea tuturor parohiilor, se solicită să se
acorde atenţia necesară îngrijirii duhovniceşti a credincioşilor
din de parohiile şi filiile vacante. „Apropiindu-se praznicul
Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, al Anului Nou şi al

78
Bobotezii, oficiile protopopeşti din cuprinsul Arhiepiscopiei
noastre vor purta de grije ca credincioşii bisericii noastre din
prohiile şi filiile vacante să nu rămână fără îngrijirea
duhovnicească cuvenită. Se va apela şi de astă dată la preoţii
refugiaţi cari au mai rămas printre noi, pentru că fiecare
parohie vacantă sau filie mai mare să-şi aibă preotul său de
sărbători. Se va apela apoi la preoţii cateheţi, cari în timpul
vacanţei sunt disponibili şi bucuroşi de a sluji la sfântul altar”.75
În probleme sensibilă a revenirii la credinţa ortodoxă,
mitropolitul Nicolae îndeamnă la tact şi înţelepciune. „În
chestiunea trecerii la ortodoxie a parohienilor catolici, cunoaşte
că-i primim în sânul sfintei noastre biserici dacă vin din
convingere şi de bună voia lor. Ei vor avea să facă formele
legale de trecere şi vor fi catehizaţi, pentru a cunoaşte
învăţătura sfintei noastre biserici şi se vor lepăda de inovaţiile
catolice – Catehizaţia o va face parohul nostru cu toată
conştiinciositatea şi cu tactul cuvenit. Actele de trecere se vor
trimite aici spre revizuire. Cei ce doresc să treacă la ortodoxie,
să se însuşească elementele credinţei orotdoxe şi rugăciunile
cele mai obişnuite. Preoţii noştri misionari din acea regiune au
ocazie de a întări ortodoxia de acolo cu reducerea la biserica
strămoşească a multor minoritari, ai căror moşi lui şi strămoşi
au fost ortodocşi. Sibiu, la 13 Noemvrie 1944”.76
În acele vremuri tulburi, în contextul istoric cunoscut,
mitropolitul Nicolae Bălan, se manifestă ca cel mai consecvent
apărător al drepturilor credincioşilor săi din curbura interioară a
Carpaţilor, făcând numeroase intervenţii la autorităţile publice
locale şi centrale. „Avem onoarea a Vă aduce la cunoştinţă- se
spune într-o intervenţie făcută la Prefectura judeţului
Treiscaune – că parohiile ortodoxe şi filiile lor din cuprinsul
acelui judeţ au avut mult de îndurat, decât de cele din alte
judeţe pe timpul ocupaţiei maghiare şi de la eliberare încoace.
Sfintele lăcaşuri au fost dărâmate, jefuite şi profanate,
patrimoniul bisericesc răpit, iar credincioşii au trecut prin

79
multe şi grele suferinţe. Suntem hotărâţi să refacem viaţa
bisericească cu orice jertfe şi neîntârziat. Organele noastre ni se
plâng că întâmpină greutăţi şi ilegalităţi. Printre acestea
amintim cazul de la Tg. Secuiesc, unde reşedinţa
protopopească n-a fost eliberată (...) Sesiunile partohiale nici
până azi nu au fost restituite pretutindenea, iar în privinţa
reparaţilor bisericilor şi caselor parohiale din parohiile noastre
acestea nu primesc ajutoare, deşi legal este ca Primăriile să se
fi îngrijit în timpul ocupaţiei maghiare de păstrarea în bună
stare a acelor bunuri parohiale. Vă rugăm să binevoiţi a cerceta
aceste cazuri şi a lua măsuri în consecinţă, făcând să înceteze
ilegalităţile, înştiinţându-ne şi pe noi de măsurile luate”.77
Numeroase sunt demersurile întreprinse pentru
obţinerea terenurilor răpite, în vremea ocupaţiei. „Având în
vedere că multe pământuri bisericeşti ne-au fost răpite în
timpul ocupaţiei maghiare în regiunea săcuizată, am intervenit
la Prefectura judeţului Odorheiu pentru restituirea acestor
bunuri. Prefectura judeţului Odorheiu ne-a raportat la 30
Aprilie că a luat măsuri, în tot judeţul, ca toate bunurile
bisericilor care eventual au fost expropiate ori răpite în anii
ocupaţiei – să fie imediat restituite şi parohiile şi filiile noastre
să fie repuse în drepturile lor.
Organele noastre bisericeşti sunt îndrumate ca să
controleze şi să raporteze dacă măsurile luate în judeţul
Odorhei s-au executat, iar cele din Protopopiatul Sf. Gheorghe
şi Oituz să ceară prefecturilor de judeţ să dea ordine în senzul
ordinului dat de Prefectura Odorheiu, evitând asfel eventuale
procese şi agitaţiuni între locuitorii români şi săcui. 13 Mai
1946”.78 Preotul nostru I. Garcea din Băţanii mari ne-a informat
că pământurile bisericeşti din Herculian, Băţanii mici şi
Biborţeni nu au fost eliberate nici până în ziua de azi de cei ce
le-au răpit în anii de ocupaţie maghiară. De cumva mai sunt
astfel de cazuri în protopopiat, vei face intervenţie energică la
Prefectură şi vei consulta un jurist consult pentru o eventuală

80
intervenţie judecătorească. De rezultat vei raporta aici în 30 de
zile.79 La raportul oficiului parohia Vârghiş Nr. 2/949 trimis
nouă direct – cu ocolirea căii ierarhice – facem cunoscut că nu
am primit nici un răspuns sau hotărâre a Ministerului în cauza
întabulării pe biserici a sesiunilor parohiale şi bisericeşti
primite prin cele două reforme agrare. Dar, dacă parohia
Vârghiş a primit astfel de pământ prin reforma agrară din 1923
atunci trebuie să se găsească hotărârea comisiunei care a
executat pe teren atribuirea terenului şi să facă uz de această
hotărâre faţă de cei cari vrea să-i ia pământul. Sibiu, 2
Februarie 1949.80
Din păcate, ştirile venite din parohii, vorbesc tot mai
mult despre condiţiile tot mai grele, în care trăiesc românii din
actualele judeţe Harghita şi Covasna. „Părintele I. Garcea de la
Băţanii Mari a raportat aici, că în parohia sa şi în filiile
aparţinătoare ei, condiţiunile de traiu sunt nefavorabile
elementului românesc, iar cu ocazia recensământului, populaţia
românească în mai multe părţi a fost considerată maghiară.
Întrucât astfel de cazuri s-ar fi ivit şi în alte parohii ori filii,
oficiile parohiale din protopopiat să ia informaţii precise şi să
ni-le transmită aici, pentru a lua măsuri”.81
Aceleaşi greutăţi sunt şi privind învăţământul în limba
română. „Am primit raportul Oficiului parohial din Porumbenii
mari, cu informaţii îngrijorătoare asupra şcolii româneşti în
acea localitate. Se afirmă, ca elevii ort. ţin şcoală în casa
parohială şi că din 25 elevi obligaţi să meargă la şcoală numai
10 s-au înscris la secţia românească şi restul la secţia maghiară.
Se mai aminteşte de o comisiune mixtă cu şefi de la partid în
faţa cărora părinţii elevilor aveau să declare, la care secţie
doresc să fie primiţi copiii lor. On. Oficiu a trimis acel raport
fără nici o explicaţie şi informaţie asupra unor stări de lucruri
adânc vătămătoare şi jignitoare elementului românesc. On.
Oficiu protopopesc se îndrumă a da informaţii urgente, precise
şi complecte asupra secţiilor româneşti ale şcolilor primare din

81
localităţile parohiilor noastre şi totodată a lua măsuri, ca
drepturile româneşti în acea regiune să fie respectate, iar
ilegalităţile să fie raportate forurilor şcolare şi aici.82
Devenind din nou „paratrăsnetul” suferinţelor
românilor din zonă, preoţii ortodocşi, în calitatea lor de lideri ai
populaţie româneşti, sunt primii arestaţi. Administratorul
parohial din Micfalău a raportat că în ziua de 20 Aprilie a.c. a
fost ancheta Inspectorului şcolar din Sf. Gheorghe în Micfalău
în chestia incidentelor din 16 Martie a.c. ivite la o serbare
culturală. Preotul se plânge că ancheta s-a făcut cu vădită
părtinire pentru învăţătorul Szöke Emeric şi oneroasă pentru
preotul nostru. Eşti poftit a procura informaţii dela On.
Inspectorat asupra acestei anchete, care trebuia făcută cu
participarea unui delegat al bisericii şi să raportezi urgent.
Sibiu, 11 Mai 1948”.83 „Prea Cuc. noştri protopopi, sunt
îndrumaţi prin aceasta, ca să ne raporteze, cât mai în grabă,
orice deţinere de preoţi, pentru ca să luăm dispoziţii în
consecinţă. Misiunea preoţească angajează toate puterile de
lucrare şi tot zelul preoţimii noastre, ca să rămână în domeniul
ei şi să se reţină de la alte ocupaţiuni laterale. Sibiu, din şedinţa
secţiei bisericeşti, a Consiliului arhiepiscopesc, ţinută la 13 Mai
1947.84 „Te poftim, ca în termin de cel mult 10 zile dela
primirea acestui ordin, să ne raportezi cari preoţi din
protopopiatul ce-l conduci, sunt în prezent deţinuţi, de când
sunt în arest, au fost sau nu judecaţi, motivul deţinerii, au fost
sau nu pedepsiţi şi cu ce pedeapsă au fost pedepsiţi? Ne vei
trimite raport chiar şi în cazul că nu ai avea asemenea preoţi în
protopopiat. Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti, a Consiliului
arhiepiscopesc, ţinută la 13 Aprilie 1950”.85
Rănile trecutului se vindecă greu. Sunt necesare
numeroase demersuri la autorităţile locale controlate de
„democraţii maghiari”. „Văzând raportul Nr. 996 din 23 X a.c.
privitor la situaţia din parohia centrală, află că am intervenit la
On. Prefectură să ia măsuri pentru evacuarea celor 2 ateliere

82
din casa prot. şi din curte. Am luat act cu aprobare de
reparaţiile necesare şi de întocmirea unei liste de reparaţie
asupra parohiilor din protopopiatul pentru reparaţia casei
protopopeşti. Această listă o vei întocmi urgent şi trimite aici
spre aprobare, cu un deviz al cheltuielilor de reparaţie. Sibiu,
din şedinţa secţiei bisericeşti dela 2 XI 1948”.86 „La raportul of.
Protopopesc Nr. 977/948 comunicăm cele ce urmează:
Organele parohiale din Bicsad să intervină energic pe lângă
conducătorii politici ai statului şi să nu lase să între nimeni în
casele parohiale, căci odată întraţi cu greu vor mai fi evacuaţi.
În caz că totuşi intervenţia la organele politice locale nu ar avea
rezultat să se intervină şi la Prefectura judeţului provocându-se
la ordinul Preşedintelui, consiliului de Miniştri, publicat în
Telegraful Român care scuteşte de rechiziţie casele parohiale.
Sibiu, la 29 Octomvrie 1948”.87 „Văzând raportul cu Nr. 552
din 7 Iunie a.c. privitor la evacuarea casei protopopeşti de către
proprietarii atelierelor de mecanică şi frângherie, cunoaşte că
am luat act de cele raportate. În ce priveşte plasarea unui nou
chiriaş, prin oficiul de închiriere, cunoaşte că prin bună învoire
să aranjezi ca noul chiriaş să plătească chiria legală, cu
impozitele aferente şi să ţină locuinţa în bună stare, fiind
proprietatea unei instituţii. Sibiu, la 17 Iulie 1949”.88
Una din cele mai grave probleme a credincioşilor
ortodocşi români din Sf. Gheorghe, o constituia starea în care
se afla Catedrala ortodoxă, la terminarea războiului şi a
perioadei de ocupaţie străină, locaş de cult cu o deosebită
semnificaţie simbolică, a cărei construcţie a început în anul
1939.89 Din bogata corespondenţă purtată pe această temă, între
Arhiepiscopia din Sibiu şi Protopopiatul din Sfântu Gheorghe,
redăm doar câteva documente. „Din oraşul cu sediul
Protopopiatului Sf. Gheorghe respectuos înaintez – după ce am
luat contact cu realitatea – următoarea Dare de seamă: (...)
Catedrala în construcţie, ca o rană în mijlocul oraşului şi în
sufletul românesc, a fost furată în ultimul an şi de materialul

83
lemnos al schelăriei şi scândura care o acoperea parţial luată,
cred, cu intenţia ca ploaia şi zăpada să roadă tăria cărămizilor şi
vreme să pună pecetea ruinei pe clădirea care dacă ar fi cel
puţin pusă sub acoperiş ar constitui o podoabă arhitecturală a
oraşului. În subsolul ei, grămezi de mobile stricate, depozitate
de regimul Hortist, măresc jalea ce străjuiesc uşele de la intrare
scoase din tencuială”.90
La raportul protopopului de Sf. Gheorghe, Vlădicul
Nicolae prezintă demersurile intreprinse, recomandând
credincioşilor săi să se adreseze inclusiv Prim Ministrului
Dr. Petru Groza, care le-a promis spijinul pentru
terminarea Bisericii în construcţie. „La raportul P.C. Tale
Nr. 896/950, privitor la subsolul catedralei în costrucţie din
Sf. Gheorghe, subsol ocupat samavolnic de Societatea
„Aprozar” şi prefăcut în magazie de zarzavat, ba această
Societate a început demolarea unui zid dela subsol,
cunoaşte, că am sesizat despre aceasta On. Minister al
Cultelor. Până la răspunsul On. Minister nu vei sesiza
parchetul Tribunalului. – 24 VIII 1950”.91 „Văzând
raportul Nr. 584 din 29 IV a.c. privitor la catedrala din
acea localitate, cunoaşte, că pentru terminarea construcţiei
e necesar să se întocmească un nou deviz de materiale şi de
cheltuieli. Să se cerceteze ce fel de materiale se găseau pe
şantier, în momentul întreruperii lucrărilor, în 1940, şi cine
a dispus de acele materiale. Antreprenorii construcţiei să
dea declaraţii amănunţite. Dacă acele materiale au fost
ridicate de către organele Primăriei, aceasta poate fi
obligată să dea despăgubiri. O colectă în judeţ se va putea
face – cu formele azi în vigoare – dupăce vei pregăti un
deviz nou, fie prin serviciul technic al judeţului sau al
firmei, care a început construcţia, dacă acea firmă mai
fiinţează. Având în vedere importanţa bisericească şi
naţională a acelui monument, e cazul de a apela la Guvern
pentru ajutor însemnat, ca lucrarea să poată fi terminată în

84
condiţiunile cele mai favorabile. – 11 Mai 1950”.92 „La
raportul of. protopopesc Nr. 802/950 facem cunoscut, că
întrucât Dl. Prim Ministru Dr. Petru Groza V-a promis
spijinul pentru terminarea Bisericii în construcţie, credem
că nu ar fi rău ai reaminti şi în scris cererea credincioşilor
din Sf. Gheorghe. Sibiu, 19 Iulie 1950”.93
Situaţii cu totul deosebite se înregistrau în parohiile în
care bisericile au fost dărmate samavolnic, existând încă
speranţa refacerii lor, cu sprijinul statului. „Văzând raportul Nr.
120 din 28 I a.c. asupra refacerii parohiei ort. din Comolău,
cunoaşte, că am luat act de revenirea la biserica strămoşească a
celor 25 familii cu 62 suflete. Administratzorul parohial va
raporta amănunţit despre răufăcătorii care au distrus biserica
ort. şi cum s-a ajuns că din materialul ei şi-a construit preotul
maghiar casă, grajd şi closet. Aceste date le vom utiliza pentru
obţinerea de despăgubiri. – 9 II 1946”.94 „Văzând raportul Nr.
621 din 31 Mai a.c. în chestia procesului de despăgubire pentru
distrugerea bisericii din Comolău, cunoaşte, că în privinţa
pagubelor cauzate parohiilor ortodoxe în timpul ocupaţiei
maghiare urmează să se întreprindă din partea statului acţiune
de despăgubire. În tot cazul cererea memoriu înaintat de către
părintele Rădoiu ne interesează de aproape şi ne vei raporta de
rezultatul ei”.95
Din corespondenţa purtată pe seama dărmării bisericii
din Căpeni, rezultă că Arhiepiscopia începuse o serie de
procese, pentru a se câştiga prin justiţie, ceea ce se pierdu-se
prin acte samavolnice, în timpul ocupaţiei hortiste. „Văzând
raportul cu Nr. 496 din 17 Aprilie a.c. privitor la procesul
pentru dărâmarea bisericii din Căpeni, cunoaşte că nu s-a arătat
în raport nici termenul fixat pentru desbaterea procesului la
Tribunalul Poporului din Cluj şi nici alte informaţiuni şi date
cu care avem să ne prezentăm în proces. Sunt menţionate în
raport deciziuni ale Consiliului de Miniştri şi ale Ministerului
de justiţie, de care nu avem nici o cunoştinţă. Prin diferite

85
ordine am dispus ca toate datele referitoare la dărâmarea
bisericilor din acea regiune şi a celei din Căpeni în special să ni
se trimită aici, că nu cumva din lipsă de dovezi valabile să
perdem procesele începute.
Înainte de a lua măsuri pentru reprezentarea în proces a
parohiei Căpeni, să ne procuri toate dovezile despre vinovăţia
fostului primar şi soţii săi din Căpeni şi copii din dosarul
Tribunalului din Sf. Gheorghe asupra cercetărilor în legătură cu
dărâmarea bisericii din Căpeni, pentru ca jurisconsultul, care va
studia procesul să se poată prezenta cu dovezile necesare la
desbatere. E necesr ca P.On. Oficiu să nu se mulţumească a
transmite aici rapoarte incomplecte ci să complectezi
informaţile cu date juridice valide în acest proces complicat. În
termen de 15 zile să execuţi ordinul, fiind responsabil personal
de orice întrelăsare şi daune morale şi materiale. Sibiu, 27
Aprilie 1948”.96
Pentru îndepărtarea urmărilor ocupaţiei speranţe mari se
puneau în sprijinul autorităţilor centrale de la Bucureşti. „Într-
un memoriu adresat On. Guvern, am arătat pierderile suferite în
anii de ocupaţie maghiară şi anume: suflete, după parohii şi
filii; biserici dărâmate şi avariate cu obiectele sacre distruse,
mobilier interior nimicit; sesii parohiale şi bisericeşti
înstrăinate. (...) Parohiile care n-au mijloace să-şi repareze
biserica şi casa parohială, să înainteze urgent cereri de ajutor la
On. Minister al cultelor raportând aici prin oficiul protopopesc.
Sibiu, 20 Februarie 1948”.97
În speranţa obţinerii reparaţiilor materiale a
principalelor distrugeri suferite de bisericile ortodoxe, în timpul
ocupaţiei străine, mitropolitul Nicolae îndemna preoţii să
strângă „fără întârziere” mărturiile despre calvarul suferit în
fiecare parohie, şi să se îngrijească de toate documentele
referitoare la viaţa românească din zonă. „Văzând raportul Nr.
466 din 7 Mai a.c. asupra vestigiilor ocupaţiei străine la
bisericile ort. din protopopiat, cunoaşte, că cele două icoane

86
profanate din biserica dela Bicfalău să fie aduse spre păstrare la
Oficiul protopopesc. Culegerea datelor din fiecare parohie,
trecută prin calvarul ocupaţiei străine să fie adunate,
complectate şi întocmite într-un Memoriu documentat.
Fotografii luate la faţa locului ar ridica valoarea Memoriului.
Să se dea îndemn On. preoţimi să strângă aceste date şi
mărturisiri făcute de către credincioşi despre suferinţele
îndurate în acei ani de urgie. Datele să se strângă din fiecare
parohie şi filie în cursul anului, ca la sfârşitul lui să putem avea
Memoriul cu date complete şi reale. – 13 Mai 1949”. 98
„Văzând raportul Nr. 947 din 14 XI a.c. privitor la datele
asupra trecutului bisericesc, naţional şi social al elementului
românesc din acea regiune, cunoaşte, că vei primi o circulară
asupra materialului vechiuristic dela protopopiat, parohii şi
filii. Date se găsesc şi la arhiva noastră, dar acestea nu sunt
accesibile persoanelor externe.
Vei da însemn stăruitor preoţimii din protopopiat să
strângă şi să inventarieze tot materialul privitor la trecutul
bisericesc, şcolar şi social al Românilor din parohiile şi filiile
protopopiatului vechi ortodox şi revenit. În primul rând
matricolele parohiale de botez, cununii şi decese, acte de
proprietate, de clădiri de biserici, şcoli şi case parohiale,
donaţii, procese verbale ale comitetelor şi adunărilor parohiale,
liste de reparaţie pentru susţinerea şcolii confesionale,
protocoale şi cronici parohiale şi inventare a obiectelor de cult,
icoane, cruci, ornate bisericeşti, cărţi rituale etc.
Un capitol însemnat din trecutul românesc al acelei
regiuni îl constituie suferinţele credincioşilor în anii de
ocupaţie 1940-1945. Aceste date trebue culese fără întârziere,
precum şi trecerile forţate la alte confesiuni. Datele matriculare
de botez şi cununii vor fi însemnate cu multă grije. – 19 XI
1949”.99 „Din raportul Nr. 758 din 7 VIII a.c. şi din anexele lui
am văzut, că noi greutăţi neprevăzute se ivesc pentru instituţiile
noastre din acea regiune şi pentru cei-ce sunt în slujba

87
elementului românesc de acolo. Spre a avea elementele
necesare unei intervenţii la autorităţile centrale, ne vei procura
datele asupra parohiilor şi a personalului eclesiastic, lovite de
măsurile arbitrare ale autorităţilor locale. Cei năpăstuiţi să
intervie înscris pe lângă autorităţi, iar răspunsurile eventuale să
ni se trimită în copie aici. În ceea-ce priveşte ajutorarea
materială a celor năpăstuiţi – nu dispunem de mijloace. 12 VIII
1952”.100
Cu toate greutăţile şi frământările anilor de după război,
premergători instalării regimului comunist, Vlădicul Nicolae
îndemna necontenit la întărirea vieţii bisericeşti, apreciind
modul cum s-au desfăşurat conferinţele bisericeşti. „La raportul
P:C. Tale Nr. 631/948 cunoaşte, că am luat act de lucrările
conferinţei preoţeşti a tractului Sf. Gheorghe, dela 17 Mai a.c.
Am remarcat cu mulţumire seriozitatea şi ţinuta demnă a
acestei conferinţe. Ne bucurăm că preoţimea noastră din acele
părţi îşi dă toată silinţa pentru a corespunde pe deplin marilor
ei îndatoriri. Desbaterea atât de amplă asupra predicei în limba
română şi limba maghiară am găsit-o binevenită, actuală şi
necesară. Am aprobat îndrumare P.C. Tale dată preoţilor în
conferinţă, ca în ce priveşte limba în care urmează a se rosti
predica, să se ţină seamă de tradiţia locală. Pentru conferinţa
preoţească de toamnă, am aprobat programul prezentat, cu
tema generală, despre sfintele taine. – 3 VI 1948”.101 „La
raportul P.C. Tale Nr. 1187/948 cunoaşte, că am luat act de
lucrările conferinţei preoţeşti din acel protopopiat, ţinută la 25
Noemvrie 1948. Ne-am bucurat văzând însufleţirea preoţimei
noastre în faţa problemei misionare, atât de actuală în zilele
noastre. Aşteptăm de la toţi preoţii desfăşurarea unei activităţi
cât mai intensive. – 4 I 1949”.102
Preoţii parohi sunt îndrumaţi cum să ţină cercurile
pastorale şi misionare, iar în condiţiile lipsei de fonduri pentru
abonamente, să „intensifice propaganda prin viu grai”. „La
raportul P.C. Tale Nr. 187/949 cunoaşte, că am luat act cu

88
mulţumire de reuşita cercului pastoral ţinut în parohia Chichiş.
Dispunem, ca astfel de cercuri cu program duhovnicesc să
ţineţi în toate parohiile acelui protopopiat, mai ales în postul
mare care se apropie. Predicele şi conferinţele pentru cercurile
pastorale vor fi pregătite cât mai temeinic, pentru ca lucrul
duhovnicesc să aducă roadele aşteptate. Despre fiecare cerc vei
prezenta raport în scris. 16 II 1949”.103 „La raportul P.C. Tale
Nr. 702/949 cunoaşte, că deocamdată Arhiepiscopia nu poate
pune la dispoziţia cercurilor misionare din acel protopopiat
material de propagandă gratuit. Veţi intensifica propaganda
prin grai viu. După posibilitate, îndemnaţi pe credincioşi să se
aboneze la „Lumina Satelor”. – 17 VIII 1949”.104 „În rapoartele
PC. Tale Nr 366 şi 408 / 949 cunoaşte, că am luat act de cele
raportate. Ne-am bucurat văzând râvna preoţimii noastre din
acel protopopiat şi dorul ei de a reînviora viaţa religioasă a
credincioşilor şi dragostea faţă de Biserica noastră
strămoşească. Duceţi mai departe activitatea prin care cercurile
preoţeşti care a dat rezultate aşa de bune. Am aprobat cele două
echipe de misionari: Preot Boeru Petru; Vasile Glodean şi
Nicolae Mirica; Preot Ioan Florea, Ioan Rauca şi V.
Vlădăreanu. Raportează asupra greutăţilor pe cari le
întâmpinaţi în acele părţi şi în ce măsură le puteţi face faţă. –
14 VI 1949”.105
Salutând „cu deosebită bucurie” revenirea
credincioşilor greco-catolici, în sânul Bisericii ortodoxe, de
unde plecase, cu 150 de ani în urmă, în condiţiile istorice
cunoscute, de la Sibiu sunt transmise în teritoriu precizări
asupra modului de integrare a lor în organizarea bisericească a
fiecărei parohii. „În raportul P.C. Tale Nr. 981/948 cunoaşte că
am luat act cu deosebită bucurie de cele raportate. Întâmpinăm
cu toată dragostea pe credincioşii cari se întorc acum la sânul
bisericii noastre. În anexare sub./. trimitem confirmarea
primirii în biserica noastră a credincioşilor din Sf. Gheorghe,
din Aita Seacă şi Ghelinţa. P.C. Ta vei lua măsuri să se

89
întocmească liste complecte despre cei trecuţi şi să fie
înaintate. Am aprobat ca foştii curatori ai bisericii unite Dr.
Ioan Radu şi Moraru Florian, să fie cooptaţi în consiliul
parohial ortodox din Sfântu Gheorghe. Dacă împrejurările vor
cere, pot fi cooptaţi şi alţii în Consiliul parohial. Sibiu, la 29
Octomvrie 1948”.106
Deşi condiţiile concrete erau deosebit de grele, şi după
terminarea războiului, Vlădicul Nicolae acordă o mare atenţie
reparării bisericilor care au avut de suferit în timpul ocupaţiei,
terminării celor începute înainte intre de 1940 şi construirii de
noi biserici. „La raportul Nr. 899/945 am aprobat planul pentru
construirea unei capele în parohia Sărămaş, care plan se
restituie anexat. Totodată am aprobat ca lucrările de construcţie
să se execute în regie proprie şi să se întreprindă o colectă în
parohiile din Buzae în scopul sporirii fondului de construcţie a
acestei capele”.107 Deoarece după reparaţiile din perioada
interbelică a bisericii din Sita Buzăului, sfinţirea provizorie s-a
săvârşit de un sobor de preoţi din zonă în anul 1935, sfinţirea
mare s-a făcut în luna noiembrie 1945, de către mitropolitul
Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, şi un sobor de 14
preoţi.108
Sfinţirea bisericii cu hramul „Naşterea Maicii
Domnului” din Brădet a avut loc, în noembrie 1945, în
prezenţa Mitropolitului Nicolae Bălan şi al unui sobor de
preoţi în frunte cu Ioan Ludu din Prejmer. (...) „I.P.Sf. Sa a fost
la sfinţire la Buzae, a fost nu se poate mai apropiat sufleteşte de
noi toţi. Am voit să te invit, dar din ordin numărul preoţilor a
fost limitat (...) Prejmer, la 8 Decemvrie 1945, Oficiul
Protopopesc Ortodox.109 „Văzând raportul P.C. Tale cu Nr.
848/948, precum şi raportul oficiului nostru parohial din Belini
cu Nr. 306/1948, privind terminarea lucrărilor de zidire a
bisericii noui, din Belini, îţi facem cunoscut că am decis să
facem sfinţirea acestei biserici Duminecă, 26 Sept. 1948. Vei
încunoştinţa despre aceasta Oficiul parohial din Belini,

90
îndemnându-l să învite le această solemnitate, toate autorităţile
locale din parohie. P.C: Ta, vei chema să participe la actul
sfinţirii un număr mai însemnat de preoţi din protopopiat.
Sibiu, 13 Septemvrie 1948”.110 „Preot Ilarie Plotogea de la
parohia Dobolii de jos, cu raportul Nr. 102/1948, ne-a raportat
că a renovat complet biserica parohială din Dobolii de jos şi
ne-a cerut aprobarea pentru sfinţirea acestei biserici. Te
autorizăm pe P.C. Ta să sfinţeşti şi predai destinaţiunii sale
biserica, după tipicul prescris pentru protopopi, într-o
Duminecă sau sărbătoare apropiată. Sfinţirea o vei face, într-un
cadru solemn, săvârşind sfinţirea apei şi apoi Sf. Liturghie, cu
un sobor de preoţi, lăudând într-o cuvântare potrivită, ostenelile
bunilor noştri credincioşi din acea parohie, cari sau străduit
pentru înfrumuseţarea bisericii lor. După sfinţire, ne vei raporta
de cele săvârşite şi despre felul cum a fost renovată biserica.
Sibiu, 16 Noemvrie 1948”.111 „În numele parohiei Tuşnad Băi,
te invităm să faci de urgenţă o cerere bine motivată către
Ministerul Cultelor, prin care să cereţi o donaţie mai
substanţială pentru terminarea bisericii, iconostas, străni,
pictură şi procurarea de diferite obiecte de cult necesare
serviciului religios. Se va arăta şi contribuţia adusă de
Arhiepiscopia noastră precum şi necesitatea de a fi mai repede
terminat. Sibiu, la 8 Octovrie 1954”.112
În multe locuri, în urma dramelor trăite în timpul
ocupaţiei hortiste, după 1945, credincioşii români maghiarizaţi
nu au mai revenit la credinţa strămoşească. În aceste condiţii,
bisericile din parohiile Lemnia, Boroşneul Mare, Turia, Ilieni
ş.a., rămase fără credincioşi au căzut pradă intemperiilor
vremii.113 Atunci când s-a cerut aprobare de demolare,
mitropolitul Nicolae a fost de acord cu această variantă, ca
ultimă soluţie. „La raportul P.C. Tale Nr. 255/1954, îţi facem
cunoscut că aprobăm hotărârea organelor parohiale din parohia
Aita Seacă, cu privire la demolare bisericii vechi ortodoxe care
după relatările P.C. Tale este ameninţată cu prăbuşirea ceea ce

91
ar putea costa vieţi omeneşti. Aceasta, în cazul când
credincioşii refuză repararea ei. Dacă s-ar repara ar fi mult mai
folositor pentru parohie deoarece s-ar putea întrebuinţa fie
pentru slujbele religioase fie pentru catehizare. Deci înainte de
demolare trebuie pusă din nou problema reparării bisericii şi
numai în caz de refuz din partea credincioşilor, să se demoleze.
Sibiu, 4 septembrie 1954”.114
Dispariţia numeroaselor comunităţilor româneşti din
Covasna şi Harghita, începută şi realizată în anii 1940-1944, a
fost desăvârşită sub masca ateismului comunist, de autorităţile
locale, care în condiţiile concrete din zonă, a însemnat în
primul rând lupta împotriva ortodoxiei. Protopopiatul Oituz,
reînfiinţat în 1945, va fi desfiinţat în 1952. Aceiaşi soartă o
va avea şi Protopopiatul Odorhei.115 Pentru parohiile din partea
de nord a judeţului Harghita, în 1953 este înfiinţat
Protopopiatul Topliţa. „Vi se aduce la cunoştinţă că, Adunarea
Eparhială a Arhiepiscopiei noastre în sesiunea ei ordinară de la
15 Februarie a.c. a aprobat înfiinţarea Protopopiatului raional
Sărmaş şi mutarea la Topliţa a sediului fostului protopopiat de
la Gheorgheni sub denumirea Protopopiatului Topliţa. Acest
protopopiat cuprinde parohiile din cuprinsul raioanelor
administrative Topliţa şi Gheorgheni. Protopopiatul Tg. Mureş
cuprinde şi parohiile din raioanele Odorhei şi Sângeorgiul de
Pădure. Sibiu, la 23 Martie 1953”.116
Parohiile rămase cu puţini credincioşi, sunt scutite în
continuare de diferite plăţi către Arhiepiscopie, iar preoţii din
întreaga zonă, sunt sprijiniţi pentru a putea duce un trai decent
şi recompensaţi moral pentru jertfa lor cotidiană. „Vă aducem
la cunoştinţă, că având în vedere motivele expuse în raportul
Oficiului nostru parohial din parohia secuizată Miercurea-Ciuc,
scutim această parohie de la plata sumei de Lei una sută (100),
cu care datorează Institutului Teologic de Grad din Sibiu, ca
restanţă ca abonamentul la revistele Sf. Patriarhii din Bucureşti,
pe care I.P. Sfinţitului Patriarh Justinian a dat-o ca ajutor sus

92
numitului Institut Teologic 12 02 1954 ”.117 „La raportul Nr.
507 / 946 primeşti încunoştinţarea, că am cerut Ministerului
Cultelor să intervină la locul în drept, ca Prefectura judeţului
Treiscaune să admită înscrierea membrilor clerului ortodox în
Economatul funcţionarilor publici. Sibiu 15 mai 1946”.118 „Vă
invităm a ne trimite până la date de 10 I 1952 următoarele date
de la toate parohiile din protopresbiterat (...) Ne veţi mai
raporta câţi preoţi din parohiile acestui protopopiat şi-au putut
încasa întregirea de salar de parohie şi în ce proporţie. Sibiu, 12
XII 1951”.119 „(...) Comitetele parohiale vor fi stimulate să-şi
îndeplinească în baza Art. 68 din Statutul de organizare al
Bisericii ortodoxe, de a se îngriji de ţinerea în curăţenie şi bună
rânduială a bisericii, curţii bisericii şi a cimitirelor. P.C. Tale şi
preoţimei din Protopopiatul Sf. Gheorghe, care au muncit pe
teren misionar, recoltând roade duhovniceşti, în mijlocul
poporului credincios, le împărtăşim arhiereasca binecuvântare.
Sibiu, la 11 II 1952”.120
Vestea trecerii în veşnicie a arhiereului care îi păstorise
cu atâta vrednicie vreme de 35 de ani, a căzut ca un trăsnet
peste credincioşii din Arcul intracarpatic „Conform celor
transmise prin Circulara arhiepiscopiei, Duminică, 14 August
1955, în toate bisericile din zonă a fost săvârşit „parastasul
solemn întru amintirea fericitului Arhiepiscop şi Mitropolit
Nicolae”, parastas ce se va repeta la 40 de zile, la o jumătate
de an şi la un an, „socotite de la data morţii”, 6 August
1955”.121
După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Nicolae
Bălan, cu toate condiţiile grele din timpul regimului comunist,
credincioşii din ţinutul Harghitei şi Covasnei, cu sprijinul
mitropoliţilor, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin
şi Antonie Plămădeală, al episcopilor-vicari de la Sibiu
Visarion Aştileanu, Emilian Birdaş, Serafim Făgărăşanu,
Visarion Răşinăreanu şi al episcopilor Emilian Birdaş şi Andrei
Andreicuţ din Alba Iulia, a destoinicilor protopopi şi preoţi

93
locali, au reuşit să-şi păstreze credinţa şi limba străbună. În anii
care au urmat, în parohiile din zonă, s-au finalizat lucrările de
construcţie a catedralei ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-au
construit biserici în Araci, Ariuşd, Podu Olt, Floroaia Mare,
Lădăuţi, Bălan ş.a, s-au pictat un mare număr de biserici, au
fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraşelor
Miercurea-Ciuc şi Baraolt şi de la dispariţie prin ruinare un
număr mare de biserici vechi monumente istorice, s-a reuşit
evitarea închiderii mănăstirii din Topliţa şi s-a reactivat
mănăstirea Făgeţel, au fost reînfiinţate o serie de parohii şi s-a
reuşit încadrarea unei mare părţi dintre acestea cu preoţi. Toate
acestea s-au realizat cu jertfă, dârzenie, consecvenţă şi multe
sacrificii, într-un mediu intolerant faţă de spiritualitatea
românească.122
Credem că un smerit omagiu adus ierarhului – cărturar
Nicolae Bălan, care a făcut atât de mult pentru credincioşii
români din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în timpuri faste, dar şi
în vremuri vitrege, este să redăm vorbele pline de înţelepciune
şi atât de actuale, rostite în faţa credincioşilor din parohia
Dobârlău, în anul 1922. „Am venit să ne smerim sufletele în
faţa Aceluia care ne-a ajutat să ni se împlinească dorinţa, cu
care au intrat în mormânt moşii şi strămoşii noştri. Astăzi
avem nevoie mai mare de darurile bisericii ca să putem pune
adevărata temelie a ţării noastre. Să ne ferim a pune o temelie
slabă, căci atunci ne vom asemăna cu cel din Sf. Scriptură
care şi-a zidit casa pe nisip. Am văzut cum s-a surpat sub ochii
noştri împărăţia zidită pe nisip. Noi trebuie să ne zidim casa
dreptăţii, a iubirii, a nădejdii, căci aşa vrea Dumnezeu. Toate
necazurile ce le-am îndurat veacuri de-a rândul, au fost ca să
ne cureţe sufletele prin suferinţe, ca acum să ne putem ridica
spre a ne îndeplini misiunea. Cu bună înţelegere să ne dăm
mână cu mână, să ne smulgem din vitregimea trecutului,
pentru a ne asigura viitorul nostru frumos. Ca iarba ce nu o
poate culca vântul şi ca stejarii ce nu-i poate rupe furtuna, aşa

94
să ne stea rândurile în lupta vieţii de acum. Rana rămasă în
suflete după război, numai un singur doctor o poate vindeca,
doctorul sufletelor, Iisus Hristos. Dacă lumea l-ar iubi mai
mult, altă înfăţişare ar avea faţa lumii, şi altele ar fi
raporturile dintre oameni. S-ar împrăştia ca fumul toată
răutatea şi vrajba”. În final a spus: „Alergaţi după lumină,
trimiţându-vă copiii la şcoală, căci luptă între popoare nu se
mai dă cu ascuţiş de suliţi şi de sabie, ci de armele luminii.”123
Deşi în istorie nu putem aprecia evoluţiile folosind
termenul „dacă”, totuşi, îndrăznim să ne întrebăm cum s-ar fi
desfăşurat viaţa bisericească din judeţele Harghita şi Covasna,
dacă Consiliul Arhidiecezan al Mitropoliei Ardealului din
Sibiu, ar fi aprobat, în anul 1937, înfiinţarea unui Vicariat
pentru parohiile ortodoxe din „secuime”. Ştim cu certitudine
însă că „alte vremuri, mai prielnice” nu au venit. A venit în
schimb libertatea de după decembrie 1989, şi odată cu ea
propunerea de inspiraţie divină de înfiinţare a Episcopiei
Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei. La Sf. Liturghie
săvârşită la Miercurea-Ciuc, de Prea Fericitul Părinte Teoctist,
Patriarhul României, şi Prea Fericitul Partenie al Alexandriei,
împreună cu un mare sobor de mitropoliţi, arhiepiscopi,
episcopi, preoţi şi diaconi, în 25 septembrie 1994, cu prilejul
instalării primului episcop al noii eparhii, în persoana Prea
Sfinţitului Ioan Selejan, adresându-se miilor de participanţi
I.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului a spus:
„Prin tradiţionala gramată şi prin cârja pastorală, am
încredinţat conducerea unei noi Eparhii din Transilvania,
într-un loc care demult avea nevoie de un ierarh, care să-i
păstorească de aproape”.124
Împlinirea a 11 ani de la înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi de la întronizarea în
scaunul arhieresc a P.S. Ioan Selejan, a validat pe deplin rolul
şi locul acestei instituţii divino-umane în viaţa comunităţilor

95
româneşti din Arcul intracarpatic, cât şi în general în viaţa
publică locală, regională şi naţională.
Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei
Române şi a Mitropoliei Ardealului, Episcopia Ortodoxă a
Covasnei şi Harghitei a îndeplinit şi îndeplineşte binecuvântate
funcţii şi rosturi specifice, izvorâte din contextul etnic şi
confesional specific existente în sud-estul Transilvaniei. Astfel
pe lângă funcţiunile confesionale, care au fost şi rămân
prioritare, noua episcopie se constituie într-un factor principal
de asigurarea coeziunii sociale, stimulare a vieţii comunitare şi
a acţiunii civice, având o pronunţată funcţie culturală, una
socială, dar şi o importantă funcţiune economică, o consistentă
funcţie ecumenică, şi nu în ultimul rând o funcţie simbolică şi
de reprezentare.
Episcopia a devenit un punct de legătură al zonei cu
românii din întreaga ţară şi de peste hotare, dar şi un factor de
pace interetnică şi interconfesională, într-un mediu multietnic
şi pluriconfesional bântuit încă de intoleranţă şi proiecte
autonomiste. În toţi aceşti ani Episcopia a suplinit o parte din
ceea ce trebuia să facă instituţiile statului, transformându-se
într-o autentică redută de apărare a ortodoxiei şi românităţii în
această parte de ţară. P.S. Ioan Selejan, înainte de a sfinţii tot
ceea ce a ctitorit, în aceşti 11 ani, a tămăduit răni adânci, a
trezit speranţe acolo unde era deznădejde şi a înveşnicit ceea ce
era supus distrugerii, fiind astfel un demn urmaş şi continuator
al mitropoliţilor de vrednică pomenire Andrei Şaguna şi
Nicolae Bălan şi al tuturor ierarhilor care au păstorit şi
păstoresc din scaunul Mitropoliei Ardealului.

Articol apărut în Revista Teologică, Sibiu, Nr..... / 2005

96
Note

1. Antonie Plămădeală, Alte file de calendar de inimă

românească, Sibiu, 1988, p. 85-89
2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3,
Bucureşti 1997, p. 434
3. Ioan Rafiroiu, Supraveţuirea în istorie (Mitropolitul Nicolae
şi protopopiatul Oituz), în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr.
Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului la douăzeci de ani de
arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 185-188
4. Ioan Lăcătuşu, Identitate şi cultură la românii din Secuime,
Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 76
5. Aurel Nistor, Mitropolitul Nicolae şi problema românească
din ţinutul secuizat, în Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr.
Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului la douăzeci de ani de
arhipăstorire, Sibiu, 1940, p. 149
6. Vizita canonică a Mitropolitului Nicolae în Secuime.
Cronică bisericească-culturală, în „Revista Teologică”, an XII,
nr.4-6, aprilie-iunie 1922, p. 122-133
7. Aurel Nistor, Op.cit., p. 150
8. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,
volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii
Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 130
9. Aurel Nistor, Op.cit., p. 130
10. Ibidem, p. 131
11. Ibidem, p. 133
12. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 151
13. Ioan Rafiroiu, Op.cit., p. 186
14. Aurel Nistor, Op.cit., p. 150
15. Ibidem, p. 151
16. Ioan Rafiroiu, Op.cit., p. 187
17. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,
volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Editura Carpaţii
Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 132

97
18. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 302
19. Nicolae Bălan, Cuvântare la sfinţirea Catedralei Ortodoxe
din Miercurea-Ciuc, în Telegraful Român, anul LXXXIV, nr.47
din 15 noiembrie 1936, p. 1
20. Ibidem, p. 2
21. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 208
22. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit.,
p. 437
23. Ibidem, p. 221
24. Ibidem, p. 200
25. Ibidem, p. 331
26. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:
Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
(1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 286
27. Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele
Covasna şi Harghita, teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2002, p.
174
28. Arhiva Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan” (Arhiva CDMNC), Fond Protopopiatul Ortodox Sf.
Gheorghe, dosarul 1/1924, p. 24
29. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 104
30. Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna ţi Harghita,
Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 69-145
31. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:
Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
(1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 284
32. Ioan Lăcătuşu, Reromânizarea populaţiei româneşti
maghiarizate din fostele Scaune secuieşti. Încercări de
evaluare a unui proiect interbelic, în ANGVSTIA 5 / 2000,
Editura Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, p. 127

98
33. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,
volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii
Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 45-47
34. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., p. 128
35. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:
Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
(1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 281-282
36. Alexandru Moraru, Op. cit., p. 282-283
37. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei,
dosar 1/1938, p. 71
38. Ibidem, dosar 1/1939, p. 72
39. Ibidem, dosar 1/1940, p. 93
40. Ibidem, dosar 1/1939, p. 77
41. Ibidem, dosar 3/1938, p. 44
42. Ibidem, dosar 1/1939, p. 75
43. Ibidem, dosar 1/1939, p. 376
44. Ibidem, dosar 1/1939, p. 74
45. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 221
46. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit.,
p. 261
47. Ibidem, p. 334
48. Ibidem, p. 397
49. Ibidem, p. 151
50. Virgiliu Ze. Teodorescu, Problema minorităţilor în deceniul
patru al secolului XX, în ANGVSTIA 6 / 2001, p. 193
51. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi, o viaţă de om:
Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
(1936-1957), Cluj-Napoca, 1989, p. 261
52. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românească din
Covasna, (1944-1945), teză de licenţă la Facultatea de teologie
Ortodoxă Andrei Şaguna, Sibiu 1999, p. 32 ms, arhiva CDMNC
53. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer,
dosar 1/1943, p. 110
54. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 39
99
55. Ibidem, p. 45
56. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer,
dosar 1/1944, p. 3
57. Ibidem, p. 19
58. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Prejmer,
dosar 1/1944, p. 140
59. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 47
60. Ibidem, p. 51
61. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1945, p. 19
62. Ibidem, dosar 1/1945, p. 642
63. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 53
64. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1945, p. 348
65. Ibidem, dosar 1/1945, p. 241
66. Ibidem, dosar 1/1945, p. 586
67. Ibidem, dosar 1/1945, p. 61
68. Ibidem, dosar 1/1945, p. 486
69. Ibidem, dosar 1/1946, p. 357
70. Ibidem, dosar 1/1945, p. 291
71. Ibidem, dosar 1/1946, p. 479
72. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei,
dosar 1/1945, p. 36
73. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1945, p. 286
74. Violeta Pătrunjel, Op. cit., p. 54
75. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1945, p. 33
76. Ibidem, dosar 1/1944, p. 94
77. Ibidem, dosar 1/1946, p. 290
78. Ibidem, dosar 1/1946, p. 195
79. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei
dosar 1/1948, p. 216
80. Ibidem, dosar 1/1949, p. 77

100
81. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1948, p. 559
82. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei
dosar 1/1946, p. 492
83. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1948, p. 233
84. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei
dosar 1/1947, p. 270
85. Ibidem, dosar 1/1950, p. 245
86. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1948, p. 162
87. Ibidem, dosar 1/1948, p.164
88. Ibidem, dosar 1/1949, p. 244
89. Ioan Lăcătuşu, Cu privire la începuturile Catedralei din Sf.
Gheorghe sau despre odiseea unui monument. În Revista
Teologică, Seria nouă, anul II, (74), nr.4, octombrie-decembrie,
1992, Sibiu, p. 78-87
90. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1948, p. 229
91. Ibidem, dosar 1/1950, p. 445
92. Ibidem, dosar 1/1950, p. 206
93. Ibidem, dosar 1/1950, p. 127
94. Ibidem, dosar 1/1946, p. 478
95. Ibidem, dosar 1/1946, p. 75
96. Ibidem, dosar 1/1948, p. 153
97. Ibidem, dosar 1/1948, p. 396
98. Ibidem, dosar 1/1949, p. 303
99. Ibidem, dosar 1/1949, p. 76
100. Ibidem, dosar 1/1952, p. 161
101. Ibidem, dosar 1/1948, p. 358
102. Ibidem, dosar 1/1949, p. 445
103. Ibidem, dosar 1/1949, p. 219
104. Ibidem, dosar 1/1949, p. 167
105. Ibidem, dosar 1/1949, p. 256
106. Ibidem, dosar 1/1948, p. 192

101
107. Ibidem, dosar 1/1945, p. 287
108. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 385
109. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1945, p. 76
110. Ibidem, dosar 1/1948, p. 313
111. Ibidem, dosar 1/1948, p. 117
112. Ibidem, dosar 1/1954, p. 132
113. Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi convieţuire
interetnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2002, p. 45
114. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1954, p. 170
115. Ioan Lăcătuşu, Violeta Pătrunjel, Aspecte din viaţa
bisericească a românilor din Covasna şi Harghita, în Slujitor
al Bisericii şi al Neamului Părintele prof. univ. dr. Mircea
Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la
împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2002, p. 674
116. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Odorhei,
dosar 1/1953, p. 163
117. Ibidem, dosar 2/1954, p. 374
118. Arhiva CDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe,
dosar 1/1946, p. 167
119. Ibidem, dosar 1/1951, p. 44
120. Ibidem, dosar 1/1952, p. 156
121. Ibidem, dosar 1/1955, p. 178
122. Ioan Lăcătuşu, Violeta Pătrunjel, Aspecte din viaţa
bisericească a românilor din Covasna şi Harghita, în Slujitor
al Bisericii şi al Neamului Părintele prof. univ. dr. Mircea
Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la
împlinirea vârstei de 70 de ani, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2002, p. 676

102
123. Aurel Nistor, o pagină din istoria Bisericii şi a Neamului,
volum alcătuit şi îngrijit de Ioan Lăcătuşu, Ed. Carpaţii
Răsăriteni, Sf. Gheorghe, 1999, p. 130
124. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,
Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 160

103
Completări la bibliografia mitropolitului cărturar
Nicolae Colan

Mitropolitul-cărturar Nicolae Colan (1893-1967),

născut la Araci, judeţul Covasna, ocupă un loc de frunte „în
galeria marilor personalităţi ale neramuluiromânesc”.
Activitatea sa cărturărească este strâns legată cu demnităţile
ocupate în ierarhia bisericească: secretar arhiepiscopesc la
Sibiu (1921-1922), profesor şi apoi rector al Academiei
Teologice „Andreiane” din Sibiu (1922-1936), episcop al
Vadului, Feleacului şi Clijului (1936-1957), arhiepiscop al
Sibiului şi mitropolit al Ardealului (1957-1967).
Cu prilejul diferitelor aniversări ale mitropolitului
Nicolae Colan, unii din colaboratorii săi apropiaţi au căutat să
facă o statistică a scrierilor sale (lucrări, studii, articole,
cuvântări, pastorale, hrisoave, necroloage, încercări literare,
cronici, însemnări, recenzii etc.), risipite în publicistica vremii.
Se poate afirma fără putinţa de a greşi că de la primele
încercări publicistice din 1915 – apreciază pr. prof. Alexandru
Moraru – şi până la încheierea episcopatului său la Cluj -
Napoca, în 1957, scrierile vlădicului Nicolae Colan au ajuns la
cifra de o mie.
În susţinerea acestei cifre, care vorbeşte convingător
despre unul din cei mai de seamă teologi şi cărturari români,
părintele Alexandru Moraru redă următoarele surse
bibliografice.
Lucrarea bio-bibliografică întocmită, în anul 1937, de
Iosif E. Naghiu, student la Academia Teologică Ortodoxă
Română din Cluj, cuprinde, la început, o „notiţă biografică”, în
limbile română şi franceză, „scrierile” fiind structurate astfel:
periodice, studii şi articole (grupate în ştiinţifice şi în politice şi
polemice), cuvântări şi pastorale, necroloage, recenzii, iar la
sfârşit, o addenda.
Opera cărturărească a mitropolitului Nicolae Colan
cuprinde următoarele volume: Sfântul Pavel către Filimon.
Creştinismul şi sclavia, Sibiu, 1925, 34 p; La luptă dreaptă !
Un capitol de strategie misionară, Sibiu, 1926, 43p.; Biblia şi
intelectualii, Sibiu, 1929, 78 p.; Cartea Sfântului Apostol Pavel
către Efeseni, Sibiu, 1929, 32 p; Medalioane, Cluj, 1940, 119p;
Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti, Bucureşti,
1945, 45p; În legături, Cluj, 1946, 92 p. La cestea se adaugă
următoarele traduceri: Hristos şi viaţa omenească,
F.W.Foerster, Sibiu 1925, partea I, 260 p; partea a II-a, Sibiu,
1926, 292p; Omul cel nou, de Emil Fiedler, sub pseudonimul
părintele Nicolae, Cluj, 1941, 149p; Sfântul Pavel. Din
problemele vieţii creştine, de Eugen de Fay, sub pseudonimul
părintele Nicolae, Cluj, 1942 (în manuscris); Noul Testament,
Cluj, ediţia aI-a, 1942 şi ediţia aII_a, 1945, „ tălmăcire care se
distinge şi prin fidelitatea faţă de original şi prin graiul
îmbisericit în cel mai frumos înţeles al cuvântulu”
După excepţionala monografie dedicată ierarhului-
cărturar de către pr. prof Alexandru Moraru, apărută la Cluj-
Napoca, în anul 1989, prin grija aceluiaşi discipol, în anul
1995, a apărut lucrarea Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan,
volum ce cuprinde studii şi comunicări prezentate la sesiunile
organizate la Sfântu Gheorghe şi Cluj-Napoca, cu prilejul
marcării centenarului naşterii mitropolitului Nicolae Colan.
Prin grija preotului lector univ. dr. Dorel Man, în
ultimii ani, au apărut două lucrări adunate în volum post-
mortem. Prima, apărută în 1995, publică pastoralele la naşterea
şi învierea domnului nostru Iisus Hristos, publicate între anii
1936-1967.

105
 În urma lecturării lor, părintele Man a dat fiecărei
pastorale un titlul, ce reflectă, de fapt, tema tratată de ea.. În
„Cuvânt înainte”, pr.prof. dr. Alexandru Moraru, apreciază că
„în pastoralele sale, ierarhul academician apare ca un dârz
apărător al credinţei ortodoxe, patriot de seamă, om al păcii şi
ocrotitor al limbii române. Pastoralele mitropolitului Nicolae
Colan- au un pronunţat fond biblic şi patristic, înveşmântate
într-un fermecător grai românesc, ceţşi are izvorul în „limba
vechilor cazanii”, precum şi în cea a cronicarilor munteni şi
moldoveni, pildă pe care o poate lua orice om de cultură al
vremurilor nostre”
Cea de a doua lucrare, publicată în anul 1998, cuprinde
studii, articole şi traducerii, cuprinse sub titlul Teologie şi
spiritualitate ortodoxă. Volumul este structurat pe trei capitole:
studii, articole şi traduceri. În carte apar pentru prima dată
traducerile manuscrise: Sfântul Pavel – Din problemele vieţii
creştine, de Eugene de Fay şi Individualism şi autoritate
bisericească, de Fr. W.Foerster, puse la dispoziţia îngrijitorului
de d-ra Ileana Leuca, nepoata mitropolitului Colan.
Prin bunăvoinţa şi cu sprijinul aceleiaşi distinse
personalităţi, am reconstituit bibliografia mitropolitului Nicolae
Colan, din perioada 1937-1967. Studiile şi articolele sunt
redate cronologic, cu menţionarea publicaţiei sau lucrării unde
au apărut. În acest sens, au fost consultate principalele
publicaţii religioase şi laice, respectiv: „Renaşterea”, „Viaţa
Ilustrată”, „Revista Teologică”, „Telegraful Român”, „Tribuna
Ardealului”, „Ortodoxia”, „Mitropolia Ardealului” ş.a.
Majoritatea articolelor sunt semnate cu numele autorului, dar
unele şi cu pseudonime precum: Neculce, Dinu Pajură,
Părintele Nicolae, Radu Brazdă, Părintele Vasile, N. şi nent’to
Culiţă.
Mitropolitul Nicolae Colan era recunoscut ca un
publicist de primă mărime. Problemele abordate sunt deosebit
de diverse şi complexe. În domeniul Teologiei a tratat teme de

106
bază ale învăţăturii creştine, iar în lucrările cu caracter laic a
abordat teme privitoare la istoria, limba şi cultura naţională, dar
şi despre civilizaţia universală. Întreaga sa operă, teologică şi
laică, dovedeşte o pregătire temeinică, înveşmântată într-o
corectă, precisă şi neaoşă limbă românească, greu de imitat.
În perioada 1937-1967, a publicat aproape 300 de
lucrări, pastorale, studii şi articole, majoritatea acestora
apărând în primii 10 ani cuprinşi în monitorizare (1937-1947).
Practic, după instalarea comunismului, cu foarte mici excepţii,
în fiecare an a publicat doar pastorale la naşterea şi învierea
Domnului nostru Iisus Hristos.
Răspunzând „comandamentelor” vremurilor trăite,
tematica abordată de Mitropolitul Nicolaie Colan în
publicistica sa este la fel de diversă şi complexă ca şi cea din
perioada „tinereţii” (1915-1937). Rămânând prioritară,
problematica teologică este în mod fericit însoţită de cea laică
care cuprinde teme de cultură naţională, limba şi literatura
română, educaţie, medalioane dedicate unor mari personalităţi
ş.a. De remarcat lucrările şi articolele apărute în perioada 1940-
1944 în Transilvania de Nord aflată sub ocupaţia horthystă, cât
şi „descătuşarea” de după eliberarea Ardealului de Nord.
Relevante sunt în acest sens articolele apărute în tomna
anului 1944, în „Telegraful Român”: Bucuria fraţilor desrobiţi,
Cartea neagră, Ceva nou pe frontul de vest, Civilizaţie
milenară şi încă ceva, Comandamentele ceasului de faţă, De la
Trianon la ce va fi, Disciplină şi solidaritate naţională, 1944,
Hitler pe plăci, Noua ordine europeană, Răsuflă şi Ţara
voivodală,, Reeducarea Ungariei, Regele erou, Revenire la
regimul democratic, Sulemeneală umanitaristă, Ţara lui
„feljelentem, megbuntetem”, Trăiască armata.
Deşi suntem convinşi că nu am reuşit să cuprindem
toate publicaţiile din perioada cercetată (1937-1967) în care au
apărut studii şi articole sub semnătura Mitropolitului Nicolae
Colan, considerăm totuşi că, investigaţia noastră contribuie la o

107
mai bună cunoaştere a bibliografiei mitropolitului cărturar,
constituind în acelaşi timp un modest omagiu de recunoştinţă
adus patronului spiritual al Centrului Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură
şi spiritualitate ortodoxă şi românească ctitorită cu
binecuvântarea şi purtarea de grijă a P.S. Ioan Selejan, de la a
cărei înfiinţare în anul 2006 se vor împlini zece ani.

Titlurile articolelor din perioada 1937-1967, sunt redate

în studiul cu acelaşi titlul, publicat în revista „Angvstia”
nr.10/2005 – anuarul Centrului Eclesiastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan” şi al Muzeului Carpaţilor
Răsăriteni.

Articol apărut în „Grai Românesc” nr. 4 (29)/2005

108
Bibliografie

1. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă

de om: Nicolae Colan Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
1936-1957, Cluj-Napoca, 1989
2. Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p 57-63
3. Iosif E. Naghiu, Bio-bibliografia P.S. Episcop Nicolae Colan al
Vadului, Felecului şi Clujului, 1916-1936, în „Revista
Teologică”, XXVI (1936), nr. 11-12, p.404-430; Viorel Oprea,
Din activitatea publicistică a P.S. Sale episcopul Nicolae Colan,
în „Tribuna Ardealului” IV (1943), 923, p. 2-3; Ieremia Albuţiu,
Cum este privit scrisul P.S. Nicolae Colan în publicistica
românescă - Spicuiri - în “Viaţa ilustrată”, XI (1944), nr. 43-44,
p. 2-3; Grigore Marcu, Spicuiri din actvitatea publicistică a
Arhipăstorului nostru, în “Telegraful Român”, 111 (1963), nr. 43-
44, p-2-3
4. Omagiu Mitropolitului Nicolae Colan (1883-1993), Cluj
-Napoca, 1995
5. Nicolae Colan, Pastorale, Editura Arhidiecezană Cluj., 1995
6. Nicolae Colan,, Teologie şi spiritualitate ortodoxă - studii,
articole şi traducerii, Presa Universitară Clujeană, 1998

109
 Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii
ocupaţiei horthiste

În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940,

episcopul Nicolae Colan a fost singurul ierarh ortodox care „a
rămas în teritoriul vremelnic ocupat”, cârmuind pe toţi
credincioşii ortodocşi români din Transilvania, rămaşi sub
stăpânire străină. În toţi aceşti ani, a cutreierat „cruciş şi
curmeziş”, întinsa eparhie, şi-a continuat activitatea
publicistică, a publicat lucrări teologice, a editat cărţi de cult, în
mai multe ediţii şi a tălmăcit „într-o neaoşe limbă românească”
Noul Testament, care a apărut la Cluj, în două ediţii (în 1942 şi
1945).1
Despre „cei patru ani cât patru veacuri”, din timpul
ocupaţiei străine, cu toate că s-au scris numeroase studii şi
lucrări, există încă multe arhive ce aşteaptă să fie cercetate şi
puse în valoare. În ceea ce îl priveşte pe episcopul Nicolae
Colan şi credincioşii săi, acesta, „dând glas îndemnurilor unor
prieteni”, a adunat într-un volum câteva cuvântări şi pastorale
din anii 1940-1944, intitulat, semnificativ, În legături, volum
apărut la Cluj, în anul 1946.2
Cu sprijinul distinsei sale nepoate, Ileana Leuca Colan,
au fost identificate majoritatea studiilor, articolelor, cronicilor,
notelor, recenziilor, cuvântărilor şi pastoralelor apărute în
publicistica vremii, în perioada 1937- 1957. 3
După trecerea la cele veşnice, a vrednicei de pomenire
nepoate Ileana Leuca Colan, prin amabilitatea doamnei
Cornelia Costea- sora şi prietenă statornică a defunctei- am
intrat în posesia unor valoroase documente referitoare la
familia Colan, o bogată corespondenţă a mitropolitului cărturar
Nicolae Colan, care odată publicată va reprezenta o frântură
din istoria Bisericii Ortodoxe Române, dintr-o perioadă
zbuciumată a istoriei României.
Până când acest proiect se va concretiza, cu sprijinul
domnului academician Horia Colan şi a arhivistului Vasile
Lechinţan, publicăm câteva din însemnările episcopului
Nicolae Colan, aşa cum sunt ele scrise într-un caiet „de
ciorne”. Nu ştim dacă episcopul, în aceşti ani, a ţinut un jurnal
zilnic. Cert este că, dacă acest fapt s-ar fi realizat, informaţiile
despre starea Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile acesteia cu
autorităţile vremii, cât şi cu celelalte culte, ar fi fost mult mai
cuprinzătoare. Dovada o constituie, fragmentele de jurnal şi
celelalte însemnări pe care le vom reda în continuare.
În volumul „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan
(1893-1993)”, apărut la Cluj-Napoca, în anul 1995, părintele
profesor Alexandru Morar a redactat studiul intitulat „Aspecte
din activitatea ierarhului Nicolae Colan din perioada 1940-
1944”. Motivaţia prezentării acestei teme este aceea de a scoate
în evidenţă adevărul istoric, din anii 1940-1944, din viaţa
românilor transilvăneni… „nu pentru a încinge spiritele sau a
umili pe cineva, ci pentru a face să înţeleagă că cei patru ani de
ocupaţie străină, „lungi cât patru veacuri”- cum adesea afirma
vlădica Nicolae Colan, nu trebuie să se reîntoarcă”.4
Studiul părintelui Alexandru Moraru, evidenţiază „fapte
ce încă nu au fost publicate până acum”, din arhiva
Arhiepiscopiei Clujului, fapte petrecute în sânul Bisericii
Ortodoxe din Transilvania, în ordine cronologică, în laturile: a)
bisericească; b) culturală; şi c) economică. Din multitudinea
acestor demersuri, întreprinse în condiţiile istorice cunoscute,
amintim: întemeierea unui vicariat Ortodox Român la Alba
Iulia, reluarea societăţilor cu caracter religios („sub
supravegherea autorităţilor maghiare de stat”), hirotonirea unor

111
noi preoţi pe seama parohiilor rămase vacante, efectuarea
vizitelor canonice, asigurarea funcţionării Academiei
Teologice, a Şcolii de cântăreţi de la Nuşeni, a şcolilor primare
şi secundare ortodoxe, editarea publicaţiilor bisericeşti,
gestionarea patrimoniului bisericesc- grav afectat după
septembrie 1940 şi nu în ultimul rând asigurarea salariilor
preoţilor, în condiţiile în care contribuţia din partea statului
„era foarte mică”.5
Între documentele donate Centrului Eclesiastic de
Documentare Mitropolit Nicolae Colan, de către regretata
Elena Leuca–Colan, nepoata mitropolitului de vrednică
amintire N. Colan, am identificat şi un „caiet pentru elev, editat
de Librăria R. Cioflec Cluj, Piaţa Unirii No.8”, care cuprinde
câteva însemnări ale episcopului Nicolae Colan, din anii 1942-
1944.6
Însemnările respective, se referă în principal, la
următoarele aspecte.
Cuprinsul volumului „Sămănături”, care urma să
conţină 21 de articole semnate de Nicolae Colan, în „Viaţa
ilustrată”, între anii 1932 – 1942 (Anexa nr. 1).
Cuprinsul broşurii „Mărturisiri” - „format mai mare,
text cicero”, care urma să conţină şase cuvântări şi discursul de
recepţie la Academia Română, în total 42 de pagini (Anexa nr.
2).
Cuprinsul „unui volumaş” intitulat „În legături”, care
urma să cuprindă „în total cam 80 de pagini” (Anexa nr.3).
Din cele trei volume proiectate, doar ultimul, sub titlul
„În legături”, a apărut în anul 1946, la editura Episcopiei
Vadului, Feleacului şi Clujului.
„Program de publicaţii pa anul 1943”, practic un plan
editorial al Episcopiei pe anul respectiv, care cuprindea 9 titluri
(Anexa nr. 4).
Programul „vizitelor canonice” din anul 1943 (Anexa
nr.5)

112
 Lista problemelor prioritare ce urmau a fi soluţionate în
anul 1946 care, printre altele, cuprindea: editarea catalogului
cărţilor tipărite între anii 1940 – 1944, tipărirea unui „calendar
mai bogat” la Dej, construirea unui cămin şcolar la Reghin,
editarea unui „abecedar religios” ş.a.
Câteva citate şi însemnări, care urmau să apară în „Viţa
ilustrată”, după cum urmează: „Suntem ce-am fost, rămânem
ce suntem”; „a te naşte e uşor, a te renaşte e foarte greu (prov.
Chinezesc)”; „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi” (S.Bărnuţiu).
„Asta nu este un sfat inedit, ci concluzia unei vieţi istorice.
Preoţii noştri au ţinut cu poporul –de aceea ei nu au rătăcit”.
„Imprimat de trimis tuturor foştilor abonaţi ai V.I (Vieţii
Ilustrate – n.n.), cu întrebarea dacă ar abona revista – dacă
am scoate-o din nou în condiţiile în care a apărut înainte. Ea
n-a fost subvenţionată de nimeni. A trăit din abonamente. Aşa
aş vrea să dăinuiască şi de aici înainte”.
Câteva însemnări disparate:
„Teologi 47+extraordinari, int. băieţi 34, int.fete 36
+21” – de presupus că cestea sunt cifrele de şcolarizare la
Academia Teologică, în anul 1943;
„Vorba cântecului:
Toate trec,
Durere sau noroc,
Nimic nu ţine
Viaţa-n loc”.
„Muzeul eparhial s-a îmbogăţit prin chipul
iconostasului …din Viena (I. David) şi calendarul din 1829
(Prof. T. Ungureanu)”
Din spatele caietului, pe 18 file, este redat cuprinsul
fiecărui număr al revistei lunare „Viaţa ilustrată”, din perioada
1943-1944, împreună cu diferite însemnări. În urma lecturii
paginilor amintite, rezultă cu claritate faptul că, întreg
conţinutul fiecărui număr din „Viaţa ilustrată”, a fost conceput
de episcopul Nicolae Colan, de la aspectele de fond –

113
orientarea tematică a publicaţiei, până la cele de formă – care
priveau numărul de pagini şi raportul text-imagine („clişee”).
De remarcat echilibru dintre articolele cu tematică teologică şi
cele cu tematică laică, prezenţa constantă a încercărilor literare,
a problemelor de artă, istorie, filosofie, cultură şi civilizaţie.
Printre colaboratorii constanţi ai publicaţie respective, cei care
semnau cu regularitate în paginile ei remmarcăm pe: Mircea
Eliade, I. Agârbiceanu, Fl. şi C. Mureşan, Raul Şorban, L.
Munteanu, C. Dragomir, R. Hatos, V. Sămărtineanu, M. Pop,
A. Faur, V. Vlad, I. Nicolescu ş.a.
După mai multe pagini albe, şi o filă îndoită, urmează
patru file cu însemnări gen jurnal, scrise începând cu luna
ianuarie 1943:
«ian. 10(?) – Se stinge neaşteptat-iubitul meu împreună
lucrător, Ion Goron. Sunt deznădăjduiţi cu toţii cei dimprejurul
meu, căci lasă un loc pe care cu greu îl va putea umple cineva.
La Consistor, la Academia teologică, la catedrală, la revistă,
pretutindeni. Bunul Dumnezeu să-l odihnească, iar pe noi să ne
mângăe şi să scoale alţi goruni din mijlocul nostru.
1 Febr. „V.I”- Viaţa Ilustrată – n.n. apare
tehnoredactată tot de + I. Gorun. Asta ca să se plinească legea.
Pe Martie şi April e gata, dar nu poate apărea până nu-şi
câştigă hârtiile noul redactor: Păr. Rector Munteanu. Îi merge
greu, căci domnii din Budapesta nu-l primesc la Camera de
presă, fiindcă revista nu e autorizată să apară; iar revista nu
primeşte autorizaţie fiindcă redactorul nu e primit la Camera
presei. Vechiul cerc vicios. Reciprocitatea – deschide porţile.
Aprilie 18. Florii: Slujbă arhierească în capela Gojdu
din Budapesta. Cu un frumos terţet de studenţi. Lume multă.
Intelectuali şi ţărani. Aceştia din urmă- concentraţi la muncă. O
zi de îmbelşugat rod duhovnicesc.Participă, fireşte şi legaţia, în
frunte cu domnul ministru Filotti, distinsul om de inimă.
25 april. I zi de Paşti. Acasă Invierea. Lume multă.
După masă ora 6 Năsăud Vicernie. O mare de Români mă

114
aşteaptă în faţa bisericii noastre. Am slujit şi predicat. Ce lume
bună şi credincioasă!
26 April. La Săcel. Mă aşteaptă jandarmii. Abia mi-au
deschis biserica. Am slujit Sf. Liturghie. După trei ani. (Nu-s
ortodocşi !?). După masă. La Borşa – nu ne-au îngăduit
jandarmii. În biserica sfinţită de mine!
Fraţii uniţi nu s-au arătat!
7 V. Se recrutează fetele pentru lucru de folos profan şi
se duc în Dunantul (?). E robie modernă. Un fel de deportare.
2 V. Adunarea eparhială - Ca anul trecut, am ţinut-o
însă la Dumineca Tomii.
Încă înainte de Paşti apărea „Întâia carte de învăţătură”,
a Părintelui Florea Mureşan. E una din cele mai importante
cărţi apărute de trei ani încoace.
1 August. A trecut vara – ca un vis.
Nu-i nimic, să fii în ţară o lună jumătate.
1 Sept. Şcoala teologică o vom începe la 15 Sept. ca să
putem da vacanţa mai lungă la Crăciun- cruţând lemnele.
28 XI 1943. De nu-mi aducea aminte lumea asta care
m-a copleşit cu dragostea, nici nu ştiam că sunt de 50 de ani.
Doamne, ajută-mă să fiu vrednic de această preţuire şi dragoste
– făcându-mi slujba pe deplin.
6 Dec. Era să să se ţină la palatul „Albina” concertul şi
şedinţa festivă a studenţilot teologi. Nu li s-a dat voie pe
motivul că nu au destui ofiţeri de poliţie ca să trimită şi aici.
Concertul şi cuvântările (religioase) deci numai programul
religios s-a ţinut la Catedrală.
15 Dec. Liceul cu limba de predare română e închis –
ca represalii pentru închiderea a trei şcoale secundare ungureşti
confesionale din România.
24 Dec. Primesc prelungirea paşaportului – după şase
săptămâni de la cerere. Cam aşa cum a primit lemnele, o şcoală
din schiţa lui Caragiale.Dar încalte, am cerut pe 20 de zile şi mi

115
s-a dat pe 60. Ca ţiganii lui Alexandri: n-am ce face cu atâta
libertate.
25 Dec. Crăciun: La radoi Bucureşti aud o mulţime de
melodii nemţeşti pe text românesc – toate de Crăciun, ca „O O
Tannenbauu”, Stille Nacht etc- Ce bine că le cântă Românii, că
nemţii nu se prea rup după ele! Aşa că războiul sfânt este şi nu
prea.
De Crăciun este şi Pastorala – foarte căutată. Probabil
se va trece – ca Noul Testament – în mai puţin de un an.
La Crăciun lume mai puţină ca de obicei la catedrală.
Au cam plecat Românii pe la sate – căci cu 10 ecouri de carne
la Cluj – cam slăbuţă treabă.
Era să uit: în preajma Crăciunului Părintele I.
Georgescu de la Oradea a ţinut o conferinţă despre Hristos în
poezia românească A spus că Dante şi V. Hugo şi ceilalţi
catolici – da, vorbesc despre Hristos, dar greco-orientalii aştia
sunt tare slabi şi în această privinţă. Ce păcat – a spus Sfinţia
Sa - scuzându-l pe P.S. Suciu din catehism, unde are ce are cu
regăţenii aia de greci – că nu sunt toţi romano-catolici. Fiindcă
(aici citez): „cel ce n-a trecut pe la Roma – fie ins singuratic
sau popor –este şi rămâne un neisprăvit”. Câţi din cei prezenţi
în sala „Albina” au ieşit, scârbiţi – de- atâta înţelepciune şi
dragoste frăţească. Ceilalţi au rămas până la sfârşit, fiindcă se
temeau „să nu fie daţi afară din sinagogă”.
25 spre 26 Dec. – Noaptea prietenii noştri au aşezat pe
scările catedralei o şatră de târg (de poame). Săracii!
Sâmb. 11 Martie (1944?) Seara la Academia teolgică
unită prăpăd. Câteva zile în şir au durat bătăliile pe stradă. Nici
o instituţie românească din Cluj n-a rămas fără reprezentant
bătut. Ameninţări cu moartea. Am amânat conferinţa religioasă
din catedrală.
Dum. 19 martie Nemţii au ocupat Budapesta şi alte
centre. Apoi lucrurile s-au liniştit.

116
 2 Iunie, dim. 9,10 Clujul a fost bombardat de anglo-
americani. Vreo sută de bombardiere au pustit cartiere întregi.
Peste 400 de case complect dărmate şi aproape 1000 avariate.
Jertfe omeneşti (?) 300 morţi civili şi mulţi răniţi. Cumplite
clipe!
Din pricina evenimentelor şi a greutăţilor de transport
n-am convocat adunarea eparhială.
Aproape seară de seară, uneori şi ziua şi noaptea, în
adăpost. La- nceput emoţii. Apoi ne-am învăţat ca toamna cu
grindina.
2 Iulie. Alarmă! Tocmai când eram gata să plec la
Catedrală. Preoţii şi credincioşii au ieşit din biserică şi au venit
în adăpostul Episcopiei, unde s-a continuat slujba. A şi predicat
Părintele Nicoleascu? Ca în catacombele creştinismului primar.
4 VII. Mi se pare că trebue să stopez vizitaţiile
canonice, că mi s-a rechiziţionat căruţa. De altfel şi cu
„opinciile stau rău”.»

Alte informaţii despre calvarul episcopului N. Colan în

timpul ocupaţiei hortyste sunt redate în lucrarea lui Ioan N.
Ciolan „Transilvania ultima prigoană maghiară”, apărută la
Roma în anul 1980.7 (Anexa nr. 6)
Împreună cu însemnările episcopului N. Colan am
identificat textul predicii rostite de părintele Nicodim Belea, în
Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943, cu prilejul împlinirii
a 50 de ani a episcopului Vadului, Feleacului şi Clujului.
(Anexa nr. 7)
Bucuria trăită odată cu eliberarea Ardealului de Nord de
sub ocupaţia străină este redată concis în scrisoarea trimisă de
episcopul Nicolae Colan, nepotului său cărturarului braşovean
Ioan Colan în toamna anului 1944.8 (Anexa nr. 8)
Vocea societăţii civile, a reprezentantelor laicatului este
redată de cuvântarea rostită la palatul episcopal din Cluj, în

117
data 29 iunie 1946, de Sofia Meteş, soţia cunoscutului istoric
Ştefan Meteş. (Anexa nr. 9)

118
Note

1. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de

om. Nicolae Colan. Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
1936-1957, Cluj-Napoca, 1989, p.21-22
2. Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Op.cit, p. 22
3. Ioan Lăcătuşu, Complectări la biografia mitropolitului Nicolae
Colan, în Angustia nr. 10/2006
4. ***, „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”,
Cluj-Napoca, 1995
5. ***, „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”,
Cluj-Napoca, 1995, p.___
6. Centrul Eclesiastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan,
Fondul Nicolae Colan
7. Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară,
Edizioni Europa, Roma 1980, p.20-21
8. Telegraful Român, 1944, nr.68, p. 4

119
Anexe

Anexa nr. 1

Sămănături
„C.V.” Articole pentru un
volum

1. Cu moartea pe moarte „V.I.” Aprl. 1934 pag.

călcând 5
2. Gânduri de primăvară -//- Mai 7
3. Dela Alfa -//- Iul. 4
4. Săptămâna cărţii bune -//- Sept. 5
5. Crăciun -//- Dec. 4
6. Lecţia unui eveniment literar -//- Aprl. 1935 4
7. Ca toţi să fie una -//- Iul. 4
8. Arătarea dela Maglavid -//- Aug 7
9. Prea multe idei şi prea puţină -//- Ian. 1936 4
ascultare
10 Dece nu cântă tineretul -//- Mai 6
. nostru
11 Cu măturoiul prin literatură -//- Aug. 4
.
12 An nou -//- Ian. 1937 5
.
13 Eclipsa nuvelei -//- Feb. 1938 6
.
14 C. (cuvânt –n.n.) pentru -//- Apr. 6
. Vinerea mare
15 Poezia trăsnită -//- Mai 1942 7
.
16 Pomenirea lui Caragiale -//- Aug. 6
.
17 Ce să facem cu Eminescu? -//- Nov. 1939 5
.
18 Limba română în şcoală „Renaşterea” 1938 4
.
19 Centrala cărţii religioase „R.T.” 1935 4
. Revista
Teologică

120
20 Centrala cărţii religioase „R. T” 1935 4
.
21 Limba predicei noastre Omagiu Lupaş 10
.
Pag. 127

121
Anexa nr. 2
Mărturisiri
Broşură: format mai mare, text cicero, coloană „C.V.”

1. Stăpân şi slugă pag. 4

(Cuvânt la alegerea mea de episcop)
2. Tâlcul Rusaliilor 4
(Cuvântare la sfinţirea mea întru arhiereu)
3. Biserica lui Dumnezeu şi Biserica poporului 6
(Cuvântare la investitura mea)
4. „Vai mie de nu vei propovedui !” 5
(Cuvântare la înscăunarea mea)
5. Preoţia învaţă, cârmuieşte şi sfinţeşte 4
(Cuvântare la instalarea mea ca ministru la Ministerul
Educaţiei şi Culturii)
6. Laudă Bisericii 4
(Cuvântare la primirea mea ca membru de onoare al
Academiei Române)
7. Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti 15
(Discurs de recepţie la Academia Română)

Total pag. 42

Anexa nr. 3
Un volumaş:
În legături
1940-1944

3 cuvântări la deschiderea adunărilor eparhiale

3 pastorale de Crăciun
4 pastorale de Paşti
În total cam 80 de pagini

122
Anexa nr. 4
Programul de publicaţii pe anul 1943

1. L. Munteanu: Viaţa Sf. Apostol Ioan (200 p.)

2. N.C. (Nicolae Colan – n.n.): Sămănături (140 p.)
3. Fl. Mureşan: Carte de învăţătură (I şi II a 160 p.)
4. A. Şaguna: Predici
5. E. Nicolescu: Mame creştine
6. I. Bulbocă: Cântecele dorului (popor)
7. Antologia poeziei religioase
8. Calendar
9. Ioan Gorun: Cuvinte către preoţi

Anexa nr. 5
Vizite canonice în 1943 (1 ian.- 1 nov.)

Oradea, Tileagd, Rohia, Someşeni, Ciucea, Agârbiciu –

18 04. 1943 – Budapesta, Năsăud, Săcel, Borşa, Reghin,
Topliţa, Sf. Gheorghe, Zagon, Păpăuţi, Covasna, Zăbala,
Mărtănuş, Breţcu, Plopiş, Lăschia, Cărpiniş, Curtinişul mic,
Gepiu, Inău, Chineşti, Măgoaja, Perişor, Dumbrăviţa- (până la
31 octombrie 1943).

Anexa nr. 6
Calvarul îndurat de Episcopul Nicolae Colan al Clujului în
timpul ocupaţiei maghiare

Dintre cei trei episcopi români ortodocşi aflaţi în

Transilvania de Nord, după Diktatul de la Viena, doi au fost
expulzaţi, dr. Nicolae Popovici al eparhiei Oradea şi dr. Vasile
Stan al eparhiei Maramureşului, rămânând în teritoriul cedat
numai episcopul Nicolae Colan al eparhiei Clujului, Vadului şi

123
Feleacului. Au rămas în grija acestuia toate bisericile ortodoxe
din judeţele: Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Năsăud, Someş,
Cluj, Mureş, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi jumătate din Bihor.
Episcopul Nicolae Colan a rămas în mijlocul fiilor lui
sufleteşti în acele vremuri de suferinţă şi restrişte, întărindu-i în
speranţa izbăvirii ce avea să vină. Autorităţile horthyste
maghiare au început să-l persecute şi să-l umilească. Astfel,
deşi om în vârstă de cincizeci de ani şi episcop, a fost chemat la
cercul de recrutare din Cluj, unde i s-a eliberat certificat de
recrutare în care era declarat „apt pentru front”, fapt unic în
istoria bisericii creştine. În numeroase rânduri a fost anchetat
de autorităţi. La 27 octombrie 1943, grupuri de fascişti
maghiari au spart cu pietre toate geamurile reşedinţei
episcopale ortodoxe din Cluj.
Despre cele întâmplate sub ocupaţia horthystă cu
biserica ortodoxă şi cu credincioşii săi, relatează însuşi
episcopul Nicolae Colan următoarele:
„O parte dintre noi au fost smulşi de la sânul patriei
mume, de judecătorii cei fără de lege şi daţi pe mâna celor ce
ne-au stăpânit apoi după crâncenul lor cuvânt de ordine: Nici o
îndurare ./ ”
Încă din primele zile ale acestei stăpâniri, bisericile ne-au fost
dărâmate sau arse, sau prefăcute în magazii, sau închise; şcolile
ne-au fost luate, aşezămintele culturale desfiinţate; bunurile
câştigate cu trudă jefuite, folosirea graiului nostru neîngăduită
uneori nici chiar pe stradă.
După prăpădul de la Ip şi Trăsnea, unde armata
ungurească a împuşcat fără nici o vină sute de Români, a urmat
calvarul expulzărilor în masă şi al deportărilor la muncă. N-au
fost cruţate de această prigoană păgânească nici fetele tinere
nici moşnegii de şaptezeci de ani. Feciorii noştri au fost duşi la
oaste sau înjugaţi la plug pe moşiile grofilor, tinerii noştri
intelectuali au fost daţi afară până şi din şcolile ungureşti, iar
cărturarii mai vârstnici, ca şi ţăranii mai înstăriţi care au scăpat

124
de oaste sau de muncă silnică au fost aruncaţi peste graniţă.
Adăugaţi la toate acestea nesfârşitele judecăţi în care au fost
târâţi Românii de aici precum şi umilirile şi bătăile zilnice la
care au fost supuşi nenorociţii fii ai naţiei noastre – şi vă veţi
putea face măcar o palidă icoană despre viaţa românească din
Ardealul „decedat” cum îl numeau unii în tragică glumă.
Şi totuşi, noi nu facem pomelnicul acestor foarte
dureroase fapte, decât pentru a ajunge la încheierea oarecum
nefirească: Peste toate tragem dungă, toate le uităm de dragul
păcii.
În legătură cu situaţia bisericilor ortodoxe închise în
Maramureş, episcopul Nicolae Colan scrie în Telegraful
Român, din 22 octombrie 1944, sub pseudonimul Radu Brazdă,
următoarele:
„Episcopia noastră din Cluj a făcut nenumărate
intervenţii la Budapesta, cerând guvernului să îngăduie
aşezarea măcar a câtorva preoţi în Maramureş.”
Toate acestea au rămas fără rezultat. Cei trei preoţi
trimişi acolo au fost arestaţi şi închişi la Budapesta timp de 4
luni apoi li s-a fixat domiciliu obligatoriu la Borşa. Văzând
unele ca acestea P.S. Episcopul Nicolae Colan s-a dus personal
a doua zi de Paşti, în anul 1942, să aducă mângâiere
nenorociţilor credincioşi de Maramureş. P.S. Sa a fost
întâmpinat de jandarmi şi a fost binecuvântat cu … baionete. Şi
astfel mulţimea credincioşilor adunaţi la Borşa n-a putut avea
mângâierea măcar a unei singure slujbe creştineşti, fiindcă uşa
bisericii era pecetluită cu ceară roşie, iar în faţa ei străjuiau şase
jandarmi cu baionetele îndreptate împotriva oricui ar fi încercat
să pătrundă în Biserică. Oricât de uluitoare ar fi aceste fapte,
ele s-au petrecut toate, toate în ţara „Sfântului Ştefan”.
Nu este locul să amintim aici toate străduinţele depuse
de vrednicul ierarh Nicolae Colan, pentru apărarea drepturilor
Românilor pe tărâm cultural, economic, social şi naţional, faţă
de toate nedreptăţile, ilegalităţile şi acţiunile samavolnice de

125
desnaţionalizare a Românilor de către guvernul şi autorităţile
maghiare în cei patru ani de cruntă stăpânire horthystă a
Transilvaniei de Nord.
Răbojul istoric le va încrusta pe toate, arătând
generaţiilor viitoare o figură de luptător dârz şi neînfricat
pentru apărarea neamului românesc din Transilvania, în timpul
celei mai crunte dominaţii străine, care a fost eruditul ierarh
Nicolae Colan şi care, pentru vredniciile sale, a devenit
Mitropolit al Transilvaniei şi Albei Iulia.

Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară,

Edizioni Europa, Roma 1980, p.20-21

Anexa nr. 7
Predică rostită în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943
cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani a P.S. Episcop
Nicolae Colan

„Prin Tine, Doamne, se vor binecuvânta toate

naţiile pământului şi toate naţiunile câte ai
făcut vor veni şi se vor închina înaintea Ta”
(Psalm 71,19 şi 85,9)

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Iubiţi credincioşi,
Ziditorul cerului şi al pământului prin glasul
psalmistului dă dreptul la viaţă tuturor naţiunilor. Dumnezeu a
zidit pe om în aşa fel, ca el să se poată dezvolta şi în
diversitate nu numai în unitate. Prin urmare naţiunea nu este
un accident trecător, care astăzi poate să existe, iar mâine poate
să dispară. Naţiunea este o realitate care izvorăşte din planurile
veşnice ale lui Dumnezeu.

126
 Marea importanţă a problemei acesteia constă în faptul,
că singură Biserica ortodoxă şi acceptă indiscutabil principiul
etnic şi ajută naţiunile pentru a se constitui în state naţionale
independente. Singură Biserica ortodoxă ţine vie flacăra
naţionalismului în sufletul popoarelor ajunse în sclavie politică
şi ameninţate să-şi piardă conştiinţa naţională. Prin aceasta,
Biserica ortodoxă s-a făcut maică ocrotitoare a neamurilor şi
putere conservatoare a lor, încât ea se poate numi maică a
neamului. Ea se găseşte oriunde acasă, la orice neam. Este
Biserică a poporului şi poporul este al Bisericii. A fi a
poporului însemnează a te frământa cu poporul; însemnează a
sta cu poporul iobag împărtăşind aceeaşi soartă cu el. Biserica
a poporului însemnează o Biserică cu un cler care are
rădăcinile adânc înfipte în popor, nu cu un cler de clasă
privilegiată; dacă este vorba de un privilegiu al Bisericii
ortodoxe, apoi acesta este de a sluji alături de popor.
Atributul de Biserică a poporului şi-l merită Biserica
ortodoxă, mai ales în legătură cu ramura ardeleană a poporului
nostru. Românismul ardelean îşi datoreşte atât de mult
menţinerea sa Bisericii ortodoxe, încât fără aceasta el şi-ar fi
pierdut demult existenţa sub presiunea popoarelor
înconjurătoare, favorizate de împrejurările istorice să aibă un
rol de dominaţie.
Biserica Ardeleană este „Biserică de părinţi ai satelor;
este o Biserică de ierarhi ai satelor; este o Biserică de sate şi
preoţi”, cu bisericuţe de lemn, cu uşi sculptate după motive
româneşti, cu iz de tămâie şi tropare pline de duioasele
modulaţiuni ale doinei noastre.
Iubiţi credincioşi,
Neamul românesc, de trei ani încoace trăieşte ceasuri
grele. I s-au sfâşiat marginile şi cu ele şi trupul Bisericii.
Ardealul de dincolo de muchia străjuită de crucea lui Hristos,
este azi din nou „o grădină a lacrimilor”. Ceasurile grele, vor fi
poate multe încă, Dumnezeu ştie.

127
 Primul Mitropolit al Ardealului României Mari,
identificându-se şi topindu-şi sufletul cu poporul, a spus, nu
demult, cu apostolească bărbăţie: „În ce mă priveşte, sunt gata
să intru cu poporul credincios al meu, dacă aşa va vrea
Dumnezeu, şi în noaptea cea mai amară a suferinţei”. Este
semnificativă şi cutremurătoare asigurarea aceasta. Într’ însa
clocoteşte dinamismul unui neam întreg care în frunte cu
ierarhii poporului luptă şi îşi cere dreptul său la viaţă.
Dar dincolo de „dealul” care este mai scund decât
Carpaţii; acolo stă pavăză neamului românesc unul dintre cei
mai scumpi bărbaţi ai Ţării, Prea Sfinţitul Episcop Nicolae
Colan, care împlineşte azi, 28 noiembrie, 50 de ani de rodnică
viaţă.
Prea Sfinţitul Nicolae Colan, are azi cea mai înaltă
chemare duhovnicească şi românească din inima Ardealului,
acolo unde s-a făcut pe sine „îndreptător credinţei şi chip
blândeţelor”.
Îmbogăţit în zestrea marelui duh şagunian la care s-a
adăpat zi de zi sub ochii plini de bucurie ai Înalt Prea Sfinţiei
Voastre şi conştient de indisolubila legătură ce există între
Biserica ortodoxă şi neamul nostru românesc „tuturor toate se
face” acolo unde este acum, aşa cum s-a făgăduit în ziua
înscăunării la Cluj, cel mai destoinic ucenic al Î.P.S. Voastre,
plin de călugărească smerenie dar şi de apostolească încredere.
Tuturor toate se face, în vârtutea puterii sorbite din Duhul lui
Hristos şi din marea teologie paulină pentru care teologul biblic
de ieri şi de azi nutreşte preferinţe speciale. Propovăduitorul
„Apostolului neamurilor”, a fost sortit de Dumnezeu să ia calea
Episcopatului „între neamuri”. Osteneala cu care-şi împlineşte
misiunea de arhipăstor şi conducător al vieţii româneşti de
dincolo de culmea Feleacului i-a adus toată dragostea Ţării
sfâşiată şi toată recunoştinţa neamului.
Iubiţi credincioşi,

128
 Tronul arhiereului Nicolae de la Cluj, este statornicit
acolo de temutul „atlet al lui Hristos”, Ştefan cel Mare, iar
toiagul arhieresc este azi şi steag în jurul căruia stă strâns un
popor dârz, a cărei istorie nu o poate zădărnici nici o putere de
pe lumea aceasta. Întrepătrunderea sufletească a arhipăstorului
cu poporul pe care-l păstoreşte, s-a săvârşit încă din primele
zile. Cel dintâi colţ pe care l-a vizitat arhipăstorul, a fost
maramureşul descălecătorilor, al căror Duh din ceruri nu
recunoaşte (…) făurite de degetul, fără de sânge.
L-am văzut pe P.S. Episcop Nicolae în mijlocul
ţăranilor, plin de modestia plugarului chibzuit; l-am văzut în
mijlocul tineretului de la ţară plin de neprihănita veselie a
copiilor de moţ; şi l-am zărit şi în faţă învăţătorilor coborând
înţelepciunea cerului pe pământ, pentru ca pe toţi să-i ridice
către cer.
Îl zărim şi acum binecuvântând, cu gesturi pline de
răspundere, toţi paşii poporului, care trebuie să devină mare,
aşa cum vrea şi Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Sensul marei învălmăşeli de astăzi nu este altul decât să
redea tuturor naţiunilor libertatea. Libertatea nu este şi nu poate
să fie un privilegiu numai al unora dintre naţii, al celei mai
mari, ci este un dar dat de Dumnezeu fiecărui neam, mic sau
mare. Şi dacă „Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva
noastră” şi neamul nostru este crescut pe lespedea şi în tinda
Bisericii, şi de aceea noi nădăjduim neclintit în izbânda
dreptăţii noastre. Istoria ne-o scriem noi, nu ne-o pot scrie alţii.
Şi pentru noi nu s-a scris încă ultima pagină a istoriei.
Dar pentru aceasta Biserica ortodoxă topindu-se şi de
astă dată cu idealurile naţionale ale poporului nostru
dreptcredincios, face un apel în clipa aceasta la toţii românii de
a se întoarce la temeliile spirituale ce le oferă Biserica
strămoşească. Istoria noastră se găseşte acum în marşul
biruinţelor sale. Să stăm neînfricaţi încolonaţi în acest val de

129
marş istoric plini de credinţa strămoşilor noştri şi biruinţa va fi
a noastră, ca şi odinioară a lor.
Şi acum „să nu părăseşti Doamne, întru cărunţelile sale
pe arhipăstorul nostru Nicolae al Clujului, pentru ca să
vestească tăria Ta, celor ce aşteaptă marea zi a mării”.
Amin!
N. Belea
Sibiu 28 XI 1943

Anexa nr. 8
Ionele dragă,

„Acum toate s-au umplut de lumină./” Aşa cântă obştia

dreptcredincioasă în marea zi de praznic a Învierii Domnului.
Aşa-mi cântă şi inima mea îmbucurată astăzi, în ziua în care
Clujul muceniciei şi mândriei noastre naţionale a fost din nou
desrobit de oştile noastre viteze şi de nebiruitele oşti ale Rusiei
aliate.
În „Vinerea Patimilor” noastre mi-ai fost scris o
epistolie din cale afară de frumoasă, fiindcă era din cale afară
de creştinească. Şi m-ai rugat să nu-şi răspund la ea decît „a
treia zi” – adică la Înviere.
E „a treia zi”, Ionele dragă.
Bucură-te şi dă slavă Celui ce ne-a ajutat să călcăm cu
moartea pre moarte şi din mormînt să ne sculăm la nouă viaţă.
Bucură-te. Ai tot dreptul să te bucuri, ca unul care în
leatul Domnului 1917 vindeai gazete pe străzile Romanului din
slăvita noastră Moldovă, cu credinţa în izbânda dreptăţii
neamului nostru, pentru ca mai târziu…. în cei patru ani ai
pătimirii Ardealului de Sus, să faci din „Gazeta” Mureşenilor
răsunătoarea tribună a sfintelor noastre nădejdi.
Este „a treia zi”, Ionele. Bucură-te, fiindcă iată „acum
toate s-au umplut de lumină./”

130
Cluj, la 11.X.1944
Nen’to Culiţă

Anexa nr. 9
Cuvântare rostită la Cluj, palatul episcopal, 29 iunie 1946

Preasfinţite Stăpâne,
În numele Societăţii Ortodox Naţionale a Femeilor
Române, dorim să aducem un omagiu de recunoştinţă, de
admiraţie şi iubire respectatului nostru preşedinte de onoare,
Preasfinţitul Episcop Nicolae.
Încercăm sfioase, fiindcă nu ştim dacă aripile firave ale
gândului şi priceperii noastre vor avea puterea să se înalţe pe
culm ea de lumină ce domină câmpul vast al marilor împliniri
spirituale şi naţionale, săvârşite de Preasfinţia Voastră, pentru a
putea avea perspectiva întreagă a celor 10 ani de îmbelşugată
rodire duhovnicească.
Aceeaşi taină adâncă de nepătruns, aşezată de
înţelepciunea divină la temelia tuturor lucrurilor mari, a
orânduit ca pe măsura rostului înalt ce V-a fost încredinţat ca o
supremă binecuvântare, să se rostogolească în calea viaţii
duhovniceşti de uriaşe dureri, pentru a Vă pune la grea
încercare toate superioarele însuşiri cu care aţi fost înzestrat.
Astfel, pe când se muncea cu zor în alvia liniştită a unei
zodii de pace, veni năprasnic, pe neaşteptate, fulgerul zguduitor
al monstruosului „dictat” de la Viena, frângând în două trupul
însângerat al Ardealului martir. Şi peste creasta cernită a
Feleacului s-a pus curând zăvorul, ca cei rămaşi aici
înspăimântaţi şi înmărmuriţi de jale să nu mai audă şi să nu mai
vadă pe scoborâşurile lui convoaiele lungi de fraţi pribegi în
propria lor ţară, alungaţi de la vetre în goană de apocalipsă.

131
 Preasfinţia Voastră, arhipăstorul de impunătoare
demnitate, adânc pătruns de înaltă misiune jertfelnică ce Vă era
încredinţată, aţi rămas aici neclintit la postul de veghe cu un
minunat avânt apostolic în fruntea poporului năpăstuit şi în
centrul tuturor sfintelor lui nedejdi şi năzuinţi. Şi transformat
din nou în mare dascăl îndrumător, cu acea excepţională
însuşire de a desluşi din vâltoarea evenimentelor unor vremuri
tulburi sensul adânc al puterilor morale, aţi desfăşurat prin
amvonul inspirat şi prin acel scris fermecător al Preasfinţiei
Voastre cu mireasmă de busuioc, cea mai fecundă activitate,
atât pe plan religios cât şi pe plan naţional, pe aceleaşi temeiuri
de etică creştină. Şi când prigonirile se înteţeau, devenind tot
mai apărătoare, Preasfinţia Voastră cu un curaj eroic,
înveşmântat în odăjdiile nebiruinţei credinţe în Dumnezeu, aţi
cutreierat întreg ţinutul robit vestind neînfricat cuvântul de
mângâiere al Evangheliei lui Hristos şi nădejdea în Dumnezeu
în lumina învietoare a Taborului, întărind astfel forţele
sufleteşti până în ceasul sfânt al mântuirii.
Iar în zilele noastre, după un război atât de crâncen,
când colectivităţile emancipate pripit au sufletul clocotitor de
dorinţe şi năzuinţi învălmăşite, Preasfinţia Voastră, pedagog
luminat, aţi înţeles mai bine decât oricine ci numai o cultură
adâncă, întemeiată pe marile postulate ale Evangheliei, poate
înălţa şi înnobila nivelul moral în gândirea unei societăţi în
transformare şi-i poate pregăti forme mai largi de avânt creator
dacă cele vechi nu i se mai potrivesc. Prin o asemenea cultură
se întăreşte puterea de rezistenţă a unui popor, şi deodată cu
salvarea performanţelor naţionale, ea asigură şi măsura
cuviinţei în legăturile sociale şi promovează omul spre
adevărata umanitate.
Pentru aceasta aţi făcut prin înţeleapta râvnă jertfelnică
a Prea Sfinţiei Voastre să sporească cu mai mult folos şi
prestigiu aşezămintele de cultură în jurul sfintei noastre
biserici.

132
 De încheiere, Vă rugăm din nou Preasfinţite Stăpâne şi
primiţi din partea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor
Române cele mai adânc simţite felicitări şi asigurarea
respectuoasă a întregului nostru devotament.

Sofia Şt. Meteş

Cluj, Palatul episcopal, 29 iunie 1946

133
 Cinstirea patronului spiritual – Mitropolitului
Nicolae Colan

Dacă imediat după decembrie 1989, s-ar fi realizat un

sondaj de opinie, cu scopul de a afla ce ştiu locuitorii judeţului
Covasna, despre mitropolitul Nicolae Colan, cu excepţia
cetăţenilor din Araci şi a celor din împrejurimi, cât şi a feţelor
bisericeşti din zonă, marea majoritate a respondenţilor ar fi
declarat că nu ştiu mare lucru, sau aproape nimic despre
ierarhul –cărturar, născut pe meleagurile Arcului intracarpatic,
la sfârşitul secolului al XIX-lea.
După aproape 50 de ani de comunism, desigur, cazul nu
este singular, dar aceasta nu putea constitui o scuză pentru
perpetuarea unei stări nefireşti de lucruri. De aceea, după 1990,
odată cu începerea şi efectuarea cercetărilor referitoare la
istoria românilor din sud-estul Transilvaniei- iniţiate de Liga
Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, împreună cu Direcţia
Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale- a fost posibilă şi
redescoperirea marii personalităţi a mitropolitului Nicolae
Colan.
Un moment deosebit de important l-a constituit, în acest
sens, marcarea centenarului naşterii mitropolitului Colan, la 28
noiembrie 1993, în cadrul primei ediţii a „Zilelor Nicolae
Colan”. La simpozionul organizat cu acest prilej, la Casa de
Cultură a Sindicatelor, din Sf. Gheorghe, au participat mari
personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, dintre care
amintim pe academicienii Antonie Plămădeală, Mircea
Păcurariu, Gheorghe Vlăduţescu şi alţi intelectuali de marcă
din întreaga ţară. Lucrările prezentate la simpozionul amintit,
împreună cu cele susţinute la manifestarea similară organizată
la Cluj-Napoca, au fost publicate în volumul „Omagiul
Mitropolitului Nicolae Colan”, prin grija părintelui prof. dr.
Alexandru Moraru, autorul unei lucrării de referinţă despre
activitatea episcopului Vadului, Feleacului şi Clujului, Nicolae
Colan, volum apărut în anul 1989.
Din iniţiativa Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”-
preşedinte avocat Ioan Solomon, în anul 1993, în urma a
numeroase demersuri, s-a reuşit ca prin Ordin al Ministrului
Educaţiei şi Învăţământului, unei noi şcoli din Sf. Gheorghe, să
I- se acorde denumirea de „Şcoala Generală Nicolae Colan”.
După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei,
din iniţiativa şi cu purtarea de grijă a P.S. Ioan Selejan, prin
hotărârea Adunării Eparhiale din 6 februarie 1996, În Sf.
Gheorghe, s-a înfiinţat un Centrul Ecleziastic de Documentare,
în spaţiul de la parterul blocului turn de lângă Catedrala
ortodoxă, dat spre administrarea noii Eparhii a Covasnei şi
Harghitei, printr-o Hotărâre de Guvern, semnată de Prim
Ministru, Nicolae Văcăroiu. Noua instituţie culturală avea ca
obiect de activitate „formarea unui fond documentar privind
cultura şi civilizaţia românească, din sud- estul Transilvaniei,
în toate formele sale de manifestare, urmărită de-a lungul
istoriei inclusiv în contemporaneitate”.
Prin hotărârea de înfiinţare, centrul a primit numele
Mitropolitului Nicolae Colan, în semn de cinstire şi preţuire a
unui ierarh-cărturar, născut pe meleagurile de la Curbura
Carpaţilor, deopotrivă mare teolog – fost profesor şi rector al
Institutului de Teologie Ortodoxă din Sibiu, publicist- autor a
peste 1000 de lucrări, studii şi articole, cărturar recunoscut -
prin primirea ca membru al Academiei Române, şi ierarh de
seamă – care a păstorit credincioşii din Episcopia Vadului,
Feleacului şi Clujului (1936-1957) şi pe cei din Mitropolia
Ardealului (1957-1967).

135
 Îndeplinindu-şi rosturile pentru care a fost înfiinţat,
Centrul de Documentare din Sf. Gheorghe şi-a propus, printre
obiectivele sale, să cinstească patronul spiritual, prin
organizarea, în fiecare an, a Zilelor Nicolae Colan, în perioada
28 noiembrie –6 decembrie. Manifestările încep cu ziua de
naştere a mitropolitului Nicolae Colan şi se termină cu cea
onomastică a acestuia, incluzând în acest interval sărbători
importante pentru Neamul Românesc, respectiv Sfântul
Apostol Andrei şi Ziua Naţională a României.
Redăm, în continuare, modul de desfăşurare Zilelor
Nicolae Colan, din anul 2005.
În organizarea Centrului Eclesiastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”, cu sprijinul Ministerul Culturii şi
Cultelor, Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a
Protopopiatului Ortodox Sf. Gheorghe, Prefecturii Judeţului
Covasna, şi a Forumului Civic al Românilor din Harghita şi
Covasna, în zilele de 28 noiembrie – 1 decembrie 2005, s-au
desfăşurat cea de-a XIII-a ediţie a „Zilelor Nicolae Colan”,
manifestare dedicată cinstirii memoriei mitropolitului cărturar
Nicolae Colan – născut în 28 noiembrie 1893, la Araci, judeţul
Covasna – şi a Zilei Naţionale a României.
Principalele acţiuni cuprinse în programul ediţiei din
acest an au avut loc în zilele de 30 noiembrie şi 1 decembrie.
Continuând tradiţia începută cu 8 ani în urmă, de sărbătoarea
Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, grupuri de tineri de la
Seminarul Teologic Ortodox din Buzău, Protopopiatul Ortodox
Târgovişte, ASCOR Bucureşti şi Sibiu, Asociaţia „Pro Vita”
din Sibiu şi de la Filialele Ligii Tineretului Creştin Ortodox
Român din Braşov, Sf. Gheorghe au fost în pelerinaj la
parohiile ortodoxe din localităţile etnic mixte Dobolii de Jos,
Păpăuţi, Târgu Secuiesc, Zagon, Zăbala şi Sf. Gheorghe. În
fiecare din aceste localităţi după terminarea Sfintei Liturghii au
avut loc concerte de colinde, s-au stabilit legături pentru
viitoare acţiuni de colaborare şi spijin şi s-au exprimat

136
sentimente de solidaritate, fiecare din aceste emoţionante
întâlniri încheindu-se cu tradiţionala horă a unirii.
După momentul Sfinţirii troiţei amplasate în incinta
Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” – pe locul celei donate în
anul 1937 de Liceul Industrial de băieţi „Dr. Constantin
Angelescu” din Buzău, şi dărâmată în toamna anului 1940, de
către P.S. Ioan Selejan împreună cu un sobor de preoţi din
parohiile din Sf. Gheorghe şi din împrejurimi, la Muzeul
Spiritualităţii Româneşti, de la Catedrala Ortodoxă, a avut loc o
Seară culturală românească, în cadrul căreia au conferenţiat
P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei,
academicianul Horia Colan din Cluj-Napoca, Pr.pof.univ.dr.
Ilie Moldovan din Sibiu şi dr. Ioan Lăcătuşu din Sf. Gheorghe.
În acelaşi cadru s-au prezentat mai multe volume semnate de
Petre Ţurlea, Septimiu Roman, Vasile Ilica, Constantin
Mustaţă, precum şi publicaţiile: Lacrima, editată de Seminarul
Teologic din Buzău, Pro Memoria 1940-1945, editată de
Asociaţia Judeţeană Cluj a românilor refugiaţi, expulzaţi sau
deportaţi, Grai românesc, nr. 3(28)/2005, foaie de spiritualitate
ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei.
Programul Zilei de 1 Decembrie a început cu
simpozionul cu tema 1 Decembrie 1918 – zi sfântă în istoria
românilor, desfăşurat în acelaşi generos spaţiu al Muzeului
Spiritualităţii Româneşti. Au prezentat comunicări profesorii
Mircea Bodnari şi Vasile Stancu din Sf. Gheorghe, preoţii Ilie
Moldovan din Sibiu, Gheorghe Chivulescu din Târgovişte,
Mihai Milea din Buzău, acad. Horia Colan din Cluj-Napoca, iar
din partea Forumului Civic al Românilor din Harghita şi
Covasna drd. Codrin Munteanu, av. Ioan Solomon şi dr. Ioan
Lăcătuşu. De asemenea a fost prezentat mesajul adresat
participanţilor de către dr. Gheorghe Olteanu din Baden-Baden,
Germania.
Trăind împreună bucuria sărbătoririi Zilei Naţionale a
României s-au rememorat pagini din istoria ţării nefiind ocolite

137
nici provocările cu care se confruntă românii în general şi cei
din Covasna şi Harghita în special. În acest cadru participanţii
şi-au manifestat, încă o dată, profundul dezacord faţă de legea
privind statutul minorităţilor naţionale considerând că, în
actuala ei formă, aceasta nu serveşte nici minorităţilor
naţionale şi nici populaţiei majoritare ci, că, dimpotrivă, ea ar
consfinţi autonomia pe criterii etnice în judeţele Covasna şi
Harghita. Participanţii cer Guvernului, Parlamentului şi
Preşedinţiei să nu cedeze şantajului şi presiunilor exercitate de
unele grupuri interesate din ţară şi din exterior, găsind o
formulă dreaptă, echilibrată şi euroconformă, în avantajul
tuturor. Acelaşi dezacord a fost manifestat faţă de modul în
care Guvernul României a gestionat problema moştenirii
Fundaţiei Gojdu, considerându-se că aceasta a fost făcută
cadou statului maghiar şi cerându-se reanalizarea hotărârii
adoptate împreună cu guvernul maghiar în spiritul
testamentului Gojdu.
Participanţii din celelalte judeţe ale ţării au hotărât să
continue acţiunile de solidaritate cu românii din Covasna şi
Harghita, cu toţi locuitorii Arcului intracarpatic. S-au exprimat
opinii precum: „Noi cei de peste Carpaţi nu vom putea fi
liniştiţi atâta timp cât românii din Covasna şi Harghita nu-şi
pot păstra şi afirma nestingherit identitatea proprie, şi cât timp
în această zonă nu este linişte şi armonie interetnică.”
Ajunse la cea de-a XIV-a ediţie, Zilele Nicolae Colan,
care includ şi Zilele Şcolii Generale Nicolae Colan, şi-au
câştigat un loc distinct în calendarul manifestărilor culturale
organizate în judeţul Covasna. În fiecare an, cu această ocazie,
au loc sesiuni ştiinţifice, simpozioane, dezbateri, expoziţii,
evocări, slujbe de pomenire şi pelerinaje la mormântul
mitropolitului de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, cu participarea
elevilor de la Şcoala Nicolae Colan, prin grija profesorului
Vasile Stancu şi a preotului Corneliu Bujoreanu, cu sprijinului
prof. Opra Coloman, directorul şcolii.

138
 Prezenţa în spaţiul public al municipiului Sf.
Gheorghe, a personalităţii mitropolitului Nicolae Colan, a fost
sporită prin ridicarea bustului ierarhului, în curtea şcolii ce-i
poartă numele (opera sculptorului Mihai Mocanu) şi prin
acordarea numelui Nicolae Colan, unei străzi din cartierul unde
se află şcoala amintită.
Astăzi, când Centrul de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”, împlineşte zece ani de activitate, rezultatele
unui eventual sondaj de opinie, privind notorietatea
mitropolitului Nicolae Colan, pe meleagurile natale, cu
siguranţă că ar fi altele, faţă de cele de după 1989.
Sperăm că Dumnezeu ne va învrednici, în continuare,
de a cinsti memoria patronului spiritual al Centrului, dar şi ale
altor personalităţi ale neamului românesc, născute pe
frumoasele şi încercatele plaiuri ale Curburii Carpaţilor, şi că
ne vom bucura de acelaşi binecuvântat sprijin din partea
ctitorului şi celui mai important susţinător al Centrului, Prea
Sfinţitul Părinte Episcop Ioan Selejan.

Articol apărut în Almanahul Grai Românesc/2006

139
 Mitropolitul Antonie Plămădeală şi credincioşii
români din Arcul intracarpatic

Implicarea efectivă a mitropolitului Antonie în zonă

Arcului intracarpatic cuprinsă în Mitropolia Ardealului, a
început în 1982, o dată cu întronizarea sa pe scaunul
mitropolitului Andrei Şaguna. După propria-i mărturisire,
printre priorităţile Sale a fost finalizarea lucrărilor de
construcţie a catedralei din Sf. Gheorghe, urmând ca în 1983 să
participe la sfinţirea impunătoarei biserici care suspina de
aproape o jumătate de veac în aşteptarea binecuvântării lui
Dumnezeu. Mitropolitul Antonie a fost prezent atunci la Sf.
Gheorghe, împreună cu Patriarhul Justin cu un numeros sobor
de ierahi şi preoţi, aducând semnul solidarităţii, al păcii şi
binecuvântării, dăruind speranţă în sufletele păstoriţilor săi.
Legătura mitropolitului Antonie cu zona Covasna-
Harghita, a căpătat noi valenţe şi dimensiuni, prin alegerea
Sfinţiei Sale în funcţia de preşedinte de onoare al Ligii
Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sfântu Gheorghe, în
martie 1992. Această binecuvântată faptă, a fost o prelungire a
unor aspiraţii pe care marele ierarh dorea să le împlinească pe
aceste meleaguri, atât cu slujitorii altarelor dar şi cu membrii
vieţii laice, intelectuali porniţi în climatul de libertate de după
1990 în căutarea unor forme de organizare ce să definească atât
latura eclesială (aspectul valorilor creştine) cât şi cea
comunitară (aspectul identităţii naţionale).
Creditul dat Ligii „Andrei Şaguna” a fost pe deplin
justificat de Mitropolitul Antonie, prin participarea şi
implicarea de atîtea ori a Sfinţiei Sale, la diverse manifestări
ale asociaţiei, veniri care de fiecare dată se materializau prin
frumoase înfăptuiri de credinţă şi cuget românesc, dintre care
amintim:.manifestările din programul Zilelor Andrei Şaguna şi
Zilele Nicolae Colan, la sfinţirea bisericii ortodoxe din Malnaş
Băi, prima biserică ortodoxă construită, în judeţul Covasna,
după decembrie 1989, la punerea pietrei de temelie la statuia
Mitropolitului Andrei Şaguna, înaugurarea Muzeului
Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântul
Gheorghe, dezvelirea bustului mitropolitului Nicolae Colan,
vernisarea expoziţiei documentare dedicate împlinirii a 110 ani
de la naşterea episcopului Veniamin Nistor, amplasarea plăcii
comemorative pe clădirea primei şcoli confesionale româneşti
din Sf. Gheorghe, implicare directă în: proiectul ridicării unor
troiţe pe locul bisericilor dărâmate în 1940, realizarea unui film
despre starea bisericilor din cele două judeţe, tipărirea unor
diplome, legitimaţii şi alte documente ale Ligii etc.
Nu pot fi uitate căldura sufletească şi dragostea
părintească acordate credincioşilor, în rândul cărora s-a aflat
deputatul eparhial Iuliu Niţu din Bixad, cuvintele de apreciere
la adresa apariţiilor edtoriale din zonă, în cadrul rubricii
„Semnalăm... semnalăm”. din Telegraful român etc.
În vasta sa operă, mitropolitul-cărturar Antonie a
cuprins şi problemetica specifică a românilor din fostele scaune
secuieşti. Amintim doar câteva din aceste contribuţii:
abordarea, în cuprinsul volumelor dedicate istoriei, culturii şi
spiritualităţii româneşti a problematicii referitoare la românii
din Arcul intracarpatic; redactarea şi editarea volumelor
referitoare la activitatea patriarhului Miron Cristea,
descoperirea şi introducerea în circuitul ştiinţific a tezei de
doctorat a tânărului Elie Miron Cristea, susţinută la Budapesta,
în anul 1895, prima lucrare ştiinţifică dedicată vieţii şi operei
poetului naţional Mihai Eminescu; participarea la mai multe
sesiuni de comunicări, simpozioane şi dezbateri, organizate în

141
zonă, ocazii în care a prezentat sudii de înaltă ţinută ştiinţifică,
dintre care amintim: Şaguna în istoria Transilvaniei,
Mitropolitul Nicolae Colan şi limba română, Aspecte actuale
şi de perspectivă ale cercetării ştiinţifice interdisciplinare
privind sud-estul Transilvaniei ş.a.
Cu prestigiul, autoritatea morală şi competenţa
cunoscută, ierarhul-cărturar Antonie a fost moderatorul
dezbaterii cu tema „Cultura şi spiritualitatea românescă din
judeţul Covasna-trecut, prezent şi viitor”, care a avut loc la
Arcuş, în iulie 1993, semnând Protocolul încheiat cu această
ocazie- document important care a contribuit, alături de
celelelte demersuri ale societăţii civile, la conştiintizarea
factorilor care au hotărât înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, document, în care printre altele, se
consemnează: „Părţile semnatare, pornind de la existenţa
procesului de maghiarizare cu precădere în zonele rurale,
apreciază că Biserica Ortodoxă Română constituie principalul
factor de redeşteptare naţională, fapt pentru care se impune un
sprijin total al acesteia din partea instituţiilor statului român”.
În interviul acordat publicistului Dumitru
Manolăchescu, de la cotidianul Cuvântul Nou, în 1993, se
spune „Îmi dau seama că vă frământă pe toţi acest lucru
(situaţia grea în care se afla Biserica ortodoxă din zonă-n.n.),
cum mă frământă, nu de azi, de ieri, şi pe mine. Eu am fost
aproape în toate bisericile ortodoxe din această parte de ţară.
Am fost mai ales în cele aflate în greutăţi, în ruină. Am şi
întemeiat 12 parohii, începând din anul 1982, în această zonă.
Am salariat preoţii. Dar mai mult nu s-a putut.Acum au
intervenit probleme care depăşesc puterile financiare ale
Bisericii. (…) Dar vreau să vă spun că probleme bisericilor
ortodoxe din acest judeţ, ca şi din Harghita, de altfel, nu este
doar o problemă a Bisericii. Adică, să fim înţeleşi. Nu
Biserica a dărmat bisericile! Biserica a fost victimă. Acum
Biserica nu poate face mai mult decât face. De aceea este

142
nevoie de sprijinul şi contribuţia statului. (…) Fără sprijinul
concret al statului va fi greu să rezistăm”.
În mesajul adresat Ligii Cultural-Creştine Andrei
Şaguna, în martie 1995, cu prilejul împlinirii a trei ani de la
înfiinţare, marele ierarh spunea: „Liga, care în chip fericit şi
inspirat îi poartă numele şi îi continuă opera în zona
Covasnei, este şi trebuie să fie Testamentul său permanent
lăsat spre împlinire întru apărarea unităţii româneşti şi a
credinţei ortodoxe a românilor. Fie ca spiritul şagunian să
inspire şi astăzi iubirea pentru glia străbună, pentru păstrarea
valorilor trecutului nostru şi să însufleţească permanent
strădania de apărare şi trasmiterea către viitorime a acestor
adevăruri”.
În articolul „Aspecte actuale şi de perspectivă ale
cercetării ştiinţifice interdisciplinare privind sud-estul
Transilvaniei”, cărturarul Antonie ţine să precizeze: „Cât ar
trebui să ne iubim unii pe alţii, cât ar trebui să schimbăm
vrajba în prietenie, ca să ne întoarcem în istorie sine ira et
studio, s-o scriem împreună aşa cum a fost, fără să ne jenăm,
ca să nu mai rămână în subsolurile conştiinţei noastre istorice
nici un temei de întreţinere, de izbucnire, de continuare, de
reluare a duşmăniei care pare a ne fi fatală şi unora şi altora!
Am auzit cândva o asemenea propunere: să scriem istoria
împreună, români, maghiari, saşi, şvabi şi secui. Aceasta ar fi
o adevărată „Istorie a Transilvaniei”, nu cea apărută la
Budapesta, nu cu mulţi ani în urmă. Oare se va putea face
vreodată aşa ceva ? Eu cred că e imperios necesar să se facă
pentru că numai aşa se vor transforma resentimentele în
sentimente de prietenie. Şi cercetarea istorică într-o ştiinţă
obiectivă”.
Un alt pas extrem de important pentru această zonă, a
fost contribuţia I.P.S. Antonie la înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, instituţie fundamentală
pentru păstrarea credinţei ortodoxe a românilor din ce în ce mai

143
puţini ai acestor locuri. Din cronica noi eprahii redăm selectiv
fragmente din intervenţiile I.P.S. Antonie rostite în diferite
momente ce au premers constituirii noi Episcopii. Şi după
înfiinţarea ei.
Cu înţeleaptă chibzuinţă asupra împrejurărilor prezente
şi viitoare ale existenţei drept credincioşilor ortodocşi din
judeţele Harghita şi Covasna, Adunarea Naţională
Bisericească, în şedinţa din 11 ianuarie 1994, a hotărât
înfiinţarea acestei noi Episcopii şi a cerut adunărilor eparhiale
din Sibiu şi Alba Iulia să se pronunţe cu privire la adoptarea
hotărârii de înfiinţare a noii Episcopii pentru cele două judeţe.
Preşedinţia lucrărilor pentru alegerea episcopului pentru
Covasna şi Harghita a revenit Înalt Prea Sfinţitului Dr. Antonie
Plămădeală, în calitate de mitropolit al Mitropoliei Ardealului.
În calitate de preşedinte I.P.S. Antonie a rostit printre altele:
„Se întemeiază acolo o structură administrativă, bisericească,
menită să răspundă de aproape nevoilor spirituale locale ale
românilor ortodocşi. Faptul că zona a fost îndepărtată de
centrele eparhiale, până acum, a dus adesea la situaţii
nefireşti. Se ştie că la situaţiile nefireşti au contribuit şi
măsurile silnice de convertire a românilor la alte confesiuni,
distrugerea bisericilor, şi acestea au avut ca rezultat stricarea
limbii româneşti şi pierderea conştiinţei de neam a unora
dintre românii violentaţi în trecut, înainte de Unirea din 1918,
dar şi sub dictatul de la Viena (…). Episcopia ortodoxă a
Covasnei şi Harghitei va fi un factor de pace şi bună înţelegere
pentru creştinii şi locuitorii din zonă”.
În data de 12 iulie 1994, Î.P.S. Părintele Antonie
Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, a prezentat în faţa
Colegiului Electoral scopul înfiinţării noii episcopii: „o dorinţă
a noastră de a păstra pe pământ românesc, identitatea
românească, credinţa moşilor şi strămoşilor… şi de a constitui
un factor de pace şi bună înţelegere între creştinii şi locuitorii

144
din zonă”. Adresându-se Măritului Colegiu Electoral,
mitropolitul-cărturar a precizat:
„Votul Dv. Secret, jumate plus unu, va decide cui vom
încredinţa organizarea şi păstorirea noii Eparhii. Am obişnuit
şi cu alte prilejuri să fac celui care urmează să fie ales, un
portret-robot. Va depinde de conştiinţa şi de cunoştinţele Dvs.
pe cine veţi recunoaşte în acest portret. Numele aceluia îl veţi
scrie pe buletinul de vot şi este de la sine înţeles, şi nici n-ar
mai trebui să spunem că, deşi veţi scrie pe buletinul de vot un
nume, de fapt veţi da o mărturie de conştiinţă personală,
despre interesul pe care îl simţiţi pentru o zonă de pe teritoriul
Patriarhiei Române care are nevoie de un om destoinic, de un
om menit să fie ctitor şi păstor de conştiinţe ortodoxe şi
româneşti, într-o Eparhie nou înfiinţată. E nevoie acolo de o
prezenţă vie, activă, aş îndrăzni să spun de un om plin de
vigoare, înzestrat cu experienţă în lucrarea cu oamenii şi în
întemeierea şi consolidarea unei instituţii căreia îi revin
sarcini uriaşe. Aceasta reclamă inteligenţă, bună pregătire
teologică şi nu numai teologică. Lumea de azi cere cultură
largă, îndemânare, spirit de sacrificiu şi dăruire, ştiinţa
navigării printre stânci, printre probleme de multe feluri,
ştiinţa de a-ţi face prieteni, convingându-i că e mai bună pacea
şi respectul reciproc, decât duşmănia şi pânda. Omul pe care
votul Dv. Îl va trimite astăzi acolo ca ierarh, conductor
spiritual al românilor ortodocşi din zonă, va trebui să fie tare
în convingerile sale ortodoxe, iubitor de neam şi de glie
românească şi, în acelaşi timp, să fie deschis semenilor de alte
naţionalităţi şi cu alte convingeri religioase pe care să-i
respecte în măsura în care şi ei ne respectă neamul şi
convingerile noastre. Duhul comuniunii locale să prevaleze
«În toată vremea şi în tot ceasul», împiedicând vrajba şi
duşmănia care sunt şi nefireşti şi necreştine”.
La sărbătoarea şi praznicul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul,
în 20 iulie 1994, la Mânăstirea „Sfântu Ilie” din Topliţa,

145
ctitorie a patriarhului Miron Cristea, s-a săvârşit hirotonia P.C.
Arhimandritul Ioan Selejan ca episcop al Episcopiei de
Covasna şi Harghita. Momentul s-a încheiat cu înmânarea de
către Î.P.S. Antonie a însemnelor arhiereşti. Adresându-se apoi
P.S. Ioan, Î.P.S. Sa a spus: „Iată, printr-un mare sobor de
ierarhi, binecuvântat de Dumnezeu, ţi s-a acordat cel mai
mare rang - acela de arhiereu; va trebui să înveţi să
propăvăduieşti învăţătura Mântuitorului Hristos, să ai
mărturie din Scriptură şi Tradiţie, să ai toată grija pentru
Episcopia şi credincioşii încredinţaţi… Vii, P.S. Ioan, într-o
zonă cu mai multe confesiuni creştine şi în cadrul misiunii
ecumenice trebuie să pornim de la relaţii umane şi de bună
înţelegere pentru a sprijini organismele internaţionale pentru
ca Biserica să fie iar o turmă şi un păstor”, şi a încheiat cu
aprecierea că „astăzi am făcut un lucru pe care trebuia să-l
facem mai demult”, iar noului ierarh I-a urat „îţi doresc să-ţi
păstrezi arhieria curată”.
Într-o perioadă extrem de dificilă din punct de vedere al
sănătăţii, I.P.S. Antonie a ţinut să participe la ziua cea mare din
25 septembrie 1994, aducându-şi aportul sufletesc la acest atât
de aşteptat şi necesar act restaurator, felicitându-l şi
încurajându-l pe alesul episcop Ioan Selejan, ce-şi asuma o
mare şi grea răspundere pe tinerii săi umeri. Înmânându-i
gramata, Vlădicul Antonie a spus: „Prin tradiţionala gramată
şi prin cârja pastorală, am încredinţat conducerea unei noi
Eparhii din Transilvania, într-un loc care de mult avea nevoie
de un ierarh, care să-i păstorească de aproape. Gramata
spune aproape tot ceea ce aş fi dorit eu să spun. Adaug acum
câteva cuvinte şi anume: «Te îndemn să fii cu urechi deschise,
cu inima deschisă faţă de toţi protopopii, preoţii, credincioşii
acestei Eparhii nou înfiinţate în Transilvania. Istoria poate nu
ne va reţine pe toţi cei care participăm la acest mare şi
important eveniment. Dar fără îndoială va reţine că primul ei
episcop a fost Episcopul Ioan Selejan. Deci să fii cu ascultare

146
către toţi, cu bunăvoinţă către toţi, cu dreptate către toţi, să te
bucuri împreună cu ei, să suferi împreună cu ei, şi în
momentele de suferinţă să fii acela care le dă putere şi
încredere în ei înşişi şi bineînţeles încrederea în harul lui
Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul şi Stăpân al nostru al
tuturor»”.
După cuvântul Prea Fericitului Teoctist, Î.P.S. Antonie
a ţinut să precizeze:
„Înainte de a-l invita să rostească un cuvânt de
învăţătură pe Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei şi al
întregii Africi, să-mi daţi voie să spun un cuvânt de mulţumire
pentru mesajul prezidenţial şi de asemenea, pentru prezenţa
aici şi citirea acestui mesaj de către dl. consilier prezidenţial
Victor Opaschi. Daţi-mi voie, de asemenea, să mulţumesc
celor două importante organizaţii locale - „Miron Cristea” şi
„Andrei Şaguna” - cu care împreună, tot aşa şi cu unii
domni miniştri, am putut să ctitorim această sfântă
Episcopie”.
Din multitudinea mesajelor transmise după înfiinţarea
Episcopiei, redăm pe cel IPS Antonie transmis P.S. Ioan
Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, în 25 septembrie
1996:
„Episcopia de Covasna şi Harghita s-a născut într-un
fel şi din gândul meu, deşi aceasta n-a fost altceva decât
surprinderea şi concentrarea într-un fapt a unui gând colectiv
al transilvănenilor şi în mod special al celor din zona
Covasnei şi Harghitei. Episcopia a fost menită, şi menirea ei
şi-o împlineşte şi astăzi, să răspundă nevoilor spirituale ale
românilor dintr-o zonă românească căzută pradă furtunilor
deznaţionalizării. Ea s-a dovedit a fi o necesitate istorică şi
spirituală, orientată către românii ortodocşi din zonă spre
folosul lor sufletesc şi nici un caz n-a avut în vedere orientarea
împotriva cuiva. Este menirea ei să redescopere şi să pună în
valoare trecutul românesc al acestei zone, prin toate

147
mijloacele posibile, religioase şi culturale îndeosebi. Este un
fapt îmbucurător acela că zona preţuieşte, descoperă şi
mediatizează marile personalităţi pe care le-a dat Bisericii şi
culturii române din Transilvania şi de pe tot pământul
românesc. În această privinţă au merite deosebite Liga
cultural-creştină „Andrei Şaguna” şi Centrul Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe.
Primul episcop al Covasnei şi Harghitei, P.S. Ioan
Selejan, se integrează în chip desăvârşit în problemele
eparhiei, în păstrarea trecutului ortodox şi românesc, şi, în
deşi scurta sa activitate, face zi de zi proba interesului faţă de
aceste realităţi şi faţă de sufletele românilor care tocmai
aceasta aşteaptă de la Prea Sfinţia Sa. Îi trimit un mesaj
frăţesc, acum, la împlinirea a doi ani de la instalarea sa,
asigurându-l de tot sprijinul şi preţuirea mea personală şi a
Mitropoliei Transilvaniei. Dumnezeu să-i facă parte de încă
mulţi ani de păstorire în slujba idealurilor pe care şi le-a
propus şi în slujba Bisericii strămoşeşti şi a Neamului
românesc”.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viaţă şi şapte ani de
păstorire a PS Ioan Selejan, I.P.S. Antonie, în mesajul său, i-a
trimis următoarele rânduri: „Împlinirea a 50 de ani de viaţă a
P.S. Ioan Selejan ne oferă plăcutul prilej de a-i adresa alese
urări de sănătate, fericire şi noi împliniri în slujba pe care o
desfăşoară cu dragoste şi cu jertfelnicie, ca episcop al
Covasnei şi Harghitei În urmă cu şapte ani am socotit o
datorie de suflet şi de conştiinţă înfiinţarea unei eparhii pentru
românii ortodocşi din zona Covasnei şi Harghitei, motiv
pentru care am şi propus Sfântului Sinod acest lucru.
A fost, socotesc, o binecuvântare de la Dumnezeu
înfiinţarea acestei noi episcopii, atât de necesare pentru acea
parte a Transilvaniei, dar, în acelaşi timp, Sfântul Sinod a
ales, cred eu, omul potrivit pentru a ocupa acest nou scaun
episcopal, în persoana P.S. Ioan Selejan. Nu l-am cunoscut

148
personal înainte de a fi ales, dar am auzit cuvinte frumoase la
adresa lui şi privitor la lucrarea pe care a desfăşurat-o în ţară
şi la Locurile Sfinte. A vrut Dumnezeu ca vlădica Ioan să pună
începutul cel bun aici, în Covasna şi Harghita, şi activitatea
P.S. Sale este meritorie şi de laudă în tot ceea ce întreprinde
pentru viaţa bisericească ortodoxă din curbura Carpaţilor.
Ne exprimăm nădejdea că şi în viitor va lucra cu spor
şi cu spirit de jertfă în ogorul Domnului, înscriind noi pagini
de istorie bisericească şi românească în locul unde a fost
chemat la această înaltă slujire. Întru mulţi ani, Prea Sfinţite
Părinte, vă adresăm în numele ierarhilor, al clerului şi al
credincioşilor din Mitropolia Ardealului”.
O succintă prezentare a legăturilor Mitropolitului
Antonie Plămădeală cu credincioşii români din Arcul
intracarpatic, nu poate eluda faptul că, printre principalii
săi colaboratori, s-au aflat părintele consiler cultural Gheorghe
Papuc, născut în Covasna şi monahii Timotei şi Veniamin
Tohăneanu, de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, născuţi la
Întorsura Buzăului.
Acum la trecerea la cele veşnice a mitropolitului
Antonie, rămân la fel de actuale simţămintele de aleasă stimă şi
preţuire transmise într-unul din numeroasele mesaje adresate
de către conducerea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”,
prin vocea av. Ioan Solomon, preşedintele Ligii: „Vă păstrăm
cu sfinţenie în suflet întreaga recunoştinţă pentru cît Aţi fost
alături de noi la început de drum, că ne-Aţi insuflat Credinţă,
Curaj şi Bărbăţie în lupta pentru apărarea Neamului
Românesc şi a Bisericii Strămoşeşti aici, în Covasna şi
Harghita, iar prin lucrarea Harului Divin aţi mijlocit
odrăslirea dumnezeiescului dar care este Episcopia Ortodoxă
a Covasnei şi Harghitei”.

Articol apărut în „Grai Românesc”, Nr. 3 (28) / 2005.

149
150
Bibliografie

1. Violeta Pătrunjel, Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală la 75

de ani, în, Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, vol.
II, Sf. Gheorghe, 2002
2. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din
Covasna şi Harghita, Istorie, Bisercă, Şcoală, Cultură, Editura
Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003

151
 Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza,
Mitropolitul Ardealului – demn continuator al
ierarhului-cărturar Nicolae Colan

Istoria Bisericii Ortodoxe Române, consemnează la loc

de cinste importanţa vitală a Mitropoliei Ardealului pentru
credincioşii ortodocşi români din fostele scaune secuieşti. Toţi
mitropoliţii Ardealului au conştientizat marile problemele şi
provocări cu care s-au confruntat de-a lungul vremii românii
din această parte de ţară pentru a-şi păstra credinţa
strămoşească.
Din toamna anului 2005, în scaunul marelui mitropolit
Andrei Şaguna a fost întronizat Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu
Streza. Legăturile Înalt Prea Sfinţiei Sale cu meleagurile
Covasnei şi Harghitei sunt numeroase şi profunde.
Ca profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Sibiu, a pregătit generaţii de studenţi, azi preoţi în parohiile din
Eparhia Covasnei şi Harghitei. În prima perioadă sibiană, a
colaborat cu mitropolitul Nicolae Colan, cu preotul Gheorghe
Papuc (născut în Covasna) – mulţi ani, coordonatorul
publicaţiilor editate de Mitropolia Ardealului, cu domnişoara
Ileana Leuca – Colan, căreia I-a purtat un respect deosebit,
pentru activitatea depusă în administraţia arhiepiscopiei şi la
Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxă, din Sibiu.
Înalt Prea Sfinţia Sa, a fost întronizat ca ierah, în
scaunul Episcopiei Caransebeşului, acolo unde, până în 1948, a
păstorit episcopul Veniamin Nistor, născut în Araci, judeţul
Covasna, a cărei memorie o preţuieşte. Împreună cu
mitropolitul Antonie Plămădeală, P.S. Ioan Selejan, pr.prof.
univ. dr. Mircea Păcurariu şi alţi distinşi invitaţi, în 1996, a
participat la Sf. Gheorghe şi Araci, la manifestările organizate
de împlinirea a 110 ani de la naşterea episcopului Veniamin
Nistor.
Vlădicul Laurenţiu, cunoaşte şi preţuieşte strădaniile
P.S. Ioan Selejan, de a asigura dăinuirea fiinţei naţionale prin
Biserică. În vara anului 2006, a participat la hramul mânăstirii
„Sfântul Prooroc Ilie” de la Topliţa, unde a rostit un bogat
cuvânt de învăţătură, iar în toamna aceluiaşi an la sinodul celor
două mitropolii ardelene, de la Izvorul Mureşului.
În luna noiembrie 2006, după săvârşirea slujbei de
înmormântare a părintelui protopop Constantin Gane, la
Tuşnad, împreună cu Î P.S. Anrei Andreicuţ, Arhiepiscop de
Alaba Iuliaşi P.S. Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi
Harghitei, a participat la Adunarea Reprezentanţilor Românilor
din judweţele Covasna, Harghita şi Mureş, de la Izvorul
Mureşului. Înalţii ierarhi au asigurat adunarea de susţinerea
deplină din partea Bisericii Ortodoxe Române, adresând tuturor
partidwelor româneşti îndemnul de a trece peste diferenţele
politice în sprijinirea românilor din această parte de ţară.
Pentru cititorii Almanahului Grai Românesc, redăm
curricullum vitae a Î.P.S. Laurenţiu Streza, Mitropolitul
Ardealului, aşa cum este prezentat pe pagina web a Mitropoliei
Ardealului.
* * *

Vede lumina zilei la 12 octombrie 1947 în localitatea

Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din părinţii Iulian şi Viorica.
La vârsta de 13 ani rămâne orfan de tată.
1954-1961 Şcoala generală, în localitatea natală;
1961-1965 Liceul teoretic „Radu. Negru" în oraşul
Făgăraş;

153
 1965-1969 Institutului Teologic Universitar din Sibiu,
obţinând diploma de licenţiat în Teologie cu teza: „Mai -
Marele Păstorilor, Hristos, modelul păstorilor bisericeşti în
lumina Evangheliilor canonice”.
1970-1973 Cursuri de doctorat în Teologie la Institutul
Teologic Universitar Bucureşti, la Secţia Practică,
Specialitatea principală: Liturgică Pastorală şi Artă creştină;
1975 susţine examenul de admisibilitate, pe care-l
promovează cu media 9,50.
1982-1983 Institutul Ecumenic de la Bossey - Elveţia;
1983 specializare în domeniul liturgic la Facultatea de
Teologie Catolică a Universităţii din Fribourg - Elveţia;
1985 doctor în Teologie, la Institutul Teologic
Universitar Bucureşti - Specialitatea: Liturgică Pastorală şi
Artă creştină, cu teza: „Botezul în diferite rituri liturgice
creştine", sub îndrumarea marelui liturgist, Pr. Prof. Dr. Ene
Branişte.
În 1969 se căsătoreşte cu Eugenia Stanciu şi are cinci
copii.
În decembrie 1969 e hirotonit preot pe seama parohiei
Lisa, protopopiatul Făgăraş, desfăşurând timp de 6 ani (1970-
1976) o activitate pastorală susţinută.
1976-1981 devine spiritual-asistent la Institutului
Teologic Universitar din Sibiu
1976-1986 asistent la Secţia Practică.
Suplineşte lectoratul de Limba greacă (1977-1979) şi
lectoratul de Limba franceză (1983-1986)
1986 suplineşte disciplina de Liturgică şi Pastorală, cu
seminariile de practică liturgică.
În 1987 devine profesor universitar, titular la
disciplinele: Liturgică, Pastorală şi Artă creştină, precum şi
Îndrumător de doctorat, acreditat de C.N.E.A, finalizând până
în prezent, 10 doctori în Teologie Liturgică, iar 18 doctoranzi
fiind în stadiul de finalizare a tezei.

154
 ianuarie – aprilie 1990, devine consilier economic al
I.P.S. Antonie al Ardealului.
1992-1996 este ales Secretar ştiinţific al Facultăţii de
Teologie „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu.
1992 soţia trece în lumea drepţilor.
1992 este ales membru al Asociaţiei Internaţionale
„Societas Liturgica", cu sediul la Toronto (Canada) şi Trier
(Germania).
20 iulie 1996 este tuns în monahism, la Mănăstirea
Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, de către IPS Mitropolit
Antonie, primind numele de Laurenţiu.
4 iulie 1996 ales, prin hotărârea Sfântului Sinod episcop
al Caransebeşului
11 august 1996 este hirotonit arhiereu şi instalat episcop
la Caransebeş de către IPS Mitropolit Nicolae al Banatului.
1997-2001, din încredinţarea Sf. Sinod, poartă de grijă
credincioşilor români, vizitând şi slujind în toate parohiile din
Banatul Sârbasc. Contribuie la alcătuirea Statutului de
funcţionare şi la alegerea organelor de conducere ale noii
Episcopii a Vârşeţului.
În prezent, cu binecuvântarea P.F. Părinte Patriarh
Teoctist şi încredinţarea Sf. Sinod, face parte din Comisia de
dialog între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Sârbă.
Este preşedintele Comisiei sinodale de canonizarea a
sfinţilor români, reuşind până în prezent finalizarea lucrărilor
de canonizare a şase noi sfinţi: Sf. Vasile de la Poiana Mărului,
Sf. Teodosie al II – lea, Sf. Onufrie de la Vorona, Sf. Ierarh
Dosoftei, Sf. Cuv. Gheorghe de la Cenica şi Sf.Ierarh Grigorie
Dascălul, cu slujbele lor şi cele ale altor sfinţi canonizaţi mai
înainte.
De asemenea este numit preşedintele Subcomisiei
liturgice pentru diortosirea cărţilor de cult, în cadrul Comisiei

155
Teologice şi Liturgice a Sfântului Sinod, condusă de I.P.S.
Daniel al Moldovei şi Bucovinei
3 noiembrie 2005 ales Mitropolit al Ardealului.
13 noiembrie 2005 este instalat Mitropolit al
Ardealului, în catedrala arhiepiscopală din Sibiu, de către Prea
Fericirea Sa, Patriarhul Teoctist, împreună cu un numeros
sobor de arhierei.
* * *

Ne bucurăm că Înalt Prea Sfinţia Sa apreciază şi smerita

activitatea a Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, aşteptându-l întotdeauna cu emoţie, respect şi bucurie,
„acasă” la marele său predecesor, mitropolitul Nicolae Colan.
În perspectiva, împlinirii în anul 2007, a frumoasei
vârste de 60 de ani, îi urăm Înalt Prea Sfinţiei Sale, multă
sănătate şi sporite puteri de muncă spre slava Bisericii noastre
strămoşeşti, pe care o slujeşte cu credinţă, cinste şi devotament,
în scaunul arhieresc al marilor înaintaşi, Andrei Şaguna,
Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.

156
 Restaurarea fiinţei naţioanle prin Biserică. 10 ani
de la întronizarea P.S. Ioan în scaunul
arhieresc

Împlinirea a zece ani de la înfiinţarea Episcopiei

Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi de la întronizarea în
scaunul arhieresc a P.S. Ioan ne oferă un bun prilej de a reflecta
asupra rolului şi locului acestei instituţii divino-umane în viaţa
comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic, cât şi în
general în viaţa publică locală, regională şi naţională.
Fără îndoială că decizia Sfântului Sinod, susţinută şi
validată de Preşedinţia şi Guvernul României de a da curs
propunerii de înfiinţare a noii eparhii, a fost o hotărâre de
inspiraţie divină care a însemnat începutul restaurării fiinţei
naţionale prin Biserică.
Acum 10 ani s-a afirmat, iar astăzi putem confirma că
înfiinţarea unei eparhii ortodoxe în curbura interioară a
Carpaţilor trebuia realizată cu mult timp înainte. Aceasta
deoarece deşi credinţa şi biserica ortodoxă sunt prezente în
zonă încă din primul mileniu creştin, în ultimul deceniu al
secolului al XX-lea starea ortodoxiei şi a românităţii ajunsese
deosebit de critică. Stau mărturie în acest sens filmele
documentare realizate atunci despre bisericile orotdoxe în
ruină, cu falnici copaci crescuţi în sfintele altare, fotografiile şi
documentele de arhivă care prezintă starea de părăsire şi
deznădejde prezentă în majoritatea parohiilor cu excepţia
localităţilor din zonele Întorsura Buzăului şi Topliţa.
 Până la înfiinţarea episcopiei, toate intituţiile identitare
româneşti erau în mare suferinţă: muzeele judeţene şi
ansamblurile folclorice profesioniste devenise secuieşti, şcolile
au fost separate pe criterii etnice, reuşind să mai
supravieţuiască din greu, atunci ca şi acum, ziarele în limba
româna şi Teatrul Andrei Mureşan.
Erau atât de multe de făcut, atâtea probleme îşi aşteptau
rezolvarea, de ani de zile şi toate acestea trebuiau realizate într-
o atmosferă nefavorabilă, de raportare inadecvată a unor lideri
locali şi formatori de opinie aupra existenţei noii eparhii
ortodoxe cu sediul la Miercurea-Ciuc. Dacă Emiescu spunea
despre Mitropolitul Andrei Şaguna că era om politic din creştet
până în tălpi, noi putem spune că tânărul ierarh rânduit de
Dumnezeu la cârma noii eparhii, cu formaţia sa de bază
inginerească, modelată şi pusă în slujba propăşirii credinţei
ortodoxe este un excelent manager al timpurilor prezente.
Înţelegând semnele timpului, vlădica Ioan, împreună cu
colaboratorii săi a reuşit ca în scurt timp să realizeze: o foarte
bună cunoaştere a stărilor de fapt din eparhie şi pe această bază
să stabilească priorităţile, respectiv ceea ce este de făcut,
căutând răspunsuri adecvate la probleme precum asigurarea
resurselor necesare, forţele ce pot realiza cele propuse şi mai
ales modalităţile cum se pot înfăptui obiectivele începute cu
economii maxime şi rezultate pe măsură.
Despre ceea ce s-a realizat în 10 ani de la înfiinţarea
noii eparhii, s-au scris pagini monografice, studii şi articole,
reportaje şi emisiuni de radio şi TV, dar o analiză temeinică şi
complexă se lasă încă aşteptată. Este adevărat că cea mai mare
parte a acestor realizări sunt cuantificabile în zeci de biserici
reparate, alte zeci de biserici şi mănăstiri zidite din nou şi peste
50 de preoţi hirotoniţi. Există însă o altă parte a înfăptuirilor
noii eparhii care nu se pot cuantifica, în rândul acestora
aflându-se împlinirile duhovniceşti şi spirituale dar şi acele
care vor rodi şi vor dăinui peste an.

158
 Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei
Române, Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei a
îndeplinit şi îndeplineşte funcţii şi rosturi specifice, izvorâte
din contextul etnic şi confesional specific existente în sud-estul
Transilvaniei. Astfel pe lângă funcţiunile confesionale, care au
fost şi rămân prioritare, noua episcopie se constituie într-un
factor principal de asigurarea coeziunii sociale, stimulare a
vieţii comunitare şi a acţiunii civice. Funcţia culturală a
Episcopiei s-a concretizat şi se manifestă prin srijinirea
înfiinţării şi funcţionării instituţiilor muzeale, învăţământului în
limba română, a editurilor, publicaţiilor laice şi bisericeşti ş.a.
Funcţia socială, de solidaritate şi de ajutorare a celor aflaţi în
suferinţă s-a concretizat în numeroase proiecte de spijinire a
unor comunităţi şi persoane dezavantajate, copii a căror părinţi
au fost disponibilizaţi, instituţii de asistenţă socială, spitale,
creşe, grădiniţe, şcoli în care trăiesc deopotrivă români şi
maghiari. Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei
îndeplineşte şi o importantă funcţiune economică. Prin jertfa şi
acţiunea pragmatică a P.S. Ioan după înfiinţarea eparhiei s-au
rezolvat probleme nesoluţionate de sute de ani. S-a reuşit să se
asigure baza economică şi suportul financiar pentru repararea şi
construirea noilor lăcaşuri de cult, salarii decente pentru peoţii
ortodocşi şi familiile lor, asigurându-se condiţii demne de
existenţă a acestora, comparabile cu cele ale slujitorilor
celorlalte culte. Prin funcţia simbolică şi de reprezentare s-a
reabilitat imaginea bisericiilor, caselor parohiale, cimitirelor şi
monumentelor ortodoxe şi româneşti. În relaţiile cu autorităţile
laice şi bisericeşti, locale şi centrale, românii din noua eparhie
au astăzi un lider carismatic, recunoscut unanim pentru
echilibrul, înţelepciunea, diplomaţia şi verticalitatea sa.
Episcopia a devenit un punct de legatură al zonei cu
românii din întreaga ţară şi de peste hotare. Traseele pelerinilor
dar şi a demnitarilor cuprind astăzi constant repere precum
Centrul Eparhial din Miercurea-Ciuc şi Mănăstirea Izvoru

159
Mureşului. La toate acestea se adaugă prestaţia de „ambasador”
al României concretizată prin participarea Prea Sfinţitului Ioan
la importante reuniuni internaţionale. Episcopia Otodoxă a
Covasnei şi Harghitei a devenit un factor de pace interetnică şi
interconfesională, într-un mediu multietnic şi pluriconfesional
bântuit încă de intoleranţă şi proiecte autonomiste. În toţi aceşti
ani Episcopia a suplinit o parte din ceea ce trebuia să facă
instituţiile statului, transformându-se într-o autentică redută de
apărare a ortodoxiei şi românităţii în această parte de ţară.
Este cunoscut faptul că o personalitate poate asigura
sporirea performanţelor şi a prestigiului unei instituţii sau
dimpotrivă poate contribui la stagnarea sau decăderea acesteia.
În popor se spune ca omul sfinţeşte locul. Noi putem afirma că
P.S. Ioan, înainte de a sfinţii tot ceea ce a ctitorit, a tămăduit
răni adânci, a trezit speranţe acolo unde era deznădejde şi a
înveşnicit ceea ce era supus distrugerii. Ca unul dintre cei care
au avut şansa de ai fi colaborator apropiat şi de ai cunoaşte şi
aprecia jertfa depusa în aceşti 10 ani pe altarul credinţei
ortodoxe şi al neamului românesc, dar şi de frământările,
căutările, grijile şi demersurile întreprinse pentru binele
credincioşilor săi şi propaşirea tuturor celor cu care Dumnezeu
ne-a hărăzit să locuim pe aceste binecuvântate plaiuri, spunem
astăzi, ceeea cea am spus acum zece ani: să vă dea Dumnezeu
săntăte Prea Sfinţia Voastră şi putere să vedeţi realizate
gândurile ziditoare şi proiectele trainice spre mântuirea noastră
şi a urmaşilor noştri şi slava lui Dumnezeu. La mulţi ani!

Articol apărut în „Grai Românesc”, Nr. 3-4 (24-25) / 2004.

160
Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi
Harghitei – vrednic păstor al credincioşilor de
pe meleagurile natale ale mitropolitului
Nicolae Colan

La cumpăna dintre secole şi milenii, Prea Sfinţitul

Episcop Ioan a fost trimis de Dumnezeu pentru a-şi împlini
înalta misiune, în zona Carpaţilor de curbură, pe meleagurile
natale ale mitropolitului Nicolae Colan, în care românii şi
credinţa lor ortodoxă au avut de înfruntat de-a lungul
veacurilor numeroase încercări.
Vlădicul Ioan, chemat la arhierie într-una din zonele
cele mai binecuvântate de Dumnezeu ale României, a avut
misiunea grea de a conduce o turmă risipită şi drastic
năpăstuită de amplul proces de deznaţionalizare la care a fost
supusă timp de secole, împreună cu toţi cei cu care au
convieţuit pe aceste meleaguri mioritice, pe cât de frumoase, pe
atât de bântuite de nostalgii, nelinişti şi proiecte de enclavizare.
Pe altarul de jertfă al greu încercaţilor credincioşi ortodocşi din
Covasna şi Harghita, în cei peste 10 ani de arhipăstorire, s-au
înscris faptele ziditoare ale acestui luptător român ortodox,
omul potrivit şi binecuvântat de Dumnezeu, la locul şi timpul
potrivit, în vremuri de restrişte.
Ardelean născut pe meleagurile legendare ale
Bihorului, format ca inginer destoinic şi apoi ca monah deschis
spre misiune concretă, Vlădica Ioan şi-a dovedit măsura
personalităţii sale ca stareţ al mânăstirii Lainici, apoi ca
superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan
şi, mai cu seamă, ca misionar trimis de Dumnezeu în inima
plaiurilor româneşti, de unde se adapă izvoarele Mureşului şi
Oltului.
În răstimpul scurs de la întronizarea sa ca Episcop al
Covasnei şi Harghitei, Vlădica Ioan a înscris pagini de
adevărată istorie pe aceste plaiuri româneşti, atât de încercate
de vitregiile vremurilor, asigurând dăinuirea fiinţei naţionale,
prin Biserică, pilonul de nădejde al neamului românesc.
Dovadă stau lăcaşurile sfinte restaurate, noile biserici parohiale
şi mânăstiri înălţate întru dăinuirea credinţei ortodoxe şi a
spiritualităţii româneşti, dar şi ctitoriile sale spirituale şi
culturale: instituţiile muzeale, volumele monografice,
publicaţiile ştiinţifice şi religioase, sesiunile şi simpozioanele
de înaltă ţinută şi intensă trăire românească şi multe altele.
Semnificaţia deosebită a tuturor ctitoriilor sale rezidă din faptul
că ele întruchipează într-un mod trainic, fie şi prin dramatismul
lor, componentele esenţiale ale neamului nostru: ortodoxia şi
românitatea.
Roadele apostolatului pastoral al Prea Sfinţitului
Episcop Ioan în cei peste 10 ani de la reaprinderea candelei
credinţei ortodoxe în nou înfiinţata eparhie a Covasnei şi
Harghitei vor dăinui peste timp. Între minunăţiile acestor roade
se înscriu, la loc de cinste, pe lângă numeroasele lăcaşuri de
cult şi case parohiale, grija pentru încadrarea cu preoţi a
parohiilor vacante şi asigurarea unor salarii decente pentru
aceştia şi familiile lor, sporirea bazei economice a eparhiei,
recuperarea terenurilor agricole şi a pădurilor ce au aparţinut
parohiilor, amplele acţiuni de asistenţă socială şi de ajutorare a
celor aflaţi în nevoinţă, afirmarea Episcopiei ca factor de pace
interetnică şi confesională şi de promovare a duhului bunei
învoiri între oameni, sprijinirea învăţământului şi a culturii în
limba română, grija pentru efectuarea cercetărilor pentru
punerea în valoare a urmelor de locuire daco-romană, cetăţi
dacice şi castre romane, precum şi cele ale creştinismului

162
românesc, prin salvarea şi valorificarea fondurilor arhivistice
create de parohiile din eparhie.
De aceea preţuim, deopotrivă, cărturarul şi
constructorul, ierarhul şi liderul de necontestat al românilor din
Arcul intracarpatic, modestia şi demnitatea sa, strădania depusă
cu sârguinţă, răbdare, îndrăzneală, dârzenie, pragmatism şi
optimism, dar şi proiectele îndreptate spre viitor, spre cele ce
aşteaptă să fie împlinite, pentru păstrarea şi afirmarea identităţii
naţionale, lingvistice şi confesionale a românilor din Covasna
şi Harghita.
Reper de demnitate naţională, Prea Sfinţitul Ioan, s-a
implicat la modul pragmatic şi eficient în viaţa cetăţii,
mijlocind, cu autoritatea şi prestigiul de care se bucură,
legătura reprezentanţilor societăţii civile din cele două judeţe,
cu demnitari din conducerea autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale. În eparhie, şi în întreaga ţară, este cunoscută
activitatea Sfinţiei Sale ca preşedinte de onoare al Forumului
Civic al Românilor din Harghita şi Covasna, precum şi cea de
asigurare a sprijinul financiar necesar acţiunilor de asistenţă
socială a persoanelor aflate în nevoinţă, a instituţiilor de
sănătate şi învăţământ. Prin intervenţia nemijlocită a Sfinţiei
Sale au fost construite, doar într-o săptămână, două locuinţe
sociale necesare mutării chiriaşilor care locuiau ilegal, în
clădirea primei şcoli româneşti din Sf. Gheorghe, construită în
1799 şi acest exemplu nu este singular.
Prea Sfinţia Sa, se implicat nemijlocit în organizarea şi
conducerea sesiunilor ştiinţifice şi simpozioanelor organizate la
Miercurea-Ciuc, Izvoru Mureşului, Sf. Gheorghe şi în alte
localităţi din eparhie, sprijinind permanent activitatea
instituţiilor de cultură şi învăţământ în limba română, din
judeţele Covasna şi Harghita.
Acum, la împlinirea a 55 de ani de viaţă, alăturăm şi
noi, muzeografii, arhiviştii şi reprezentanţii asociaţiilor
cultural-creştine din judeţele Covasna şi Harghita, smeritele

163
noastre rugăciuni, prin care cerem bunului Dumnezeu să-l
încununeze pe Prea Sfinţitul Episcop Ioan cu sănătate deplină,
putere de muncă şi îndelungare de zile, în slujirea destinelor
sfinte ale Bisericii ortodoxe şi ale neamului nostru românesc.

164
 Cap. II

Ferestre în timp. Pagini de istorie

românească în sud-estul
Transilvaniei
 Ctitori şi binefăcători munteni ai parohiilor
ortodoxe din fostele scaune secuieşti (sec.
XIX)

În urma intensului proces de maghiarizare (secuizare),

desfăşurat pe parcursul mai multor secole, mai întâi pe cale
naturală, iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea şi pe
cale forţată, prin diverse mijloace coercitive, majoritatea
comunităţilor româneşti din fostele scaune secuieşti, au fost
drastic reduse numeric.
Păstrea şi afirmarea identităţii ligvistice şi confesionale
a membrilor acestor comunităţi, prin biserică şi şcoală, nu era
posibilă, numai prin forţe proprii. În acest sens, un rol
important i-a revenit solidarităţii fraţilor de aceiaşi confesiune
şi etnie, din toate proviciile istorice româneşti.
De-a lungul istoriei această solidaritate ziditoare a
îmbrăcat diverse forme. În vechile hrisoave şi pisanii
bisericeşti sunt menţionate, alături de numele negustorilor şi
oierilor braşoveni, şi cele ale unor domnitori şi boieri munteni
şi moldoveni, ale altor ctitori şi binefăcători, care au făcut
importante danii pentru înălţarea şi dotarea unor biserici, şcoli
confesionale, case culturale comunitare, adică pilonii afirmării
identităţii româneşti.
Factorii favorizanţi ai acestei solidarităţi binefăcătoare
au fost: poziţia geografică, respectiv situarea acestor localităţi
în curbura interioară a Carpaţilor; existenţa în zonă a
cunoscutelor staţiuni balneare Borsec, Tuşnad, Vâlcele,
Covasna, Malnaş, frecventate în majoritate de românii din
Moldova şi Muntenia; numeroasele legături stabilite de românii
din Arcul intracarpatic, cu fraţii de peste Carpaţi, prin
intermediul Bisericii Ortodoxe, păstoritului transhumant,
relaţiilor comerciale ş.a.
Prin poziţia lor geografică, judeţele Covasna şi Harghita
au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind aşezate la
întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de
Moldova şi Muntenia, prin mai multe pasuri. Reţeaua
drumurilor, potecilor şi plaiurilor din zona Carpaţilor de
curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menţinerea
legăturilor economice, spirituale şi naţionale la locuitorii celor
două versante ale Carpaţilor. Pe numeroasele poteci şi plaiuri
ale Carpaţilor s-au întreţinut astfel şi legăturile dintre negustorii
celor trei ţări româneşti. Importanţa unor aşezări precum Sfântu
Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Breţcu, Întorsura Buzăului,
Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Topliţa, Tulgheşul,
Bilbor, situate la confluenţa drumurilor care fac legătura între
Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul
al XV-lea, perioada de când majoritatea acestor localităţi sunt
cunoscute ca oraşe-târg (opidum). Trecătorile din Carpaţii de
curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul
Braşovului”, „drumurile ţării”, legăturile dintre Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.
Un rol important în viaţa economică locală şi în
derularea legăturilor economice cu „Regatul” l-au avut
comercianţii breţcani din familiile Gociman, Puşcariu, Teacă,
Spânu, Păvălucă, Ganea, Boroş, Coltofeanu, Tărlungeanu,
Fenechiu şi mulţi alţii, o bună parte dintre ei stabilindu-se în
oraşele de peste Carpaţi.
Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului
românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte
integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în
câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de
la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu

167
cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic
şi aspecte specifice.
Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale
oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul
vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele
două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în
apropierea lor, cei mai buni munţi pentru vărat şi câmpurile
cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.
Atât negustorii cât şi oierii din fostele secaune secuieşti
s-au stabilit în decursul anilor în ţările româneşti de peste munţi
şi chiar mai departe. În comuna Casimcea (Babadag) aproape
toţi locuitorii sunt mocani mărgineni din satele: Vama şi
Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată,
Breţcu. În anii 1860, aceştia trăiau şi prin satele Ischi Baba şi
Deria (din Dobrogea). La sfârşitul secolului trecut şi începutul
acestui secol, pe bârsanii din „secuime” îi găsim în
Transnistria, Crimeea şi Caucaz între cei 5000 de români oieri,
emigraţi acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile
de populaţie pornite din satele bârsăneşti s-au constituit satele
Coşnea (desprins de Covasna), Ciughieşul şi Poiana Sărată.
Chiojdul Mic, judeţul Buzău, după tradiţie, a fost întemeiat de
ardeleni din regiunea izvoarelor râului Buzău.
Din astfel de schimburi de populaţie – mult îndepărtate
ăn timp sau mai apropiate de vremurile nostre – s-au format
comunităţile de „ceangăi”, dar şi numeroasele sate de
„ungureni” în Moldova, Ţara românească şi Dobrogea, în
Bucovina şi până în Caucaz.
Între judeţele Prahova şi Buzău, din „cele mai vechi
vremuri până la 1848”, a existat un judeţ deosebit: Săcuieni
(Saac), al cărui nume vine de la populaţia românească mai ales,
dar şi secuiască emigrată din părţile „săcuiene”. Satele acestea
au fost apoi înglobate în fostele judeţe Parhova şi Buzău”.
Cotinuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii
moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul carpatic s-a

168
aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a
domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici
având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona
de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe
Moldovei şi Ţării Româneşti. Ceea ce anumiţi istorici numesc
„ţara secuilor” – afirmă A. D. Xenopol – „s-a aflat de fapt,
până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub stăpânirea
şi controlul voevozilor români”. Cele mai strânse legături le-au
avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la
Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea şi Buzău, din Ţara
Românească, şi cele din Roman şi Suceava, din Moldova, unde
„pe la schiturile şi mânăstirile Neamţului îşi câştigau preoţii
cunoştinţele de lipsă”. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea
Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de
Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul
de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop
Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă
că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de
Episcopia Romanului.
Legăturile bisericeşti dintre credincioşii români de pe
ambii versanţi ai Carpaţilor au fost întărite şi prin mijlocirea
preoţilor şi călugărilor de dincolo Carpaţi, care au venit în
ajutorul românilor ardeleni cu cuvântul şi cu fapta, prin
copierea şi răspândirea de manuscrise şi tipărituri, prin grija
arătată faţă de credincioşii ardeleni care intrau în mânăstirile
din Ţara Românească şi Moldova, prin solicitudinea arătată
prin colectele făcute în vederea construirii unor biserici şi şcoli
confesionale. Sunt cunoscute şi măsurile luate de autorităţile
vremii de a împiedica aceste benefice legături. Astfel, hotărârea
Dietei de la Leţ (azi, în comuna Boroşneu Mare, jud. Covasna),
ţinută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai
Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuţia nemiloasă a
călugărilor români „fiindcă stricăciunea şi pericolul nostru de
acum a venit din cele două ţări române… de aceea nici un

169
popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări
române, iar călugării de tot să fie proscrişi din toată ţara. De
se va afla vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii
ţării, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde” – se
spune în hotărârea dietală.
Mai multe din ordinele imperiale şi guvernamentale
aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legăturilor
fireşti dintre credincioşii români ardeleni şi cei din Moldova şi
Ţara Românescă, atât în timpul când Mitropolia Ortodoxă a
Transilvaniei a fost desfiinţată (1701-1761), cât şi după aceea.
Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca
„preoţii care sunt preoţiţi în Valahia să nu primească parohii
nicăierea”.
Aceste legături au continuat, s-au diversificat şi
amplificat. Despre toate acestea vorbesc: sfinţirea bisericii din
Bixad, în 1845, de către mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei,
prezenţa în rândul ctitorilor bisericilor din Vâlcele, Mărcuş,
Dobolii de Jos, Araci ş.a. a unor boieri moldoveni şi munteni,
circulaţia unui număr impresionant de cărţi bisericeşti tipărite
în principalele centre tipografice de peste Carpaţi, dăruite
bisericilor din zonă de către fraţii întru credinţă şi neam etc.
Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul
Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
publicate de cercetătoarea Ana Grama41 în anuarul Angvstia,
cuprind informaţii bogate, diverse şi inedite despre prezenţa şi
circulaţia cărţilor de cult în limba română, care le întregesc pe
cele cuprinse în lucrările semnate de Ioana Cristache-Panait,
Elena Mihu, Mircea Sfârlea ş.a.
Documentele menţionate redau bogăţia de „cărţi şi
manuscrise” deţinute atunci de aproape 50 de parohii (unele
dintre acestea sunt astăzi în jud. Braşov). Dintre acestea,
biserica din Păpăuţi deţinea o „Evanghelie veche (jumătate
greceşte) primită în 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei”, o
Cazanie veche cu menţiunea că „din spusele unora e de vreo

170
280 de ani” ş.a.; biserica din Mărcuş avea aceeaşi Evanghelie,
tipărită în 1693 de „Mitropolia din Bucureşti” şi „o Cazanie
veche moldovenescă”, un Molitvelnic tipărit la Târgovişte în
1713, o Evanghelie tipărită la Râmnic în 1746 ş.a. O bună parte
din aceste valori bibliofile se află astăzi la Muzeul
Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu
Gheorghe. Muzeul posedă un mare număr de cărţi bisericeşti,
expunând o serie de rarităţi, cum sunt: Cazania lui Varlaam
(Iaşi, 1643), Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652),
Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tipărit în
anul 1713 de Antim Ivireanul, precum şi numeroase alte
tipărituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre
tipografice de la Bucureşti, Rîmnicu Vîlcea, Buzău, Iaşi,
Mânăstirea Neamţ, Roman, Blaj, etc., atestând şi în acest fel
legăturile spirituale ale românilor localnici cu cei de
pretutindeni.
De mare bogăţie şi varietate sunt cărţile de cult păstrate
în bisericile harghitene (un număr mare dintre ele fiind expuse
la Muzeul Mânăstirii Topliţa), acestea provenind din toate
centrele tipografice româneşti: Snagov, Bucureşti, Buzău,
Râmnic, Iaşi, Neamţ, Sibiu şi Blaj. Impresionantă este
însemnarea de pe Evanghelia tipărită la Snagov în 1697,
cumpărată de locuitorii comunei Săcel cu 20 zloţi pentru
biserica lor, urmând a rămâne aici „cât atunci va trăi neamul
nostru românesc neunitu din Săcel”. În patrimoniul aceleiaşi
biserici s-au păstrat numeroase cărţi: Apostol (Buzău, 1704),
Triod (Bucureşti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697),
Antologhion (Bucureşti, 1777, legată în sat la 1864).
Menţionăm prezenţa în cadrul bisericilor din acelaşi judeţ a
unor cărţi precum: Psaltirea tipărită la Mileşevo la 1544
(Imper), manuscrisul Psaltirii româno-slave din 1577 (aflat la
Biblioteca Academiei Române) şi Evanghelia tipărită la
Bucureşti în 1682 (Voşlobeni) ş.a

171
 Modul cum erau păstrate aceste cărţi, rezultă şi din
însemnarea făcută în anul 1790, de preotul român Iacov
Popovici, din Ozun: „Această carte iaste a mea, a lui Iacov
Popovici de la Ozun, şi cine o va înstrăina-o de la mâna mea
să nu aibă nici un ceas fără necaz, nici un prânz fără plâns, şi
când îi va fi mai bine să zică vai de mine”.
Unele însemnări de pe cărţile bisericeşti, conţin
informaţii zguduitoare despre starea credincioşilor ortodocşi
români. Astfel, pe un Ceaslov tipărit la Bucureşti în 1709,
unicul exemplar cunoscut din acestă tipăritură brâncoveneană,
aflat la parohia Zagon, apare o emoţionantă însemnare: „Scris-
am eu, popa Toma din Zagon, fiind în temniţa Turii împreună
cu popa Dumitru din Arcuş, fiind cu fiarele pe picioare pentru
credinţa noastră”.
Un exemplu edificator, pentru păstrarea unei legături
permanente şi benefice cu Ţara, îl constituie comuna Araci.
Într-un sat cu populaţie etnic-mixtă, în care românii erau
majoritari, printr-o permanentă legătură cu românii braşoveni şi
cu cei de peste Carpaţi, dar şi printr-o bună organizare
comunitară, în care locul central îl ocupau biserica, şcoala şi
asociaţiile culturale, românii din Araci au reuşit să-şi păstreze
şi să-şi afirme identitatea naţională. Un rol important l-au avut,
în acest sens, familile Cioflec, Nistor şi Colan, care au dat
culturii naţionale oameni de seamă. Deosebit de benefic era şi
sprijinul pe multiple planuri acordat satului natal de către unii
dintre fiii săi stabiliţi în Muntenia şi Moldova: Ioan Colţ
(Colţescu) – mare comerciant bucureştean, Nicolae Nema –
comerciant stabilit în Galaţi, Neculai Cioflec şi Ioan Colan –
moşieri în Muntenia ş.a.
Intensele şi multiplele legături cu Ţara s-au concretizat
într-o permanentă şi durabilă circulaţie a oamenilor, cărţilor,
publicaţiilor şi, prin aceasta, a valorilor perene ale culturii
naţionale. Aceste legături s-au diversificat şi amplificat în timp
prin prezenţa la studii a tinerilor elevi şi studenţi; efectuarea

172
unor colecte pentru strângerea de fonduri necesare bisericii şi
şcolii din localitate; participarea a 20 de familii din Araci la
Expoziţia generală română, organizată în 1906 la Bucureşti ş.a.
Dar Araciul nu a fost un caz singular. Actuala biserică
din Mărcuş, tot cu hramul „Sfântul Dumitru” ca şi cea veche,
s-a ridicat în anul 1864. A fost înălţată prin contribuţia
financiară a proprietarului de pământ Elie Taraş şi a soţiei sale,
Chira, din Călăraşi. În pisania de pe placa de marmură din
tinda bisericii este consemnat: „S-a ridicat în anul 1864, în
timpul Prea Sfântului Arhiepiscop şi Mitropolit al românilor
greco-răsăriteni din Ardeal şi Ungaria, Andreiu baron de
Şaguna, cu cheltuiala evlavioşilor credincioşi Elisei Tăraş şi a
soţiei sale Chira din Călăraşi”.
Biserica ortodoxă din Vâlcele, s-a ridicat pe terenul
cumpărat de prinţul sârb Miloş Obrenovici, în anul 1851, în
semn de mulţumire pentru vindecarea sa, în urma tratamentului
pe care l-a urmat în staţiunea amintită. Sfîntul locaş are printre
ctitori şi binefăcători şi numeroşi boieri munteni şi moldoveni.
Astfel, la mijlocul deceniului al şaselea, din secolul al XIX-lea,
un număr de 126 de „creştini evlavioşi”, aflaţi la tratament în
staţiune, au donat suma de „1507 sfanţi”, pentru realizarea noii
tâmple a bisericii. Printre donatori se află Paharnicul Dimitrie,
Serdarul Gheorghe Constantin, Palcovnicu Stoica, Hristea
Orghidan, Hagi Teodoru Gheorghiade, „cucoanele” Mariţa
Dobriceanca, Catrina Escsarhu, Maria Eronim, Irina Aron,
Efrosuna Stan, Marghioala Tărtăş ş.a.
Printe obiectele vechi se află: o candelă cu inscripţia
chirilică: „Sultana Volno, Bucureşti, 1826. Pomenire”;
candelabru de bronz aurit cu 12 lumini în două etaje (inscripţie
în chirilică: „Spre pomenirea Domnului Grof Karol Rosetti,
1845”); cădelniţă de argint (cu inscripţia: „Elena Simonide,
1874, Bucureşti”).
La biserica din Vâlcele, în a doua junătate a sec. al-
XIX-lea, sunt menţionate următoarele bunuri: 35 de icoane de

173
lemn, 2 de argint, obţinute „parte prin stăruinţa repausatului
Principe Milosiu”, în valoare de 1.100 fl., „aici se înţelege şi
tâmpla”; 15 candele: 11 de argint, 4 „paffonu”, 2 de argint de
la „domnu Ghidofalvi” şi celelalte „tot de la ospeţi” = 154 fl.;
3 clopote şi 2 toci de 3,2 şi respectiv 2 măji, obţinute „prin
stăruinţa părintelui protopop repausat Ioan Moga” = 400 fl.,
200 fl., 100 fl., 20 fl.; „stranele şi coastănul în biserica din
lemn din 1856”, de la Vasile Mazăre din Braşov = 150 fl.; „un
rând de îmbrăcăminte de pânză cu fir de aramă din 1856”, de
la paharnicul Costache Bocisianu = 40 fl.; 2 stihare, 7 sfite, 10
epatrachire, 2 perechi rucaviţe, primite de la oaspeţi; cărţi
Vieţile Sfinţilor, „dăruite de un creştin din România”.
Inventarul bisericii ortodoxe din oraşul Covasna,
întocmit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre
altele, cuprinde:

3 1 de 1 daruit - -
cadelnitie argint de Banya
mai Bogdan 1872
ordinariu 1 de o cocóna
1 de din Bucuresci
bacfon 1866 si
1 de 1 de Tóder
arama Burhai
2 Unu rend 186 Daruit de 30 -
imbraca- de lana 6 cocóna
minti venata si Paulina
pe St. unu Floru din
prastol bumbac Bucuresci
cu in cu
flori
2 sfere 1 de 186 De Paulina 6 -
sau catifea 7 Floru
perdele rosie nu Necunoscut
la usile cealalta se

174
imparatesc de panza scie
i cu flori

4 2 pe 187 Tóder Moise 80 -

prapore musiama cu 2 prin
matase pe nu contribuiri 8
margini se bene-vole
2 pe panza scie
vechi
1 Pe 187 Elenca 32 Si mai
Epitaf musiama 1 Neagu din multe
Bucuresci merun-
tisuri
neusirat
e

Două din clopotele actuale ale bisericii din Breţcu, au

fost cumpărate de Damian Popescu, fiu al satului şi negustor în
Brăila.. Vechile clopote erau: cel mic, din 1775, cumpărat de
Stoica Cotiga, cel mijlociu, cumpărat în 1823 de credincioşi,
iar cel mare cumpărat în 1832, tot de credincioşi. Vechi cărţi de
cult sunt: Liturghier tipărit de Antim Ivireanu la Bucureşti,
donat de ctitori în 1793; Apostol, tipărit în 1756, donat în 1793;
Minei pe decembrie, tipărit de Andrei Şaguna, Sibiu;
Evanghelia, tipărită în 1812 şi legată în argint în acelaşi an de
Anastasie Hristu; Octoih din filia Ojdula, tipărit la Bucureşti în
1720. Din 16 ianuarie 1894 protopopul Dimitrie Coltofeanu,
din Breţcu, întreprinde o colectă în comună şi în România
pentru o nouă şcoală. Clădirea ei a fost ridicată în 1898. Primul
învăţător consemnat, în 1882, a fost Georgică Teacă.
În satul vecin Mărtănuş, când şcoala le-a fost ameninţată
cu închiderea, românii, însufleţiţi de protopopul Constantin
Dimian din Breţcu, au ridicat o nouă şcoală, care va fi
terminată în anul 1906. În acest sens a fost întocmit următorul
apel: „Cu jertfe mari şi spese multe şi-au susţinut credincioşii

175
greco-orientali din Chezdi-Mărtănuş (Mărtănuş), în
protopresbiteratul Treiscaune (Haromszek) şcoala lor
confesională. Acum edificiul şcoalei este declarat
necorespunzător, prin urmare trebuie clădit alt edificiu nou.
Fiind comună mică, abia 80 de familii, şi nedispunând de nici
un capital, spesele cele enorme preliminate nu le poate
supurta. De aceea Veneratul Consistoriu arhidiecezan, prin
ordinul său din 16 Martie a.c. Nr. 2549 Şcol., le-a permis a
face o colectă prin Apeluri cătră dragostea comunelor noastre
bisericeşti şi a tuturor oamenilor de bine spre a le veni în
ajutor. Ne adresăm deci cu fierbintea rugare cătră T. D-
Voastră să ne daţi concursul binevoitor, ştiind în ce parte de
loc îl daţi, şi ajutoarele rezultate din colectă şi însemnate în
lista aceasta a ni-le administra la oficiul parohial. Chezdi-
Mărtănuş, 1 octobre 1906. În numele comunei bisericeşti:
Nicolae Crisbăşan, paroh, preşedintele comit. par.; Ioan
Boieru, epitrop; Constantin Dimian, protopresbiter”. Din banii
strânşi, inclusiv din satele de peste Carpaţi, s-a construit o sală
de clasă şi o alta pentru învăţător.
Pe un Octoih tipărit la Târgovişte în 1712, aflat în 1936
la biserica ortodoxă din Micfalău, Nicolae Iorga a descifrat
următoarea notiţă: „Eu Gheorghe Cantacuzino, fiul
răposatului Şărban Vodă, am dat acestă sfântă carte bisericii
den sat de la Buducu (Bodoc) să-i fie de pomană sfintei
biserici”. În organul de presă bisericesc al Ardealului
Telegraful Român apărea, în 1901, apărea sub semnătura
preotului Augustin Cosma, un nou act de mulţumire pentru
binefăcătorii care au sprijinit construirea noii bisericii. În
rândul acestora se aflau: comitetul bisericii „Sfântul Nicolae”
din Braşov, Tache Ionescu, Dimitrie Moroianu din Bucureşti,
Diamandi Manole, Dumitru Eremias, Dimitrie Lenciovici,
Alecu Orghidan şi Tache Stănescu din Braşov.
Dintre valoroasele cărţi vechi de cult ale bisericii
ortodoxe din Bixad, menţionăm: Cazanie din 1742, cu litere

176
chirilice, ulterior dată protopopiatului din Sf. Gheorghe;
Evanghelie din 1844, în chirilică, pe ea se află o inscripţie cu
numele ocrotitorului Vasile şi una cu modul în care s-a
construit biserica; Liturghier, Bucureşti, 1887, pe copertă e
scris numele pr. Th. Sachelarie. Pe lângă acestea sunt şi obiecte
vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictată în ulei pe
sticlă, din sec. al XIX-lea), icoană cu scene şi portrete
scripturistice (sec. al XIX-lea).
Majoritatea bisericilor şi şcolilor confesionale ortodoxe,
costruite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, au fost ridicate
cu sprijinul „celor din Ţară”. În rîndul acestor edificii se află
şi cele din Sf. Gheorghe, Aita Mare, Araci, Dobolii de Jos,
Cernatu de Sus, Micfalău, Căpeni, Mărtănuş ş.a.
Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la
sfârşitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei,
ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de Bucureşti,
tipărită în 1746, pe care: „… o cumpărat-o jupânul Teodor
Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de
Jos”. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu
ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor
a început construirea bisericii cu ajutorul substanţial al
comerciantului Dumitru Perşu şi al soţiei sale Zoia, originari
din Săcele – Braşov şi stabiliţi în oraşul Brăila. Ei au donat
pentru construirea bisericii 4000 florini, sumă ce reprezenta
aproape 50% din valoarea totală necesară construcţiei. Prin
această donaţie Dumitru Perşu şi soţia sa Zoia au devenit
ctitori principali ai bisericii ortodoxe din Dobolii de Jos (în
semn de cinstire, tablourile ctitorilor sunt expuse pe cafasul
bisericii).
Pentru rezidirea biserici ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-a
emis o Circulară a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului,
redactată din îndemnul Mitropolitului Andrei Şaguna în 1870,
prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga
mitropolie pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din

177
Sfântu Gheorghe. „Ştim cu toţii, iubiţilor – arăta atunci Andrei
Şaguna – între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri
din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu
toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa
timpului de mai înainte asurpa creştinilor noştri din Secuime.
Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea ca
acolo”. Cauza care a determinat credincioşii ca prin forţele lor
proprii să-şi zidească o nouă biserică în locul celei de lemn, a
fost sporirea numărul credincioşilor. În anii 1870-1871 se
publică lista contribuabililor din Braşov, Cluj şi din unele
localităţi din Regat, care au făcut donaţii pentru construirea
bisericii şi şcolii româneşti. Iconostasul este împodobit cu
icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către
pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din
Bucureşti.
Românii din satele fostelor scaune secuieşti, au
beneficiat întotdeauna, din partea fraţilor de peste Carpaţi, de
un sprijin sincer, concretizat, mai ales în… loc de refugiu în
momentele de extremă gravitate pentru ardeleni. Aşa cum
sublinia cercetătoarea Ana Grama, liderii comunităţilor
româneşti au simţit întotdeauna lângă ei pe românii din ŢARĂ,
care, l-a rândul lor, s-au constituit în adevărate modele pentru
binefăcătorii din Braşov, Sibiu şi alte oraşe ardeleneşti.
Datorită prezenţei unor intelectuali de peste Carpaţi, în
zonă, aflăm informaţii obiective despre starea unor comunităţi
româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Astfel, într-un
reportaj publicat de Telegraful Român nr. 58/1866 se relatează
despre prezenţa în Comolău a „arhimandritului de Buzău”,
care a stat de vorbă, prin translator, cu un român care nu ştia
„o boabă româneşte”: „Avui ocazia – spunea arhimandritul –
să stau de vorbă cu acest român, care face cinste economilor
rurali, nu numai românilor dar chiar şi ungurilor din
Treiscaune; el posedă o avere imensă, e chiar şi jude comunal
într-un sat de maghiari; dar durere, nu-şi cunoaşte limba

178
maicii”. Cazul relatat este relevant pentru situaţia românilor
din sud-estul Transilvaniei.
Semnificativă pentru relaţiile dintre localităţile Arcului
intracarpatic transilvan şi cele din Moldova şi Ţara
Românească este însemnarea negustorului Nicolae Todea din
Zăbala, aflat în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVIII-
lea. Negustorul trimite comunităţii natale un Octoih românesc
imprimat la Râmnic, scriind pe această cale celor de acasă
următoarea epistolă: „Mă înclin cu sănătate dumitale taică şi
maică. Vei şti că ţi-am trimis o mie de oca de lână şi voi şti că
până la Braşov mă ţine câte parale 14. Şi să vinzi cât de
curând dacă vei putea, şi să-mi trimiţi bani că am mai arvunit
încă o mie de oca, câte 8 parale. Şi sânt sănătos”.
Dar românii din fostele scaune secuieşti, nu doar au
primit de la fraţii lor de peste Carpaţi, ci au şi dat, atunci când a
fost nevoie de sprijinul tuturor românilor. Astfel, cărăuşii
breţcani, conştienţi de importanţa evenimentului pentru viitorul
destin al românilor, au transportat cu căruţele lor materialele
necesare desfăşurării luptelor din Războiul de Independenţă din
anul 1877. După terminarea războiului, la chemarea pentru
ajutorarea invalizilor de război, a văpduvelor şi a orfanilor, a
tuturor celor rămaşi fără ajutor în urma războiului, în 1878 s-
aau făcut colecte în: Breţcu, Sita Buzăului, Mărtănuş, Covasna
ş.a.
Apoi, să nu uităm că această zonă a dat culturii
naţionale nume precum: Miron Cristea, Octavian Codru
Tăslăuanu, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Justinian
Teculescu, Veniamin Nistor, Alexandru Niculescu şi mulţi
alţii.
În perioada interbelică, pe lângă sprijinul susţinut al
Statului Român şi efortul propriu al fiecărei comunităţi,
solidaritatea românescă s-a manifestat plenar, benefic şi
eficient.

179
 După evenimentele din decembrie 1989, românii din
Covasna şi Harghita s-au găsit din nou în situaţii grele
generate, atât de politica de separatism şi enclavizare etnică
promovată de UDMR, cât şi de gestionarea defectuasă a
problemelor acestei zone sensibile din inima României de către
toate guvernele româneşti post decembriste. Este nevoie deci,
din nou, de manifestarea plenară a solidarităţii româneşti,
pentru a asigura prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti,
într-un spaţiu multietnic şi pluriconfesional.

Bibliografie

Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală.

Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile lechinţan, Violeta Pătrunjel,
Editura Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003

180
 Intelectuali români din Harghita şi Covasana, din
sec. al XIX-lea şi începutul secolului XX

Împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui Octavian

Codru Tăslăuanu – personalitate de seamă a culturii româneşti,
născută pe meleagurile Arcului intracarpatic – ne prilejuieşte
câteva reflecţii asupra contribuţiei românilor din această parte
de ţară, la formarea şi afirmarea patrimoniului cultural naţional.
Demersul nostru este necesar, cu atât mai mult, cu cât,
în anumite medii, din ţară şi nu numai, încă mai este promovată
concepţia conform căreia arealul fostelor scaune secuieşti, a
reprezentat şi mai reprezintă încă, un bloc monoetnic maghiar,
respectiv secuiesc.
Studiile şi lucrările de demografie istorică apărute în
ultimii ani, dintre care se remarcă în mod deosebit cele semnate
de Varga E. Arpad, Traian Rotariu şi Ioan Lăcătuşu 1 au adus
clarificările necesare referitoare la numărul populaţiei
româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în ultimul secol şi
jumătate, şi structura confesională a acesteia. Alte studii având
aceiaşi temă, abordând problema dispunerii geografice a
comunităţilor româneşti, în cadrul celor două judeţe, au pus în
evidenţă faptul că cele mai importante localităţi cu populaţie
românească, sunt situate la poalele Carpaţilor Răsăriteni,
începând cu localităţile din zona Topliţei – Bilbor, Corbu,
Tulgheş şi terminând cu cele din zona Întorsurii Buzăului –
Barcani, Sita Buzăului şi Vama Buzăului. Toate celelalte
comunităţi româneşti situate în interiorul celor două judeţe au
fost deznaţionalizate.2
 O problemă puţin cercetată încă, este cea a elitelor
româneşti din această parte de ţară. De aceea, cunoscându-se
rolul elitelor locale, în propăşirea unor comunităţi, am încercat
să cunoaştem ce au dat, comunităţile româneşti din Arcul
intracarpatic, patrimoniului cultural-naţional, şi ce au primit,
acestea din alte localităţi ale ţării,. Demersul nostru a fost
înlesnit de apariţia unor lucrări de referinţă privind formarea
intelectualităţii româneşti din Transilvania în epoca modernă.3
Parcurgând paginile volumulu Istoria formării
intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca
modernă, a cercetătorului Cornel Sigmirean, şi Cartea
bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum editat, în
anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din
Oradea, constatăm că impresionanta listă a intelectualilor
români ardeleni formaţi la facultăţile din Europa Centrală de
Vest, redată în lucrarea respecrtivă, cuprinde apropae 100 tineri
născuţi în localităţi din judeţele Covasna şi Harghita. La ceştia
am adăugat tineri care au urmat cursurile unor facultăţi din
Bucureşti, iar dintre zecile de absolvenţi ai facultăţilor de
teologie ortodoxă şi greco-catolică din Sibiu şi Blaj, am reţinut
doar pe aceea care au îndeplinit demnităţi în viaţa bisericească
(ierarhi şi protopopi) sau profesori în învăţământul terologic.4
S-a ajuns astfel la 114 intelectuali români care au urmat
cursurile diferitelor facultăţi, în secolul al XIX-lea şi începutul
sec. XX, respectiv până la Marea Unire din 1918.
Pentru a înţelege mai bine cine şi de unde sunt aceşti
intelectuali, ce facultăţi au urmat, cine I-a sprijint să urmeze
cursurile învăţământului superior, am procedat la gruparea lor
după profilul facultăţilor absolvite, după oraşul în care au
învăţat, după locul naşterii, după confesiunea avută şi, acolo
unde au fost informaţii, am specificat cine le-au acordat burse
de studii.
După profilul facultăţilor absolvite, stuaţia se prezintă
astfel: Facultăţi de Drept şi Ştiinţe Politice - 34; Facultăţi de

182
Teologie – 21; Facultăţi de Medicină şi Framacie - 20;
Facultăţi de Filozofie şi Litere - 14; Facultăţi Tehnice - 8;
Facultăţi de Matematică şi Ştiinţe Naturale – 3; Academia de
Comerţ – 3; Arhitectură – 1; Silvicultură -1,ş.a.
După oraşul în care au urmat studiile universitare,
rezultă că 45 au studiat în Cluj, 35 în Budapesta şi în alte oraşe
din Ungaria, 9 în Sibiu, 9 în Blaj, 6 în Viena şi alte oraşe din
Austria, 6 în Bucureşti, iar alţii în oraşe din Germania, Italia,
Frnaţa, Belgia ş.a.
După localitate natală, cei 114 absolvenţi de studii
superioare originari din judeţele Covasna şi Harghita
proveneau din: Topliţa - 12, Odorheiu Secuiesc- 12. Araci - 10,
Breţcu - 9, Tulgheş – 8, Poiana Sărată - 6, Hăghig – 6,
Întorsura Buzăului (Buzăul Ardelean) - 5, Subcetate- 5, Săcel –
4, Covasna – 3, Sita Buzăului –1, Porumbenii Mari- 3, Ozun -
2, Sf. Gheorghe – 2 ( din care, unul din Breza, actualul cartier
Simeria), Vâlcele – 2, Dobârlău- 2, Poian- 2, Chichiş -1,
Bilbor-1, Baraolt –1, Aita seacă –1, Vidacut- 1, Bilbor –1,
Baraolt –1, Voşlobeni –1, Ditrău –1, Sânmartin –1, Cristuru
Secuies –1.
După confesiune, 66 erau ortodocşi şi 48 greco-catolici.
Din totalul licenţiaţilor, 24 au obţinut titlul ştiinţific de doctor,
din care 15 în ştiinţe juridice, 5 în medicină, 2 în teologie şi 1
în litere.
Din totalul celor 144 de tineri din cele două judeţe,
peste 30 au beneficiat de diferite burse, din care: 16 au
beneficiat de burse acordate de Fundaţia Gojdu, 6 de Fundaţia
Alexandru Sterca Şuluţiu, 3 de la Fondul Grăiniceresc Năsăud,
3 Fundaţia Simion Romanţai, 2 Fundaţia Vasile Moga, 1
ASTRA, 1 bursă de stat
Această sumară trecere în revistă a prezentării
intelectualilor români din localităţile actualelor judeţe Civasna
şi Harghita, din sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, ne
permite să evidenţiem, dincolo de aspectul cantitativ,

183
dimensiunea calitativă a intelectualilor români născuţi pe
aceste meleaguri, concretizată prin personalităţi precum:
patriarhul Miron Cristea, mitropoliţii Nicolae Colan şi
Alexandru Nicolescu, episcopii Justian Teculescu, Veniamin
Nistor şi Emilian Antal, scriitorii şi publiciştii Octavian Codru
Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Romulus Cioflec, la care se adugă
importanţi lideri locali, întruchipaţi de protopopii celor două
confesiuni româneşti şi de alţi intelectuali de cinste.
Cercetările pe această temă au evidenţiat faptul că, cea
mai mare parte a intelectualilor născuţi pe aceste locuri s-au
format şi s-au realizat profesional în alte zone ale ţării, în timp
ce o importantă contribuţie la istoria românescă locală, au
adus-o oameni din întreg spaţiul românesc, care, odată stabiliţi
aici, s-au ataşat de aceste frumoase plauiri româneşti şi au
încercat să contribuie, la prosperitatea materială şi spirituală a
zonei, precum şi la formarea şi educare tineretului şi afirmarea
culturii româneşti, într-un spaţiu, în care, mari perioade de
timp, românii şi românitatea au fost supuşi la numeroase
discriminări.

Lungul şir al intelectualilor români stabiliţi în zonă,

începe cu oficialii din domeniul justiţiei precum: Ioan Florian-
preşedintele Tribunalului din Odarheiu Secuiesc (1880-1890),
Alexe Oniţiu-judecător la Sf. Gheorghe (1870-1880) ş.a.,
protopii precum Ioan Petric (1961-1875), Elie Câmpeanu
(1898-1916) şi până la P.S. Ioan Selejan, ierahul trimis de
Dumnezeu pentru asigura păstrarea şi afirmarea culturii şi
spiritualităţii româneşti în zonă.

184
Note

1. I.Varga, E. Arpad, Erdely Etnikai es fele kezeti statistikaja, I

Kovaszna, Harghita es Moros megye nepszamlalasi adatok 1850
– 1992 Kozot (Statistica etnică şi confesională a Ardealului,
vol.I, Covasna, Harghita şi Mureş, datele recensămintelor dintre
1852 – 1992), Miercurea Ciuc, 1998); Rotariu, Traian
(coordonator), Studia Censualia Transsilvanica. Recensământul
din 1850, 1857, 1880, 1900, 1910, 1941, Editura Staff, Cluj-
Napoca, 1996, 1997,1999, 2000; Ioan, Lăcătuşu, Structuri etnice
şi confesionale în Covasna şi Harghita, teză de doctorat,
Universitatea Babelş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002.
2. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura
Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003, p. 93
3. Cornel, Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti
din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Presa Universitară
clujeană, 200, şi Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-
2002”, volum editat de Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai”
din Oradea, 2003
4. Informaţiile au fost preluate din lucrările Ioan Lăcătuşu,
Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-
Napoca, 1998 şi volumul se sinteze monografice Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, şi Liviu
Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul al
XIX-lea, Editura Universităţii Petru Maior, Tg. Mureş, 2004

185
 Bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele Covasna
şi Harghita (1875-1915)

Printre cei mai însemnaţi binefăcători şi susţinători ai

învăţământului în limba română din Transilvania, înainte de
Marea Unire de la 1918, dar şi a culturii şi spiritualităţii
româneşti, în general, la loc de cinste se află Emanuil Gojdu
(1802-1870). Din Enciclopedia Română „Minerva”, apărută la
Cluj-Napoca, în anul 1929, aflăm că marele filantrop român a
fost avocat în Budapesta până în anul 1861, când este numit
prefect al judeţului Caraş. În anul 1866 este deputat, iar în 1869
judecător la Curtea supremă a Ungariei. „ A fost unul din cei
mai distinşi jurişti ai Ungariei – se afirmă în textul menţionat -
iubindu-şi mult neamul, pe care a căutat să-l ajute pe toate
căile. A fost membru fondator al Asociaţiunii ASTRA, prieten
cu mitropolitul Andrei Şaguna. Toată averea sa impunătoare a
lăsat-o „Fundaţiunii Gojdu”, pentru luminarea neamului său
ortodox”. Nobilul său crez este redat printr-un gând exprimat
de el în anul 1862: „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud
Dumnezeirea, căci m-am născut român, iubirea ce am către
naţiunea mea neîncetat mă îmboldeşte a stărui în faptă, că
încă şi după moarte să erump de sub gliile mormîntului spre a
putea fi pururea în sînul naţiei mele”
Conform dorinţei testamentare a ilustrului bărbat
român, din averea sa lăsată moştenire „bisericii răsăritene”
(ortodoxe – n.n.), în perioada 1875-1917, prin Fundaţia Gojdu,
au beneficiat de burse de studii 1348 de tineri români, în
principal din Transilvania, dar şi din celelalte provincii istorice
româneşti. Din totalul bursierilor, 1076 au urmat cursuri
universitare, 117 pe cele ale unor şcoli reale, 87 ale şcolilor de
ofiţeri, 36 ale şcolilor comerciale, 10 ale şcolilor de notari ş.a.
Se poate observa că, alături de alte numeroase fundaţii
ale românilor ardeleni, Fundaţia Gojdu şi-a adus un aport
deosebit la formarea elitei intelectuale româneşi, elită care a
pregătit, a înfăptuit şi apoi a consolidat Marea Unire de la 1
Decembrie 1918.
Parcurgând această impresionantă listă a tuturor
bursierilor Fundaţiei Gojdu, aşa cum este redată în „Cartea
bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum editat, în
anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” din
Oradea, observăm că printre bursierii Fundaţiei Gojdu se află şi
24 de tineri născuţi, în localităţi din judeţele Covasna şi
Harghita.
Din totalul celor 24 de tineri din cele două judeţe, care
au beneficiat de burse acordate de Fundaţia Gojdu, 6 au urmat
cursurile gimnaziale, 2 cursurile Şcolii de cadeţi (ofiţeri) şi 16
cursuri academice (universitare).
După profilul facultăţilor absolvite, stuaţia se prezintă
astfel: absolvenţi ai Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Politice - 5;
absolvenţi ai Facultăţii de Medicină şi Framacie - 5; absolvenţi
ai Facultăţii de Filosofie, Limbi şi Istorie - 3; absolvernţi ai
Universităţii Tehnice (Inginerie Generală)- 3.
După localitate natală, cei 24 de bursieri originari din
judeţele Covasna şi Harghita proveneau din: Topliţa - 6, Araci
- 3, Întorsura Buzăului (Buzăul Ardelean) - 2, Hăghig - 2, Ozun
- 2, Poiana Sărată - 2, Sf. Ghorghe – 2 ( din care, unul din
Breza, actualul cartier Simeria), Breţcu –1, Chichiş -1,
Dobârlău -1, Săsăuşi -1, Sita Buzăului -1.
Din totalul licenţiaţilor, 6 au primit burse pentru
obţinerea titlului ştiinţific de doctor, din care 3 în ştiinţe
juridice şi 3 în medicină. Doar la 7 bursieri este menţionată

187
ocupaţia părinţilor, de unde rezultă că 4, dintre ei erau copii de
preoţi şi 3 de agricultori.
Majoritate celor care au beneficiat de bursele Fundaţiei
Gojdu, s-au impus ca intelectuali de marcă, în domeniile pentru
care s-au pregătit. Dintre aceştia amintim pe profesorul
BOGDAN Nicolae, născut în Hăghig, profesor la Liceul
Andrei Şaguna din Braşov, şi apoi director la Liceul de fete
„Regina Maria” (azi „George Coşbuc”), din Cluj-Napoca,
primul liceu românesc de fete din Transilvania, autor de
manuale şcolare, publicist, fruntaş astrist.
Menţonăm apoi, pe vrednicii de pomenire protopopii
Dumitru Coltofeanu, din Breţcu şi Aurel Nistor din Araci,
adevăraţi lideri ai populaţiei româneşti din fostul judeţ Trei
Scaune, în perioada de dinainte şi de după Marea Unire de la 1
Decedmbrie 1918, medicii Pompiliu Nistor, Miron Creţu şi
Aurel Gociman, juriştii Romulus Olteanu din Dobîrlău, Olah
Victor din Întorsura Buzăului şi Octavian Popescu din Topliţa
ş.a.
Dar iată cum arată lista completă acelor 24 de bursieri
ai Fundaţiei Gojdu, din judeţele Covasna şi Harghita.
GIMNAZII: Antal Grigorie (Topliţa);Coltofeanu
Damian (Breţcu); Greceanu Dumitrie (Chichiş); Nistor Aurel
(Araci); Nistor Pompilius (Araci); Popovici Zenoviu (Săsăuşi).
ŞCOLI DE CĂDEŢI (OFIŢERI): Popescu Virgil
(Topliţa), Popp Ştefan (Ozun).
ACADEMII ŞI UNIVERSITĂŢI:
Universitatea Tehnică Regală Maghiară Budapesta, Secţia
Inginerie Generală: Birţ Dumitru ( Poiana Sărată); Dima Emil
(Sita Buzăului); Russu Ioan Hortensius (Buzăul Ardelean).
Universitatea Regală Maghiară Budapesta, Facultatea de
Drept şi Ştiinţe Politice: Caltofeanu Dumitru (Sf. Gheorghe),
doctorat în Stiinţe Juridice (1912).
Universitatea Regală Maghiară Budapesta, Facultatea de
Medicină şi Farmacie: Creţu Miron (Hăghig); Gociman Aurel

188
(Sf. Gheorghe); Nistor Pompilius (Araci); doctorat în Medicină
(1908).
Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Politice: Maier Nicolae (Topliţa); Olah Victor (Buzăul
Ardelean), doctorat în Ştiinţele Juridice (1909); Olteanu
Romulus (Dobârlău), doctorat în Ştiinţele Juridice (1910);
Popescu Octavian (Topliţa), doctorat în Ştiinţe Juridice (1911).
Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Filosofie,
Limbi şi Istorie: Bogdan Nicolaus (Hăghig); Ciurea Irimia
(Poiana Sărată).
Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de
Matemetică şi Stiinţe Naturale: Pop Victor (Ozun).
Universitatea Ferencz József Cluj, Facultatea de Medicină:
Sbârcea Teodor (Topliţa), doctorat în Medicină (1897);
Sbârcea Constantin (Topliţa), doctorat în medicină (1906).
Cinstind memoria marelui înaintaş şi faptele sale
ziditoare, înţelegem mult mai bine, de ce este atât de
importantă soluţionarea problemei Fundaţiei Gojdu, în litera şi
spiritul testamentului său, şi cât de necesară este nevoia de a-i
urma exemplu, în forme actualizate timpurilor pe care le trăim.
Aşa cum au afirmat reprezentanţi Bisericii Ortodoxe Române,
ai Academiei României şi ai societăţii civile, inclusiv din
judeţele Covasna şi Harghita, Guvernul României nu are
competenţa să adopte hotărâri într-o problemă vizând o
proprietate privată. Singurii în măsură să dispună de modul
cum va fi folosit patrimoniul moştenit de la marele mecena
Emanuil Gojdu, sunt reprezentanţi Bisericii Ortodoxe Române,
realitate care va trebui să fie înţeleasă şi aplicată, în acest mod,
de către guvernele României şi Ungariei.

Notă
„Cartea bicentenarului Emanuil Gojdu, 1802-2002”, volum
editat, în anul 2003, de către Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai”
din Oradea

189
 Articol apărut în „Cuvântul Nou”, din 02.02.2006

190
 Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul
intracarpatic, în anul 1916

O dimensiune definitorie a localităţilor din Arcul

intracarpatic, izvorâtă din poziţia lor geografică, o constituie
intensele şi multiplele legăturile cu românii de peste munţi. De-a
lungul istoriei, zona sud-estului Transilvaniei, a reprezentat o
adevărată „placă turnantă” a relaţiilor economice, sociale,
culturale şi spirituale, între Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească.
Spre deosebire de celelalte zone ale Transilvaniei, în
localităţile din fostele scaune secuieşti, comunităţile româneşti
(cu excepţia celor din zonele Buzăului Ardelean şi a Topliţei)
erau reduse numeric, ca urmare a intensului proces de
maghiarizare desfăşurat de-a lungul secolelor, atât pe cale
paşnică, naturală - prin intermediul căsătoriilor mixte - cât şi pe
cale violentă, prin constrângeri legislative şi instituţionale.1
Românii de aici, erau foarte atenţi la evoluţia vieţii
politice austro-ungare, la veştile de pe front, la dezbaterile,
frământările, eşecurile şi izbânzile românilor ardeleni, dar mai
ales la cea ce se întâmpla în „Regat”, aflându-se în contact
nemijlocit cu ţinuturile de peste munţi. Intelectualii din zonă,
majoritatea beneficiarii ai burselor oferite de Fundaţia Gojdu şi
alte fundaţii româneşti din Ardeal, susţineau deschis cauza
unirii Transilvaniei cu ţara mamă.
Un nume distinct, în publicistica unionistă a vremii, îl
reprezintă Ghiţă Popp, personalitate remarcabilă a acestor
meleaguri, născut în 1883, în Poiana Sărată, judeţul Treiscaune,
viitor fruntaş ţărănist, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu.
După o activitate publicistică meritorie, desfăşurată la
„Românul” şi „Tribuna”, la 27 iulie 1914, trece în vechiul
Regat, unde face o propagandă susţinută pentru intrarea
României în război de partea aliaţilor. Este recomandat Marelui
Stat Major al Armatei Române pentru a organiza nuclee de
informatori militari în Ardeal, lucrând cu viitorul general
Nicoleanu. În 1915 este colaborator al lui Nicu Filipescu, lider
al Partidului Conservator, în cadrul organizaţiei patriotice
„Federaţia Unionistă”. Ghiţă Popp, face parte din grupul de
ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, pein care
se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-
Ungariei. Toţi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la
moarte. În pofida acestui fapt, Ghiţă Popp, împreună cu alţi
intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916, editează la Bucureşti
seria a –III-a a revistei „ Tribuna”, în care militează cu curaj,
demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria
mamă. Publică în acelaşi timp, numeroase articole la
„Adevărul” şi „Epoca”, numărându-se printre colaboratorii
rubricii „Ardealul vorbeşte”.2
După începerea primului război mondial, mulţi români
din judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune au luptat în armata
austru-ungară, unii fiind chiar ofiţeri şi preoţi militari, din care,
din păcate, mulţi au murit pentru o cauză străină. Astfel, doar
dintr-o singură familie din Araci, respectiv familia preotului
Dionisie Nistor, trei fraţi au luptat pe fronturile primului război
mondial: profesorul Dionisie Nistor, a căzut pe frontul din
Galiţia, în anul 1915, fratele său, viitorul episcop Veniamin
Nistor, a fost preot militar, fiind lăsat la vatră cu gradul de
căpitan, iar un alt frate, Popiliu Nistor, medic militar, a fost
trimis pe frontul rusesc, de unde este luat prizonier, ajungând în
lagărul de la Birsk, în Baskiria, numărându-se printre
organizatorii Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni din
Rusia O parte din bogata corespondenţă purtată, în această

192
perioadă, de Pompiliu Nistor cu Onisifor Ghibu a fost publicată
în „Tribuna „ de la Bucureşti (1915-1916).3 Dr. Grigorie
Păltineanu, viitor subprefect al judeţului Treiscaune (1922-
1936), a luptat pe fronturile din Bosnia şi Muntenegru, având
gradul de locotenent de artilerie.4
Despre românii înrolaţi în armata austro-ungară, aflăm
informaţii inedite, dintr-o scrisoare a preotul militar Virgil
Nistor (viitorul episcop Veniamin Nistor), adresată, de pe
frontul din Galiţia, în februarie 1916, fratelui său medicul
militar Pompiliu Nistor: „ Ocupaţia mea este destul de variată
uneori când nu sunt lupte la front. La început am intrat la o
brigadă de honvezi - care era deja în dizolvare - acolo am stat
3 săptămâni fără a avea mai nimic de făcut – făceam excursii
şi preumblări în munţi, căci eram în Carpaţi – Pasul de la
Sighetul Marmaţiei către Galiţia, loc foarte frumos, aer bun de
brad – locuinţe bunicele în bărăci, mâncare destulă şi
bunicică, având un proviant ofiţer român. După dizolvarea
brigăzii am ajuns în Personalreserve, la 8 Gr. Kdo. – în
Delatyn unde făceam serviciul de gardă – fiind multe
transporturi de răniţi – căci lupte teribile erau în jur fiind ruşii
în retragere. Aici am avut destul de lucru – având de spovedit
câteva sute de lucrători şi soldaţi români. În 30. III. am plecat
cu comanda la kol., care a devenit apoi armata a 7-a, primind
cu 1. IV. împărţirea ca referent pentru greco-ortodocşi, la
comanda armatei a 7- a fiind eu fiind singurul preot gr. ort.,
deşi soldaţi români gr. ort. aveam berechet. În postul acesta
sunt şi azi.
Am avut mult de luptat cu papistaşii pentru a putea
esopera tot ce era de competenţa noastră, fiind un superior
catolic – tot (slovac) renegat - care însă mie nu-mi putea nimic
porunci. Cum însă ai noştri superiori nu se interpun pentru
cauza bisericii a trebuit singur să fac ce pot. Am cutreierat în
două rânduri toată Bucovina şi Galiţia ostatică, în care timp
am umblat frontul unde aveam trupe româneşti, mângâind şi

193
îmbărbătând pe bravii noştri soldaţi.(...) Am umblat în tranşee
mult de tot – pe la brigada loc. col. DĂNILĂ POP (cele mai
frumoase întocmiri în tranşee), am ţinut slujbe multe şi am
spovedit şi cuminecat cîteva mii de soldaţi. Am făcut şi câteva
colete pentru orfelinatul ce se va înfiinţa în Sibiu la toamnă.
(...) Am împărţit peste 3000 cărţi de rugăciuni, apoi – gazete,
calendare, aşa că sun mulţumiţi, cred, cei mai mulţi cu
activitatea mea. Mai mult nu am putut face – cu toate
străduinţele şi apelurile mele”.5
Din partea autorităţilor centrale şi locale ale statului
dualist austro-ungar, exista o mare suspiciune faţă de
posibilitatea „trădării româneşti”, de către „românii ardeleni”,
stare de spirit întreţinută de instituţiile statului, mass-media
centrală şi locală, bisericile „istorice maghiare”.
În preajma intrării Armatei Române în Transilvania, încă
înainte ca România să declare război Austro-Ungariei, a avut loc
o adevărată prigoană asupra românilor din zonă. Este cunoscută
înscenarea „acţiunii de spionaj”, făcută împotriva unor
intelectuali români (acţiune îndrumată îndeaproape de însuşi
primul ministru Tisza István), care urmărea să dovedească
Germaniei că românii transilvăneni sunt „trădători ai patriei”
ungare. Un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ
Treiscaune (azi judeţul Covasna), au fost arestaţi în zilele de 22-
24 octombrie 1915, sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi
„spionaj în favoarea României”, fapte pentru care au fost închişi
şi deportaţi, supuşi unor suferinţe şi umilinţe greu de descris. Prin
sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din
Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul
Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentele
din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de
numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu
acelaşi prilej au mai fost condamnaţi la închisoare preoţii:
Gheorghe Neagovici-Negoiescu din Întorsura Buzăului, Iosif
Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos,

194
Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani,
Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a.6
Din perspectiva comunităţilor româneşti din Arcul
intracarpatic, anul 1916, poate fi împărţit în trei perioade
distincte: perioada ianuarie–august, de până la intrarea
României în război alături de Antanta; lunile august-
septembrie, de „administraţie românească”; perioada
septembrie–decembrie, de după retragerea armatei române din
Transilavnia.
Până la intrarea României în război, viaţa românilor din
Arcul Intracrapatic, parte integrantă a vieţii românilor ardeleni,
şi-a continuat cursul, cu cele bune şi mai puţin bune. Prin
intermediul presei, în principal a publicaţiilor „Gazeta
Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „Românul”, românii din
Curbura interioară a Carpaţilor erau în legătură directă cu elita
românescă a vremii, fiind implicaţi în marile frământări ale
momentului de dinaintea intrării României în război.
După intrarea României în război de partea Antantei, în
zona de graniţă cu România, deci şi în sud-estul Transilvaniei,
s-au luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti.
Guvernu maghiar a instituit o „zonă culturală” de protecţie
antiromânească.7
Demersurile de reprimare a oricărei acţiuni cu caracter
românesc din Transilvania a fost îndreptată, cum era şi firesc,
îndeosebi asupra intelectualilor români din mediul rural, adică
preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale româneşti. În
condiţiile în care cea mai mare parte a învăţătorilor au fost
mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Galiţia şi Italia, au rămas
doar preoţii care, în condiţiile Transilvaniei româneşti de până
la 1918, erau nu numai „cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor,
ci şi îndrumătorii lor în problemele naţional-politice, social-
economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni
gravitând pe atunci în jurul Bisericii, fie ea ortodoxă sau greco-
catolică”.8

195
 Relevantă pentru această stare de spirit, este cazul
învăţătorului Elie Rauca, din Hăghig care, „după ce i-a fost
maghiarizat numele în Roka, a dus o luptă îndârjită cu guvernul
regal ungar timp de 10 ani, până şi-a recăpătat numele
românesc”. Ca urmare a temerarului său demers şi a muncii
neostenite de promovare a „spiritului naţional în inimile
românilor din Hăghig şi din jur”, în 1916 a fost considerat
„element periculos statului maghiar” şi întemniţat la Cluj şi
Sopron.9
Intrarea României în război, alături de puterile Antantei, a
fost primită de românii din Curbura interioară a Carpaţilor cu
entuziasm şi cu mari nădejdi de eliberare. În Poiana Sărată, prima
localitate românească din judeţul Trei Scaune în care trupele
române au intrat în ziua de 14 august 1916, întreaga suflare a
satului, în frunte cu preotul Ioan Rafiroiu, a făcut o primire
entuziastă ostaşilor români. La intrarea în localitate a fost ridicată
„o poartă de triumf” .10
La Araci, „locuitorii români i-au primit pe fraţii
eliberatori cu fanfara în frunte, împodobindu-i cu flori”. Acelaşi
entuziasm la intrarea Armatei Române a fost manifestat şi de
locuitorii români ai Topliţei, Tulgheşului şi ai localităţilor din
Giurgeu. Dintr-o cronică a părintelui Augustin Cosma, din
parohia Micfalău, aflăm că „în 24 august au intrat armata
română la noi în sat, mai întâiu cavalerie, mai târziu
Regimentul infanterie nr. 10 de Putna. S-au purtat foarte
omenos prin care au câştigat iubirea şi încrederea populaţiei.
Ungurii erau încântaţi de purtarea Armatei Române. Scriitorul
acestor şire (rânduri - n.n.) am avut bucuria de a avea de
oaspeţi pe domnii colonei Grigore şi Bota cu care am avut o
mulţumire şi bucurie nedescriptibilă”.11 Cazuri similare s-au
petrecut şi în Sfântu Gheorghe, unde locotenentul Marinescu şi
sublocotenenţii V. Nicolau şi A. Botezatu, au fost găzduiţi de
Bogdan Artur. Şi aceştia au beneficiat de o primire deosebit de
ospitalieră.12

196
 Printre acţiunile armatei eliberatoare se numără şi
numirile de primari români în teritoriile eliberate. Astfel avem
pe Aleman Ilarie în Sfântu-Gheorghe, Gheorghe Zaharia în
Întorsura Buzăului, Gheorghe Popovici în Zagon, George
Purdu în Mărcuş, Alexandru Iacob din Hăghig, Mihail Petru în
Lisnău, Ioan Cortan în Dobârlău. Dar situaţia fericită a
românilor din teritoriile eliberate, nu a ţinut multă vreme,
pentru că, armatele române vor fi nevoite să se retragă pentru o
perioadă de doi ani. În acest sens merită să amintim fapta
cantorului din Araci, Constantin Cioflec, care pentru a înlesni
trecerea armatelor în retragere peste râul Olt, a strâns materiale
într-un timp record pentru construirea unui pod.13
La intrarea trupelor române în Braşov, profesorul Nicolae
Bogdan, originar din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în loc să
se retragă cu armata austro-ungară, al cărei ofiţer mobilizat la
locul de muncă era, a intrat în serviciul armatei române,
depunând jurământ de fidelitate regelui tuturor românilor
Ferdinand I. Împreună cu profesorii S. Stinghie şi C. Papuc şi cu
elevii braşoveni constituţi în grupe de cercetaşi, a adus „cele mai
frumose şi reale servicii armatei şi populaţiei româneşti din
Braşov şi împrejurimi..., aflându-se în permanenţă la toate
serviciile: primărie, poliţie, poştă, unde au fost folosiţi la
distribuirea scrisorilor până în linia întâi a frontului”.14
Faptul că toţi preoţii, învăţătorii, funcţionarii şi ceilalţi
fruntaşi români „şi-au manifestat bucuria firească la
pătrunderea trupelor române eliberatoare în Transilvania, că au
ajutat prin diverse mijloace pe ostaşii români şi s-au rugat
pentru izbânda adevărului şi dreptăţii”, a dezlănţuit, după
retragerea intempestivă, furia stăpânirii ungare, care a condus la
al doilea val de deportări şi internări în lagăre.15
După retragerea Armatei Române, în septembrie 1916,
pentru populaţia românească din aceste localităţi a început o
perioadă deosebit de grea. Majoritatea preoţilor, învăţătorilor,
funcţionarilor, intelectualilor şi un număr mare de plugari,

197
„părăsindu-şi agoniseala de-o viaţă, au apucat drumul bejeniei,
mai întâi în România şi apoi în Rusia şi în alte ţări europene”.
Datorăm unui ilustru fiu al ţinutului, scriitorul Romulus Cioflec
(1882-1957), apariţia în 1943 a romanului „Pe urmele
destinului”, operă ce aparţine genului de „literatură-document”
în care, pornind de la faptele reale trăite de familia scriitorului din
Araci, este redată dramatica călătorie a refugiaţilor români
ardeleni prin Rusia, Siberia, China, Japonia şi întoarcerea lor
acasă pe mare prin Singapore, India şi Canalul de Suez.16
Preotul Miron Bucşa, din Hăghig, judeţul Covasna,
membru al unei cunoscute „dinastii” de preoţi români din zonă,
pentru faptul că în vara anului 1916, în fruntea enoriaşilor săi, a
primit cu flori şi steaguri tricolore armata română, a fost internat
la un lagăr „undeva în Panonia, unde a şi murit de tifos”. 17
Învăţătorul Gheorghe Zaharia, din Întorsura Buzăului, pentru
faptul că după intrarea trupelor române în zonă, a fost numit
primar al localităţii, în septembrie 1916, a fost arestat pentru
„ activitate depusă în serviciul inamicului”, întemniţat şase luni la
Braşov şi apoi trimis în lagărul de concentrare de la Sopron, unde
a fost închis până la sfârşitul anului 1918.18
Elocvente sunt şi mărturiile preotului Ioan Toma din
Dobolii de Jos, judeţul Covasna. „În 28 august 1916, m-au
deţinut din nou (mai fusese închis în septembrie 1915-n.n.) şi
aruncat în închisorile din Cluj. Mi s-au făurit 22 de puncte de
acuză. 53 de martori români şi unguri au fasionat (pledat-n.n.)
în favorul meu, afară de preotul reformat care caută să mă
nimicească. Ca nevinovat am fost eliberat în 10 mai 1918, dar
internat la Braşov, unde zilnic aveam să fac act de prezenţă la
Poliţie. Revoluţia din noiembrie 1918 m-a dezlegat şi de asta.
Slăbit trupeşte şi sufleteşte m-am întors acasă, unde poporul m-
a primit prin lacrimi şi cu multă căldură. Acum mă bucur că
suferinţele mele nu au fost în zadar”.19
Printre cei care au avut de suferit în aceste timpuri de
restrişte, a fost şi preotul Aurel Nistor, din parohia Araci, care a

198
fost ridicat în ziua Sfintei Mari, chiar din altarul bisericii, de
jandarmii unguri. Va fi bătut şi întemniţat pentru două luni la
închisoarea din Cluj, iar de acolo va fi trimis până la 26 iulie
1918 într-o serie de lagăre din judeţul Şopron în vestul
Ungariei.20 Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi preoţi: Agustin
Cosma din Micfalău, Iosif Tătulea din Dobârlău, Moise
Greceanu din Chichiş, Gheorghe Dogaru din Mărcuş”.21 Acesta
a fost doar începutul calvarului preoţimii române din fostele
scaune secuieşti, suferit în anii primului război mondial.22
Motivaţi de dorinţa de a-şi aduce contribuţia la
eliberarea Ardealului şi unirea acestuia cu ţara mamă, după
retragerea armatei române din Ardeal, mulţi tineri români din
Arcul intracarpatic, au trecut graniţa în România, prin „Vama
Cucului”, şi s-au înrolat voluntar în armata română. Un exemplu
emoţionant îl constituie cei 20 de tineri din Covasna care, în
1916, când a intrat România în război, au trecut pe la muntele
Penteleu din apropiere şi s-au înrolat de bună voie în Armata
Română din vechiul Regat şi au luptat vitejeşte, de la început, în
contra armatei foştilor asupritori. Printre ei erau şi cei din
binecunoscutele familii româneşti din Voineştii Covasnei,
Coşneanu, Băilă, Niţu, Vrânceanu, Giulea, Enea, Poteică, Preda,
Papuc, Muntean, Oltean, Toma, Săndulea, Vlad şi Braşoveanu.
Patru dintre ei au murit la Mărăşeşti (Gheorghe Maior,
Constantin Ioan, Ştefan şi Dumitru Dobroţ).23 Un alt fiu al
Covasnei, învăţătorul Ioan Dima, care trecuse în 1914 graniţa în
România, prin „Vama Cucului”, s-a înrolat voluntar în armată.
După absolvirea şcolii de ofiţeri din Botoşani, a participat cu
arma în mână la războiul sfânt de întregire a neamului.24
Odată cu retragerea armatei române s-a refugiat şi
profesorul braşovean Nicolae Bogdan, împreună cu soţia
„ fiind părtaş la toate durerile sufleteşti şi mizeriile legate de
această retragere”. În anii grei ai pribegiei i-a avut alături pe
colegii săi, profesorii Iosif Blaga şi dr. Constantin Lacea.
Împreună cu ei a parcurs un drum lung prin Rusia şi Finlanda,

199
până în Suedia. La Legaţia română din Stocklolm, împreună cu
consulul Augustin Paul, activează într-un birou de presă, în
cadrul căruia extrage articole din diferite publicaţii, într-o
acţiune de combatere a propagandei ostile României. După mai
multe peripeţii (în urma unui denunţ, a fost reţinut de englezi în
portul norvergian Bergen) ajunge la Paris, la invitaţia
ministrului de externe francez Pichon. În capitala Franţei, va
desfăşura o activitate laborioasă ca membru al Consiliului
Naţional al Unităţii Române (al cărui preşedinte era Take
Ionescu), colaborator al săptămânalului „La Roumanie” şi
autor al studiului „ Les roumains de Transilvanie”- care îşi
propunea să contribuie la mai buna cunoaştere, în cercurile
politice europene, a drepturilor istorice legitime ale românilor
asupra Transilvaniei.25 La fel a procedat şi Octavian C.
Tăslăuanu, născut în Bilbor, judeţul Harghita, s-a înscris ca
voluntar în armata română, cu gradul de locotenent. Prin
ordinul nr. 326 din 14 septembrie 1916 este numit translator
informator pe lângă Centrul de Informaţii, condus de maiorul
Gheorghe Popescu.26
Nicole Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, împreună
cu alţi intelectuali români din Transilvania, între care foştii colegi
Andrei Oţetea ( cunoscutul istoric de mai târziu) şi Dumitru
Stroia, în 1916, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici,
tânărul refugiat se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii
din Bucureşti- Secţia limba română şi filologie romanică,
funcţionând în acelaşi timp ca profesor la Liceul „Gheorghe
Lazăr” din Bucureşti. Urmează refugiul în Moldova, la Roman,
unde îşi câştigă existenţa dând meditaţii, şi evacuarea în Ucraina,
cu greutăţile cunoscute, dar şi cu o frumoasă activitate ortodoxă
românească. Aici va lega Nicolae Colan o strânsă prietenie cu
preotul scriitor Ion Agârbiceanu. În octombrie 1917, împreună cu
colegii de pribegie, Nicolae Colan, s-a stabilit la Chişinău, unde
la propunerea lui Onisifor Ghibu, va deveni redactor la ziarul
„Ardealul în Basarabia”, devenit ulterior „România Nouă”,

200
participând activ la toate evenimentele care au condus la unirea
Basarabiei cu România.27
Studentul braşovean medicinist, în anul V, Valeriu Bidu
– viitor prefect al judeţului Treiscaune, între anii 1933-1937, în
noiembrie 1916, se încorporează voluntar în armata română, cu
gradul de cadet aspirant. Pentru profesionalismul şi dăruirea sa,
la 1 august 1917, este înaintat la gradul de sublocotenent, iar la
16 aprilie 1918 este avansat la gradul de locotenent în rezervă
şi decorat cu medaliile „Ferdinand I cu spade şi panglică” şi
mai târziu cu „Virtutea ostăţească”.28
Preotul protopop Elie Câmpeanu din Gheorghieni, odată
cu retragerea trupelor române, împreună cu patru fii ai săi, a luat
toiagul pribegiei şi a trecut în Moldova. Cu toate că avea 57 de
ani, s-a înscris voluntar în armata română. Pentru fapta sa a fost
condamnat la moarte în contumacie de autorităţile austro-ungare,
iar soţia şi cei şase copii rămaşi acasă au fost supuşi unor repetate
şicane şi persecuţii. În timpul refugiului în Moldova, protopopul
Elie Câmpeanu, alături de alţi refugiaţi ardeleni, se evidenţiază
prin spiritul de dăruire cu care îşi îndeplineşte misiunile primite,
mai întâi pe cea de conferenţiar al armatei a doua (de nord), din
1917 ca administrator al spitalelor din Piatra Neamţ şi de la
Mânăstirea Bistriţa (unde a fost asistat de fiii săi – teologul Ioan
şi medicul chirurg Liviu), iar în final ca director al şcolii normale
din Dobreni, judeţul Neamţ. Pentru „zelul şi devotamentul
remarcabil cu care a organizat şi administrat” cele două spitale
militare, în anii 1918 şi 1920, i s-a conferit decoraţii de război.29
Tânărul Gheorghe Colan, din Araci, jud. Covasna, fratele
viitorului mitropolit Nicolae Colan şi tatăl academicianului Horia
Colan, a trecut şi el Carpaţii prin „Vama Cucului” şi a activat
pentru început în „Garda demnităţii naţionale” şi „Liga Culturală
pentru Unitatea Românilor”, secţia Ploieşti. La numai 18 ani, s-a
înrolat voluntar în armata română şi a luptat la Mărăşeşti şi
Nămoloasa, fiind distins cu medaliile „Bărbăţie şi credinţă” şi
„Ferdinand”.30

201
 O parte dintre românii din fostele scaune secuieşti,
aflaţi în prizonierat la ruşi, au participat în Corpul Voluntarilor
Români. După intrarea României în război de partea Antantei,
prizonierii români din Rusia încep să se organizeze. Punctul de
concentrare a fost lagărul de la Darniţa de lână Kiev. La
început au fost admişi să se adune aici numai ofiţeri. Dr.
Pompiliu Nistor a ajuns acolo pe la începutul lunii decembrie
1916, unde s-a întâlnit cu alţi fraţi transilvăneni, sosiţi din
diferite lagăre. Imediat, voluntarii s-au organizat, alegând un
comitet executiv condus de ofiţerul sălăjean Victor Deleu,
comitet din care făcea parte şi P. Nistor.31 Unul dintre
organizatorii corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni din
Rusia, a fost Octavian C. Tăslăuanu, originar din Bilbor, judeţul
Harghita. O. C. Tăslăuanu, împreună cu alţi intelectuali ardeleni,
între care se găseau Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu ş.a., a
redactat şi semnat un document intitulat „Memoriu asupra
înfiinţării Legiunii Românilor subjugaţi”, document înaintat la
începutul lunii septembrie 1916 Consiliului de Miniştri al
României. Vorbind în numele zecilor de mii de refugiaţi din
Transilvania şi Bucovina, autorii declarau că „voim să luptăm
parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi
în care odihnesc strămoşii noştri”.32
După mai multe demersuri, în primăvara anului 1917,
foştii prizonieri români din Transilvania şi Bucovina aflaţi în
Rusia, având drept centru orăşelul Darniţa din apropierea
Kievului, au pornit la organizarea unui Corp de Voluntari
Ardeleni, menit să lupte pentru eliberarea ţării şi înfăptuirea
unităţii naţionale. Pompiliu Nistor- fiu al preotului Dionisie
Nistor din Araci, judeţul Covasna- a redactat Manifestul din 11
aprilie 1917 şi Proclamaţia de la Darniţa din 26 aprilie 1917 -
documente care exprimau hotărârea voluntarilor de a participa
la luptă pentru „a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din
monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă
şi independentă”.33

202
 Dar „frontul” luptei pentru Marea Unire, pe care au
activat personalităţile româneşti din fostele judeţe secuieşti, a
fost mult mai cuprinzător şi formele de luptă mult mai
diversificate. De la preoţii şi învăţătorii condamnaţi la ani grei
de temniţă, la bărbaţii care au luptat efectiv în tranşeele
războiului alături de armata română, el a cuprins şi pe luptătorii
cu „graiul şi condeiul”, angrenaţi în nobila misiune de a
demonstra lumii cauza poporului român. Din această categorie,
aşa după cum s-a mai arătat, au făcut parte Nicolae Colan,
Octavian C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan,
Ghiţă Popp ş.a.
În numărul din 28 februarie 1916 al revistei „Tribuma”,
Ghiţă Popp a tipărit un articol intitulat „Prizonierii români din
Siberia”. Semnatarul articolului pune în mod serios problema
prizonierilor români din Siberia, care constituiau „o mare datorie
cu desăvârşire neglijată de România oficială şi neoficială”.
Pornind de la faptul că în Siberia „se găseau 45-50.000 de
prizonieri austro-ungari de naţionalitate română, autorul insista
asupra importanţei pe care aceşti români o aveau dacă „ar fi
format un corp întreg de armată... şi dacă acesta s-ar pregăti
serios pentru ceasul cel mare care trebuia să bată în cursul
marii încleştări mondiale, pentru românism”.34
În martie 1916, Pompiliu Nistor, într-o scrisoare trimisă
lui Onisifor Ghibu, semnată „Un vechi tribunist”, înfăţişează
teribila luptă sufletească ce se petrece în sufletul prizonierilor
ardeleni din Rusia: „Am luptat – spunea el- la început pentru o
cauză ce nu-i a nostră şi pe care n-am priceput-o. Acum am
intra cu tot sufletul în armata română să luptăm pentru cauza
noastră”.35 El îşi exprima totodată temerea legată de neintrarea
României în război. Acest lucru ar fi deosebit de grav pentru
prizonierii ardeleni deoarece „noi expunându-ne odată pentru
ea, nu ne mai putem întoarce la rosturile nostre în Ardeal, nu
pricinuim oare prin aceasta românismului însuşi o o imensă
pagubă? Căci dacă Ardealul îşi pierde pe oamenii care

203
deocamdată sunt aici în Siberia, de unde s-ar mai putea
întoarce acasă, spre a cere dreptate, pe seama poporului de
dragul căruia am sângerat; oare această pierdere nu
constituie un mare capital, ce nu poate fi trecut cu vederea ? P.
Nistor încheie însă optimist „Totuşi nădăjduiesc!”36
Printre cei rămaşi să suporte calvarul acelor zile,
semnificativă pentru activitatea elitei româneşti din Ardeal, în
împrejurările istorice la care ne referim, este activitatea
protopopului de Alba Iulia, Ioan Teculescu, născut în Covasna,
viitorul episcop al Armatei Române.37 Consecinţa faptului că
era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de
majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea
României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916),
au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Justinian
Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba
Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc,
era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la
Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit
de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor, a fost
cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.38 Instituţia
Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi,
constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau
curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni
ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan
Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea
problemelor de interes bisericesc şi naţional. Acest lucru îl
relevă şi Revista Magazin istoric, care scoate la lumină
contribuţia Bisericii Ortodoxe în slujirea cauzei naţionale:
„Biserica Ortodoxă a fost locaşul de refugiu şi de confort
spiritual pentru locuitorii Estului Europei vreme de secole. În
momentele de restrişte, Cuvântul Domnului întărea pe
credincioşi, Casa Domnului îi ocrotea şi îi hrănea. Şi de multe
ori slujitorii Domnului şi locaşurile de cult au avut de suferit
tăişul sabiei şi pârjolul focului”.39 Datorită poziţiei sale

204
inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania,
Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite.
Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul
de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat,
îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în
contra stapânirei maghiare”. Autorităţile administrative au
popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba
dar şi satelor din jur.40
La fel a procedat şi viitorul mitropoli greco-catolic
Alexandru Nicolescu, originar din Tulgheş, judeţul Harghita
care, în calitatea sa de vicar arhiepiscopesc, în 1916, după
evacuarea Consistoriului mitropolitan, a rămas la Blaj, „având
puteri depline de a purta de grijă intereselor materiale şi
spirituale ale credincioşilor greco-catolici”.41
Bine înţeles că starea de spirit a populaţiei româneşti
din Arcul intracarpatic, în anul 1916, a fost mult complexă şi
nuanţată, dar dimensiunile sale definitorii includeau cu
prioritate speranţa unirii cu patria mamă, dovedind lipsa de
veridicitate a teoriilor maghiare, conform cărora unirea
Transilvaniei cu ţara mamă a reprezentat „cadoul oferit
României prin Tratatul de la Trianon”.
Diametral opusă era starea de spirit a populaţiei
maghiare din zonă care, după serbarea cu atâta fast, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, a mileniului de stăpânire maghiară, nu
putea concepe „umilinţa” de a face parte din statul „valah”.
Pentru a preîntâmpina „inevitabilul”, statul dualist aplica o
politică dură faţă de toate naţionalităţile conlocuitoare, şi cu
deosebire faţă de români, care reprezentau populaţia majoritară
a Transilvaniei. Politica guvernanţilor de la Budapesta, faţă de
românii ardeleni includea îngrădirea învăţământului şi culturii
în limba română, monitorizarea atentă a presei româneşti,
atragerea de partea autorităţilor a elitelor, inclusiv prin
promovarea în posturi vitale pentru păstrarea şi afirmarea

205
identităţii naţionale româneşti (aşa cum erau liderii religioşi), a
unor personalităţi „supuse”.
Cu toate acestea, din cele prezentate, rezultă cu claritate
faptul că românii ardeleni aveau limpede conştiinţa legăturii
organice între aspectele deosebite ale luptei naţionale şi faptul
că unica lor şansă de a elimina inechităţile, umilinţele şi
marginalizarea şi de a dobândi poziţii sociale corespunzătoare
cu dezideratele lor era unirea cu România. De aceea se va
realiza un consens deplin în privinţa necesităţii desăvârşirii
statului naţional unitar român, menit să le asigure cadrul
proprice dezvoltării individuale şi comunitare, în consens cu
aspiraţiile şi valorile româneşti.42 Desfăşurarea evenimentelor
ulterioare, a condus la realizarea aspiraţilor prezente la nivelul
mentalului colectiv al populaţiei româneşti, prin unirea de la 1
Decembrie 1918.

206
Note

1. vezi Gheorghe Popa- Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea

românilor, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004, Racoviţan
Mihai, Despre evoluţia secuizării românilor în Arcul intracarpatic, în
Angustia nr.6/2001
2. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.118
3. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 98-101
4. Ibidem, p.107
5. Lăcătuşu Ioan, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în
Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2002,
p.155-156
6. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai
Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 80
7. Constantin Brătescu, Activitatea episcopului dr. Miron Cristea între
1910-1918 pentru apărarea fiinţei naţionale şi făurirea României Mari,
în Angustia nr1/1996, p. 210
8. Traian Bosoancă, Marea Unire şi preoţimea ortodoxă română din
judeţul Mureş, în Angustia nr.4/1999, p.321
9. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.75
10. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 81
11. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 81
12. Ibidem, p. 82
13. Ibidem, p. 83
14. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.16-17
15. Romeo Negrea, Marea Unire şi românii covăsneni, în Angustia nr 8/
2004, p.167-173
16. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 82
17. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.75
18. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p. 169

207
19. Lăcătuşu Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1995, p. 83
20. Lăcătuşu Ioan, Aurel Nistor o pagină din istoria Bisericii şi a neamului
românesc, Sf. Gheorghe, 1999, p. 96
21. M. Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească din
Transilvania 1867-1918, Sibiu 1986, pag. 129 şi 265
22. Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la
războiul pentru întregirea neamului(1916-1918), Cluj 1925, pag. 142
23. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai
Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, p. 80
24. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op. cit. p. 80
25. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p.17
26. Constantin Stan, Octavian C. Tăslăuanu şi corpul voluntarilor români
din Rusia, în Angustia nr. 1/1996, p.223
27. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 58
28. Lăcătuşu Ioan, Op. cit, p.22
29. Liviu Boar, Protopopul Elie Câmpeanu luptător pentru drepturile
românilor din secuime, în Angustia nr2/1997, p.291-309
30. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 70
31. Constantin Stan, Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârşirea
unităţii naţionale româneşti, în Angustia nr.4/1999,p.315
32. Nicolae Bucur, O personalitate harghiteană în lupta pentru unire –
Octavian C. Taslauanu, în Angustia nr1/1996, p.217- 221 şi Ilie
Şandru, Octavian C. Tăslăuanu şi războiul de reîntregirea Neamului,
în Angustia nr. 6/ 2001, p.153- 159
33. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 147
34. Eugenia Irina Crişan, Constantin Stan, Activitatea lui Ghiţă Popp
pentru înfăptuirea, consolidarea şi apărarea României Mari, în
Angustia nr 3/ 1998, p.166- 167
35. Constantin Stan, Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârşirea
unităţii naţionale româneşti, în Angustia nr.4/1999, p.315
36. C. Stan, Op. cit, p.316

208
37. Petru Pinca, Episcopul Justinian Teculescu (1865-1932). Pagini din
viaţa şi activitatea sa, în Angustia nr 10/2006, p.167-173
38. Grigore N.Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului –
temniţe şi lagăre – vol. II, Bucureşti, 1940, pag. 19
39. Rusu Iosif Pr., Episcopul Justinian Teculescu în Îndrumător Pastoral I,
Alba Iulia, 1977, p.102
40. Scriban Iuliu, Moartea Episcopului Justinian Teculescu al Cetăţii Albe,
în Biserica Ortodoxă Română, An L, nr. 9, sept. 1932, p. 25
41. Lăcătuşu Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 86
42. Mihai Racoviţan, Radu Racoviţan. Situaţia românilor din Ungaria
dualistă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, în Angustia nr.5/200, p.83

209
Episodul tragic de la Aita Seacă – septembrie 1944

1. Aspecte istorice

În contextul evenimentelor petrecute în toamna anului

1944, respectiv începerea luptelor armatei române pentru
eliberarea Ardealului de Nord, în ziua de 3 septembrie 1944,
subunităţi şi formaţii ale Corpului de Munte aflate în dispozitiv
de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate, sub
puternica presiune a unor forţe inamice dotate cu tancuri grele,
să-şi abandoneze poziţia şi să se retragă spre sud şi spre est.
Din documentele de arhivă, rezultă că pe 4 septembrie,
militari români izolaţi, aflaţi în retragere dezorganizată, au fost
interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci,
torturaţi şi omorâţi. Numărul militarilor români asasinaţi în
această localitate, până în prezent, nu a fost stabilit cu precizie.
Declaraţiile martorilor au fost contradictorii, indicând numărul
victimelor între 13 şi 100. În urma investigaţiilor făcute în
arhivele militare, în anul 2003, au fost identificaţi 13 militari
decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă, în septembrie 1944,
făcându-se însă precizarea „că nu există certitudinea că sunt
aceiaşi cu cei ucişi de localnici, mai ales că în listă nu este nici
un ofiţer”.
Din declaraţiile unor martori rezultă că „vreo 40 de
soldaţi români asasinaţi, sunt înmormântaţi într-o groapă;
precizându-se că doar într-o singură groapă sunt vreo 20,
ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri pe câmpul din
cimitirul din Aita Seacă”.
 Pe 7 septembrie 1944, Corpul de Munte reia ofensiva,
iar pe 10 septembrie ajunge pe aliniamentul Micfalău, Băţanii
Mari; Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus - deci la nord de Aita
Seacă.
La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezenţe a
administraţiei române în zonă, în Aita Seacă a venit Gavrilă
Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov, din
cadrul Regimentului de Voluntari „Iuliu Maniu”, care a
efectuat o anchetă sumară asupra celor petrecute la 4
septembrie şi a dispus executarea a 11 etnici maghiari (9 prin
împuşcare şi 2 prin decapitare, alţi 2 răniţi atunci, au decedat
ulterior).
Acest exces de autoritate şi asumare de competenţe
juridice de către Gavrilă Olteanu, specifice în împrejurări
excepţionale şi vid de autoritate, a îngrijorat Marele Stat Major
care, i-a atras atenţia lui Iuliu Maniu asupra gravelor consecinţe
ce pot decurge din acţiunile scăpate de sub control şi a ordonat
detaşamentelor de voluntari (unităţi care au avut un important
rol în instalarea administraţiei româneşti şi restabilirea ordinii
publice în zonă) să respecte „viaţa şi bunurile locuitorilor de
altă naţionalitate şi origine etnică”. De fapt, doi ani mai târziu,
majoritatea conducătorilor acestei formaţiuni paramilitare au
fost arestaţi şi integraţi marelui proces intentat Mişcării
Naţionale de Rezistenţă, proces finalizat la 18 noiembrie 1946.
Din lucrarea lui Petre Ţurlea rezultă că „pe parcursul anchetei,
Gavrilă Olteanu a fost omorât în închisoare la 10 august 1946,
deşi formula oficială a fost aceea a sinuciderii.
Din aceiaşi lucrare aflăm că, seria de procese declanşată
de Curtea Marţială din Sibiu, în decembrie 1944, în legătură cu
cele petrecute la Aita Seacă, având vizibile conotaţii politice, s-
a desfăşurat la Sf. Gheorghe, Braşov, Cluj, Sibiu şi Bucureşti
pe parcursul a 10 ani şi au vizat elucidarea, sub aspect juridic, a
următoarelor probleme: terorizarea populaţiei româneşti din
Aita Seacă, în perioada 1940-1944, de către grupuri de

211
maghiari localnici; asasinarea de către populaţia maghiară din
comună, a mai multor ostaşi români, la 4 septembrie 1944;
executarea unora dintre vinovaţi pentru aceste asasinate, de
către Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu” Braşov, la 26
septembrie 1944.
În prima etapă a procesului, din motive politice, se
urmărea demonstrarea vinovăţiei Partidului Naţional Ţărănesc.
În a doua etapă a acestor procese, s-a urmărit atenuarea
animozităţilor dintre cele două comunităţi, prin decretarea
vinovăţiei egale şi deci, ştergerea episoadelor dramatice.
Cercetările întreprinse de către Uniunea Populară
Maghiară, au ajuns la concluzia că „peste faptele petrecute
trebuie tras valul uitării, pentru că altfel nu se poate înfăptui
prietenia româno-maghiară”. Prin casarea dosarelor „s-a
urmărit a nu se mai răscoli vechi anumozităţi, ci să se calmeze
spiritele, în scopul de a se putea păşi la munca rodnică de
construcţie a socialismului”.
Sentinţa definitivă a Tribunalului Bucureşti, din 1954, a
fost concepută în aşa fel încât să ofere imaginea unui echilibru
între cele două grupări etnice şi a unei justiţii imparţiale; prin
urmare au fost condamnaţi şi maghiari şi români.
Faţă de evenimentele dramatice din toamna anului
1944, de la Aita Seacă, sunt exprimate două puncte de vedere,
total diferite: punctul de vedere românesc care, pune accentul
pe atrocităţile la care a fost supusă populaţia romînească din
localitate, în perioada ocupaţiei horthiste (1940-1944) şi pe
cruzimea cu care au fost asasinaţi ostaşii români, la 4
septembrie 1944, de către localnicii maghiari; şi punctul de
vedere maghiar care, minimalizează suferinţele românilor din
perioada 1940-19444, reproşează românilor din Aita Seacă
faptul că au informat pe Gavrilă Olteanu despre concetăţenii
maghiari care au ucis soldaţii români la 4 septembrie, eludează
cele petrecute în această zi şi susţine nevinovăţia celor 13
„martiri” maghiari.

212
 Datorită cercetărilor, din ultimii ani, adevărul despre
aceste evenimente dramatice, care, într-un fel sau altul, au
influienţat întreaga comunitate locală, şi pe un plan mai larg,
relaţiile interetnice româno-maghiare, a fost pus în evidenţă. În
ciuda dovezilor documentare credibile, liderii populaţiei
maghiare susţin în continuare „versiunea proprie” asupra celor
petrecute la Aita Seacă. Nu pot fi contestate datele referitoare
la dispariţia comunităţii româneşti din localitate. Evoluţia, sau
mai bine spus involuţia, structurii etnice şi confesionale, din
ultimii 50 de ani, a condus practic la diminuarea drastică a
comunităţii româneşti din Aita Seacă. Numărul românilor a
săzut de la 316 în 1990, la 284 în 1930, apoi la 8 în 1941, la 44
în 1992 şi la 36 în 2002. A dispărut învăţământul în limba
română, biserica ortodoxă nu are preot, vechiul cimitir este în
paragină, casa parohială s-a dărâmat, iar despre vechile familii
româneşti din sat, mai vorbesc doar pietrele funerare, care au
mai rezistat vitregiilor vremurilor.

2. Aspecte cronologice ale demersurilor înteprinse pentru

reînhumarea cu ritual creştin

- În septembrie 1990, pe zidul Şcolii Generale din Aita

Seacă, din iniţiativa U.D.M.R., a fost amplasată o placă din
marmură cu inscripţia, în limba maghiară, „Pentru martirii
noştri din 26 septembrie 1944, U.D.M.R.”;
- La data de 26 septembrie 1994 (la împlinirea a 50 de ani de
la evenimentele din Aita Seacă), din aceiaşi iniţiativă, a fost
ridicat un monument, format din 13 blocuri de piatră, în
vecinătatea şcolii unde avuseseră loc execuţiile din 26
septembrie 1944;
- Faţă de acest demers, prefectul judeţului Covasna, Adrian
Vlad - Căşunean, protestează, invocând „netemeinicia
ridicării la rang de martiri a celor 13”, iar deputatul de

213
 Prahova, Petre Ţurlea, a prezentat un protest în Parlament,
faţă de politica U.D.M.R.„ de transformare în eroi a celor
care i-au ucis pe români”;
- Ziaristul Benko Levente, publică în ziarul „Haromszek” din
Sf.Gheorghe, în perioada 20 septembrie 1994 -25 ianuarie
1995, 62 de episoade referitoare la evenimentele din
toamna anului 1944, de la Aita Seacă, şi strânse apoi într-un
volum, care se bazează numai pe mărturiile luate de la
localnici, după 54 de ani de la evenimente, volum care
eludează problema uciderii ostaşior români de către
localnicii maghiari;
- Sub semnătura publicistului Dumitru Manolăchescu şi a
arhivistului Dan Baicu, în „Cuvântul Nou”, din data de 27
septembrie 1994, sunt publicate rapoartele Postului de
jandarmi din Aita Seacă şi al Legiunii de jandarmi Trei
Scaune, privind evenimentele din 4 şi 26 septembrie 1944,
de la Aita Seacă;
- În suplimentul de istorie militară al ziarului „Observatorul
militar”, nr.3/octombrie 1994, sub semnătura col.dr.
Alesandru Duţu, apare articolul intitulat „Episod dramatic
la Aita Seacă”;
- Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în Camera
Deputaţilor, din 28 iunie 1995, referitoare la declararea ca
localităţi martir a comunelor Ip, Trăznea şi Moisei, grupul
parlamentar U.D.M.R. a propus ca şi alte localităţi din
Ardeal, printre care şi Aita Seacă, să dobândească acelaşi
statut, invocându-se teza „atrocităţilor reciproce”;
- În 15 martie 1996, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la
Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe, are loc lansarea
volumului „Monumente non grata. Falşi martiri maghiari pe
pământ românesc”, de Petre Ţurlea, Editura Bravo Press,
Bucureşti, lucrare fundamentată pe surse provenite din
Arhiva S.R.I. şi care reprezintă o valoroasă contribuţie la

214
 cunoaşterea adevărului despre evenimentele dramatice din
toamna anului 1944, de la Aita Seacă;
- În 14 mai 1996, directorul Centrului Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Ioan Lăcătuşu,
solicită sprijinul Istitutului de Studii Operativ –Strategice şi
Istorie Militară din Bucureşti, pentru continuarea
cercetărilor „care să lămurească aspectele reale ale
evenimentelor petrecute în toamna anului 1944 la Aita
Seacă”. În iulie 1996, la Bucureşti, a avut loc o întâlnire de
lucru, pe această temă, stabilindu-se continuarea
demersurilor la conducerea Ministerului Apărării Naţionale;
- Prefectul judeţului Covasna, av. Adrian Vlad-Căşunean,
împreună cu colonel (r) Marin Roşu, preşedintele Filialei
Covasna a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război şi
Ioan Lăcătuşu, directorul Centrului Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, s-au adresat
Ministrului Apărării Naţionale, Gheorghe Tinca şi
preşedintelui Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de război,
general Marin Dragnea, „cu rugămintea să dispună
structurilor abilitate ale Ministerului Apărării Naţionale să
cerceteze evenimentele petrecute în septembrie 1944, în
localitatea Aita Seacă, judeţul Covasna”. În documentul
menţionat, se aprecia că „ este de datoria institutelor
militare specializate să asigure elucidarea evenimentelor
petrecute la Aita Seacă în septembrie 1944, din punct de
vedere militar şi al adevărului istoric, urmând ca pe
această bază să se întreprindă măsurile ce se impun pentru
cinstirea memoriei ostaşilor români căzuţi la datorie, prin
amenajarea unui cimitir şi desfăşurarea ceremoniilor
militare adecvate, cu ocazia sărbătorilor naţionale şi a
celor religioase”
- În 26 martie 2001, în numele societăţii civile româneşti din
judeţul Covasna, cinci asociaţii cultural - creştine, merg în
audienţă la Ministru Apărării Naţionale, Ioan Mircea Paşcu,

215
 ocazie cu care se solicită „sprijinul în soluţionarea unei
probleme deosebite sub aspect legal, istoric şi creştinesc
privind exhumarea osemintelor ostaşilor români ucişi în
ziua de 13 septembrie 1944, de către localnici de etnie
maghiară şi aruncaţi într-o groapă comună aflată în
vechiul cimitir al comunităţii locale”. Pentru readucerea în
memoria istoriei a actului de jertfă săvârşit de ostaşii
români căzuţi în împrejurările menţionate, se propunea:
exhumarea din groapa comună şi reînhumarea în curtea
bisericii din localitate prin grija Ministerul Apărării
Naţionale, cu obţinerea autorizaţiei legale; înălţarea unui
monument în cinstea acestor eroi în curtea bisericii
ortodoxe din localitate; organizarea de acţiuni
comemorative militare şi religioase în fiecare an de Ziua
eroilor şi Ziua Armatei Române la acest monument.
Se menţiona faptul că, parohia ortodoxă din localitate
împreună cu Prea Sfinţitul Ioan Selejan, Episcopul
Covasnei şi Harghitei şi-au dat acordul pentru asistenţa
religioasă, iar conducerea garnizoanei militare locale şi
celelalte instituţii judeţene cu atribuţii în domeniul apărării
şi ordinii publice şi-au exprimat sprijinul în derularea
acestei datorii patriotice. Delegaţia societăţii civile
româneşti din judeţul Covasna a fost formată din: av. Ioan
Solomon, preşedintele Ligii Cultural- Creştine Andrei
Şaguna, dr. Gheorghe Tatu, preşedintele Despărţământului
ASTRA Covasna-Harghita, av. Adrian Vlad Căşunean,
prof. Dumitru Furtună, preşedintele Asociaţii Cultural-
Creştine Justinian Teculescu şi drd. Ioan Lăcătuşu,
directorul Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”;
- În răspunsul primit din partea Serviciului Arhivistic Militar,
sub semnătura colonelului Alexandru Oşca, sunt prezentate
informaţii referitoare la desfăşurarea acţiunilor de luptă,
fiind redat, pentru prima dată, un tabel cuprinzând numele a

216
 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în localitatea Aita
Seacă. Pe baza recomandării făcute, Centrul Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, a solicitat
documente din arhiva Serviciului Român de Informaţii,
documente ce au fost cercetate şi xerocopiate, în septembrie
2003;
- La data de 5 august 2003, Centrul Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, prin Violeta
Pătrunjel şi Ioan Lăcătuşu, solicită Secretariatului de Stat
pentru Culte, din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor
„avizul pentru exhumarea din groapa comună a
osemintelor militarilor români, în vederea reînhumării lor
în curtea bisericii ortodoxe din localitate”;
- În răspunsul primit, în 18 august 2003, Secretariatul de Stat
pentru Culte, comunică faptul „că nu este abilitat prin lege
să aprobe exhumări şi reînhumări”, dar precizează că:...
„Întrucît osemintele eroilor care vor fi exhumate se află în
cimitirul Parohiei Ortodoxe Aita Seacă, judeţul Covasna,
iar reînhumarea se va face în curtea bisericii ortodoxe din
localitate, acţiunea prevăzută este numai în competenţa
parohiei şi a Eparhiei de care aparţine”;
- În vara anului 2004, la Editura România pur şi simplu, din
Bucureşti, apare volumul „Monumente ale unor criminali
maghiari în România”, de Petre Ţurlea, în care se reeditează
documentele cuprinse în lucrarea „Monumente non grata.
Falşi martiri maghiari pe pământ românesc”, la care se
adaugă altele noi, depistate de neobositul cercetător Petre
Ţurlea;
- În august 2004, cu binecuvântarea P.S. Ioan Selejan,
Episcopul Covasnei şi Harghitei, Protopopiatul Ortodox Sf.
Gheorghe, prin preotul protopop Florin Tohăneanu şi
Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, prin dr. Ioan Lăcătuşu, au iniţiat finalizarea acestor
demersuri, printr- un document adresat Prefecturii Judeţului

217
 Covasna, Garnizoanei militare Sf. Gheorghe,
Inspectoratului Judeţean de Poliţie, Comandamentului de
Jandarmi al Judeţului Covasna, Primăriei comunei Băţani,
acociaţiilor culturale româneşti şi partidelor politice din
judeţul Covasna, în care se spune: „La împlinirea a 60 de
ani de la moartea tragică a ostaşilor români căzuţi la
datorie, în localitatea Aita Seacă, comuna Băţani, judeţul
Covasna, deoarece aceşti martiri ai neamului, la trecerea lor
la Domnul, nu au avut parte de oficierea unor slujbe de
înmormântare, am găsit de cuviinţă, ca acum să săvârşim
toate cele creştineşti, ca un necesar şi binemeritat act
reparatoriu.

3. După 60 de ani, un act necesar şi reparatoriu -

Reînhumarea cu ritual creştin a ostaşilor români martiri

Sâmbătă, 4 septembrie 2004, în curtea bisericii

ortodoxe din Aita Seacă, au fost reînhumate cu ritual creştin
osemintele ostaşilor români ucişi în urmă cu 60 de ani la Aita
Seacă. Iniţiativa şi organizarea acestui „act necesar şi
reparatoriu” aparţine Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi
Harghitei prin Protopopiatul Ortodox din Sf. Gheorghe şi
Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, cu spijinul Garnizoanei militare Sf. Gheorghe, a
autorităţilor publice şi a societăţii civile româneşti din judeţul
Covasna.
Slujba religioasă de înmormântare după ritualul ortodox
a fost oficiată de un sobor de preoţi din care au făcut parte
părintele protopop Florin Tohăneanu şi preoţii Ioan Cucu din
Sfântu Gheorghe, Adrian Lazăr din Baraolt, Gheorghe
Tomozei din Băţanii Mari, preotul militar Ioan Cucu şi diaconii
Ciprian Staicu şi Ioan Marin.

218
 După slujba religioasă au rostit discursuri: Ioan
Lăcătuşu, directorul Centrului Eclesiastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”, Horia Grama, Prefectul judeţului
Covasna, Adrian Vlad-Căşunean, deputat de Covasna, Liviu
Cristean, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor filiala Covasna,
Ioan Solomon, preşedintele Ligii Cultural-Creştine „Andrei
Şaguna”, Gheorghe Dima, veteran de război din Vama
Buzăului, preoţii Ioan Cucu de la Catedrala din Sfântu
Gheorghe, preotul militar Ioan Cucu de la garnizoana militară
Sfântu Gheorghe şi părintele protopop Florin Tohăneanu.
Ceremonialul militar a fost susţinut de ostaşi ai
Jandarmeriei şi Garnizoanei Militară Sfântu Gheorghe care au
dat onorul cuvenit, iar după intonarea imnului naţional de către
fanfara Comandamentului de Jandarmi Braşov, au depus
coroane de flori la mormântul ostaşilor martiri reprezentanţii
Prefecturii Judeţului Covasna, unităţilor militare din
Garnizoana Sfântu Gheorghe, Asociaţiei Naţionale a
Veteranilor de Război filiala Covasna, Inspectoratului Judeţean
de Poliţie Covasna, Comandamentului de Jandarmi al Judeţului
Covasna, Primăriei Comunei Băţanii Mari, ai filialelor judeţene
ale PSD, PNL, PD, PRM, ai Ligii Cultural-Creştine „Andrei
Şaguna” şi Protopopiatului Ortodox Sf. Gheorghe.
Pe crucea de lemn aşezată la căpătâiul martirilor – până
la ridicarea unui monument – este scris „Ostaşi români
martiri, căzuţi la datorie, în septembrie 1944 în Aita Seacă”.
În cele din urmă, după rânduiala creştinească, prin grija
părintelui protopop Florin Tohăneanu s-au împărţit colivă,
colaci şi vin tuturor participanţilor la acest important
eveniment, în rândul cărora s-au aflat şi numeroşi localnici.
Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe şi Centrul
Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, au
adus calde mulţumiri tuturor celor care au contribuit la
săvârşirea acestui gest creştinesc, care trebuia făcut de foarte
mult timp. Parafrazându-l pe Prea Sfinţitul Episcop Ioan, care

219
la sfinţirea crucii ridicate pe locul bisericii ortodoxe din
Vîrghiş, demolată de localnicii maghiari, în toamna anului
1944, spunea „Crucea sfinţită azi, este un simbol al păcii şi
bunei înţelegeri, nu o încercare de a răscoli în cenuşa ce ar
putea să ne ardă”, afirmăm, la rândul nostru, că momentul de
astăzi, trebuie să reprezinte un permanent remember pentru ca
întâmplările dramatice din toamna anului 1940 să nu se mai
repete, dar în acelaşi timp un început al reconstrucţiei încrederii
dintre etniile conlocuitoare, pe aceste locuri binecuvântate de
Dumnezeu, sau aşa cum spunea Dumitru Manolăchescu, tot
atunci la Vârghiş, „un semn Dumnezeesc că trebuie să trăim şi
să lucrăm împreună pe aceste meleaguri”. Asumându-ne
istoria, cu bunele şi relele sale, şi privind spre viitorul comun
din cadrul NATO şi al Uniunii Europene, intrăm, şi din acest
punct de vedere, într-o firească stare de normalitate, stare trăită
de majoritatea ţărilor europene, la 60 de ani de la terminarea
celui de al doilea război mondial.

4. Ecouri mediatice, sau despre cum ne asumăm istoria

Din analiza articolelor apărute în presa locală rezultă că

reînhumrea ostaşilor martiri de la Aita Seacă, la 60 de ani de la
martirajul acestora a fost mediatizată negativ de publicaţiile de
limbă maghiară. Redăm doar câteva exemple: „Organizaţiile
civile româneşti din judeţ, Episcopia Ortodoxă Covasna-
Harghita au reînhumt Sâmbătă (04.09.2004), cu onoruri
militare, 12 militari români şi unul german (...). Fasificarea
istoriei continuă şi azi fără probleme, profeţii acestora, care s-
au trezit istorici peste noapte, ţin cuvântări evlavioase, acuză
bazându-se pe ficţiuni”. „Falsificarea istoriei cu reînhumare”
în cotidianul Haromszek, nr. 4260 / 07.09.2004 (semnează: S.).
„Iniţiativa aşa-numitelor organizaţii civile româneşti
de a reînhuma cei 12 soldaţi ai armatei române şi un soldat al

220
armatei germane, a generat nelinişte la Aita Seacă. Actul în
sine este justificat, a stabilit protopopul pensionar Incze
Sandor, deoarece, pe vremuri aceştia fiind înmormântaţi fără
preot şi lor li se cuvine o slujbă religioasă creştină. Locuitorii
satului sunt neliniştiţi din cauza avalanşei de minciuni şi
suspectării rău itenţionate formulate atât cu ocazia
reînhumării de la începutul lunii septembrie cât şi în presa de
limbă română (...)”. Simo Erzebet, „Aita Seacă / Asta s-a
întâmplat acum 60 de ani” în cotidianul Haromszek, nr. 4276 /
25.09.2004.
„La Aita Seacă, sâmbătă (25.09 n.n.), s-a organizat
Ziua satului, iar duminică au fost comemoraţi cele 13 victime
nevinovate executate de gardiştii lui Maniu. (...) Primarul
localităţii ungare Okany, Fekete Zoltan, a donat satului un
drapel naţional ungar şi drapelul localităţii înfrăţite. (...)
Preotul reformat Barthalis Sz. Pal s-a referit la demonstraţia
de forţă a Jandarmriei, exprindu-şi părerea că aceasta nu a
fost întâmplătoare, ci este vorba de o acţiune comandată în
scopul perturbării sărbătoririi şi în scopul jignirii localnicilor
prin manifestarea neîncrederii. (...) Referitor la demonstraţia
de forţă a autorităţilor, senatorul Puskas Balint a afirmat: nu
trebuie să existe teamă de cei care comemorează şi se roagă ci
de acuzaţiilor celor care organizează înmormântări aparte.
(...) Din păcate unii răspândesc minciuna, şi chiar dacă sunt
mascaţi, găsesc câţiva adepţi. (...) Referitor la reînhumare
deputatul Marton Arpad a afirmat: ceea ce s-a întâmplat cu
câteva zile în urmă nu este altceva decât legitimarea
monstruozităţii lor. (...) Preşedintele Uniunii Civice Maghiare
din Bazinul Baraolt a afirmat: deşi au trecut 60 de ani de la
evenimentele groaznice, aceeaşi atmosferă şi atitudine se
constată şi azi. Spiritul gardiştilor lui Maniu bântuie de
atunci”. Hecser Laszlo, „Sărbătoarea şi tristeţea de la Aita
Seacă”, în cotidianul Haromszek, nr. 4277 / 27.09.2004.

221
 „Acţiunea de profanare şi demonstraţia de forţă a
autorităţilor a fost o continuare organică a acţiunii de
falsificare a istoriei demarată pe 4 septembrie şi concepută la
Sf. Gheorghe. Aceasta a avut două scopuri: ascunderea
realităţilor istorice şi intimidarea comunităţii maghiare. (...)
Era necesar un gest spectaculos pentru denigrarea
maghiarilor din localitate şi implicit a întregii comunităţi
maghiare şi a-i pune în ţinta naţionalismului. (...) Ar fi bine să
se aducă la cunoştinţa întregii lumi – documentat – activităţile
de otrăvire a sufletelor, derulate de autoproclamaţii „istorici”,
care nu au nici o legătură cu cest pământ, dar vor să fie mai
experţi în ceea ce priveşte evenimentele din zonă, realităţile
istorice locale decât cei care le păstrează ca moştenire a
generaţilor. Şi dacă le cunosc mai bine, le deformează, le
interpretează şi le supun scopurilor lor dubioase. Adică mint”.
Magyari Lajos, „Natura profanării” în cotidianul Haromszek,
nr. 4279 / 29.09.2004.
Fără comentarii. Este şi acesta un mod de asumare a
istoriei, la începutul mileniului III.

5. Bibliografie:

1. Petre Ţurlea, Monumente non grata. Falşi martiri maghiari

pe pământ românesc, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996;
2. Petre Ţurlea, Monumente ale unor criminali maghiari în
România, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2004;
3. Ioan Lăcătuşu, Cinstirea martirilor de la Aita Seacă, în
Rost, an II, nr. 20, p.25-27;
4. Broanăr Erich-Mihail, Reînhumarea cu ritual creştin a
ostaşilor români martiri, în Grai românesc, nr. 2-3/2004;
5. Arhiva Centrului Eclesiatic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe;

222
223
 Aspecte ale convieţuirii româno-maghiare din
judeţul Covasna.
Mărturii documentare (1944-1946)

Documentele din arhivele instituţiilor administraţiei

publice locale,ilustrează situaţia dramatice în care s-a aflat
judeţul Trei Scaune în perioada ocupaţiei străine, de după
Dictatul de la Viena. Cu atât mai mult era aşteptat momentul
eliberării şi reintegrării judeţului în statul unitar naţionl român.
În contextul politico-militar din vara şi toamna anului
1944, armata română a trecut la eliberarea Transilvaniei de
Nord, oraşul de reşedinţă Sf. Gheorghe fiind primul oraş
eliberat din teritoriul răpit prin Dictatul de la Viena. Revenea
deci administraţia românească, aşa cum a fost încă din
septembrie 1944. Prefectura şi unităţile administrative din
subordine încercau revenirea la firesc a vieţii politico-sociale a
judeţului, fără persecuţii, fără discriminări dar cu repunerea în
drepturi a celor lipsiţi de acestea. Se redeschideau şcoli, apărea
din nou presa românească, se luau măsurile ce se impuneau
pentru activitatea normală a spitalelor, a căilor de comunicaţii.
Se evaluau grelele pierderi, pagubele pricinuite de anii de
ocupaţie şi război.
În judeţ s-au instalat însă la 1-2 zile după eliberare,
autorităţile sovietice în calitate de ocupanţi. Ca în întreaga ţară,
pe lângă nesocotirea autorităţilor administrative şi militare
româneşti, trupele sovietice au pricinuit prin jaf noi pierderi,
mult mai grele decât cele ale războiului propriu-zis.1
 Eliberarea părţii ocupate a Transilvaniei, în toamna
anului 1944, a inaugurat o nouă etapă în raporturile româno-
maghiare. Elementul central de caracterizare al acestei etape este
menţinerea în continuare a încordării interetnice. Eliberarea
oraşului Sfântu Gheorghe, la 8 septembrie 1944, de ziua
Naşterii Maicii Domnului (Sfântu Gheorghe fiind primul oraş
românesc eliberat din Ardealul ocupat), de către Armata
Română, a fost un simbol al libertăţii redobândite pentru toţi
românii, şi pentru cei puţini rămaşi pe loc, dar şi pentru cei care
se întorceau în zonă, după patru ani de refugiu. Din septembrie
1944, se instalează din nou autorităţile române în Sfântu
Gheorghe. Din păcate, acestea nu au funcţionat decât trei luni, iar
speranţele de reluare firească a cursului vieţii româneşti,
întreruptă la 1940, au fost spulberate. La 15 noiembrie, sub
presiunea „aliatului” sovietic instalat în judeţ, autorităţile
administrative româneşti au fost nevoite să se retragă din Sfântu
Gheorghe în localitatea Prejmer, judeţul Braşov. Până în martie
1945, la instalarea guvernului Petru Groza, în mod paradoxal,
pentru judeţul Trei Scaune au funcţionat o aşa zisă „prefectură
populară” (de fapt maghiară) şi o prefectura legală, aflată în
„exil” în judeţul învecinat. La fel au stat lucrurile şi cu
Jandarmeria, Poliţia, Primăria Sfântu Gheorghe şi cu instituţiile
similare din judeţele Ciuc şi Odorhei.2.
Relatări ample referitoare la aceste stări de lucru sunt
cuprinse în arhiva Legiunii de Jandarmi Trei Scaune, retrasă şi
aceasta la Prejmer.
După eliberarea judeţului de ocupaţia străină în 1944,
Legiunea de Jandarmi s-a numărat printre instituţiile ce urmau
să restabilească autoritatea statului român în această zonă. Este
ştiut faptul că reinstaurarea realei administraţii româneşti în
Trei Scaune a eşuat ca urmare a intervenţiei Comisiei Aliate
(Sovietice) de Control, situaţie menţinută şi după 6 martie
1945.

225
 Rapoartele Legiunii surprind prin obiectivitate, semn că
aservirea instituţiei unor scopuri politice nu se ridicase încă la
cotele scontate.

Mărturii documentare

Nota informativă nr. 8, din 5 Octombrie 1944, Secţia de

jandarmi Ghidfalău: „Am onoarea a vă raporta umătoarele:
Sosind în această secţie (în ziua de 23 IX 1944 seara, în zilele
de 25,26,27,28 şi 29 IX 1944, am inspectat posturile de
jandarmi Olteni, Micfalău, Bixad, Valea Crişului şi Ghidfalău
unde am constatat că starea de spirit a populaţiei este liniştită în
special a populaţiei româneşti care se bucură de venirea
armatelor române şi sovietice afirmând că au dus 4 ani de urgie
sub unguri.
Populaţia ungurească deşi în faţă pare a vedea aceste
armate cu ochi buni, totuşi se constată o îngândurare
sufletească şi au aşteptat din zi în zi câştigarea războiului de
unguri şi nemţi, aceasta mai mult din partea ungurilor
înstăriţi”.3
Nota informativă nr. 8, din 1 Noiembrie 1944, a
Postului de Jandarmi Covasna se spune: „Raportăm, că starea
de spirit a populaţiei, de origine etnică Maghiară, din raza
postului de jandarmi Covasna, manifestă o mare nemulţumire,
pe motivul strângerii şi trimiterei pentru internare, a celor ce
au dezertat din armata maghiară şi s-au reîntors la domicliile
lor, spunând că ei au fugit din armata patriei lor ca să nu lupte
contra românilor cu care au trăit foarte bine, înainte de
răpirea Ardealului, de către unguri”.4
„În prezent populaţia de ambele naţionalităţi este
neliniştită din cauza jafurilor ce au comis şi continuă a comite
soldaţii ruşi. Populaţia românească şi în special cea din
comuna Valea Mare nu este liniştită din cauza purtării abuzive
a autorităţilor maghiare în timp de patru ani, expulzând pe

226
români fără nici un fel de avere numai cu ce au fost pe ei, iar
cei care au rămas au fost mereu batjocoriţi de autorităţile
maghiare, iar averea celor expulzaţi a fost vândută la licitaţie
numai la cetăţenii maghiari, românilor neperpiţându-li-se a
cumpăra nimic. Acum în continuu vin la post şi cer ca să se ia
vreo măsură din partea autorităţilor româneşti pentru
revendicarea acestor drepturi, cerând chiar măsuri de
represalii din partea autorităţilor româneşti. Populaţia
maghiară este neliniştită de teamă că li se va aplica şi lor
măsuri similare de represalii din partea autorităţilor
româneşti, privind cu ură autoritatea românească”.5
Nota informativă nr. 2, din 28 Septembrie 1944, a
Secţiei de Jandarmi Catalina, se arată: „Deasemenea raportăm
că Ungurii din Tg. Secuiesc, s-au linguşit pe lângă
Comandantul Sovietic, astfel că Comandantul Sovietic a
organizat poliţie civilă numai din minoritari Unguri, atât în
oraşul Tg. Secuiesc cât şi în toată plasa, care sunt înarmaţi şi
fac propagandă contra Românilor şi mai ales contra
jandarmilor cum că, Administraţia Românească nu va fi în
Ardeal şi că jandarmii vor pleca”.6
Nota nr. 7, 1944 luna Septembrie 23. Postul de
Jandarmi Belani către Secţia de Jandarmi Catalina: „Am
onoarea a raporta că la sosirea în această comună, la
înfiinţarea postului Belani, în ziua de 17 Septembrie 1944, am
numit ca primar al comunei Belani pe Dl. Hegeşi Ludovic, fost
primar la cedare în 1940, conform ordinelor date, om de
încredere care a suferit mult în timpul dominaţiei maghiare
1940-1944, batjocorit, maltratat, condamnat 6 săptămâni de
unguri pentru că a ţinut foarte mult cu românii din toate
punctele de vedere, deşi ungur, dar bun român, a fost pus
noapte din somn la jocul sârba şi şters pe faţă cu drapelul
românesc înmuiat în closet”.7
Nota informativă nr. 6 din 10 Octombrie 1944, a
Postului de Jandarmi Reci: „ (…) Sa pus în vedere locuitorilor

227
să-şi vadă liniştiţi de munca lor căci Statul va avea grije de
existenţa fiecăruia, nimeni nu se va atinge de dreptul şi
proprietatea lor, întru cât toate aceste zvonuri sunt alarmiste
venite dinafară cu scopul de a tulbura rânduiala şi ordinea în
Statul Român”. 8
Dare de seamă, asupra situaţiei poliţieneşti de pe raza
Legiunii de Jandarmi Trei Scaune. „Populaţia în general este
nemulţumită prin faptul că li se ia fără nici o formă, de către
ostaşii ruşi, cerealile, vitele, alimentele şi diferite lucruri
casnice. (…) Propaganda contra Statului, se face de către
iridenta maghiară sub masca partidului comunist. Alarmism,
s-a produs de către iredentiştii maghari, spunând că trupele
germano-maghiare, se găsesc la 13 km. de Sf. Gheorghe, în
realitate acestea erau în retragere, dincolo de Tg. Mureş.
Deasemenea au mai lansat svonuri că în urma depunerii
armelor de către armatele maghiare, Uniunea Sovuetică, va da
Ungariei Ardealul de Nord, până la graniţa din anul 1940”. 9
Dare de seamă, asupra situaţiei poliţieneşti de pe raza
Secţiei de Jandarmi Covasna, din 25 X 1944. „Refugiaţii
(români-n.n.), parte din ei s-au întors la căminurile lor, unde
n-au mai găsit ce au lăsat, acum căutând a-şi recupera de la
unguri cu forţa, din care cauză s-au produs oarecare
nemulţumiri. (…) Starea de spirit a ungurilor este cam
neliniştită, din cauză că românii caută a le face şicanii oriunde
s-ar găsi, deoarece aceştia le-a făcut mai rău sub stăpânire
maghiară, românii căutând a se răzbuna pe ei…” 10
Dare de seamă, asupra stării de spirit a populaţiei din
raza secţiei de jand. Ozun. „ …Trecutul populaţiei din aceste
comuni, este cu caracter patriotic trăgându-se din neam de
romani, găsindu-se şi astăzi ruine de la Daci şi obiecte antice.
Spiritele populaţiei mai întărite sunt foarte agitate pe chestia
că li se va lua pământul înapoi, iar grofii au fugit cu armata
magheară la 23 August 1944, lăsând în parte numai membrii
familiilor în localitate. Populaţia mai este îngândurată faţă de

228
evenimentele care se petrec căci nu ştiu a- i cui vor mai fi.Mai
sunt agitate spiritele populaţiei şi din cauza ostaşilor Sovietici,
care zilnic le cutreieră casele cerându-le hrană, lucruri, etc.
Românii ce au rămas în teritoriul cedat după 1940, au
fost torturaţi de către autorităţile magheare şi chiar de către
populaţia magheară. Sa făcut identificarea indivizilor în
cauză, dresându-li-se acte de trimitere în judecată.În general
spiritele pe raza acestui post sunt liniştite, iar locuitorii se
bucură de venirea românilor.” 11
Postul de Jandarmi Dalnic. „Starea de spirit a secuilor
din comuna Dalnic, se prezintă în aparenţă liniştită, deşi în
realitate lucrează pe sub ascuns şi năzuiesc ca „Ardealul” va
fi tot a lor. Din cauza numărului foarte mic al românilor, care
este numai de cinci, aceştia pot duce mai departe propaganda
lor iredendistă magheară în condiţiuni foarte uşoare şi greu a
fi identificaţi de jandarmi”. 12
Postul de Jandarmi Moacşa. „Ungurii din comuna
moacşa, sunt cuprinşi de panică şi de teamă din cauza trupelor
sovietice care cu ocazia ocupării le-a devastat gospodăriile,
necinsindu-le femeile şi luându-le o parte mare din avutul lor.
Această panică domneşte mai mult în sânul populaţiei
maghiare înstărite, iar populaţia magheară nevoiaşă, înclină
foarte mult spre comunism şi deci este mai bine dispusă.
Starea de spirit a românilor este bună, deşi aceştia sunt în
parte maghearizaţi. (…) În comuna Beşeneu…sunt unguri care
nu prea au încredere în Statul Român, fiind cu credinţa că
această provincie va fi administrată de Rusia Sovietică. (…)
Ungurii din comuna Ozun, sunt îngrijoraţi că acest teritoriu va
rămâne sub ruşi şi aceştia nu vor mai putea să-şi vadă de
meseria lor. Deşi pare a fi mulţumiţi de venirea românilor,
totuşi aceştia nutresc idei că tot ungurii vor reveni din nou”…
În comuna Sft. Ioan Lunca 75% din populaţia comunei
o formează ungurii, care şi aceştia sunt foarte răsbunători
contra românilor. În anul 1940, au schingiuit pe români, I-au

229
ameninţat cu moartea prin înpuşcare, fiind înarmaţi au distrus
case şi au devastat biserica ortodoxă. Până în prezent nu s-au
manifestat, dar se observă că, sovăesc, neconvenindu-le cu
administraţia românescă” (…) În comuna Bicfalău, este un
centru de secui din cei mai înfocaţi. Toţi sunt duşmani ai
românilor. Nu se manifestă cu nimic pe faţă, însă sunt în
aşteptarea revenirii drepturilor magheare, prin indulgenţa
noastră a românilor. Spiritele românilor în această comună
sunt liniştite.
În comuna Măgheruş, sunt unguri secui răi şi fanatici,
însă nu pe faţă. În comuna Saciova, aceiaşi situaţie ca în
comuna Măgheruş. În comuna Băcel, majoritatea populaţiei
este formată numai din români. Se ceartă de acum între ei, pe
tema politicei fiind : Ţărănişti, Liberali şi o mică parte foşti
legionari…În satul Valea Lisnăului, majoritatea populaţiei o
formează români săraci şi cinstiţi. Spiritele liniştite”.13
Dare de seamă, asupra stării de spirit a populaţiei din
raza secţiei de jandarmi Covasna, din 10 octombrie 1944. „În
general populaţia românescă este satisfăcută prin dezrobirea
din dominaţia maghiară, şi chiar parte din maghiari. În
aparenţă spriritul populaţiei Româneşti liniştit, însă cu dorul
de răsbunare asupra populaţiei maghiare şi în special a celor
care au fost constituiţi în bande şi au comis jafuri, distrugeri şi
atrocităţi asupra populaţiei româneşti. Populaţia maghiară
priveşte pe Români şi autorităţi cu dispreţ şi sfidare, iar
respectul cel arată, este numai forţat de împrejurările actuale.
Au intenţia de a se manifesta în sentimente comuniste, crezând
că în felul acesta au concursul ruşilor care îi va proteja de
persecuţiile din partea românilor, pe care ei le prevăd ca
măsuri de represali. (…) Maghiarii sunt stăpâniţi de ideia că
România nu va rămâne stăpânitoare a Ardealului, având încă
convingerea că Germania ar mai putea câştiga războiul şi
atunci Ardealul în întregime va fi al Ungariei”.14

230
 Referitor la înfăptuirea reformei agrare, în 13 martie
1946, din Aita Mare, se raportează faptul că „singurul care a
luptat împotriva armatelor germano-maghiare – Bucur Mihail
– a primit două iugăre de teren în locul cel mai rău, pe când
altora, li s-au dat terenuri bune, deşi fără nici un merit.
Printre aceşria semnalăm câţiva, cari au fost chiar voluntari
în armata maaghiară care au luptat în contra armatelor
româno-ruse”. Dosar nr. 2/1946, p.6 În aceiaşi situaţie de
nemulţumiţi faţă de modul cum sa făcut împropietărirea, au
mai fost şi următorii locuitori români din Aita Mare: Pop
Iuliu, Sebeni Mihail, Cichi Ioan, Bucur Ioan, Sibianu
Alexandru”.15
În 15 martie 1946, din comuna Zăbala, se raportează că
„indivizi care în timpul când Ardealul de Nord era sub
ocupaţia Maghiară au săvârşit diferite acte de teroare contra
populaţiei Româneşti…se află în Sfatul de împăciuire al acelei
comune…populaţia în cauză este foarte nemulţumită pe
această temă”. 16
În Darea de seamă asupra rezultatului controlului
intreprinderilor industriale de pe raza sectorului Covasna, de la
15 Februarie 1946- 15 Martie 1946, la punctul referitor la
starea de spirit a muncitorilor şi funcţionarilor, se menţionează:
„Muncitorii care sunt numai unguri din motive de şovinism,
duc o mare ură împotriva funcţionarilor români” 17
Darea de seamă asupra stării de spirit a personalului din
întreprinderile industriale de pe teritoriul rural al judeţului Trei
Scaune, precizează că deşi „starea de spirit a funcţionarilor şi
lucrătorilor este în general liniştită, totuşi, funcţionarii şi
lucrătorii de origine maghiară sunt mai agitaţi în urma
propagandei ce li se face de elemente şovine şi reacţionare
maghiare, că Ardealul de Nord va reveni Ungariei. Se pot
constata aceleaş nemulţumiri din cauza salariilor mult prea
mici faţă de preţurile actuale ale pieţii”. Dosar nr. 4/1946,
p.28 Atitudinea faţă de autorităţi, la cariera C.F.R. Bixad,

231
„unde sunt mai mulţi Români care au o atitudine bună faţă de
autorităţile româneşti prin faptul că sunt români, iar
funcţionarii şi muncitorii maghiari au o înclinaţie aşa cum au
toţi maghiarii din Ardealul de Nord faţă de autorităţile
Române”.18
Nota informativă, nr. 138, din 9 aprilie 1946, a Postului
de Jandarmi Lunca Calnicului „În rândurile populaţiei
maghiare din Com. Chichiş, de pe raza acestui post se discută
că în urma tratativelor secrete duse de Ungaria cu U.R.S.S.,
aceasta din urmă ar fi hotărâtă ca la data de 1 Maiu 1946,
Arealul să fie cedat Ungariei, iar restul României să treacă
sub directa conducere a unui general sovietic”.19
Prin Ordinul Circular nr.2062/S din 15. III. 1946 al
Inspectoratului de Jandarmi Mureş, se „aduce la cunoştinţă că
pe teritoriul ţării activează posturi de radio clandestine pe
unde scurte, ale căror acţiuni cuprind atacuri la adresa
Guvernului, Armatei, Aliaţilor, etc. Unul din cele 4 posturi
clandestine menţionate aflat pe teritoriu Ungariei, face intensă
propagandă prin care asigură populaţia maghiară din Ardeal,
că la 1 Mai 1946, acest teritoriu va fi redat Ungariei”.20
Nota informativă nr. 12 din 15 Aprilie 1946, relatează
disputa dintre românii şi maghiarii din Covasna, fiecare
susţinând apartenenţa la etnia lor a unor „cadavrele omeneşti
găsite cu ocazia unor săpături… Pretorul Ugron a căutat să
adune probe pentru a dovedi că de sute de ani aici au locuit
maghiari, şi ca atare pământul le revine lor”.21
Nota informativă nr. 169 din 16 mai 1946: „Suntem
informaţi că în urma hotărârii luate de către Cei 4 Mari la
Conferinţa de Pace prin care sa hotărât ca Ardealul să
rămână României ca mai înainte de la Tratatul de la Viena,
conducătorii Uniunii Populaţiei Maghiare din judeţele
Odorheiu, Ciuc, trei Scaune şi Mureş, au hotărât ca în ziua de
24 Mai a.c. să se ţină la Târgu Mureş o conferinţă, la care vor
lua parte delegaţi din toate judeţele cu populaţie maghiară,

232
dintre care vor fi aleşi oameni mai inteligenţi, care vor forma
delegaţii pentru a merge la Moscova, Paris, Londra şi
Newyork unde să susţină interesele populaţiei maghiare din
Ardeal - Alipirea Ardealului la Ungaria”.22
Nota informativă nr. 4503, din 27 Mai 1946, a Legiunii
de Jandarmi Trei Scaune: „În ziua de 26 Mai 1946, orele 14,15
s-a ţinut în Sf. Gheorghe o adunare a U.P.M. pe judeţ sub
preşedinţia lui Szasz Emeric, la care au luat parte cica 600
persoane, delegaţii tuturor comunelor din judeţ… Înainte ca
delegaţii comunelor să se retragă pentru a alege comitetul de
20 delegaţi pentru adunarea care va avea loc la Odorhei,
pretorul Gerey Pal a vorbit, decşlarând următoarele: Trebuie
să alegem un comitet care să fie compus din elemente, care să
apere drepturile poporului maghiar şi nu vrem ca miciuna să
fie înaintată în faţa popoarelor din lume, noi vrem democraţie
şi drepturi egale cu alte popoare. Poporul maghiar din Ardeal
nu este sclav şi cere comitetului care va fi ales, să vorbească în
acelaş sens la Marea Adunare ce va avea loc la Odorhei, la
care publicul a manifestat strigând „Nu suntem minoritari,
poporul maghiar pretinde drepturi egale”.23 Referat, din 14
Iunie 1946, cu privire la cercetarea făcută contra lui Csulak
Ladislau şi alţii din comuna Aita Seacă, care în noaptea de
21/222 Aprilie 1946, au cântat în mod batjocoritor contra
românilor noaptea între orele 24-1. Rezultatul cercetărilor: „O
parte din învinuiţi şi tocmai aceia care au luat parte la actele
şoviniste şi au cântat în mod ostentativ cântece cu caracter
iredentist maghiar, contra românilor, nu voiesc să recunoască
faptele ce li se impută. Declaraţii sincere în parte au dat
învinuiţii Nagy Iuliu, în care arată că Csulak Ladislau şi cu
alţi tineri pe care nu-I recunoaşte, au cântat un cântec cu
caracter tendenţios, având începutul “Fugi române din
Ardeal dacă ţi-e dragă viaţa, că vine armata lui Tildi Zolti şi
te înghite”.

233
 La fel a declarat şi Varhegy Ludovic că Csulak
Ladislau cu Kalnoki Karol, Nemeth Akos, Nagy Berţi, Nagy
Zoltan şi alţii au chemat pe ceilalţi ca să meargă pe strada
românilor ca să cânte în mod batjocoritor la adresa acestora,
spre a- şi lua revanşa pentru că şi românii cu o seară înainte
ar fi făcut la fel, fară însă ca populaţia maghiară să reclame.
Este o stare de lucruri în comuna Aita Seacă, cum cred că nu
este în altă localitate. Foarte multe fricţiuni între populaţiile
conlocuitoare, maghiarii fiind majoritari, prin Csulak Ladislau
care de formă este înscris la partidul comunist, însă în toate
ocaziile se manifestă ca naţionalist maghiar cu tendinţe şi de
revizionism”.24
Nota informativă nr. 8 din 26 Aprilie 1946, a Postului
de Jandarmi Baraolt. „Populaţia maghară şi în special
tineretul se poartă f. ostil faţă de populaţia şi autorităţile
române –căutând a aţâţa şi provoca prin diferite gesturi şi
port de trei culor maghiar în piept”. În urma unei altercaţii
între un grup de tineri maghiari şi „câţiva români din
Augustin…unii dintre unguri au strigat: “Aici este Ungaria şi
nu România. Românii să plece”.25
Nota informativă nr. 39 din 15 iunie 1946, a Postului de
Jandarmi Moacşa: (…) „La serbarea şcolară care a avut loc la
11 iunie 1946, directorul şcolii a spus: Încheind acest an
şcolar, cu gândul la fraţii noştri de peste Hotare şi al scumpei
noastre Patriei, să cântăm cu toţii Nemzetri imnus (imnul
maghiar)”.26
Nota informativă nr. 5 din 15 iulie 1946, a Postului de
Jandarmi Ozun. Rezumat: „Populaţia maghiară, la alegeri va
vota cu partidul care le va da drepturi mai multe. Pe ziua de
29 Iulie 1946 populaţia maghiară aşteaptă evenimente noi:
Alipirea Ardealului la Ungaria”.27
Nota informativă nr. 9 din 10 Octombrie 1946, a
Sectorului de Jandarmi Baraolt: „În comuna Belini, sunt
fricţiuni între populaţia naghiară şi română pentru faptul că

234
un număr de 34 români, au reclamat la Tribunalul Poporului
din Cluj, că 13 maghiari din acea localitate în timpul celor 4
ani de ocupaţie maghiară, au devastat bunurile românilor,
maltratând şi schingiuind pe aceştia. Faptele earu cele
prevăsute de legea Nr. 312 din 1945, adică crime de războiu,
astfel că acusaţiile au fost cercetate de Judecătorul de
Instrucţie din Sf. Gheorghe, competinţă de a judeca restul de
învinuiri, care au fost judecate până la 9 Oct. 1946 de Trib.
Poporului”. În urma acestul proces au fost condamnaţi 8
cetăţeni maghiari, cu pedepse între 3 şi 15 ani. „Pentru aceste
condamnări nu sunt mulţumiţi nici reclamanţii şi nici chiar
populaţia maghiară din localitate, pentru că procesul a fost
judecat cu extremă urgenţă, unii mai puţin vinovaţi fiind
pedepsiţi la pedespse prea mari, iar alţii cei mai vinovaţi ştiind
să usese de avocaţi şi de martori cum este învăţătorul Laslo
Framcisc şi preotul Nagy Peter, care sunt principalii vinovaţi
de persecuţiile românilor au fost achitaţi. Din această causă
sunt mari fricţiuni şi certuri între populaţia de ambele
naţionalităţi – care cu greu se va putea împăca ca să trăiască
în linişte”.28
Nota informativă nr. 12 din 3 Maiu 1946, a Postului de
Jandarmi Olteni: „În comuna Zălan este primar Kolţa Ştefan
„după cum a mai fost numit şi pus primar şi în anul 1940, când
Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. (…) Învăţătorul Kis
Arpad, din Zălan, predă Geografia” după harta ţărei
ungureşti în care figurează şi Ardealul de Nord”.29
Nota informativă nr. 11, din 31 Octombrie 1946, a
Sectorului de Jandarmi Baraolt, redă conţinutul poeziei
„Cântec de război”, scrisă de Tanko Beniamin, secretarul
Partidului Social Democrat din Baraolt, adresată
comandantului companiei sale Dener Istvan.
„Domnule locotenent conduceţi-mă la hotar
În Ardealul de Nord şi în Ţara Secuilor
Ca să gonim de acolo pe duşmani

235
 Al treisprezecele hotar pentru totdeauna înainte

Şi în 1916 Dvs. aţi mărşăluit înaintea noastră

Şi până la Bucureşti în toate luptele noi am învins
Nu ne oprim nici înaintea Carpaţilor
Domnule locotenent conduceţi-ne până acolo

Nu va fi înaintea noastră nici o apă şi nici o groapă

Ţinta noastră este hotarul Sfântului Ştefan
Dacă ne-am ajuns scopul acolo ne oprim ca o statuie
Domnule Locotenent aşteptăm noiule noastre ordine

22 de ani a fost destul de robie

Pe păsările trădătoare vrem să le gonim din Ţara noastră
Şi dacă le-am gonit şi hotarul este curăţat de ele
Domnule Locotenent vă rugăm să ne redaţi libertatea

Închinată cu cea mai mare stimă

Domnului Daner Istvan locotenent
Din partea autorului
(ss) Tanko Beni
Pentru conformitatea originalului la noi
Comandatul Sectorului Jand. Baraolt
Jd. Pl. Major” 30

Sectorul de Jandarmi Baraolt, către Legiunea de

Jandarmi Trei Scaune. „La ordinul Dvs. Nr. 8572/946 cu
privire la legionarii care s-au înscris în partidele din B.P.D.
(…) Avem însă pe teritoriul sectorului, o altă categorie de foşti
fascişti, anume foşi nylaşişti şi hortişti, cu principii perfect
asemănătoare cu ale legionarilor, care acum sunt încadraţi în
partidele din B.P.D. desfăşurând aceiaşi propagandă
naţionalistă sub masca luptei democrate sunt foarte îndrăzneţi
şi agresivi, reclamă toate categoriile de funcţionari şi

236
urmăresc eliminarea elementului care nu este de aceiaşi
origine cu ei (români, evrei şi saşi)… Printre aceştia se
numără şi Csulak Ladislau, care este acum secretarul
partidului comunist din localitate şi care …între 1940-1944 a
făcut parte din organisaţia „Nylaşi” (crucile cu săgeţi) în care
calitate a activat foarte intens, forţând românii să treacă la
religia reformată, a murdărit biserica română cu materii
fecale şi noroi şi a luat firma de la casa parohială”.31
Sectorul Jandarmi Baraolt, către Legiunea Jandarmi
Trei Scaune, 16 iulie 1946 „La ordinul Dvs. Nr. 5214/946
privitor la Kelemen Balazs, din comuna Băţanii Mari, am
onoarea a raporta toate manifestările şovine ale acestuia: În
timpul celor patru ani de ocupaţie maghiară, a persecutat
elementul românesc spărgând geamurile, degradând casa
parohială, prin luarea firmei şi mânjirea inscripţiei cu fecale.
A ameninţat pe români ca să treacă la religia reformată. Era
înscris în partidul nylasist purtând chiar această uniformă.
(…) La 25 Noiembrie 1945 a luat parte la crima de omor
contra lui Kosa Gheorghe, pe timpul când se afala ca secretar
al partidului comunist. Ulterior a mai fost implicat şi în altă
crimă, unde deşi a fost reţinut a fost pus în libertate şi se
judecă”.32
Nota informativă nr.49 din 1 Februarie 1946, a Postului
de Jandarmi Lunca Calnicului: „Iredentismul maghiar, sub
masca partidelor politice de actualitate, activează intens dând
imbold populaţiei, să nu asculte de autorităţile româneşti.
Astfel, în seara zilei de 31 ianuarie 1946, preşedintele
partidului comunist din comuna Chichiş,anume Gyorgy Biro
Iosif, la o întrunire ce a avut loc, în sala primăriei comunale,
printre altele, a exprimat: „Fraţi maghiari, jandarmii pe care
îi vedeţi astăzi,nu sunt democraţi, să nu aveţi încredere în ei,
iar atunci când merg în casele voastre, pentru diferite
chestiuni, să fie daţi afară, dacă nu sunt însoţiţi de delegaţii
partidelor democratice. Noi nu avem nevoie de jandarmi

237
străini şi de autorităţile române, şi cei care au venit din alte
părţi să meargă şi să-şi facă serviciul ocolo. Referitor la
schimbarea actualului prefect al judeţului aspus: Nu avem
nevoie de prefect român, care să nu ne înţeleagă graiul şi
necazurile naţiei maghiare. În continuare a spus: Fraţi
maghiari, nu vor trece luni, ci numai săptămâni, până când
Ungaria se va reface în hotarele Sf. Ştefan”.33
Extrase din situaţiile centralizatoare referitoare la
conţinutul notelor informative trimise de către posturile de
jandarmi, către Legiunea de Jandarmi Trei Scaune, transmise
în perioada iulie - decembrie 1945: salutul „sabodcsag”
(libertate) folosit de unguri; manifeste privind autonomia
Ardealului, sau alipirea acestuia la U.R.S.S;deţinere de
armament; propagandă iredentistă maghiară, ostilitate
manifestată faţă de autorităţile româneşti; zvonuri privin
mersul războiului în favoarea Ungariei; intonarea de cântece
antiromâneşti; refuzul tinerilor maghiari de a se prezenta la
încorporare; opunerea populaţiei din Ozun la deschiderea
şcolii în limba română (realitate prezentă şi în alte localităţi);
distrugerea tricolorului românesc de la Postul de Jandarmi
Ozun; izgonirea preotului ortodox Folea din Ozun; zvonuri că
Ardealul nu va rămâne la români; adunarea din 9 august de la
Tg. Secuiesc contra prezenţei autorităţilor româneşti;
trimiterea unei delegaţii la Moscova pentru susţinerea
autonomiei Ardealului; suspendarea primarului român din
Micfalău; cuprinderea copiilor români din Micfalău, în
statistica şcolară, ca maghiari; utilizarea în şcoli a
manualelor şcolare cu conţinut şovin; atrocităţi comise
împotriva unor români; refuzul „jandarmilor populari” de a
purta uniforma română; arborarea drapelului maghiar la Aita
Mare şi în alte localităţi; adunarea populară organizată la
Aita Mare, în data de 7 iulie 1945, împotriva venirii
jandarmilor români în localitate; manifestări duşmănoase ale
maghiarilor faţă de populaţia română; îngrijorarea populaţiei

238
româneşti faţă de posibilitatea retragerii autorităţilor
româneşti şi faţă de persecuţiile ce ar urma din partea
ungurilor; ungurii din Chiuruş vor să ceară alipirea
Ardealului la U.R.S.S.;în iulie 1945, Primăria din Zagon nu
folosea încă ştampila oficială în limba română; autorităţile
„populare” maghiare interzic arborarea drapelului român şi
tabloul Regelui Mihai; fostul jandarm hortist Pila Istvan
îndeamnă populaţia să nu se prezinte la concentrare şi să nu
depună armele”.34
Ordinul cirular nr. 49.888 din 16 Martie 1946, al
inspectoratului general al Jandarmeriei: „Binevoiţi a cunoaşte
următoarele: Prin numeroase ordine anterioare I.G. J. a dat
dispoziţiuni tuturor unităţilor de jandarmi din Ardeal, ca în
raporturile de serviciu, atunci când vin în contact cu populaţia
maghiară să păstreze atitudinea cea mai împăciuitoare şi faţă
de manifestările şovine ale acestora, jandarmii să se abţină la
orice reacţiune”. 35
Nota din 12 IV 1946: „Am onoarea a raporta că din
investigaţiunile făcute, s-a constatat că numai o parte din
locuitorii comunilor rurale şi-au scos buletinele de identitate
în limba română. Alţii şi-au scos asemenea buletine în limba
română şi maghiară. Sunt foarte mulţi locuitori, comune
întregi chiar, cari nu au eliberat nici astăzi buletinele
motivându-se că: nu sunt fonduri pentru tipărirea lor,
locuitorii refuză să-şi scoată asemenea buletine, spunând că
nu le trebuiesc, etc”.36
Ordin circular nr.2865, din 5 mai 1946, a Legiunii de
Jandarmi Trei Scaune: „În ultimul timp, s-au înmulţit
conflictele dintre naţionalităţile conlocuitoare din acest judeţ.
La baza acestor conflicte în majoritatea cazurilor stau: beţia,
insultele şi jignirile ce se aduc de o parte şi de alta. Ultima
batae ce a avut loc între români şi unguri în comuna Araci, a
provenit din aceea că un cetăţean ungur a adresat unui
cetăţean român cuvintele de român puturos”. Sunt

239
deasemenea cazuri destul de dese când evreilor li se adresează
cuvintele de „jidani”, ungurilor „boangheni” sau „ţigani
unguri”, etc. Pentru a se curma această stare de lucruri
dăunătoare liniştei şi armoniei ce trebuie să domnească între
naţionalităţile conlocuitoare, se va aduce la cunoştinţa
autorităţilor şi populaţiei civile, că cei care vor mai cădea în
asemenea greşeală, pe lângă faptul că se situiază pe o linie
antidemicratică, li se vor adresa acte de dare în judecată…”37
Din succinta prezentare a documentelor de mai sus,
rezultă câteva concluzii:
- Există diferenţe ale discursului şi comportamentului
public a liderilor populaţiei maghiare din zonă, în
următoarele perioade: 8 septembrie 1944, eliberarea
oraşului Sf. Gheorghe – 13 noiembrie 1944, retragerea
administraţiei româneşti; 14 noiembrie 1944, instalarea
administraţiei „aliaţilor” - 6 martie 1945, instalarea
Guvernului Petru Groza; martie 1945 - iunie 1946,
Conferinţa de pace de la Paris.
- Există apoi diferenţieri între revendicări populaţiei
maghire: unele sunt în plan simbolic, altele vizează
discursurile publice, iar altele planul acţional.
Deoarece cei patru ani care au urmat Dictatului de la
Viena, au întărit convingerea populaţiei maghiare din
Transilvania, că se poate spera la anularea consecinţelor
Tratului de la Trianon, după terminarea celui de al doilea
război mondial, cu deznodământul cunoscut, liderii maghiari
nu acceptau revenirea la situaţia din perioada interbelică,
respectiv la statutul de minoritari.
O analiză, fie şi sumară, a dezideratelor şi sloganurilor
populaţiei maghiare din judeţul Covasna, pune în evidenţă
existenţa unor similitudini între discursurile şi acţiunile din
perioada 1944-1946 şi cele de după decembrie 1989.
Cercetările viitoare vor putea pune în evidenţă „traseul”
aspiraţiile nostalgice, revizioniste, ale populaţiei maghiare

240
ardelene, timp de 50 de ani. O ipoteză ar putea fi că, în toţi
aceşti ani, acestea au aşteptat „adormite”, lipsind din spaţiul
public, fiind prezente în mediile private, unde s-au transmis
prin viu grai, din generaţie, în generaţie.

241
Note

1. Baicu Vasile Dan, Istorie şi Arhivistică în Arcul

intracarpatic, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p.108.
2. Ioan Lacătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii
din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, Editura
Grai Românesc, Miercurea Ciuc, 2003, p. 88
3. Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, Fond
Legiunea de Jandarmi Trei Scaune, dosar nr. 34/1944, p. 4
4. Ibidem, dosar nr. 34/1944, p. 11
5. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 2
6. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 9
7. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 26
8. Ibidem, dosar nr. 40/1944, p. 38
9. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 108
10. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 116
11. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 119
12. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 120
13. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 121-123
14. Ibidem, dosar nr. 18/1945, p. 129
15. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.7
16. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.17
17. Ibidem, dosar nr. 4/1946, p.20
18. Ibidem, dosar nr. 4/1946, p.33
19. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.87
20. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.97
21. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.112
22. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.138
23. Ibidem, dosar nr. 6/1946, p.144
24. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.10
25. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.61
26. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.65
27. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.67
28. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.79

242
29. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.140
30. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.200
31. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.376
32. Ibidem, dosar nr. 20/1946, p.96
33. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.127
34. Ibidem, dosar nr. 2/1946, p.193-204
35. Ibidem, dosar nr. 162/1946, p.564
36. Ibidem, dosar nr. 162/1946,p.580
37. Ibidem, dosar nr. 162/1946,p.822

243
 Preoţi martiri din Covasna şi Harghita

1. Călugărul martir Dionisie Şova de la mânăstirea Făgeţel,

judeţul Harghita, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi
Harghitei (1901-1951)

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala

Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, eparhie de la a
cărei înfiinţare, în anul 2004, se împlinesc 10 ani, îşi prezintă în
trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului şi
suferinţei pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în
acest spaţiu, şi dăinuirea creştin-ortodoxă, realitate pusă în
evidenţă de zeci de martiri şi mărturisitori, consemnaţi în
documentele vremii. Ceea ce s-a întâmplat, după perioada
Dictatului de la Viena, care prin excelenţă a fost o etapa a
suferinţei şi martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o
continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul
1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de
menţinere a spiritualităţii ortodoxe şi în acelaşi timp,
elementele în care s-a lovit cel mai tare şi cel mai profund.
În aceste împrejurări, de numeroase încercări de
deznaţionalizare a românilor, de obligare a cedării a credinţei
se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a
unui regim opresiv - comunismul - martiriul ieromonahului
Dionisie Şova de la Mânăstirea Făgeţel. Prin modelul său de
viaţa duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor pr.
Dionisie Şova se înscrie în galeria martirilor, morţi pentru
apărarea credinţei în Hristos.
 Contextul morţii sale martirice, este unul deosebit de
complex, plin de sinuozităţi şi trebuie urmărit în împrejurările
care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în
linii mari, în această zonă, de aceeaşi prigonitori din timpul
regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în
mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Şova s-a
născut în comuna Poduri, judeţul Bacău, la data de 30
decembrie 1901.1
Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30
decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către
Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-
Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al
Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe
ieromonahul Dionisie Sova ca „demn de asemenea chemare,
prin bunele sale purtări morale”.2
De la mânăstirea Bogdana, în acelaşi an, îl aflăm pe
părintele Dionisie plecat la schitul Făgeţel. Aici, vine însoţit de
alţi trei călugări şi încheagă o viaţă monahală. Cronica
mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită
în anul 1903 şi timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca
şi capelă particulară, deci, fără o autentică viaţa mânăstirească.
Situată lângă şoseaua naţională (DN 12A) ce leagă
Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeş- Palanca, în partea
de vest a satului Făgeţel, localitate străbătută de bătrânul râu
Trotuş, capela de la Făgeţel, devine în scurt timp un reper de
spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează
acest profil este ieromonahul Dionisie Şova, care cumpără
biserica împreună cu 2 ha pământ, reuşind să pună bazele unei
vieţi monahale.3 Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani,
se fac lucrări de reparaţie a bisericii, se construiesc chilii şi alte
anexe gospodăreşti, constituindu-se un frumos schit monahal,
care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Topliţa, va întregi
tabloul vieţii bisericeşti atât de temeinic conturată în anii

245
interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan şi a
Patriarhului Miron Cristea.
Sfinţirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârşită în ziua de 9
noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae
Bălan împreună cu un sobor de preoţi.
La nici patru ani de la sfinţirea mânăstirii, se declara
Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri
românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această
mânăstire de vremuri grele de încercare. Deşi, nu a căzut pradă
furiei armatelor horthyste, aşa cum, s-a întâmplat cu aproape
20 de biserici din perimetrul judeţelor Covasna şi Harghita,
mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungureşti.4
În aceste condiţii, în care o viaţă monahală era
imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Şova, se întoarce
la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de
suflet, atunci când împrejurările istorice, va face posibilă
reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoţilor
ortodocşi din cele două judeţe, din care, puţini s-au mai reîntors
la sfârşitul războiului, date fiind condiţiile care au urmat, şi
care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieţii bisericeşti, în
această zonă.
Convertiri forţate la confesiunile maghiare, biserici şi
case parohiale distruse, intimidările de tot felul, şicanele,
obstrucţionările şi o teroare resimţită adânc de toţi cei care
doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca
rezultat abandonarea în mare parte a acestui spaţiu spiritual
românesc, iar pentru cei rămaşi îndurarea multor încercări.5
Sfârşitul dictatului de la Viena, sfârşitul războiului, nu
aduc însa pacea şi liniştea necesară şi firul brusc întrerupt în
1940 pare, aşa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar şi
pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui
Dionisie Şova se leagă tocmai de acest context al „dictatului
după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a

246
sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranţei,
de spaimă, de intimidare, şi, în plus de un nou sistem –
comunismul - tot atât de ostil ca şi cel al Dictatului –
manifestării sentimentului de credinţă ortodoxă. Toate
eforturile noilor autorităţi comuniste, în fapt – majoritatea
acestora fiind etnici maghiari convertiţi peste noapte la noua
ideologie – s-au îndreptat în direcţia împiedicării şi reluării
unei vieţi romaneşti fireşti, şi în fapt a celei legate de Biserica
Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela
reprezentat de statutul de minoritate numerică al populaţiei
româneşti din această parte de ţară.
O evoluţie firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele
Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgeţel,
dar, ca mulţi alţi preoţi ce au părăsit altarele în 1940, părintele
a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia
începând cu anul 1945, şi apoi 1946, s-a remarcat o anumită
acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a
prefigurat înfiinţarea Regiunii Mureş Autonome Maghiare
(1952 –1968).
In aceste condiţii, de abia in anul 1946 părintele
Dionisie Şova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată
poate şi în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care
adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în
1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.6 A fost un fapt
de curaj, să lase viaţa liniştită de la mânăstirea Bogdana şi să se
reîntoarcă singur să reia viaţa la mânăstirea Făgeţel.
Perioada 1944 - 1946 caracterizată printr-un elan al
bucurie şi speranţei la vechea reorganizare de dinainte de 1940,
a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieţii
bisericeşti, a reconstituirii comunităţilor ortodoxe, cât mai ales,
plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administraţii faţă
de români şi biserica lor ortodoxă.
Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune
mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor şi vieţii

247
monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranţă întreţinut
de unii localnici de etnie maghiară.. Moartea ieromonahului
Dionisie Şova trebuie integrată în contextul evenimentelor
produse după eliberarea Ardealului, şi prezenţa elitei
maghiare locale în sistemul comunist. Aşa-zisul „sistem
democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate
împotriva românilor, mai ales a preoţilor şi călugărilor,
etichetaţi pentru orice manifestare, fie ea şi liturgică, ca
„fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrat㔺.a.7
Întoarcerea şi prezenţa părintelui Dionisie Şova, la
mânăstirea Făgeţel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor
autorităţi comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări,
care au culminat cu înscenarea morţii sale. In condiţii încă
neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie
Şova a fost găsit spânzurat de un brad în faţa mânăstirii, în
urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici.
Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iata, acest aşa-
zis testament întocmit de pr. Dionisie Şova,
„Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Şova de la sf. Schit
Făgeţel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoţii)
rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură
mincinoasă la acest sfânt schit şi îmi pierd viaţa …rog un
călugăr serios pentru a conduce acest lăcaş în bună stare
biserica şi casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion şi
Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri
acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre de a nu
uita de acest suflet pierdut rog a binevoi şi-mi faceţi dezlegare
Al Inalt Preasfinţiei Vostre supus serv Dionisi,Sărut
mâinile şi mă iertaţi”.8
Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba
română cursivă, dovedind carenţe gramaticale şi în plus, un stil
care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare faţă de
ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiţiei creştine, orice

248
curmare a vieţii, reprezintă un păcat capital pentru care nu
există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest
testament. În plus, un gest săvârşit de un om ce şi-a dedicat
viaţa lui Hristos, pare imposibil de înţeles. Certificatul medico-
legal întocmit la cateva zile după moartea părintelui, prezintă
drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea
părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înţeles, deoarece
părintele Dionisie se dovedise nu numai, un bun gospodar,
administrator al schitului cât şi, un duhovnic, şi un iubitor al
slujbelor bisericeşti, iar o asemnea boala, l-ar fi împiedicat
chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în acelaşi testament,
desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr.
Viorel Ghibuţiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de
care aparţinea mânăstirea. De altfel, lipsa preoţilor ortodocşi în
zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic.
Poate, chiar „evidenţa” acestui fapt tragic, testamentul lăsat
chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fata mânăstirii
În urma dezgropării săvârşite după 1990, sicriul a fost
găsit intact, în el aflându-se osemintele şi reverenda părintelui.
După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul pr. Şova a
fost ţinut în biserică şi apoi aşezat într-un mormânt nou.9
Ţinând seama de împrejurările vremii, de contextul
politic prefigurat, pr. Dionisie poate fi considerat o victima şi
un martir.

2. Preotul martir Aurel Negoescu (Neagovici) de la Parohia

Ortodoxă Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, Episcopia
Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei (1900-1952)

Preotul martir AUREL NEGOESCU (NEAGOVICI) s-

a născut în 27 mai 1900, la Întorsura Buzăului, judeţul
Covasna. Tatăl, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost
membrul familiei de preoţi Neagovici Negoescu, care timp de

249
peste 200 de ani a păstorit credincioşii ortodocşi români din
Depresiunea Buzăului Ardelean şi a pus bazele învăţământului
confesional românesc din zonă. Mama, preoteasa Aurelia,
născută Coltofeanu, a fost fiica unei cunoscute familii de
fruntaşi români din localitatea Poiana Sărată, din fostul judeţ
Trei Scaune (azi judeţul Covasna).
Printre preoţii slujitori ai altarului din Întorsura
Buzăului, din familia Negoescu (Neagovici) se numără şi:
Gheorghe Neagovici (cel bătrân), care a pus bazele acestei
adevărate „dinastii”, fiind unul din ctitorii bisericii pe care a
slujit-o între 1805-1841; Gheorghe Neagovici (cel tânăr), fiul
lui Gheorghe Neagovici senior, între anii 1841-1867; (perioadă
în care s-a înfiinţat „fondul de bucate”, s-a construit şcoala cea
nouă (1875); Alexie Neagovici (Negoiescu), între anii 1867-
1903, slujind împreună cu fiul său Gheorghe Neagovici
(Negoiescu) jr., care l-a ajutat pe tatăl său din mai 1892 şi a
rămas titular din 1914 până în 1938. Din iniţiativa acestor doi
preoţi s-a format un fond din veniturile lor personale, pentru
folosul bisericii, ce se va numi „Dania preoţilor Alexe şi
Gheorghe Neagovici”, preotul Gheorghe Neagovici
(Negoiescu) a îndeplinit şi misiunea de protopop al judeţului
Treiscaune (1919-1922).
Anticipând martirajul fiului său, preotul Gheorghe
Neagovici (Negoiescu), în anii primului război mondial,
împreună cu alţi 14 preoţi români din curbura Carpaţilor, este
arestat, fapt petrecut într-o situaţie care se va finaliza cu un
proces pentru „trădare de patrie” şi „spionaj românesc”. În
contextul istoric cunoscut, guvernul din Budapesta a înscenat o
„acţiune de spionaj” spre a dovedi Germaniei că românii
transilvăneni sunt „trădători ai patriei ungare şi că nu merită
să li se schimbe soarta”. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a
Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la
moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului
(eliberat în timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit

250
peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina
suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost
condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-
Negoescu( care a fost arestat la 25 decembrie 1915 şi închis la
Braşov, Cluj, Oradea şi din nou la Cluj, până la 28 octombrie
1918), Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din
Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea
din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a. Acesta a fost doar
începutul calvarului preoţimii române din judeţul Covasna,
suferit în anii primului război mondial.
Cu toate vitregiile acelor vremuri, fiul părintelui
Gheorghe Neagovici- Negoiescu, viitorul preot Aurel
Negoescu, a frecventat cursurile Liceului „Andrei Şaguna” din
Braşov, pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune, în anul
1918. Continuând tradiţia familiei, a urmat apoi Institutul
Teologic Ortodox din Sibiu, la terminarea căruia a obţinut
licenţa în teologie ortodoxă.
Urmând exemplu altor tineri intelectuali din generaţia
sa, a răspuns chemării de a contribuii la renaşterea şi propăşirea
culturală a populaţiei româneşti maghiarizate, din localităţile
fostelor scaune secuieşti. Astfel, în anul 1925, a mers la
Gheorgheni, judeţul Harghita, în calitate de profesor de Limba
Română şi de Religie, la Liceul „Sfântu Nicolae” din localitate.
În anul 1926, s-a căsătorit cu învăţătoarea Zoe Popescu.
După ce a fost hirotonit ca preot, de mitropolitul
Nicolae Bălan, timp de mai mulţi ani, a oficiat sfintele liturghii,
într-o sală a Liceului „Sf. Nicolae”, în care a fost amenajată o
capelă ortodoxă. Preotul Aurel Negoescu, a continuat să predea
Religia la liceul din localitate, iar în 1930 este delegat să
îndeplinească funcţia de primar al oraşului.
Împreună cu profesorul Teodor Chindea şi alţi
intelectuali români, reactivează Despărţământul ASTRA
Giurgeu-Gheorghieni, înfiinţează şi colaborează constant la

251
publicaţia locală „Gazeta Ciucului” şi alte ziare şi reviste
bisericeşti şi şcolare.
Din îndemnul şi cu sprijinul guvernului, a primăriei
locale şi a marelui savant-patriot Nicolae Iorga, în anul 1929,
preotul Aurel Negoescu, pune piatra de temelie la catedrala
ortodoxă din Gheorghieni, locaş de cult a cărui zidire s-a
încheiat, peste aproape 10 ani, respectiv în 1938. Sfinţirea
bisericii a avut loc în ziua de 24 septembrie 1938 de către
mitropolitul dr. Nicolae Bălan (Antimisul a fost sfinţit în anul
1926 de către acelaşi mitropolit). Pisania are următorul text:
„Pusu-s-a această piatră fundamentală a sfintei
Biserici Ortodoxe Române din Gheorghieni, judeţul Ciuc, cu
hramul «Sfântul Gheorghe», în anul Domnului 1929
Septemvrie 29, în zilele Preaînâlţatului şi de Christos
iubitorului Rege al României-Mari MIHAIU I, sub înţeleapta
păstorire a I.P.S.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ardealului, Dr.
NICOLAE BĂLAN, protopop al Oituzului, fiind P.C.S.
protoereu Ioan Rafiroiu, iar întâiul preot paroh al parohiei
matere Gheorghieni-Ciuc, C.S. preotul Aurel Gh. N. Negoescu.
Inchinat-au Domnului grija şi nespusa oboseală a
strângerii fondurilor pentru începerea lucrărilor, consiliul
parohial alcătuit din: Preşedinte Pr. paroh Aurel Gh. N.
Negoiescu, secretar profesor Theodor Atanasiu, epitrop I
primnotar Gheorghe Gociman, epitrop II administrator
Nicolae Mărculescu, judecător Mircea Klein, inginer Ioan
Gheorghiu, inginer Nicolae Băcanu, advocat Teofil Bena,
advocat Ioan Păcurar, profesor Ioan Gh. Niculescu, profesor
Ioan Stoian, şeful poştei Dumitru Giurca, comerciant Iuliu
Nap, pedel şi cantor Octavian Budac.
Intreprinderea pentru construirea bisericii
Mina&Perdomi din Bucureşti, după planurile executate de
arhitectul dirijinte Sterie Becu, de la Comisiunea
Monumentelor Istorice din Bucureşti.

252
 Primescă Dumnezeu darul tuturor, cari prin muncă şi
jertfă de orice fel, ori prin obolul lor au contribuit şi vor
contribui la înălţarea cestui sfânt locaş; iar împreună slujitori
ai altarului ce am săvârşit măreţul act sfinţirei pietrei
fundamentale, cerem a-tot-puternicului părinte binecuvântarea
acestui sfânt locaş, pentru a-l păstra din neam în neam ca pe
un nepreţuit odor din timpurile de mărire şi strălucire, cu care
a învrednicit Dumnezeu neamul nostru românesc, ridicat cu
credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru Ţară şi Rege.
Am săvârşit sfânta slujbă a punerii pietrei
fundamentale: Protoereu IOAN RAFIROIU, protopop al
Oituzului, parohul local pr. Gh. N. Negoescu, preot Iancu
Bărbat paroh în Miercurea-Ciuc”.
Marele istoric Nicolae Iorga, care avea bune şi
constatne legături cu comunitatea românească din Gheorgheni,
a fost cel care i-a recomandat pe arhitectul S. Becu şi pe
constructorii Mina şi Perdoni să întocmească planul sfântului
lăcaş. Pictura, de o mare frumuseţe, a fost realizată de
Gheorghe Belizarie din Piteşti, în stil bizantin.
Din puţinele documente rămase în arhiva familiei, s-au
recuperat câteva fotografii şi invitaţia la festivităţile legate de
sfinţirea noii biserici, din care redăm. „Consiliul parohiei ort.
Rom. Gheorgheni-Ciuc, cu creştinească dragoste, Vă invită la
solemnitatea sfinţirii bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe”,
care va avea loc Duminică 24 iulie 1938. Târnosirea lăcaşului
de închinare se va săvârşi de către Însuşi ÎNALT PREA
SFINŢITUL NOSTRU STĂPÂN ARHIEPISCOP ŞI
MITROPOLIT NICOLAE BĂLAN şi P.P. S.S. Lor Episcop
Nicolae Coaln al Clujului şi Ep. Dr. Nicolae Popovici al
Orăzii.” La primirea oficială la poarta de trimf a oraşului- se
spune în aceiaşi invitataţie- la care au participat clerul şi
autoritpţile locale, au rostit cuvânt de bunăvenire protopopul
Protopopiatului Oituz, Ioan Rafiroiu şi TeodorChindea,
primarul oraşului”.

253
 În anii care au urmat Dictatului de la Viena, din
toamana anului 1940 şi în cei din timpul regimului comunist,
atât Episcopul Nicolae Popovici, cât şi protopopul Ioan
Rafiroiu, au suportat numeroase şi grele suferinţe, din partea
autorităţilor horthyste şi comuniste, doar pentru vina că au fost
români şi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Pentru aceiaşi
învinuire avea să plătească cu viaţa şi părintele Aurel
Negoescu.
După trecerea la cele veşnice a tatălui său, preotul
Gheorghe Neagovici Negoescu, în anul 1939, părintele Aurel
Negoescu, a fost instalat ca preot în Parohia Ortodoxă din
localitatea sa natală, Întorsura Buzăului. Deşi aşezarea nu a
făcut parte din teritoriu cedat prin Dictatul de la Viena,
deoarece s-a aflat în apropierea nedreptei graniţe, părintele
Aurel Negoescu şi enoriaşii săi, au fost nevoiţi să de-a o mână
de ajutor- adică să asigure adăpost şi hrană, pentru miile de
cetăţeni români din localităţile cedate Ungariei horthyste, care,
în urma prigoanei dezlănţuite împotriva lor, au fost nevoiţi să-
şi lase agoniseala de-o viaţă şi să ia drumul bejeniei.
Pentru că, aşa după cum este cunoscut, evenimentele ce
au urmat imediat după semnarea Dictatului de la Viena, din
august 1940, au început, în localităţile din Ardealul de Nord, cu
izgonirea preoţilor români, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea
sau profanarea bisericilor, devastarea instituţiilor româneşti.
Atrocităţile comise de noile autorităţi ungare, insultele, injuriile,
bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările,
persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile,
omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagăre de
muncă forţată s-au abătut nu numai asupra elitelor, a bărbaţilor,
ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor, lipsiţi de apărare.
Din nefericire, nici după terminarea războiului, calvarul
preoţilor români şi încercaţilor lor enoriaşi nu a încetat. Este tot
mai veridic redată de istoriografie situaţia conform căreia, intrată
imediat la putere ca principală aliată a P.C.R., Uniunea Populară

254
Maghiară, creată după război, întărită prin „convertiri
spectaculoase ale foştilor naţionalişti hortiyşti la ideologia
comunistă”, a reuşit să folosească această ideologie, „ca o altă
faţetă sau canal de manifestare a revizonismului maghiar”, o
nouă înstăpânire aici şi după încheierea ostilităţilor.
Principalii lideri ai populaţiei româneşti din perioada
interbelică, întorşi din refugiu şi surghiun, au îngroşat rândurile
elitei româneşti decimată în puşcăriile comuniste şi la Canalul
Dunărea-Marea Neagră, decimare la care şi-au adus o contribuţie
deosebit de activă şi maghiarii comunişti din zonă.
Puterea sovietică, interesată în perpetuarea neînţelegerilor
româno-maghiare, pentru a-şi putea exercite deplin dominaţia şi a
pedepsi România „burgheză”, a manevrat în scopul de a
submina autoritatea statului român. Apoi, după câţiva ani, la
presiunile U.R.S.S., s-a format Regiunea Autonomă Maghiară
(1952-1968), fapt ce a creat privilegii populaţiei maghiare şi
secuieşti în raport cu cea românească. În timpul Regiunii
Autonome Maghiare, pentru românii rămaşi în zonă cunoaşterea
limbii maghiare a devenit obligatorie în raport cu noua
administraţie. Mulţi români îşi amintesc de permanenta lor
ameninţare, de şicanele cărora trebuiau să le facă faţă, de modul
cum „li se închidea gura” (acuzându-i de naţionalism) atunci
când cereau anumite drepturi, de concedierile şi acuzele de
„deviaţionism” la care erau supuşi.
În rândul liderilor populaţiei româneşti, deveniţi
indezirabili pentru regimul comunist, s-a aflat şi părintele Aurel
Negoiescu (Neagovici). Activitatea sa de excepţie, depusă în
parohia Gheorghieni, în perioada interbelică, pe tărâmul
propăşirii Bisericii ortodoxe şi a culturii româneşti, împreună cu
ataşamentul faţă de Biserică şi rezervele exprimate faţă noul
regim ateu, în timpul pastoraţiei sale de la Întorsura Buzăului
(1939-1952), au constituit principalele sale „capete de acuzare”,
nexprimate însă în scris niciodată.

255
 Părintele Aurel Negoescu a slujit la biserica „Sfântu
Gheorghe” din Întorsura Buzăului, până în ziua de 15 August
1952, când, a fost ridicat de Miliţia Politică şi încarcerat, într-
un mod samavolnic, aşa cum se proceda în acei ani de tristă
amintire, fără mandat şi fără sentinţă judecătorească. A fost dus
la canalul Dunăre- Marea Neagră, unde după trei luni a
decedat.
După cum reiese din Extrasul de deces, moartea
părintelui Aurel Negoescu, a survenit la 1 Decembrie 1952, iar
certificatul de moarte a fost eliberat doar în 26 Noiembrie
1954. Documentul amintit, eliberat la cererea familiei, la doi
ani de la sfârşitul tragic al părintelui martir, consemnează că
„moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din Năvodari-
Medgidia, la nr. 102 din ziua de 13 Decembrie 1952. În
dreptul rubricii „cauza morţii”, nu se consemnează nimic.
Din mărturiile doamnei Rodica Ţepeluş- fiica părintelui
Aurel Negoescu- a rezutat că familia sa a putut să reconstitue
puţine informaţii despre suferinţele părintelui din timpul
detenţiei. Se pare că a murit de foame, scormonind prin
gunoaele menajere, în căutarea mijloacelor de supravieţuire.
Aşa s-a încheiat viaţa pământească a preotului Aurel
Negoescu, a cărui dăruire sufletească a fost în întregime
închinată slujirii Bunului Dumnezeu şi binelui oamenilor.

Articol întocmit împreună cu Pr. Florin Tohănean şi

prof. Violeta Pătrunjel.

256
Note

1. Arhiva mânăstirii Făgeţel

2. Ordinul Episcopal, nr. 7315, Episcopia Romanului, 1931
3. Andrei Moldovan, Din istoria mânăstirii Făgeţel
4. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel „Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Cultură. Şcoala, Editura
Grai Românesc. Miercurea Ciuc, 2003
5. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românescă în judeţul Covasna
(1944-1945), teză de licenţă, Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Sibiu, 1999
6. Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, 1945
7. Violeta Pătrunjel, idem
8. Arhiva mânăstirii Făgeţel
9. Andrei Moldovan, idem

Bibliografie

1. Arhiva Parohiei Ortodoxe Întorsura Buzăului, judeţul Covasna;

2. Arhiva Parohiei Ortodoxe Gheorghieni, judeţul Harghita;
3. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel „Românii din
Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Cultură. Şcoala, Editura
Grai Românesc. Miercurea Ciuc, 2003;
4. Violeta Pătrunjel, Biserica şi viaţa românescă în judeţul
Covasna (1944-1945), teză de licenţă, Facultatea de Teologie
Ortodoxă, Sibiu, 1999;
5. Fond Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, 1945;
6. Mărturii ale familiei şi ale credincioşilor care i-au cunoscut
activitatea părintelui Aurel Negoescu (Neagovici), culese de P.C.
Părinte Florin Tohăneanu, protopop de Sf. Gheorghe şi de către
d-na Rodica Ţepeluş.

257
 Muzeele româneşti din judeţele Covasna şi
Harghita – continuatoare a tradiţiilor astriste
din zonă

Situate la poalele munţilor Carpaţi, munţi ce reprezintă

o adevărată „coloană vertebrală a ţării", ţinuturile din sud-
estul Translivaniei adăpostesc milenii de istorii, fiind.printre
cele mai populate şi mai bine reprezentate pe harta arheologică
şi etnografică a României.
Prin poziţia lor geografică, meleagurile covăsnene şi
harghitene au servit, de-a lungul vremurilor, ca punţi de
legătură cu românii din Moldova şi Muntenia. În condiţii de
cele mai multe ori vitrege – în mod deosebit după aşezarea
secuilor în zonă – românii din Arcul intracarpatic au luptat
pentru apărarea credinţei strămoşeşti şi păstrarea identităţii
într-un areal caracterizat prin pluralism etnic şi confesional.1
În estul Transilvaniei, convieţuirea româno-maghiară a
condus la formarea „uneia dintre cele mai laborioase, mai
cristaline şi mai fecunde sinteze culturale, care dau astăzi
expresie şi imagine la ceea ce s-a putut săvârşi aici, într-o
relaţie cu adevărat interetnică.2
Valori ale patrimoniului de preistorie, cultură şi
civilizaţie daco-romană, românească şi maghiară din
localităţile ce au aparţinut fostelor scaune secuieşti au fost
încorporate în colecţiile marilor muzee din ţară şi străinătate.
Primele unităţi muzeale s-au constituit, în această zonă,
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, înfiinţarea
Muzeul din Sf. Gheorghe se datorează iniţiativei lui Cserey
Ianos şi Vasadi Nagy Gyula, din 1875. Primul şi-a donat
colecţia numismatică, născându-se astfel „Muzeul Cserey”,
constituit la 15 septembrie 1879 şi numit Muzeul Naţional
Secuiesc. Muzeul a numărat între custozi o serie de
personalităţi, dintre care se distinge dr. Laszlo Ferenc,
iniţiatorul săpăturilor arheologice de la Ariuşd şi dr. Szekely
Zoltan, îndelungă vreme director al muzeului.3
Românii din curbura interioară a Carpaţilor, au
participat la înfiinţarea Muzeului „Asociaţiunii”, de la
iniţiativele unor „anonimi” precum Petru Băloiu din Poiana
Sărată şi spijinul financiar al unor „economi” din Teliu, Buzău,
Băcel, Marcoş, Dobârlău ş.a., până la activitatea
etnomuzeografică desfăşurată de Elie Miron Cristea şi
Octavian Codru Tăslăuanu. 4
În perioada interbelică, statul român reîntregit,
acordând prioritate vindecării rănilor trecutulul prin
consolidarea bisericii strămoşeşti, a învăţământului şi culturii
în limba română şi readucerea la vatră a românilor
maghiarizaţi, nu a situat printre priorităţile strategiei culturale
înfiinţarea unui muzeu de stat, care să prezinte aspectele
definitorii ale culturii şi civilizaţiei româneşti din curbura
interioară a Carpaţilor. Pentru a depăşi greutăţile din timpul
primului război mondial şi a se integra în viaţa cultural –
ştiinţifică românească, Muzeul Naţional Secuiesc, a fost
sprijint de personalităţi marcante ale vieţii publice şi culturii
româneşti, dintre care amintim pe Regele Ferdinand,
Alexandru Ţigara Samurcaş, Vasile Pârvan, muzeul
impunându-se în peisajul ştiinţific al ţării, prin activitatea de
cercetare şi valoarea patrimoniului său.5
Prin strădania medicului balneolog Vasile Stroescu, în
oraşul Covasna a funcţionat, până în 1940, un Muzeu al
ASTREI, iar în Sf. Gheorghe, s-a constituit o colecţie de
etnografie românească pe lângă Camera agricolă a judeţului,
din iniţiativa preşedintelui acesteia, vrednicul protopop Aurel

259
Nistor.
În anii ce au urmat Dictatului de la Viena, s-au pierdut
şi distrus bunuri culturale inestimabile. Edificatoare este în
acest sens, diferenţa dintre inventarele cu bunuri ale
comunităţilor româneşti ortodoxe din spaţiul Arcului
intracarpatic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
publicate de Ana Grama6 şi bunurile culturale deţinute în
prezent de parohiile ortodoxe din zonă.
Începând cu 1 iulie 1949, fostul Muzeu Naţional
Secuiesc, înfiinţat în 1879, a devenit instituţie de stat. Prin grija
forurilor tutelare, muzeul a primit fonduri însemnate pentru
reparaţii capitale, iar în 1979, cu ocazia sărbătoririi
centenarului instituţiei, a fost construit - din fondurile
centralizate ale statului - un nou corp de clădire, cu respectarea
arhitecturii originale a cunoscutului arhitect Koos Karoly..
Continuând tradiţia înaintaşilor, valorosul arheolog şi istoric dr.
Székely Zoltán, aflat la conducerea muzeului aproape o
jumătate de veac (1945 1990) a întreprins numeroase cercetări
arheologice, evidenţiind importante aspecte ale populaţiei
băştinaşe din aşezările sud-estului Transilvaniei.
După 1970, prin activitatea de cercetare etnogfrafică a
muzeografului Nicolae Moldovan, colecţiile muzeului s-au
îmbogăţit cu noi exponate de port românesc, mobilier şi icoane
ortodoxe. Contribuţii importante la cercetarea istoriei locale şi
la conservarea patrimoniului cultural naţional şi-au adus
muzeografii Bartok Botond, Cserei Zoltán, Gabriel Lambescu,
Nicolae Şoancă, Ştefania Blaj, iar din partea Direcţiei Judeţene
de Cultură, Constantin Stanca, Marius Deac ş.a. 7
Reţeaua muzeală harghiteană cuprinde muzeele din
Cristuru Secuiesc (1946), Odorheiu Secuiesc (1949),
Miercurea-Ciuc (1950), Gheorghieni (1952). Un rol deosebit în
muzeografia harghiteană au jucat prof. Ianoş Pall,Ianos Szocs,
Elisabeta Maukenhaupt.8

260
 O activitate meritorie au desfăşurat, până în 1989, la
Muzeul Judeţean Harghita, muzeografii János Páll, Tiberiu
Muscă, Dragoş Zamfirescu, Cornel Beldiman şi dr. Viorica
Crişan, autoarea unei apreciate teze de doctorat cu tema Dacii
în estul Transilvaniei (directoare a instituţiei, până la începutul
anului 1990). Activitatea muzeului menţionat a fost sprijinită,
în perioada menţionată, din partea Direcţiei Judeţene de
Cultură, de profesorii Maria Cotfas, Nicolae Bucur ş.a.9
După 1989, ca o contrareacţie la centralismul excesiv al
perioadei comuniste, a început şi se desfăşoară procesul firesc
de descentralizare şi, implicit, cel de realizare a autonomiei
administrative locale. Redefinirea raportului dintre local şi
centru, în judeţele Covasna şi Harghita, a căpătat, după 1989,
dimensiuni specifice determinate de implicaţiile raportului
invers dintre majoritate şi minoritate, şi de politica liderilor
maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice, respectiv
de redobândire a statutului privilegiilor de grup.10 În acest
context, o „fantomă” bântuie viaţa publică românească, la
începutul secolului XXI şi a mileniului III, autonomia aşa
zisului Ţinut Secuiesc.11
Conceptul de „multiculturalitate”, în condiţiile
specifice ale estului Transilvaniei, este un concept confuz,
practicat de maghiari ca separaţie culturală; neutralitatea,
atunci când există, este puternic descurajată şi extrem de
dificilă, neutrii riscând expulzarea din grup dacă nu se
conformează naţionalismului taberei lor 12
Între cele două comunităţi, română şi maghiară, se duce
o luptă simbolică pentru ancorarea într-un trecut cât mai
prestigios. Viaţa culturală a celor două comunităţi se
desfăşoară într-un paralelism conflictual, simţind fiecare o
ameninţare din partea celuilalt. Din drept la diferenţă,
multiculturalismul devine drept la indiferenţă.13
În majoritatea localităţilor judeţelor Covasna şi
Harghita, comunităţile româneşti au fost asimilate, numărul lor

261
fiind drastic diminuat, ele reprezentând astăzi doar nişte
„resturi” din ceea ce au fost odinioară. În aceste condiţii
problemele referitoare la păstrarea patrimoniului identitar
moştenit de la înaintaşi depăşesc posibilităţile materiale ale
acestor comunităţi. În zonă, relaţia comunitate locală –
patrimoniu local, cât şi implicaţiile descentralizării, capătă
aspecte specifice.
În discursul şi comportamentul conducătorilor unor
autorităţi publice locale şi a unor instituţii de cultură, inclusiv a
celor care au resposabilităţi pe linia prezervării şi valorificării
patrimoniului cultural, au apărut disfuncţionalităţi majore
referitoare la finanţare discriminatorie a proiectelor culturale,
sau blocarea unor asemenea proiecte promovate de instituţiile
şi asociaţiile culturale româneşti.
După 1990 toate muzeele judeţene şi locale din cele
două judeţe au fost transformate în muzee secuieşti
(schimbându-şi nu doar denumirea ci şi structura patrimoniului,
a personalului şi a programelor de cercetare), instituţii care în
prezent nu se mai preocupă de patrimoniul comunităţiilor
româneşti.14 În perioada postdecembristă, în muzeologia
covăsneană şi hargiteană s-au produs schimbări majore.
Muzeele din cele două judeţe s-au subordonat politicii culturale
promovate de UDMR, punând pe prim plan valorile identitare
etnice secuieşti/ maghiare, eludând de cele mai multe or
elementul românesc şi caracterul multicultural al acestu areal.
Se încearcă din răsputeri impunerea conceptului de Szekely
Fold - Pâmânt Secuiesc. Uneori aceste muzee se angajează în
manifestări cu caracter vădit politic. 15
Asistăm la o „agresiune simbolică”, la o raportare
negativă faţă de ceea ce simbolizează monumentele şi
patrimoniul cultural al comunităţilor româneşti. Acest
patrimoniu este perceput ca un obstacol în receptarea zonei ca
fiind una exclusiv monoetnică şi monoculturală maghiară. În
cele două judeţe, continuă obstrucţionarea activităţii

262
instituţiilor de cultură de expresie românească, precum şi a
amplasării unor simboluri de istorie şi cultură românească, în
paralel cu promovarea celor maghiare.
Conform unei strategii elaborate de intelectualii locali
şi alţi specialişti în materie, în majoritatea localităţilor din cele
două judeţe, autorităţile locale au ridicat monumente, plăci
comemorative (cu texte numai în limba maghiară), troiţe şi alte
însemne care marchează împlinirea a 1000 de ani de statalitate
maghiară şi 1100 de la aşezarea ungurilor în Ardeal). 16
Strategia de acaparare a spaţiului public a cuprins şi
redenumirea instituţiilor publice şi a străzilor din majoritatea
localităţilor urbane şi rurale din judeţele Covasna şi Harghita.
După decembrie 1989, acţiunea de personalizare a oraşelor a
avut loc în întreaga ţară, cinstindu-se astfel memoria unui mare
număr de personalităţi locale şi naţionale, pe nedrept uitate, în
timpul regimului comunist. În cele două judeţe, actele de
recuperare a memoriei colective, s-au făcut în detrimentul
elementului românesc şi cu lipsă de respect faţă de istoria şi
cultura românească.17
Sunt cunoscute cazurile de înlocuire a denumirii unor
străzi precum 1 Decembrie 1918 (la Sf. Gheorghe şi Tg.
Secuiesc), sau când au fost atribuite numele unor personalităţi
ca Vass Albert, generalul Joszef Bem ş.a., ori când s-a refuzat
acordarea numelui unor personalităţi româneşti (Mihai
Eminescu, Aurel Nistor), unor străzi din Sf. Gheorghe. O
analiză detaliată a acestui aspect, aşa cum a fost abordat de
presa locală, pune în evidenţă şi alte elemente, precum: sunt
preferate numele unor personalităţi maghiare cunoscute prin
„radicalismul” lor faţă de români (Kosuth, Petofi, Bem ş.a.) şi
nicidecum cele care au trudit pentru apropierea dintre cele două
naţiuni (Bela Bartok, Andrei Veress ş.a.); atunci când au fost
aceptate unele denumiri româneşti, acestea au fost acordate
unor străzi mici şi mărginaşe (ex.: str. I.L. Caragiale, în Sf.
Gheorghe ş.a. ) 18

263
 Majoritatea lucrărilor monografice, albumelor, studiilor
şi articolelor maghiare referitoare la judeţele Covasna şi
Harghita prezintă lucrurile ca şi cum istoria acestor locuri
începe cu secuii şi este numai istoria acestora, tot ce ţine de
trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau
deformat
Există „monumente nedorite”, „monumente părăsite”,
monumente profanate, din partea unor reprezentanţi ai
autorităţi publice locale. Există cazuri concrete de intoleranţă
faţă de valorile româneşti din partea unor consilii locale, lideri
de opinie şi a unei importante părţi de mass-media de limbă
maghiară.
Iată doar două exemple concrete: Cazul bisericii
ortodoxe (fostă greco-catolică) din Lăzăreşti, judeţul Harghita.
Biserica „Sf. Nicolae” înălţată la începutul secolului al XIX-lea
pe locul celei din lemn din 1711 a deservit comunitatea
românească care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX, număra aproape 300 de credincioşi (în
1890 296, iar 1910 264). În urma maghiarizării comunităţii (în
1941 s-a declarat doar o persoană de naţionalitate română, în
1992 – 3 persoane, iar în 2002 – 11 persoane), în anul 2004
autorităţile locale au interzis accesul în biserică a preotului
ortodox care administra filia. În prezent cazul este în justiţie.
Neacceptarea în stemele celor două judeţe şi în cele ale
localităţilor cu populaţie etnic mixtă a unor simboluri
heraldice, altele decât cele secuieşti, respectiv includerea în
configuraţia noilor steme a oricărui element simbolic
reprezentativ pentru comunităţile şi cultura românească.19
În aceste condiţii, până la înfiinţarea unui muzeu
profesionist, prin strădaniile societăţii civile româneşti, s-au
înfiinţat muzee bisericeşti la Catedrala Ortodoxă din Sfântu
Gheorghe şi cel de la Mânăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa,
muzee care continuă tradiţia muzeelor astriste existente în

264
zonă, în perioada interbelică, reprezentând veritabile embleme
culturale
Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala
Ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost inaugurat la 4 decembrie
1993, cu binecuvântarea I.P.S. dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealulul, Crişanei şi Maramureşului, din
iniţiativa şi cu stăruinţa Ligii Cultural-Creştine «Andrei
Şaguna», cu largul sprijin al Secretariatului de Stat pentru
Culte, al altor instiţuţii judeţene, a Muzeulzui ASTRA din
Sibiu, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-
Napoca, a unor firme şi sponsori generoşi, cu susţinerea prin
obiecte şi colecţii de către toate parohiile ortodoxe din judeţ. 20
Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu sprijinul P.S.
Ioan Selejan, în toamna anului 1995, la Sfântu Gheorghe s-a
înfiinţat Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate formarea unui
fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească, în
toate formele sale de manifestare, urmărită de - a lungul
istoriei, inclusiv în contemporanietate. 21 De menţionat,, meritul
deosebit al părintelui Ioan Rafiroiu jr.(1907-1982) în salvarea
şi prelucrarea arhivistică a unei importante părţi din fondul
„Protopopiatul Ortodox Trei Scaune” (1766-1918), aflat în
administrarea Centrului Eclesiastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”, precum şi faptul că o serie de
fonduri arhivistice ale unor personalităţi din zonă (Aurel
Nistor, Pompilu Nistor, I. Rafiroiu, N. Colan, J. Teculescu),
sunt păstrate la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Schei-
Braşov.
La 30 mai 1995, în prezenţa P.S. Ioan Selejan şi a unui
mare număr de invitaţi, s-a sfinţit şi inaugurat Muzeul
Mănăstirii Sf. Ilie din Topliţa, muzeu amenajat cu sprijinul
specialiştilor de la Secretariatul de Stat pentru Culte, pr. Florin
Şerbănescu, Mircea Sfârlea şi Ioan Gaşpar. În anul 1998, cu
prilejul aniversării a 70 de ani de la întemeierea mănăstirii şi a

265
130 de ani de la naşterea ctitorului ei, toate obiectele legate de
personalitatea primului patriarh al României au fost grupate în
Secţia memorială „Doctor Elie Miron Cristea”, amenajată în
incinta Muzeului Mănăstirii. 22
Muzeul de etnografie din Topliţa s-a constituit juridic la
18 martie 1997, în subordinea Consiliului local, având ca
obiect prioritar de activitate salvarea, cercetarea şi valorificarea
patrimoniului cultural românesc dar şi interferenţele româno-
maghiare din zonă. Înfiinţarea muzeului s-a impus cu
necesitate după transformarea Complexului Muzeal Judeţean
Harghita în Muzeul Secuiesc al Ciucului. Colecţiile şi expoziţia
permanentă a muzeului, organizate prin dăruirea şi
profesionalismul tinerilor muzeografi Dorel Marc şi Zorel
Suciu, cu sprijinul specialiştilor de la Muzeul Judeţean Mureş,
cuprind obiecte ce ilustrează ocupaţiile tradiţionale,
meşteşuguri, port popular şi amenajarea locuinţei, aspecte ale
vieţii spirituale. 23
În incinta principalelor şcoli cu predare în limba
română din cele două judeţe, îndeosebi a celor din Depresiunea
Întorsurii Buzăului şi din Bazinul Topliţei, sunt amenajate
colecţii de obiecte etnografice şi documente de istorie locală.
Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Miercurea-
Ciuc, pe 1 decembrie 2001, a fost inaugurat Centrul Cultural
Miron Cristea aparţinând de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi
Harghitei. Clădirea, a fost construită, în anul 1929, de primul
prefect român al judeţului Ciuc, Valeriu Oţetea., fiind
achiziţionată, restaurată şi amenajată, cu sprijinul şi implicarea
nemijlocită a P.S. Ioan Selejan.24
În decursul anilor, s-a remarcat activitatea meritorie a
muzeografilor Violeta Pătrunjel, Dorel şi Livia Marc, Nicoleta
Ploşnea, în organizarea unor activităţi specifice cu elevii din
Sf. Ghorghe şi Miercurea Ciuc şi în editarea publicaţiei „Grai
Românesc”, foaie de spiritualitate ortodoxă editată de
Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei

266
 Muzeele bisericeşti organizate, în judeţele Covasna şi
Harghita, au încercat să creeze o imagine, fie şi parţială, asupra
specificului comunităţilor româneşti, din Arcul intracarpatic,
dar ele nu puteau să sublinească funcţiunile unui muzeu
profesionist, susţinut din fonduri publice. În urma
numeroaselor căutări şi dezbateri asupra formulelor cele mai
adecvate de organizare a reţelei muzeale din cele două judeţe,
societatea civilă românească, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi
Harghitei, împreună cu reprezentanţii de marcă ai culturii şi
ştiinţei româneşti din principalele centre culturale ale ţării, au
făcut nenumărate demersuri pentru înfiinţarea Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni, instituţie menită să pună în valoare, în
mod obiectiv, istoria, cultura şi civilizaţia din sud-estul
Transilvaniei, precum şi legăturile dintre această zonă cu
spaţiile aflate de ambele părţi ale Carpaţilor Răsăriteni.25
Propunerea înfiinţării Muzeului Carpaţilor Răsăriteni a
fost susţinută de către importante personalităţi ale muzeografiei
româneşti precum: Gheorghe Lazarovici, Ioan Opriş, Corneliu
Bucur, Ligia Fulga, Mihai Gorgoi, Gheorghe Dumitroaia, Ana
Grama, Mircea Sfârlea, Florin Şerbănescu ş.a.
Un pas mare în această direcţie l-a constituit
înfiinţarea, începând cu 1 octombrie 1995, a secţiei din
Sfântu Gheorghe a Muzeului Naţional de Istorie a
Transilvaniei din Cluj-Napoca, secţie găzduită de P.S. Ioan
Selejan, în spaţiile Centrului Eclesiastic de Documentare
«Mitropolit Nicolae Colan» din Sf. Gheorghe. Urmare a
continuării demersurilor, la data de 27 noiembrie anul
1996, Guvernul României a emis H.G. nr. 1635 privind
înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, stipulând că
acesta se înfiinţează la data 01 ianuarie 1997. Guvernul
instalat după alegerile din 1996, timp de doi ani a făcut
abstracţie de existenţa acestui act normativ. şi doar sub
presiunea partidelor aflate atunci în opoziţie, în ianuarie

267
1999, a înfiinţat Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, instituţie
aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.
Acest muzeu a reuşit deja să se impună ca o instituţie
dinamică şi eficientă, datorită concepţiei moderne de
organizare şi funcţionare şi managementului performant
asigurat de conducerea instituţiei, respectiv de către directorul
acesteia dr. Valeriu Cavruc. În curs de desfăşurare sunt o serie
de proiecte ce vizează preistoria, civilizaţia dacică şi romană,
istoria, cultura şi civilizaţia românească şi interferenţele
româno-maghiare în sud-estul Transilvaniei. Printre efectele
pozitive ale acestor demersuri menţionăm atragerea în zonă a
specialiştilor din ţară şi străinătate, numeroase expoziţii şi
publicaţii ştiinţifice.
Cu sprijinul Ministerului Culturii, muzeul a
achiziţionat, amenajat şi introdus în circuitul de vizitare Casa
Memorială a scriitorului Romulus Cioflec din Araci, urmând ca
în Sfântu Gheorghe să amenajeze punctul muzeal „Prima
şcoală românească” - atestată documentar în 1799, iar la
Voineşti-Covasna un muzeu etnografic în aer liber cu un punct
muzeal destinat oieritului (dacă se va obţine amplasamentul,
din partea autorităţilor publice locale), sau un punct muzeal, cu
o sală destnată episcopului Justiniat Teculescu, primul episcop
al Armatei Române (1856-1932), născut în Covasna.
În anul 2003, Muzeul – şi-a deschis o secţie la
Miercurea-Ciuc, sub denumirea Muzeul Oltului şi Mureşului
Superior, într-un spaţiu achiziţionat şi amenajat de Episcopia
Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, prin implicarea pragmatică
şi benefică a P.S. Ioan Selejan, muzeu care îşi propune să
umple golul lăsat prin desfiinţarea fostului Muzeu Judeţean
Harghita şi să stabiliască relaţii de parteneriat cu Muzeul
Etnografic din Topliţa, înfiinţat în anul 1997, cu sprijinul
Primăriei din localitate
O problemă majoră pentru cultura românească din cele
două judeţe o reprezintă supravieţuirea instituţiilor

268
profesioniste de cultură, în perspectiva descentralizării,
deoarece este cunoscut faptul că, aceasta se loveşte, adesea, de
incapacitatea admnistraţiei locale…, de a gestiona în mod
corespunzător patrimoniul cultural-naţional existent. Situaţia
devine şi mai delicată atunci când în activitatea muzeelor
locale interviv sensibilităţile etnice, aşa cum se întâmplă în
judeţele Covasna şi Harghita. 26
Aşa stând lucrurile, conducerea instituţiei este
îngrijorată pentru soarta Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, în
perspectva descentralizării şi subordonării directe la Consiliului
Judeţean Covasna. Este ştiut faptul că, reprezentanţii
administraţiei locale, aflate în principal sub conducerea
UDMR, nu agreează existenţa acestui muzeu, nefiind exclusă
posibilitatea ca, după ce muzeul va trece în subordinea
Consiliului Judeţean Covasna, el să-şi piardă independenţa
necesară promovării politicii culturale naţionale.
În aceste condiţii, sunt necesare demersuri, pentru ca
procesul de descentralizare să nu pericliteze destinul acestei
instituţii fundamentale pentru prezervarea şi promovarea
culturii româneşti în această zonă, iar muzeul să-şi poată urma
calea firească şi să nu depindă de opţiunile politice locale. În
acest sens, singura soluţie este menţinerea Muzeului Carpaţilor
Răsăriteni, ca muzeu naţional, în subordinea directă a
Ministerului Culturii şi Cultelor. Numai în aceste condiţii,
muzeul va putea să promoveze în continuare politica culturală
naţională, în interesul României şi a tuturor locuitorilor din
judeţele Harghita şi Covasna.

269
Note

1. Ioan Lăcătuşu, Spiritualitate românească şi convieţuire

interetnică în Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2002, p. 99
2. Corneliu Bucur, Condiţia relaţiei interetnice ca fundament al
convieţuirii multietnice în Ardeal, în „Mari prietenii între
oamenii de cultură şi ştiinţă români şi maghiari”, Bucureşti,
2001, p. 15
3. Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Editura Museion,
Bucureşti, 1994, p. 95-96
4. Ioan Lăcătuşu, Activitatea etnomuzeografică a lui Elie Miron
Cristea şi Octavian C. Tăslăuanu, în „Transilvania”, nr.7-
8/2005, p. 55-59
5. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din
Covasna şi Harghita, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc,
2003, p. 205-206
6. Ana Grama, Inventarele cu bunuri ale comunităţilor româneşti
ortodoxe din spaţiul Arcului intracarpatic în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în, Angustia nr. 6/2001, p. 69-111
7. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., 2002, p. 101
8. Ioan Opriş, Op. cit, p. 101
9. Ioan Lăcătuşu, Op. cit., 2002, p. 101
10. Nicolae Edroiu, Vasile Puşcaş, Maghiarii din România, Cluj-
Napoca, 1995, p.26
11. Ile Şandru, O fantomă bântuie prin Ardeal, Editura
Europcarpatica, Sf. Gheorghe, 2005
12. Alina Mungiu –Pipidi, Transilvania subiectivă, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 244
13. Vintilă Mihăilescu, Complexul strămoşului, în Dilema, anul V,
nr.211/1998
14. Notă de fundamentare privind necesitatea înfiinţării Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine
„Andrei Şaguna”, I, Sf. Gheorghe, 1998, p. 81

270
15. Valeriu Cavruc, Probleme actuale ale muzeografiei româneşti în
Carpaţii Răsăriteni, în, Grai Românesc, nr. 4(12)/2001, p. 7
16. Vezi poziţia şi demersurile societăţii civile româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita, în Buletinul Ligii Cultural-
Creştine „Andrei Şaguna”, Sf. Gheorghe, 1998, p. 61-95 şi
Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, II, Sf.
Gheorghe, 2003, p. 145-207
17. Ibidem, p 61-95 şi 145-207
18. Ibidem, p 61-95 şi 145-207
19. Ibidem,, p 61-95 şi 145-207
20. Muzeul Spiritualităţii Româneşt, în Buletinul Ligii Cultural-
Creştine „Andrei Şaguna”, II, Sf. Gheorghe, 2003, p 26
21. Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”,
II, Sf. Gheorghe, 2003, p. 34
22. Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Op.cit., p.
662
23. Ibidem, p.654
24. Inagurarea Centrului Cultural Miron Cristea, Grai Românesc,
nr. 4(12)/2001, p. 7
25. Notă de fundamentare privind necesitatea înfiinţării Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni, în Buletinul Ligii Cultural-Creştine
„Andrei Şaguna”, I, Sf. Gheorghe, 1998, p. 81
26. Valeriu Cavruc, Op.cit., p.7

271
 Anexe

Însemne pe răbojul eternităţii

româneşti din curbura interioară a
Carpaţilor
Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei
Şaguna”, nr. 2/2002

Reluând tradiţia publicaţiilor astriste, în primăvara

anului 1998 a apărut, la Sf. Gheorghe, primul număr al
Buletinului Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”. La patru
ani de la această dată, în preajma împlinirii a 10 ani de la
înfiinţarea Ligii cultural-creştine „Andrei Şaguna”, organizaţie
nonguvernamentală reprezentativă a românilor din judeţul
Covasna, apare numărul 2 al publicaţiei menţionate.
Păstrând, în linii mari, structura primului număr,
prezentul volum cuprinde şi alte noi capitole. În primul rând,
numărul 2 al Buletinului Ligii cultural-creştine „Andrei
Şaguna”, apare ca o tribună a societăţii civile româneşti din
Arcul intracarpatic, deci a majorităţii asociaţiilor cultural-
creştine din zonă. În aceste condiţii, primul capitol a devenit
din „repere identitare”, „noi repere identitare”, cuprinzând
informaţii despre scopul, obiectivele, conducerea şi activitatea
principalelor asociaţii cultural-creştine şi civice din judeţele
Covasna şi Harghita.
Capitolul „Studii, aricole, interviur, documentarei”
cuprinde materiale semnate de P.S. Ioan Selejan, Episcopul
Covasnei şi Harghitei, dr. Valeriu Cavruc, directorul
Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, Mircea Sfârlea, expert la
Secretariatul de stat pentru Culte, dr. Maria Cobianu-
Băcanu, cercetător principal la Institutul de Sociologie al
Academiei, dr. Gheorghe Olteanu, din Baden-Baden,
Germania-originar din Covasna, drd. Alin Vasile
 Câmpeanu, Dan Suciu şi Ioan Lăcătuşu, o informare
întocmită de grupul parlamentarilor care au vizitat judeţele
Covasna şi Harghita, în toamna anului 1997, la invitaţia
societăţii civile româneşti şi răspunsul Guvernului
României la Moţiunea „Harghita–Covasna”, din 17
decembrie 2001- documente care oferă o imagine evolutivă
a discursului politic faţă de problematica păstrării şi
afirmării identităţii naţionale a românilor din estul
Transilvaniei, promovată cu consecvenţă de către
reprezentanţii societăţii civile româneşti din cele două
judeţe.
Am considerat oportună introducerea capitolului
Personalităţi, care cuprinde articole despre: ierarhul-
academician, I.P.S. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul
Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, preşedinte de
onoare al Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna (la
împlinirea vârstei de 75 de ani); P.S. Ioan Selejan,
Episcopul Covasnei şi Harghitei - ierarhul trimis de
Providenţă – pentru restaurea fiinţei naţionale prin Biserică
în Arcul intracarpatic(la împlinirea vârstei de 50 de ani);
academicianul clujean Horia Colan, savantul născut pe
meleaguri covăsnene, preşedintele de onoare al
Despărţământului ASTRA Covasna-Harghita (la împlinirea
vârstei de 75 de ani); prof. Nicolae Moldovan - veteranul
muzeografiei româneşti din zonă (la împlinirea vârstei de
80 de ani); prof. Aurel Hulpoi - unul din cei mai apreciaţi
dascăli din judeţul Covasna (la împlinirea vârstei de 75 de
ani); regretatul jurist şi om de cultură Radu Octavian
Tomuş, la împlinirea a 7 ani de la trecerea la cele veşnice;
colonelul în retragere Ioan Oniscu, fost preşedinte al
Filialei Covasna a Uniunii Cadrelor în rezervă şi retragere
(la şase luni de la plecare dintre noi); distinsul inginer
Valentin Mocanu, reprezentat de seamă a comunităţii
româneşti din judeţul Covasna, sponsor generos al culturii

274
româneşti din judeţ, vicepreşedinte al Ligii cultural-creştine
„Andrei Şaguna”, decedat fulgerător, în împrejurări
dramatice, la vârsta de numai 50 de ani.
Un important capitol este cel care cuprinde „Iniţiative,
demersuri, acţiuni”. Aici sunt inclus majoritatea
demersurilor publice întreprinse de societatea civilă
românească în perioada 1998-2001 (memorii, apeluri,
scrisori deschise, audienţe) - pentru asigurarea păstrării şi
afirmării identităţii naţionale româneşti şi stoparea
acţiunilor separatiste şi de intoleranţă, promovate de unii
lideri locali ai concetăţenilor de etnie maghiară. Un punct
distinct, îl constituie, în acest context, mitigul de protest
organizat de toate asociaţiile culturale şi civice româneşti,
cu susţinerea tuturor partidelor din judeţul Covasna (cu
excepţia UDMR), în faţa Primăriei din Sf. Gheorghe, în 13
aprilie 2000.
„Însemne pentru eternitate”, sunt redate prin publicarea
materialelor referitoare la ridicarea, prin eforturile societăţii
civile româneşti a Crucii memoriale, pe locul bisericii
ortodoxe din Vârghiş, dărâmată în toamana anului 1940 şi
refacerea, prin strădania Comandamentelor Judeţene de
Jandarmi Braşov şi Covasna, a Monumentului eroilor
jandarmi din Aita Mare, dărâmat în aceiaşi nefastă toamnă.
Împreună cu indicele bibliografic al Oituzului - foaia de
cuget şi simţire românească – editată de către Liga
Cultural-creştină Andrei Şaguna şi Despărţământul ASTRA
Covasna-Harghita, în cuprinsul ziarului Cuvântul nou - şi
conţinutul numărului 100 al amintitei foi, am inclus, în
capitolul „Publicistică românească locală”, editorialele şi
indicele bibliografic al Predaniei- foaie de atitudine
creştină, editată de Liga Tineretului Creştin Ortodox, filiala
Covasna şi Centrul Eclezastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan”, în cuprinsul aceluiaşi ziar şi a Info

275
 Eurocarpatica, numerele 1 şi 2 - Buletin de Informare al
Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Ca şi în primul număr al buletinului, sumarul mai
cuprinde, spicuiri din presă despre unele acţiuni ale
asociaţiilor cultural-creştine şi civice din cele două judeţe,
programul principalelor manifestări organizate de către
acestea, câteva documente şi fotografii edificatoare pentru
viaţa culturală şi spirituală românească din estul
Transilvaniei.
Aşa cum am procedat şi în primul număr al buletinului,
nu am cuprins materiale despre activitatea instituţiilor de
cultură româneşti din zonă: Teatru Andrei Mureşan,
Centrul de Cultură Arcuş, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni,
Muzeul Etnografic din Topliţa, Casele de cultură,
bibliotecile şi ansamblurile folclorice profesioniste din
Întorsura Buzăului şi Topliţa, căminele culturale din
comunele cu populaţie românească majoritară, numai în
măsura în care au existat unele proiecte ale acestor
instituţii, realizate în colaborare cu asociaţiile
neguvernamentale. Am inclus însă Centrul Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”- instituţie
muzeală şi de cercetare aflată în subordinea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei - gazdă generoasă a
principalelor manifestări culturale româneşti desfăşurate în
Sf. Gheorghe, loc de întâlnire şi conlucrare a majorităţii
asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor româneşti din zonă.
O privire comparativă cu artcolele publicate în primul
număr al „buletinului”, permite surprinderea stării
evolutive a problematicii „Harghita-Covasna”. Pe de o
parte, se observă, unele rezultate ale demersurilor
asociaţiilor culturale româneşti, care au permis nu numai
„supraveţuirea prin cultură şi credinţă”, dar şi realizarea
unor proiecte culturale de anvergură naţională. În acest
sens, o contribuţie însemnată şi-au adus instituţiile create ca

276
urmare a demersurilor societăţii civile româneşti, Episcopia
Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei şi Muzeul Carpaţilor
Răsăriteni, împreună cu celelalte existente în zonă. În
rândul acestor proiecte amintim manifestări precum:
Festivalul de teatru Atelier, organizat de Teatrul Andrei
Mureşan; Gala tinerilor laureaţi, organizată de Centrul de
Cultură Arcuş, Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice
„Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură.
Civilizaţie”, organizată de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni,
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”, Centrul de Cultură Arcuş, împreună cu asociaţiile
culturale româneşti; Festivalurile folclorice Ciobănaşul şi
Mioriţa, organizate de Ansablurile folclorice profesioniste,
cu sprijinul Primăriilor oraşelor Întorsura Buzăului şi
Topliţa ş.a., la care se adaugă Universitatea de vară Izvoru
Mureşului, Zilele Andrei Şaguna, Zilele Miron Cristea,
Zilele Nicolae Colan, Festivalul de colinde, organizate de
ONG-urile din zonă.
La editurile Carpaţii Răsăriteni, Eurocarpatica, Arcuş
şi Grai Românesc au apărut, în ultimii ani lucrări, care prin
conţinutul lor depăşesc importanţa pentru istoria şi cultura
locală. În rândul acestora menţionăm: Repertoarele
arheologice ale judeţelor Covasna şi Harghita (redactor
coordonator dr. Valeriu Cavruc), revista Angustia (ajunsă la
nr. 6), anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al
Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”
(redactori responsabili dr. Valeriu Cavruc şi drd. Ioan
Lăcătuşu), albume privind patimoniul cultural şi
micromonografii ale unor biserici (redactor Petre
Străchinaru), cercetările sociologice efectuate de Maria
Cobianu-Băcanu şi Lily Rain (în colecţia Interferenţe,
coordonată de Ioan Lăcătuşu), volumul Românii din
Covasna şi Harghita – Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură,

277
 de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel (în
curs de apariţie) ş.a.
Merită evidenţiate lucrările cu tematică socio-umană semnate
de intelectuali români din judeţele Covasna şi Harghita, în
rândul cărora se numără: Nicu Vrabie, Ilie Şandru, Nicolae
Bucur, Luminiţa Cornea, Doina Butiurcă, Ioan Nete, Mihai
Filimon ş.a., volume de poezie semnate de Ion Ciurea, Ionel
Simota, lucrări ştiinţifice (informatică, economie, turism,
silvicultură ş.a.) purtând semnătura …
Împreună cu cele două publicaţii cotidiene Adevărul
Harghitei şi Cuvântul nou şi de presa şcolară (cele mai
reprezentative sunt: revista Ecou, a elevilor de la Colegiu
Naţional „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe (profesor
coordonator Luminiţa Cornea) şi Focus, revista elevilor de
la Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Miercurea-Ciuc),
în cele două judeţe mai apar: Şcoala noastră, revistă
trimestrială a Asociaţiei Cadrelor Didactice din judeţul
Harghita, director Nicu Vrabie; Grai românesc, foaie de
spiritualitate ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, preşedinte
fondator P.S. Ioan Selejan, redactor şef Ioan Lăcătuşu.
Recent, Asociaţia ştiinţifică Carpaţii Răsăriteni, şi-a
propus să iniţieze editarea unei reviste de cultură, care să
pună în evidenţă interferenţele româno-maghiare din estul
Transilvaniei.
Referitor la activitatea organizaţiilor
nonguvernamentale, se observă faptul că cele nou
înfiinţate, şi-au propus obiective mult mai pragmatice şi
lucrează de regulă pe bază de proiecte. După multe căutări,
s-a reuşit înfiinţarea a trei asociaţii de tineret: Liga
Tineretului Creştin Ortodox, filiala Sf. Gheorghe, Asociaţia
de tineret Ecou şi Departamentul ASTRA tineret,a
Despărţământului Covasna-Harghita, la care se adaugă
Asociaţia corală Ortodoxia, formată în majoritate din tineri.

278
 Trebuie remarcată influienţa benefică a stabilirii unor
legături de colaborare cu reprezentanţii românilor din
diaspora, precum şi sprijinul constant primit din partea P.S.
Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a
Prefecturilor şi altor istituţii judeţene din Covasna şi
Harghita şi nu în ultimul rând de sponsori generoşi, în
rândul cărora s-au aflat: Banca Comercială Română, Banca
Română de Dezvoltare, Banca Agrcolă, BancPost, C.E.C.,
REMAT, ROMTELECOM, SN Petrom SA, SC Covalact,
SC Spirt- Amidon Ozun, Romsuin Leţ, Cora SRL, Ardealul
SRL, SC Bibco Biborţeni, SC Textila Oltul, SC Subansable
Auto, SC Turism Covasna, Hotel Dacia Covasna, Hotel
Montana Covasna, SC Sport-Turism, SC Unic Star
Covasna, ASTRA SRL Miercurea-Ciuc şi mulţi alţii. La
aceştia, să adăugăm, cu respectul cuvenit, numele unor
români din diaspora, precum: Traian Golea şi Gheorghe
Mătasă, din Florida, SUA, Gheorghe Olteanu din Baden-
Baden şi Ion Ciurea din Koln, Germania, Marioara Cârlan
şi soţul său Salvadeo Roberto, din Italia ş.a.
Este de apreciat în mod distinct, aportul substanţial al
comunităţilor româneşti din zonele Întorsurii Buzăului şi
Topliţei, la susţinerea şi reuşita manifestărilor culturale
organizate în celelalte localităţi ale judeţelor Covasna şi
Harghita.
La început de secol şi mileniu, în faţa noilor provocări
contemporane, asociaţiile culturale româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita, trebuie să- şi redefinească strategia,
priorităţile şi modalităţile de acţiune care să le asigure
obiectivul: păstrarea şi afirmarea identităţii lingvistice,
confesionale şi culturale, într-un areal multietnic şi
pluriconfesional. O bună parte din obiectivele lor iniţiale,
au fost preluate de instituţiile create prin demersurile
întreprinse de acestea de-a lungul anilor. În aceste condiţii,
prioritare devin: organizarea vieţii comunitare, sporirea

279
 solidarităţii sociale, sprijinirea afirmării valorilor,
eliminarea discriminărilor pe baze etnice la angajarea în
muncă, stoparea plecării tineretului din zonă, asigurarea
reprezentării populaţiei de etnie română în conducerea
administraţiei publice locale, normalizarea climatului de
conveţuire interetnică. Deosebit de importante sunt
formarea unui Forum al ONG-urilor româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita şi continuarea sprijinului
acordat de stat, comunităţilor româneşti numeric
minoritare în zonă, şi în condiţiile sporirii autonomiei
locale.

Punctul de vedere al societăţii civile româneşti a fost

exprimat cu claritate în editorialul din Info Eurocaroatica
nr.2/2001. Asociaţiile culturale româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita- se precizează în articolul amintit- prin
demersurile întreprinse la autorităţile centrale de stat, au
subliniat nevoia de configurare a unor politici speciale care să
se plieze pe problematica lor, şi să-i ferească totodată de
experimente de tipul celor trăite în ultimii 12 ani, deoarece
dacă inima ţării este un laborator de încercare, sau „poligon de
experienţă” atunci toată România poate deveni un cobai pentru
forţe exterioare intereselor ei.
Cadrul legislativ creat pentru acest spaţiu are nevoie de
o fizionomie juridică care să abordeze diferenţiat
problematica din judeţele Covasna şi Harghita. Cu alte
cuvinte, trebuie să se ţină cont de anumite variabile politice,
culturale, economice şi sociale care construiesc un cod de
comunicare special între locuitorii acestei zone: români şi
maghiari, cod cerut de raportul inversat majoritate – minoritate.
Astfel se impune profilarea unui model special de gestiune a
problemelor ce caracterizează comunitatea românească din
Covasna şi Harghita şi în acelaşi timp trecerea de la constatarea
cotidiană şi teoretizarea ştiinţifică a acestor probleme la

280
operarea lucidă şi pragmatică a unor soluţii concrete care să se
încadreze într-o agendă perenă de management şi gestiune a
problematicii Harghita Covasna, indiferent de efemeritatea
unui regim politic sau a altuia.

281
Argument la volumul O stafie bântuie prin Ardeal,
de Ilie Şandru

Născut pe binecuvântatul pământ al Ardealului şi

format în buna tradiţie a intelectualilor români, ataşaţi
prezervării şi promovării culturii şi valorilor naţionale, Ilie
Şandru este o personalitate complexă, unul din liderii marcanţi
ai românilor din zona Topliţei şi din judeţul Harghita.
Rodnica şi îndelungata sa activitatea desfăşurată pe
tărâmul învăţământului şi culturii româneşti, s-a materializat în
fapte ziditoare, prin intermediul diverselor „roluri” avute în
decursul vieţii, dintre care amintim: dascălul, cel care a slujit
cu dăruire şi profesionalism, peste 32 de ani învăţământul
românesc şi pentru care, pe lângă recunoştinţa zecilor de
generaţii de elevi pe care i-a format, recent, a fost răsplătit cu
Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în grad de Cavaler;
publicistul şi omul de cultură, activităţi cărora le-a închinat,
cu aceeaşi competenţă şi pasiune, peste 20 de ani din viaţa sa;
liderul civic şi politic, fondator şi principal animator al
Fundaţiei Culturale „Miron Cristea”, al filialei locale „Vatra
Românească” şi al celei a Partidului Unităţii Naţionale
Române, iniţiatorul şi organizatorul unor proiecte culturale
perene, dintre care amintim „Zilele Miron Cristea”; omul
implicat profund şi benefic în viaţa cetăţii, îndeosebi a
comunităţii româneşti din judeţul Harghita, ales în mai multe
legislaturi consilier local şi judeţean şi nu în ultimul rând
deputat eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi
Harghitei, instituţie fundamentală pentru păstrarea şi afirmare
identităţii româneşti, într-o zonă multietnică şi
pluriconfesională, la a cărei înfiinţare a contribuit din plin;
scriitorul, care după „debutul târziu” s-a „dezlănţuit tumultos”,
punându-şi semnătura, în ultimii zece ani, pe zece cărţi de
proză, publicistică şi istorie, de numele său fiind legată
„scoaterea la lumină din colbul vremurilor” a vieţii şi activităţii
a doi iluştrii reprezentanţi ai culturii şi spiritualităţii româneşti,
născuţi în această parte de ţară, respectiv Octavian Codru
Tăslăuanu şi Miron Cristea.
Toate acestea, şi multe altele, care formează portretul
distinsului intelectual ardelean, nu pot fi însă înţelese şi
apreciate, la justa lor valoare, decât punându-le într-o relaţie
directă şi firească cu „buchetul” de calităţi ale Omului Ilie
Şandru, cu talanţii dăruinţi de părinţii săi şi de Dumnezeu, pe
care i-a valorificat din plin, pe parcursul vieţii, din rândul
cărora amintim: cinstea, hărnicia, omenia, demnitatea,
verticalitatea, curajul, consecvenţa, iubirea de Neam şi de Ţară
ş.a.
Ilie Şandru face parte din categoria oamenilor care nu
rămân indiferenţi la provocările vieţii cotidiene, la discursul şi
faptele unor personalităţi publice, îndeosebi când acestea se
referă la istoria şi cultura poporului român şi la convieţuirea sa
cu cei de alte etnii şi confesiuni, cu care Dumnezeu ne-a hărăzit
să trăim împreună pe aceste mioritice plaiuri.
Bun cunoscător al istoriei naţionale şi deopotrivă a celei
regionale şi locale, Ilie Şandru cunoaşte şi respectă istoria şi
valorile celorlalte neamuri trăitoare în spaţiul intracarpatic şi în
primul rând a populaţiei maghiare.
Pana jurnalistului şi scriitorului care ne-a delectat cu
atâtea pagini memorabile referitoare la frumuseţea „oamenilor
şi a locurilor din Călimani”, la evenimente cruciale şi
personalităţi marcante ale istoriei naţionale şi la destinul
contemporan al fraţilor români din Basarabia, devine ascuţită,
nemiloasă şi neiertătoare, iar discursul tranşant, ferm, caustic,

283
şi lipsit de echivoc, atunci când este vorba a se „răfui” cu cei
care îşi permit ca în mod sistematic, obsesiv şi nu de puţine ori
jignitor, să prolifereze neadevăruri, jumătăţi de adevăr,
prejudecăţi, răstălmăciri şi manipulări grosolane, scrise la
adresa istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti şi a politicii
Statului Român faţă de minorităţile naţionale, în general, şi faţă
de cea maghiară, în special.
Volumul O stafie bântuie prin Ardeal, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2005, grupează, în principal, în
Capitolul II, un număr de peste 30 articole apărute sub
semnătura autorului, în perioada 1993-2005, în publicaţiile
„Adevărul Harghitei”, „Cuvântul liber”, „Vremea”,
„Naţiunea”, „Totuşi iubirea” ş.a. Cu toată tematica diversă, în
articolele menţionate sunt abordate frontal unele dezbateri din
presa de limbă maghiară, cât şi principalele teme ale unor
studii şi lucrări semnate de autori români, dar mai ales
maghiari din România şi Ungaria, referitoare la istoria
românilor şi a maghiarilor din Ardeal şi la convieţuirea celor
două neamuri, în decursul veacurilor.
Cartea este structurată pe trei capitole. În capitolul I,
intitulat „Românitate şi continuitate pe Mureşul Superior”,
sunt prezentate coordonatele istorico-geografice ale zonei de
nord a judeţului Harghita, prezenţa şi continuitatea vieţii
omeneşti pe aceste străvechi meleaguri româneşti, puse în
evidenţă de vestigiile arheologice, datate încă din Neolitic, dar
şi de numeroasele cetăţi dacice şi urme de locuire din perioada
etnogenezei poporului român. Tot aici, sunt prezentate
mărturiile documentare referitoare la aşezarea secuilor în zonă
şi la amplul proces de maghiarizare a românilor autohtoni,
desfăşurat pe parcursul a mai multor secole, pe cale paşnică dar
şi prin violenţă şi intoleranţă agresivă, precum şi la intensele
legături ale locuitorilor din Arcul intracarpatic cu fraţii întru
credinţă şi neam din Moldova şi Ţara Românească şi la
dăinuirea acestora, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.

284
 Capitolul III, intitulat „Popasuri în timp” cuprinde
fragmente din scrierile, edite şi inedite, ale unor cărturari
români şi maghiari precum: Vasile Netea, David Prodan, Orban
Balazs, D. Zotta, Valentin Borda şi Octavian Bucur, despre
unele momente din istoria veche, medievală, modernă şi
contemporană a Topliţei Române şi a românilor din Valea
Mureşului Superior. Purtând girul prestigiului ştiinţific şi
cultural al autorilor, dar şi specificitatea izvorâtă din
personalitatea acestora, textele redate în partea finală a
volumului, vorbesc despre frumuseţea şi hărnicia românilor de
la poalele Călimanilor şi despre trăinicia culturii şi civilizaţiei
făurită de aceştia, de-a lungul veacurilor, în salba de localităţi
din zona Topliţei.
Această modalitate de îmbinare, într-un volum, a
trecutului cu prezentul, pentru a preveni ca unele momente
dramatice din istoria noastră comună, să nu se mai repete în
viitor, nu reprezintă o noutate pentru scrisul lui Ilie Şandru.
Astfel, prima sa carte de autor, apărută în anul 1995 sub titlul
„Sub cumpăna veacului”, carte de proză şi publicistică,
abordează două momente importate ale istoriei naţionale şi
consecinţele lor, pentru românii din zonă: războiul pentru
întregirea neamului şi evenimentele din Decembrie 1989.
Maniera de redactare a volumului folosită asigură, pe
de o parte, cunoaşterea adevărului despre istoria zonei de
referinţă şi despre temele abordate, iar pe de altă parte permite
punerea la dispoziţia celor care conduc vremelnic destinele
Neamului Românesc, a unui valoros material documentar ce
poate sta la baza deciziilor ce privesc integritatea teritorială şi
interesele geopolitice ale României, pe termen mediu şi lung.
Revenind la capitolul II, care de altfel dă şi titlul
volumului de faţă, majoritatea articolelor reprezintă răspunsuri,
din perspectivă românescă, la principalele obsesii ale presei de
limbă maghiară din România: obţinerea autonomiei teritoriale a
aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, sau formarea unei „Euroregiuni

285
secuieşti”, în mijlocul României; chestiunea ceangăilor
moldoveni; „purificarea etnică” şi „genocidul” practicat de
români, împotriva maghiarilor, în viziunea episcopului Laszlo
Tokes; atitudinea Budapestei faţă de ungurii din afara graniţei
(problema legitimaţiei de maghiar şi acordarea dublei
cetăţenii); ameniţarea Secuimii de către „teroarea bisericii
ortodoxe trufaşe” ş.a.
Într-un alt mare grup de articole se dau răspunsuri
pertinente la prezentarea deformată a istoriei naţionale şi
locale, în unele lucrări semnate de „istorici” maghiari din ţară
şi din Ungaria, la filmul realizat de Duna TV despre „Ocuparea
de patrie prin intermediul cupolelor sub formă de ceapă” şi la
cel referitor la „Obsesiile Trianonului”, la proiectele
fantomatice ale lui Sabin Gherman, la manipularea presei
occidentale prin intermediul cifrelor mincinoase (în
Transilvania trăiesc 2-3 milioane de unguri, sau ungurii din
Transilvania reprezintă 70% din totalul populaţiei) ş.a.
Nu în ultimul rând, sunt abordate problemele referitoare
la intoleranţa şi discriminările la care sunt supuşi românii din
Covasna şi Harghita, după decembrie 1989, rămaşi la cheremul
udemeriştilor, la sloganurile antiromâneşti din primăvara
anului 1990 care cuprindeau resentimente, ameninţări, nostalgii
şi o xenofobie primitivă, la atacurile îndreptate împotriva
Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Prea Sfinţiei
Sale Părintele Episcop Ioan Selejan, la separarea pe criterii
etnice, din iniţiativa liderilor maghiari, a învăţământului şi
culturii, la folosirea de către aceiaşi lideri maghiari a unor
concepte străine realităţilor româneşti, precum
„autoguvernare”, „administraţie locală şi regională cu statut
special”, la „strigătul disperat” al românilor din Odorheiu
Secuiesc, la problemele învăţarii limbii române şi a prezenţşei
ei în viaţa publică a judeţelor Covasna şi Harghita etc.
Lectura paginilor prezentului volum, dovedeşte cu
prisosinţă faptul că nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate,

286
exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care
beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă
în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente
sistematic în mass-media şi în lucrările de istorie, etnografie,
demografie şi sociologie în limba maghiară, şi fac parte dintr-
un plan foarte bine conceput, coordonat şi implementat, şi la fel
de bine finanţat, o bună parte cu bani de la contribuabilii
români şi care urmăreşte formarea şi consolidarea, la nivelul
mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor
convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României
trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al
teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii
multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume medievale,
desuiete şi anacronice.
În acelaşi timp, din perspectiva interesului românesc,
asistăm la o inexplicabilă atitudine de minimalizare a acestor
probleme şi de neimplicare a instituţiilor abilitate ale statului, a
mediului academic şi a marilor conştiinţe ale românităţii
actuale, în abordarea problemelor specifice judeţelor Covasna
şi Harghita, judeţe în care populaţia românescă este numeric
inferioară. Dacă în ultimii ani, s-a făcut câte ceva, în cele două
judeţe, pe linia rezistenţei prin cultură şi credinţă, toate aceste
modeste izbânzi s-au datorat existenţei Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei şi a activităţii de excepţie a P.S. Ioan
Selejan, a unor preoţi, monahi, învăţători şi profesori şi a unor
„oameni-instituţii”, care prin jertfa lor au suplinit, într-o
anumită măsură, ceea ce trebuia să facă Statul Român, stat care
nu poate asista în continuare pasiv la formarea unei „enclave
etnice” şi a unei „frontiere interne” în mijlocul spaţiului său de
securitate.
În acest context, cartea domnului Ilie Şandru este
folositoare, deopotrivă românilor şi ungurilor, constituindu-se
într-o pledoarie convingătoare asupra nevoii de a elimina din
viaţa publică discursurile nostalgice, care promovează

287
etnocentrismul şi intoleranţa şi asupra necesităţii asigurării
normalităţii în convieţuirea interetnică din judeţele Covasna şi
Harghita, în perspectiva integrării României în Uniunea
Europeană.

288
 Prefaţă - sau despre lucrarea lui Gheorghe Popa-
Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea
românilor, din perspectiva actuală

Convieţuirea de secole a românilor cu secuii şi maghiarii

în sud-estul Transilvaniei, continuă să fie o temă controversată
între istoriografia şi etnografia română şi cea maghiară. Aşa
cum arată sociologul Ilie Bădescu, extrema politizare a
chestiunii a făcut ca, pe de o parte, abordările româneşti să fie
relativ puţine iar, pe de altă parte, cele maghiare mereu
predispuse spre o ideologizare şi concluzionare prematură a
chestiunii
Istoriografia problematicii zonei intracarpatice a
fostelor scaune secuieşti cuprinde un mare număr de lucrări,
studii, articole, contribuţii documentare, pe care Liviu Boar le-
a grupat astfel: prima etapă este cea până la 1 Decembrie 1918,
când problema a fost abordată aproape exclusiv de istoriografia
maghiară; a doua etapă este cea interbelică, în care autorii
maghiari, atât cei din România, cât şi cei din Ungaria, şară care
se considera nedreptăţită istoric de Tratatul de la Trianon, au
continuat să abordeze istoria zonei, dar au apărut şi o serie de
studii, articole şi chiar cărţi dedicatei problemei, scrise de
istorici români, care încercau pe baza argumentelor avute la
îndemână să prezinte o istorie a românilor maghiarizaţi din
scaunele secuieşti; o etapă controversată a istoriografiei
problemei o constituie perioada totalitarismului comunist
(1944-1989), când au apărut o serie de lucrări interesante,
scrise atât de istoricii români şi maghiari din România, dar şi
de istoricii din Ungaria, ultimii contestând contestat cu
vehemenţă istoriografia românească privind Transilvania, în
general, şi istoria Secuimii, în special; ultima etapă, care este
foarte bogată pe tărâm istoriografic, este cea de după 1989, cân
au apărut o serie de lucrări fundamentale pentru elucidarea
acestei probleme atât de controversate, în deosebi a existenţei
şi afirmării elementului românesc din Secuime. (Liviu Boar,
Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin în secolul al XIX-
lea. Istoriografia problemei şi surse de cercetare, în Angustia
5, pag. 27)
Istoria cercetării temei nu este lipsită de distorsiuni, mai
ales din partea istoriografiei maghiare, care a dus uneori
lucrurile până la negarea cea mai intolerantă şi şovină a
existenţei elementul românesc. Orban Balazs afirmă, în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea că, ţinutul Odorheiului „este atât de
maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”. (Vasile
Lechinţan, Orban Balasz despre români în lucrarea A
szekelyfold leirasa… „Descrierea ţinutului secuiesc”, în
Angustia, nr 2/1997, pag.33 ) Lucrările apărute ulterior, în
acelaşi registru tematic şi din aceeaşi perspectivă, au condus la
persistenţa în opinia publică maghiară a percepţiei potrivit
căreia „Ţinutul (Pământul ) Secuiesc- Szekelyfold” este un
teritoriu locuit doar de maghiari. Expresii ca „bloc compact
maghiar”, „maghiarimea cea mai pură” ş.a. întreţin la nivelul
elitelor, dar şi al maselor, mitul „Pământului Secuiesc”.
Din multitudinea acestor lucrări în limba maghiară,
editate în ultimii ani, redăm doar câteva exemple.
Cu sprijinul autoguvernării judeţului Vesprem din
Ungaria, în 1997 a apărut lucrarea monografică „Megyenk
Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna.
Informaţii despre Trei Scaune). O monografie a judeţului
Covasna, care să prezinte o istorie adevărată a acestei zone din
inima României, netendeţioasă şi fără iz propagandistic, este de

290
mult aşteptată. Dar lucrarea la care ne referim este departe de a
îndeplini asemenea exigenţe.
Referindu-se la conţinutul ei, eruditul universitar
clujean, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele
precizări:
1. „Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în
România, ci o zonă separată;
2. Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică
şi după aceea a avut loc românizarea forţată. Deci,
iată premisa acţiunilor după „cotitura” (aşa e numită
în lucrare!) din 1989;
3. Tot ce ţine de trecutul nesecuiesc este neglijat,
omis,deformat, iar partea de preistorie şi istorie
dacică, romană şi românească se trece sub tăcere;
4. Lucrare tendenţioasă, incompletă, superficială, cu
vădită tentă antiromânească”. (Ioan Lăcătuşu,
Spiritualitate românească şi conveţuire înteretnică în
Covasna şi Harghita, Editura Eurocarpatica, Sf.
Gheorghe, 2002, pag. 233)
Din lecturarea lucrării rezultă că ea este întocmită de pe
poziiţile propagandei maghiare, pe următoarele direcţii: ideea
autonomiei secuieşti; rolul „nefast” al statului român, atât în
perioada interbelică (1919-1940), cât şi în perioada
„socialistă”, dar şi după 1989, în dezvoltarea zonei;
minimalizarea rolului şi prezenţei românilor în istoria
judeţului; omisiunea totală asupra rolului negativ pe care secuii
(respectiv conducătorii lor) l-au avut în anumite momente şi
epoci istorice (maghiarizarea şi asuprirea românilor şi saşilor,
distrugerea satelor româneşti şi săseşti din calea lor la 1848-
1849, atacurile armate asupra românilor din 1919 şi 1940-194
etc); ideea autonomiei cultural-spirituale secuieşti etc.
Prezentând şi alte puncte de vedre despre
„obiectivitatea” informaţiilor referitoare la românii din zonă,
precizăm că nu este prima apariţie editorială de acest gen, după

291
decembrie 1989, în care se eludează, se minimalizează sau se
denaturează adevărul referitor la rolul şi prezenţa românilor din
istoria judeţului Covasna.
Astfel, în monografia oraşului Covasna (apărută cu
titlul KOVASZNA), în 1995, în trei limbi – maghiară, română
şi germană – lucrare întocmită de dr. Benko Gyula şi Fabian
Erno, cu un cuvânt înainte de Malnasi Laszlo Levente,
primarul localităţii, la pagina 70 se apreciază că „cercetarea
nu şi-a spus ultimul cuvânt referitor la originea cetăţii din
apropierea localităţii”, cu toate că lucrările de specialitate, de
largă circulaţie şi incontestabilă reputaţie, precizează că aceasta
este o cetate dacică. La pagina 72 din aceeaşi lucrare se face
afirmaţia că „populaţia românească convieţuieşte cu
majoritatea maghiară (71%), se presupune, din sec. al XVIII-
lea, şi majoritatea ei provine din zona Vrancei”, deşi, cu o
pagină mai înainte, sunt menţionate printre cele mai vechi
familii de viţă nobilă ale aşezării, cele cu numele Vajna,
Kozma, Albu.
Albumul oraşului Tg. Secuiesc, tipărit din ordinul
primăriei, în anul 1997, nu aminteşte nimic despre vechea
comunitate a negustorilor români din oraş. Prezentarea
bisericilor romano-catolică (p. 21-23) şi a reformată (p. 24-25)
nu este continuată, aşa cum ar fi fost firesc, de cea a bisericii
ortodoxe din oraş, ridicată în anul 1754.
Incursiunea în istoria judeţului, ce însoţeşte Catalogul
de prezentare a unor societăţi comerciale din judeţul Covasna,
tipărit la EUROPRINT, Braşov, 1995, nu aminteşte nimic
despre prezenţa românilor din zonă. Frumoasele ilustraţii
reprezentând monumente istorice locale nu cuprind nici una
dintre bisericile ortodoxe din lemn din Chichiş, Zăbala,
Păpăuţi, Belin, Poian, Zagon sau de piatră din Căpeni, Bixad,
Breţcu, Covasna, Valea Mare, Întorsura Buzăului ş.a.
În scurta prezentare istorică a municipiului Sf.
Gheorghe, din cuprinsul hărţii municipiului, tipărită la

292
TOPOGRAF Odorheiu Secuiesc, în 1997, ceasul istoriei este
oprit „întâmplător” la începutul acestui secol. Ceea ce s-a
întâmplat în viaţa oraşului reşedinţă de judeţ, în ultimii 80 de
ani, este redat într-o singură propoziţie.
Reeditarea cunoscutelor lucrări monografice, editate la
sfârşitul secolului trecut, în atmosfera euforică a sărbătoririi
„mileniului”, s-a făcut fără menţionarea (conform uzanţelor
consacrate) a rezultatelor cercetărilor întreprinse în perioada de
la editarea şi reeditarea lor.
Sub egida Consiliului Judeţean Harghita, la Miercurea
Ciuc a apărut în 1997 volumul Harghita cu 250 de hărţi şi 135
de imagini, lucrare de asemenea tendenţioasă, prezentată ca o
combinaţie între „un ghid turistic şi un atlas cu mape
obişnuite”, fiind tipărită în excelente condiţii grafice la
Cartographia Kft Budapesta. Textul de bază a fost elaborat de
un colectiv format din: dr. Kincses Emese, Zayson Samu şi
Olah Gal Elvira. Editorul responsabil şi semnatarul Cuvântului
înainte este Kolumban Gabor, preşedintele Consiliului
Judeţean Harghita din vremea respectivă. Varianta în limba
română este asigurată de Nicolae Kovacs. Folosind un vast
material cartografic şi de imagini, cât şi numeroase informaţii
istorice, geografice, geologice, demografice, economice şi
sociale, bazate pe datele furnizate de Direcţia Judeţeană de
Statistică, Camera de Comerţ şi Industrie şi pe o bibliografie
selectivă cuprinzând peste 60 de titluri, în cele peste 200 de
pagini ale sale, cartea îşi propune să prezinte judeţul Harghita,
cu frumuseţele şi bogăţiile sale materiale şi umane. Potrivit
editorului, „publicaţia” se doreşte a fi „un volum promoţional,
care încearcă să invite în judeţul Harghita pentru a cunoaşte
locuri, oameni, posibilităţi de a investi, de a găsi parteneri de
afaceri, … un mijloc ce îndeamnă la investiţii în turism, în
economie, pe toţi aceia care doresc să contribuie la modelarea
vieţii viitorului pe meleagurile noastre”.

293
 Apariţia unei asemenea lucrări, ar trebui să reprezinte,
indiscutabil, un fapt de cultură meritoriu, care trebuie să se
bucure de aprecierea comunităţii locale şi a tuturor
beneficiarilor ei. Aceste plaiuri ce-şi „etalează nemijlocit
bogăţia, frumuseţile şi valorile” şi destoinicii lor oameni
merită cu prisosinţă asemenea „daruri”. Din păcate, valoarea
cărţii este umbrită de accentele antiromâneşti reprezentate sub
forma unor formulări arogante, ironice sau cu sensuri multiple,
omisiuni, manipulări subtile sau evidente, ori de-a dreptul
„săgeţi otrăvite” şi neadevăruri.
În buna tradiţie a istoriografiei maghiare, istoria acestor
locuri începe cu venirea secuilor aici, iar după aşezarea lor
totul se reduce în principal la acest grup etnic. „Locuitorii
acestor meleaguri - se spune în capitolul Oameni ai
pământului - care sunt cunoscuţi astăzi sub denumirea de
secui, atunci când s-au stabilit în aceste locuri (sec 12-13)
reprezentau o ramură a seminţiei maghiare, cu drepturi
proprii, practicând meseria armelor”. Chiar dacă nu este o
lucrare de specialitate, considerăm că nu este firesc să nu se
amintească nimic despre bogata vieţuire a oamenilor în estul
Transilvaniei încă din neolitic şi chiar mai înainte, despre
numeroasele vestigii arheologice, impresionantul număr de
cetăţi dacice şi castre romane, despre tezaurul de la Sâncrăieni,
cu care oricare civilizeţie s-ar mândri.
Autorii au grijă să-şi informeze cititorii despre faptul că
„grupul etnic aşa-zis al secuilor nu este unul care-şi caută
până în zilele noastre propria-i indentitate în universul
legendelor (sic!), ci acea comunitate maghiară al cărei nume
se contopeşte cu ocupaţia sa”.
Zona este „martor al unor vremuri crâncene,… secuii
fiind nevoiţi a se lupta cu chiar preţul propriei existenţe pentru
a păstra bunurile cucerite cu sudoare şi sânge de înaintaşii
săi. Nici azi, în contextul vremurilor ce s-au schimbat, nu
este altfel”. Nu se aminteşte nimic, fie chiar şi în treacăt de

294
relaţiile bune ale secuilor cu românii din Moldova şi Muntenia,
despre prezenţa acestora în oastea lui Ştefan cel Mare sau a lui
Mihai Viteazul. Este pusă în evidenţă, printre altele, contribuţia
principilor ardeleni Gheorghe Rakoczi şi Mihai Apafi la
uşurarea vieţii secuilor, dar este omisă aceeaşi contribuţie a
domnitorului Mihai Viteazul.
Conform autorilor, „prima mare conflagraţie mondială
este cea care duce la shimbarea ordinii lucrurilor…, atunci
prin pasul Moldovei, în vara anului 1916, depresiunea este
potopită de armata română, intrată peste noapte în război.
După retragerea acesteia din oraş (Miercurea-Ciuc), rămân
80 de case incendiate şi distruse”. Aceasta nu este singura
formulare diametral opusă faţă de istoriografia românească.
Astfel, pentru municipiul Odorhei, perioada interbelică este „o
letargie ce a durat nu mai puţin de două decenii”, în timp ce
anii 1940-1944 au reprezentat „un nou avânt, plin de
speranţe, curmat de cel de-al doilea război mondial”, iar
dezvoltarea din anii 1968-1989 „s-a dovedit, la începutul
anilor 90, ca fiind în mare măsură doar o speranţă
înşelătoare”. În final, este pusă întrebarea: „Oare al câtelea
nou început l-au reprezentat anii 90 pentru Odorhei ?”
Din lectura lucrării rezultă că aproape nimic din ceea ce
s-a întâmplat în viaţa judeţului Harghita după 1 Decembrie
1918 nu a fost pozitiv şi benefic pentru zonă (cu excepţia anilor
1940-1944 şi a celor din timpul Regiunii Autonome Maghiare).
„Autoguvernarea judeţeană” actuală şi susţinătorii ei vorbesc
despre dezvoltarea economico-socială şi urbanistică din anii de
dinainte de 1989 ca despre o „dezvoltare retardată” şi, în
consecinţă, după 1990, „totul trebuie luat de la început”.
Aşa cum a procedat Orban Balazs în cunoscuta sa
lucrare monografică, dedicată „pământului secuiesc” la
sfârşitul secolului trecut, şi în volumul de faţă, tot ceea ce se
referă la români este minimalizat, denaturat sau eludat. Aflăm
că judeţul este locul de baştină al câtorva oameni de cultură de

295
talie europeană, precum: Orban Balasz, Tomacsa Sandor,
Tompa Laszlo, Tamasi Aron, Nagy Imre, Nagy Istvan,
Karacsony Janos. Autorii nu au scris din păcate şi de Miron
Cristea, Octavian Tăslăuanu sau Alexandru Nicolescu.
Frumoasele fotografii color nu înfăţişează nici o
biserică românească din judeţ (din cele peste 50 existente), nici
un monument de for public sau alt însemn reprezentativ pentru
cultura şi spiritualitatea românească. În timp ce, din localităţiile
cu populaţie de etnie maghiară sunt prezentate cele mai
însemnate monumente laice şi bisericeşti, din localităţile
româneşti sunt prezentate imagini generale, blocuri de locuinţe
sau peisaje din împrejurimi.
Nici informaţiile referitoare la populaţia românească
din localităţile Topilţa, Bilbor, Corbu, Gălăuţaş, Tulgheş ş.a., la
şcolile confesionale şi la bisericile româneşti existente în
prezent în localităţile judeţului Harghita, nu sunt prezente în
lucrarea amintită.
Omisiunile menţionate, care asigură prezentarea în
volumul la care ne referim a unei imagini „pur secuieşti” a
judeţului Harghita, au ca suport documentar o bibliografie
selectivă, care cuprinde un sigur titlu de carte românească: Ion
I. Russu, Românii şi secuii. Nici o altă lucrare sau publicaţie
editată de Academia Română sau de Arhivele Naţionale,
muzee sau institute de cercetare din România nu a fost inclusă
în această bibliografie.
Omisiunile continuă şi în ceea ce priveşte manifestările
culturale româneşti. Calendarul „manifestărilor tradiţionale
mai importante” cuprinde: festivaluri, târguri, tabere, întâlniri
folclorice, procesiuni, comemorări maghiare, darnu şi
Festivalul „Mioriţa” din Topliţa de exemplu, ceea ce nu se
poate spune despre „Festivalul ceangăilor de la Lunca de
Jos”.
Desigur că lucrarea pare a fi destinată destinată să
măgulească orgoliu turiştilor numai dintr-o anumită ţară

296
sau de o anumită etnie. Altfel nu se poate explica lipsa de
obiectivitate şi onestitate, tenta iredentistă şi de purificare
etnică pe dimensiunea istorică, atitudine neconformă spiritului
de toleranţă european de astăzi. Cu asfel de lucrări, frazele
frumoase şi conceptele europene din capitolul „Concepţia
politică asupra dezvoltării” devin demersuri generatoare de
suspiciuni şi neîncredere, a căror finalitate nu este greu de
anticipat. Bineînţeles că o asemenea dezvoltare-inclusiv
spirituală, nu se va bucura niciodată de sprijinul românilor, şi
nici nu este în interesul „oamenilor pământului” din această
frumoasă zonă, aflată în chiar inima României.
Tot la Miercurea- Ciuc a apărut în 1999 o culegere de
studii intitulată „A TOBBSEG KISEBBSEGE” (Minoritatea
majorităţii), cu subtitlul Studii privind istoria românilor din
Secuime. Volumul aduce o serie de informaţii noi despre
românii din fostele scaune secuieşti, recunoaşte secuizarea
românilor din zonă, afirmându-se că „istoria societăţii secuieşti
nu ar fi completă fără istoria românuilor din ţinuturile
secuieşti”. Toate acestea sunt în schimb umbrite de scopul
principal al lucrării, care este negarea continuităţii româneşti
în acest spaţiu şi anularea statutului de autohtoni pentru
români, prin introducerea termenului de stabilire (aşezare) a
românilor în scaunele secuieşti (studiile semnate de Pal Judith
şi Szocs Janos). (Vezi Vasile Lechinţan, „Stabilirearomânilor
în sud-estul Transilvaniei”- Noile „opţiuni” ale istoriografiei
maghiare, în Angustia nr. 6/2001, pag. 338).
Chiar dacă despre originea secuilor nu există nici astăzi
un punct de vedere unanim aceptat, există, în schimb, aproape
un consens, între istoricii maghiari asupra translatării de la
identitatea „secuiască” la cea maghiară, heteroidentificarea
„secuilor” cu „maghiarii” fiind atât de categorică, încât datele,
dar şi diferitele discursuri, suspendă, de facto, diferenţele
existente între aceste grupuri de populaţie, acreditând ideea
unităţii şi omogenităţii lor.(Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi

297
confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Teză de doctorat,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002, pag. 159).
Abordările teoretice referitoare la „Pământul secuiesc”
sunt continuate şi completate cu preocupări sistematice în
planul acţinunii politice, civice şi culturale. În ultima perioadă,
asistăm însă la o situaţie paradoxală. În timp ce, în majoritatea
mediilor este susţinută teza principială a apartenenţei secuilor
la etnia maghiară, sporesc discursurile nostalgice şi demersurile
pragmatice care urmăresc înfiinţarea „Ţinutului secuiesc”,
realizarea unei „autonomii comunitare” sau „autoguvernări
secuieşti” ş.a. Într-o perioadă istorică, când tendinţa aşteptat de
toată populaţia, este reprezentat de integrarea europeană a
României, liderii „moderaţii” cât şi cei „radicali” ai populaţiei
maghiare din zonă, şi nu numai, într-o direcţie care este vădit
„contra curentului general”, îşi propun să constituie un sistem
instituţional paralel cu cel al populaţiei majoritare, acţionând
pentru separarea şcolilor şi a instituţiilor culturale pe criterii
etnice şi pentru realizarea unei autonomii percepute ca un
„surogat de statalitate”, ca o încercare a unei posibile
constituiri a „substitutului de statalitate”.
Pentru înfăptuirea acestor deziderate, sunt elaborate
strategii pe termen mediu şi lung, dar şi obiective punctuale
care vizează: retrocedarea proprietăţilor comunitare laice şi
bisericeşti (care vor asigura baza economică a
autoguvernărilor), o complexă şi eficientă organizare
comunitară, formată dintr-o reţea de instituţii şi ONG-uri,
conduse de un partid constituit pe criterii etnice, aflat în
permanenţă la conducere pe plan local şi cu un important rol în
realizarea majorităţii parlamentare la nivel naţional, o reţea de
mass-media care promovează un discurs etno-centrist şi care
manipulează o mare masă de cetăţeni români care nu cunosc
decât limba maghiară, un sistem favorizant de asigurare a
suportului financiar pentru proiectele identitare maghiare de la
bugetele locale, bugetul naţional al României, bugetul naţional

298
al Ungariei şi de la sponsorii interni şi externi, un plan bine pus
la punct de stăpânire a spaţiului public de la denumirea şcolilor
şi instituţiilor publice, la plăci comemorative,monumentele
istorice, cu mesaj revizionist sau antiromânesc, explicit sau
simbolic ceea ce face ca românii, atât cei localnici, cât şi cei
din ţară, să se simtă într-un spaţiu ce nu aparţine românităţii.
De remarcat faptul că toate acestea sunt proiectate sunt
realizate fără consultarea şi cu neglijarea intereselor populaţiei
româneşti din zonă, având ca motivaţie principală păstrarea
identităţii etnice, lingvistice şi confesionale a populaţiei
maghiare şi a tradiţiilor locale specifice „pământului secuiesc”,
menţinerea „echilibrului” (respectiv a dezechilibrului etnic) şi
evitarea „românizării” zonei. Se urmăreşte deci înfiinţarea unei
regiuni denumite „Ţinutul secuiesc”, deşi în zonă nu mai există
secui, realizarea unei „autonomii a secuimii”, menţinerea unui
„bloc compact de maghiari” în Arcul intracarpatic (bloc care
nu a exitat niciodată), evitarea unei „asimilări” care nu a vizat
pe secui/respectiv maghiari, şi care, dimportivă, a cuprins, aşa
cum se va vedea din prezenta lucrare, o bună parte a populaţiei
româneşti.
De aceea, înţelegerea cât mai exactă, corectă şi globală
a fenomenului românesc, în această zonă din inima României,
în dimensiunea lui istorică şi în strânsă legătură cu raporturile
complexe stabilite cu populaţia secuiască/maghiară, are o
însemnătate deosebită pentru eliminarea unor clişee şi realităţi
prezentate distorsionat şi tendenţios, care pot perpetua în timp
stări de tensiune şi pot alimenta şovinismul atât de înrădăcinat
în istorie, întârziind astfel procesul unei necesare şi corecte
conectări a societăţii româneşti în sistemul marilor valori
democratice europene.
În acest context, concomitent cu cercetările
interdisciplinare realizate în zonă, se impune a fi cunoscute
lucrările unor autori români, apărute după Marea Unire, când
situaţia dramatică a românilor maghiarizaţi a atras atenţia

299
oamenilor de cultură, a cercurilor ştiinţifice şi a forurilor de
decizie politică. Atunci au apărut lucrările lui Gheorghe Popa-
Lisseanu, Sabin Opreanu, Teodor Chindea, Petre Râmneanţu,
Nicolae Sulică, Elie Câmpeanu, Aurel Nistor şi a altora. Este
semnificativ şi faptul că în perioada interbelică, o pleiadă de
personalităţi culturale s-au ataşat problemei românilor din
secuime, nu atât scriind despre ei, ci şi vizitându-i, sprijinindu-
le viaţa spirituală, participând la activităţile lor culturale,
colaborând la presa românească locală. Printre aceştia se afla şi
personalităţi ca: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Alexandru
Lapedatu, Ştefan Meteş, Vasile Goldiş, Dimitrie Gusti, Mihai
Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Şt. O Iosif, Emil Gârleanu,
Dimitrie Gusti, pe lângă Miron Cristea, Octavian Tăslăuanu,
Ghiţă Popp, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Alexandru
Nicolescu, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Aurel
Gociman – Oituz etc. personalităţi născute în localităţi din cele
două judeţe.
Este adevărat că din unele studii şi articole apărute în
perioada interbelică sub semnătura unor intelectuali români, nu
lipsesc nici tratările superficiale şi exagerările şi nici unele
abordări mai mult emoţionale decât pe bază de izvoare istorice.
Referindu-se la acest aspect, I.I. Russu aprecia că în unele din
aceste articole se repetă „păreri mai vechi, nu totdeauna
fundate pe temelia solidă a faptelor şi documentelor, ceea ce a
lăsat (după cum e firesc) largi goluri în documentare şi în
bibliografie, erori de amânunt foarte importante, unele aserţiuni
ce puteau să pară exagerări propagandistice, aducând chiar
oarecare neîncredere şi prejudicii tezei juste în ansamblu” (Ioan
I. Russu, Românii şi secuii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990,
pag. 156). De aceea orice citare sau reeditare a lor, necesită o
analiză critică şi o raportare la surse documentare credibile,
reuşindu-se astfel valorificarea a ceea ce este validat şi peren
din punct de vedere al informaţiilor istorice.

300
 Procedând în acest fel, în cadrul unui proiect realizat
împreună cu Editura „România pur şi simplu”, ne propune să
reedităm unele din lucrările apărute în perioada interbelică,
semnate de Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu, Sabin
Opreanu, Ştefan Manciulea ş.a. Pentru început, readucem în
atenţia celor interesaţi lucrarea Originea secuilor şi secuizarea
românilor, de Gheorghe Popa-Lisseanu. Textul ediţiei de faţă a
lucrării amintite, este reprodus din volumul apărut la Editura
Societăţii „Transilvania” din Bucureşti în anul 1940. Precizăm
că ediţia prezentă respectă formulările din textul originar.
Prin notele şi comentariile îngrijitorilor ediţiei, am
căutat să actualizăm problemele abordate de autor, cu unele
aspectele apărute după redactarea cărţii, din anul 1940. O
aducere la zi a studiilor şi cercetări interdisciplinare referitoare
la românii din Covasna şi Harghita este redată în lucrările:
Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi
Harghita, de Ioan Lăcătuşu, Teză de doctorat, Universitatea
„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2002, Românii din Covasna şi
Harghita, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta
Pătrunjel, Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, Miercurea-Ciuc, 2003- Volum apărut cu
binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea P.S. Ioan Selejan,
Episcopul Covasnei şi Harghitei, în articolele apărute în
Angustia numerele 1-7, anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni
şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan” şi în alte articole, studii şi lucrări cuprinse în
bibliografia acestei probleme, publicată în volumul Românii
din Covasna şi Harghita.
În aceste lucrări sunt redate: reconstituirea evoluţiei
unor fenomene demografice în perioada 1850-1992,
consecinţele evenimentelor politice şi geopolitice asupra
dinamicii populaţiei şi a comportamentului demografic,
evidenţierea rupturilor şi continuităţilor,a direcţiilor şi
consecinţelor mişcării migratorii, dinamica procesului de

301
asimilare a românilor din zonă, creionează o imagine realistă a
sud-estului Transilvaniei. Din cele 10 valuri de asimilare
imediată şi de alungare a românilor din „secuime”, puse în
evidenţă de academicianul Nicolae Edroiu, cinci sunt
înregistrate între 1850-1992, fiind relevate clar de
recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub
administraţie austriacă, fie sub cea ungurească sau sub cea
românească. Este pusă în evidenţă diferenţa esenţială dintre
comportarea majorităţii românilor faţă de maghiari şi cea a
majorităţii maghiarilor faţă de români în momentele de
schimbare a apartenenţei de la un stat la altul sau de regim
politic, cu reliefarea momentelor de maximă intoleranţă faţă de
români din perioada 1940-1945, 1956, 1989/1990.
Cunoaşterea schimbările demografice intervenite în
structura etnică şi confesională a tuturor localităţilor din
Transilvania, în a doua jumătate a sec al XIX-lea şi începutul
sec. XX, este înlesnită în prezent de punerea în circulaţie în
limba română a datelor recensămintelor efectuate pe teritoriul
Transilvaniei, începând cu anul 1850 şi terminând cu anul
1941, prin grija cercetătorilor Catedrei şi Laboratorului de
Sociologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca,
sub coordonarea prof. univ. dr. Traian Rotariu şi prin lucrările
semnate de cercetătorul budapestan Varga E. Arpad.
O contribuţie deosebit de valoroasă la clarificarea
problemei „secuizării” românilor din sud-estul Transilvaniei o
reprezintă şi prezenţa numeroaselor antroponime româneşti în
majoritatea localităţilor din fostele scaune secuieşti, realitate
pusă atât de bine în evidenţă de I.I. Russu şi Ioan Ranca.
Pornind de la observaţia savantului clujean I.I.Russu, formulată
în lucrarea de referinţă pentru problematica abordată (Vezi
Românii şi secuii, de Ion I.Russu, Ed. Ştiinţifică, 1990),
potrivit căreia „bibliografia istorică relativ bogată, este
lacunară, deficitară ca documentaţie istorică şi filologică-
ligvistică…antoponimia fiind îndeosebi deficientă”, istoricul şi

302
arhivistul mureşan Ioan Ranca a început publicarea mai multor
volume sub genericul „Românii din Secuime în antoponimele
din conscripţii”, vol. I cuprinde Scaunul Mureş, şi a apărut în
anul 1995, iar volumul II scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin, şi e
apărut în 1997. Volumele, elaborate cu acribie ştiinţifică
deosebită, înglobând munca de o viaţă a unui cunoscut
cercetător pasionat de istoria românilor ardeleni, introduce în
circuitul ştiinţific informaţii indispensabile oricăror abordări a
problemeticii dăinuirii româneşti în spaţiul istoric tratat.
Vasile Lechinţan a publicat mai multe conscripţii
inedite cu românii din scaunele secuieşti din perioada 1614-
1787. Ana Grama a publicat inventarele de bunuri apaţinând
bisericilor ortodoxe din zonă, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi alte documente inedite despre
comunităţile parohiale şi liderii acestora. Ioana Cristache-
Panait a publicat „alte mărturii ale originii etnice româneşti a
aşezărilor din sud-estul Transilvaniei” şi alte documente despre
prezenţa şi circulaţia cărţii bisericeşti în acest areal. Ioan N.
Ciolan, Mihai Racoviţan şi Vasile Lechinţan au semnat lucrări
ce pun în evidenţă noi informaţii documentare despre evoluţia
secuizării românilor din Arcul carpatic. Părintele prof. Ilie
Moldovan s-a preocupat constant de cercetarea vieţii bisericeşti
şi laice a românilor din Arcul intracarpatic, recomandând
cuprinderea acestei problemetici în aria de cercetare a tinerilor
săi studenţi şi doctoranzi.
Cu un deosebit interes este aşteptată finalizarea tezei de
doctorat a istoricului şi arhivistului mureşan Liviu Boar cu
tema „Românii din Secuime în secolul al XIX-lea”.
O perspectivă inedită şi edificatoare pentru istoria
locală o reprezintă cercetările referitoare la interferenţele
ligvistice româno-maghiare. În patronimul ligvistic al
dialectului maghiar din secuime există numeroase împrumuturi
din limba română, fenomenul fiind unul din cele mai concrete
mărturii ale convieţuirii paşnice româno- secuieşti/maghiare

303
de-a lungul istoriei în sud-estul Transilvaniei. În acest sens,
vezi Vasile Lechinţan, Limba română în viaţa secuilor de-a
lungul secolelor (până la 1918).
Cercetările recente au pus în evidenţă faptul că, în
spaţiul analizat de noi, fenomenul de asimilare etnică, prin
maghiarizare, a cuprins deopotrivă, atât pe români, cât şi
pe saşi, ţigani, evrei, armeni, germani. (Vezi Anexa nr 1,
referitoare la numărul evreilor din judeţele Covasna şi
Harghita, între anii 1850-2002). El a avut drept consecinţă
pierderi etnice importante pentru aceste grupuri etnice, pierderi
care au contribuit, în timp, la menţinerea unei majorităţi
maghiare în zonă, percepută ca un „puternic bloc maghiar”. În
ambele judeţe, ponderea celor de altă etnie a scăzut, în perioada
1850-1992, de la cca. 3 % din totalul populaţiei, la 1 %. De
remarcat scăderea din oraşele judeţului Harghita a persoanelor
de altă etnie de la 9,69 % în 1850 la 0,97 %, dispărând, printre
alte comunităţi româneşti, puternica comunitate a armenilor
(1235 persoane în 1850, din care 1144 în Gheorgheni) şi
germanii (518 persoane în acelaşi an). Este surprinsă astfel, de
către Traian Rotariu, o tendinţă numită de „omogenizare
etnică”, în sensul că procentele etniei dominante sunt, în
multe cazuri, în 1992, mult mai aproape de 100 % decât
erau în 1850. Dacă la acestea adăugăm, numeroasele
comunităţi româneşti asimilate, se poate aprecia că zona
este un „melting pot”(creuzet), în care toate aceste etnii au
fost asimilate de către cea maghiară (teză formulată de
Nicolae Iorga, la începutul sec. XX şi contestată vehement
de către istoricii maghiari).
De fapt, realitatea etno-demografică din judeţele
Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui bloc etnic
maghiar compact. În cele două judeţe există un număr însemnat
de persoane cu dublă ascendenţă identitară, există grupuri cu
apartenenţă controversată (cel mai mare este grupul de ţigani),
apoi ezitanţi, nostalgici după etnii dispărute etc.( Structuri

304
etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita”, de
Ioan Lăcătuşu, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Cluj-Napoca, 2002.
Pentru surprinderea câtorva dimensiuni ale procesului de
deznaţionalizare şi asimilare a românilor din sud-estul
Transilvaniei, în Postfaţă, am selectat din şirurile de date
referitoare la comunităţile româneşti din judeţul Covasna, aşa
cum au fost ele întocmite pentru lucrarea Românii din Covasna
şi Harghita, doar localităţile cu cele mai mari pierderi etnice
româneşti. În acest fel este pus în evidenţă „faptul penibil şi
tragic al „asimilării” etnice a românilor din localităţile etnic
mixte din judeţele Covasna şi Harghita.
După cum este cunoscut, maghiarizarea numelor
românilor şi a altor naţionalităţi naţionale din Transilvania a
constituit o componentă de bază a politicii de maghiarizare atât
de intens desfăşurată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX ( Vezi Statutul Societăţii Centrale de
Maghiarizarea Numelui, Anexa nr. 2).
Cercetările sociologice efectuate de dr. Maria Cobianu-
Băcănau de la Institutul de Sociologie al Academiei României,
finalizate în volumelr S.O.S.-românii din Covasna şi Harghita
şi Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita au
pus în evidenţă existenţa în zonă a unui climat de convieţuire
interetnică din partea majorităţii populaţiei maghiare, refractar
la prezenţa alterităţii, şi lipsa unui sistem eficient de protecţie a
identităţii etnice a românilor din cele două judeţe.
Republicarea lucrării lui Gheorghe Popa-Lisseanu
Originea secuilor şi secuizarea românilor, Editura România
Pur şi Simplu, Bucureşt, 2003, constuie un gest de cinstire a
memoriei ilusturlui înaintaş şi un şi un nou pas pentru
cunoaşterea adevărului referitor la istoria sud-estului
Transilvaniei. Demersul nostru porneşte de la convingerea că
numai cunoaşterea adevărului despre convieţuirea româno-
maghiare din sud-estul Transilvaniei de-a lungul secolelor va

305
putea constitui baza acţiunilor viitoare de scoatere a secuilor şi
maghiarilor de sub influenţa amplelor acţiuni de manipulare la
care sunt supuşi în prezent de cea mai mare parte a mass-media
de expresie maghiară şi formarea percepţiei şi autopercepţiei
fireşti despre locul şi rolul lor, cu zestrea culturală specifică, în
acest areal din inima României.
Cartea lui Gheorghe Popa-Lisseanu vorbeşte convingător
peste timp şi despre inconsistenţa şi nocivitatea tuturor
proiectelor care urmăresc constituirea unei enclave etnice în
zona Covasna-Harghita, despre faptul că asemenea proiecte nu
doresc binele nici al românilor şi nici al maghiarilor din Arcul
intracarpatic.
În situaţia în care minoritatea „majoritară” maghiară din
zonă se află perpetuu la putere pe plan local, deţine monopolul
tuturor resurselor, are puternice trăsături etnocentriste şi
domină politic, necesitatea ca ea să beneficieze de protecţie
juridică dispare. În aceste condiţii, cei care au nevoie de
protecţie, pentru a-şi conserva identitatea etnică, sunt românii
din zonă şi nu maghiarii.
Ne aflăm deci, în faţa unei realităţi complexe şi
specifice, a cărei gestionare necesită o strategie identitară şi
multiculturală specifică, materializată prin reglementări şi
pârghii logistice şi instituţionale care să asigure o atât o
conveieţuire armonioasă, cât şi o viaţă demnă, deopotrivă,
românilor şi maghiarilor cetăţeni ai României din această
frumoasă zonă de la curbura interioară a Carpaţilor.

Material redactat împreună cu Vasile Lechinţan

306
 Postfaţă la volumul Jurnal de front al unui
cavalerist (oameni, fapte, întâmplări), de
Stelian Florescu

„Jurnal de front al unui cavalerist (oameni, fapte,

întâmplări)”, de Stelian Florescu, (vol.I şi II), Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2003, este „opera capitală” a
vieţii autorului, preocuparea de căpătâi a sa, în ulimele şase
decenii de viaţă. Odată cu editarea, lucrarea ar putea să poarte
subtitlul „Misiune îndeplinită”, aceasta deoarece aşa cum ne
mărturiseşte locotenentul în rezervă, Stelian Florescu, în vara
anului 1944, „pe lângă funcţia de Comandant al Grupului de
Comandă al Divizionului III, mi s-a ordonat să ţin şi un jurnal
de front”.
Jurnalul a fost scris cu regularitate, în perioada 23
august 1944 - 20 mai 1945. Pentru perioada 20 ianuarie - 13
mai 1945, când autorul, după ce a fost grav rănit, a fost internat
prin spitale, sau s-a aflat în covalescenţă, jurnalul cuprinde
completările ulterioare făcute de fostul său şef, maiorul Ion
Negriţescu. De fapt, între tânărul cavalerist Stelian Florescu şi
comandantul său Ion Negriţescu, au existat relaţii stânse de
prietenie, respect reciproc şi solidaritate ostăşească.
Dintre numeroasele referinţe la adresa omului
Negriţescu şi a faptele sale, redăm următorul pasaj: „Maiorul
Negriţescu Ioan mi-a fost drag pentru bunătatea lui şi cu toate
că am fost meinţi să vină timpul să nu ne mai întâlnim mai
târziu în viaţă, mi-a rămas pentru totdeauna scumpă amintirea
lui care este o bucurie fără seamăn; să desfătez redeşteptându-
mi în minte chipul său, zâmbetul său, încăntătorul său duh,
bunătatea sa darnică şi larga sa înţelegere fiindcă toate
acestea, sunt comori pe care vremea, nu mi le poate răpi.
Avea o fire de adevărat militar în care, se îmbinau
ordinea şi disciplina cu bunătatea şi înţelegerea. Era
întotdeauna gata să sfătuiască şi să înlesnească, tot ce păra cu
neputinţă. Fie pe veci binecuvântată, amintirea sa.
De o mie de ori, binecuvântată”.
Maiorul Ion Negriţescu, îi v-a trimite la Spitalul Militar
Central, „lada de campanie călăfătuită în lanţuri şi lacăte”,
prilejuindu-i autorului jurnalului trăirea „bucurii regăsirii
porhartului şi a caietelor în care a notat zi cu zi bucuriile şi
necazurile ce le-a petrecut în cele 9 luni pe frontul de Vest,
alături de camarazii şi subalterii săi”.
După ce au fost cuprinse în jurnal şi „o serie de
însemnări despre acţiunile de luptă purtate după evacuarea mea
de la postul de prim ajutor, însemnări cuprinse în diferite
ciorne, scrise de maiorul Ion Negriţescu”, lucrarea într-o primă
formă este predată la Editura Militară, „unde stă un an de zile,
fără nici un efect”. Acesta este doar începutul unei adevărate
„odisei” a jurnalului de front scris de cavaleristul Stelian
Florescu.
Cele două volume, redactate în forma actuală, poartă pe
ultima filă, dată de 10 aprilie 1972. De atunci, ele au trecut prin
mai multe „filtre”, ajungând până la generalul Ilie Ceauşescu.
Deoarece autorul nu a fost de acord cu efectuarea unor
modificări ale textului, în primul rând cu eliminarea episodelor
în care sunt relatate arestarea generalului Avramescu şi
adevărul despre contriubuţia armatei române la eliberarea
Budapestei, lucrarea nu a primit „undă verde” pentru editare.
După evenimentele din decembrie 1989, „cenzura
ideologică” a fost înlocuită de „cenzura economică”. Deşi toţi
cei care lecturau „jurnalul”, aveau cuvinte de laudă la adresa
calităţilor sale evidente, ofertele pentru editare, se lăsau

308
întârziate. Ne aflăm deci în faţa unei lucrări memorialistice, ce-
şi merită din plin includerea în categoria „literaturii de sertar”.
Foştii camarazi ai autorului, majoritatea având vârste
venerabile, dar şi o stare de sănătate precară, deveneau din ce
în ce mai nerăbdători, iar obsedanta întrebare „Când va apărea
lucrarea?”, era rostită tot mai des. Prietenii autorului, printre
care părintele Emil Nan şi Mihai Bar, dorind să-l ajute în
finalizarea cu bine a „odiseei” jurnalului, au propus editurii
Eurocarpatica din Sf. Gheorghe să-şi asume responsabilitatea
editării lucrării.
Conducerea editurii, a inclus printre priorităţile anului
2003, tipărirea prezentului „jurnal”, aprecind valoarea lucrării
şi cinstind astfel truda de-o viaţă a autorului ei.
Veteranul de război Stelian Florescu, se dovedeşte a fi
un fin observator al locurilor străbătute şi al oamenilor pe care
i-a cunoscut, dar în egală măsură şi a fenomenelor de
pshiologie colectivă, a stărilor de spirit ale colegilor de armă,
din momentele premergătoare luptelor, din timpul încleştărilor
crâncene cu inamicul şi de după încheierea bătăliilor.
El este, în egală măsură, un portretist iscusit şi un
narator priceput. Paginile de jurnal conţin numeroase reflecţii
filosofice pe tema raportului dintre întâmplare şi necesitate, a
relaţiei comandant-subaltern, precum şi despre natura umană,
despre mentalităţile, frământările şi speranţele camarazilor săi,
ale unor oameni concreţi, reali, normali, dar care trăiau vremuri
„anormale”, excepţionale.
Autorul are o predilecţie deosebită pentru descrierea
naturii - cu frumuseţile ei din fiecare anotimp, prezentând cu
lux de amănunte fenomenele meteorologice din fiecare zi,
fenomene atât de importante pentru desfăşurarea acţiunilor de
luptă. „Om sau animal, floare sau peisaj, întâmplare sau
senzaţie, râs sau plâns- ţine să precizeze Stelian Florescu-
toate au rostul lor în ochii celui ce trăieşte adânc, cu toate
însuşirile lui sufleteşti, omul care nu poate fi mişcat decât

309
numai de întâmplări războinice şi dispreţuieşte ceea ce ne
aduce viaţa zilnică, trăieşte pe muchia din afară a vieţii, nu
chiar în inima ei. Cel puţin aşa simt eu. Nimic în viaţă nu este
fără de înţeles şi mai ales vremea petrecută aici pe front, se
pârguie, cum soarele pârguieşte grâul”.
Calităţile reale de prozator ale autorului „jurnalului de
front”, sunt puse în evidenţă de uşurinţa în folosirea
comparaţiei şi metaforei, prezente pe parcursul întegii lucrării,
dar în mod deosebit în acele paranteze, în care sunt descrise
amintiri din viaţa civilă, întâmplări deosebite, trăite cu maximă
intensitate, vise etc.
Valoarea documentară a volumului „Jurnal de front al
unui cavalerist”, nota sa de autenticitate, sunt conferite de
faptul că are la bază, însemnările zilnice ale veteranului de
război Stelian Florescu, jurnalul său de front, în care au fost
consemnate „fapte înregistrate pe viu, sub impresia
momentului. Autorul se dovedeşte a fi un cronicar avizat, cu tot
„sentimentalismul”, pe care el însuşi îl consideră un
„adversar”, dar care se dovedeşte a fi şi un „aliat”. Descrierea
frontului se face cu toate ororile şi grozăviile sale, zugrăvindu-
se „imensa nebunie a acestui război”, cu marile şi absurdele
pierderi omeneşti, dar şi cu actele de vitejie şi eroism ale
ostaşilor români şi ale aliaţilor”.
Din paginile jurnalului reiese adevărul despre
comportarea ostaşilor români faţă din populaţia civilă din
Ungaria şi Cehoslovacia, omenia şi solidaritatea acestora faţă
de bătrâni, bolnavi şi în general, faţă de oameni aflaţi în
nevoinţă. În aceleaşi culori ale adevărului sunt redate file
autentice despre comportarea localnicilor faţă de armata
română, despre nenumăratele drame umane pricinuite de
război, în rândul civililor şi a militarilor şi despre atâte alte
întâmplări, care împreună formează acele memorabile pagini
de istorie militară din finalul celui de al doilea război mondial.

310
 Bineînţeles că cei mai avizaţi cititori ai „jurnalului”
sunt istoricii, cercetătorii, analiştii militari şi veteranii de
război. Volumul prezintă interes şi pentru publicul larg,
transmiţând odată cu emoţionantul său conţinut şi un alt mesaj.
Este mesajul demnităţii, verticalităţii morale şi iubirii
adevărului istoric, în numele cărora veteranul de război Stelian
Florescu, a preferat să aştepte atâţia ani pentru aşi vedea
lucrarea tipărită, fără a face compromisuri şi fără a accepta nici
un fel de modificare a textului original.
A rânduit Dumnezeu ca răbdarea şi speranţa autorului
să fie răsplătite şi cartea să facă „marele pas” din „sertar” în
principalele bibliotecile ale ţării, chiar dacă tirajul în care a
apărut a fost condiţionat de puţinătatea resurselor financiare, o
bună parte din fondurile necesare tipăririi find asigurate chiar
de către autor.
De aceea ţinem să mulţumim tuturor celor care au
contribuit la editarea volumului de faţă şi în mod deosebit
soţiei Felicia Lăcătuşu, domnului colonel în rezervă Mihai
Ciută, tânărului întreprinzător Adrian Gafiţa şi tuturor
colaboratorilor Centrului Eclesiastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe.

311
 Postfaţă la volumul monografic Vidacutul sub
aripa timpului, de Constantin Costea

Cercetarea monografică a satelor româneşti, proiect

de anvergură iniţiat şi parţial realizat, în România interbelică,
de marele sociolog Dimitrie Gusti şi colegii săi din cadrul
Institutului Social Român, a fost în mod fericit completată şi
continuată, înt-un mare număr de localităţi, de cei mai
reprezentativi intelectuali ai satelor, cunoscuţii şi respectaţii
„popa şi domnu învăţător”, precum şi de alţi fii ai acestor sate,
cu rosturi publice din cele mai diverse, în localităţi mai
apropiate sau mai îndepărtate de meleagurile de baştină, dar cu
toţii animaţi de aceeaşi mare dragoste faţă de locurile natale.
Intrate în circuitul ştiinţific, majoritatea acestor lucrări,
reprezintă documente importante ale memoriei colective locale,
adevărate cronici care permit o mai bună cunoaştere a istoriei
locale, şi pe această cale a istoriei regionale şi a celei naţionale.
Din păcate, unele din monografiile întocmite în ultimii 50 de
ani au dispărut în diverse împrejurări. În rândul acestora se află
şi „monografia istorică a parohiei şi a satului Vidacut”
redactată de regretatul profesor Ioan Axente Creangă
(1905-1983).
Această pierdere, alături de alte lucrări similare despre
unele localităţi precum Porumbenii Mari (judeţul Harghita),
Micfalău, Zagon, Întorsura Buzăului, Valea Mare (din judeţul
Covasna) ş.a., sunt cu atât mai dureroase, cu cât istoria
românilor din sud-estul Transilvaniei a avut parte de „uitări
nedrepte” sau „abordări partizane”, care au eludat sau
minimalizat contribuţia comunităţilor româneşti din această
parte de ţară, la cultura şi civilizaţia locală şi naţională.
După decembrie 1989, cercetările interdisciplinare
referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românescă din
fostele scaune secuieşti au fost reluate, prin apariţia postumă a
volumului Românii şi secuii, de Ion I. Russu, a unor lucrări şi
studii semnate de Viorica Crişan, Ioana Cristache-Panait, Ioan
Ranca, Liviu Boar, Aurel Marc şi de alţi arheologi, istorici,
etnografi, demografi, sociologi, profesori, preoţi ş.a.,
majoritatea publicate în Angvstia – anuarul Muzeului
Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Eclesiastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe.
În această perioada au apărut monografiile unor localităţi
precum: Subcetate (autori Doina şi Vasile Dobreanu), Tulgheş
(Ilie Şandru), Valea Mare ( Ioan Răchiţan), sau sunt în curs de
redactare cele ale satelor Făgeţel (Ioan Bucur), Sărmaş (Petru
Mândru), Bilbor (Vasile Stan), Vâlcele (Nicolae Moldovan),
cât şi valoroase lucrări de istorie şi cultură românescă din
curbura interioară a Carpaţilor semnate de profesori, arhivişti şi
muzeografi din judeţul Harghita: Nicu Vrabie, Nicolae Bucur,
Ilie Şandru, Ana Dobreanu, Valentin Istrate, Dorina Drăghici-
Moraru, Dorel Marc, Zorel Suciu, Costel Lazăr ş.a.
Din iniţiativa, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a
Prea Sfinţitului Părinte Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi
Harghitei, se află în curs de editare volumul se sinteze
monografice Românii din Covasna şi Harghita. Istorie.
Biserică. Şcoală. Cultură, lucrare colectivă coordonată de Ioan
Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, ce urmeză să
apară la editura „Grai Românesc” din Miercurea-Ciuc.
În acest context am aflat cu bucurie despre finalizarea
proiectului profesorului Constantin-Ioan Costea din
Miercurea-Ciuc, de redactare a monografiei satului natal,
cu titlul Vidacutul sub aripa timpului, Gheorgheni, 2002. Am
lecturat lucrarea „dintr-o suflare” şi m-am convins încă odată

313
de faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni, înfăptuind tainic
adevărate „minuni” atunci când totul pare pierdut, sau aproape
imposibil. Referindu-se la personalitatea profesorului Ioan
Axente Creangă, autorul monografiei menţionate, protopopul
Ioan Boian spunea că acesta „rămâne tipul profesorului
apostol, un adevărat prototip de mirean creştin, model pentru
intelectualul român”. La rândul nostru, putem afirma, fără să
greşim, că, profesorul Constantin-Ioan Costea reprezintă
chipul dascălului care îşi împarte timpul între obligaţiile de
la catedră, cele privind îndeplinirea unor importante funcţii
manageriale, ce-i revin de atâţia ani în conducerea
învăţământului harghitean şi pe linia societăţii civile româneşti,
găsindu-şi răgazul necesar cercetării interdisciplinare a satului
natal Vidacut, în istoriei şi contemporanietate. Totul este făcut
cu modestie şi echilibru, cu respect pentru adevăr şi o
nemăsurată iubire faţă de oameni, fară deosebire de etnia şi
confesiunea lor.
Prezentând atâtea informaţii inedite despre înaintaşii
săi, profesorul Constantin Costea nu a spus nimic despre
propria-i persoană. O facem noi, în semn de mulţumire pentru
truda sa ziditoare, şi ca un modest omagiu adus unui coleg şi
prieten aflat în prima linie a prezervării şi afirmării identităţii
româneşti, pe aceste frumoase meleaguri din Arcul
intracarpatic. S-a născut în 7 ianuarie 1947, în Vidacut, comuna
Săcel, judeţul Harghita. Părinţii săi, Constantin şi Viorica
Costea, au fost binecuvântaţi cu încă trei copii: Valeriu -
profesor, Maria - învăţătoare şi Cornelia - tehnician. La rândul
său, familia Constantin şi Ana Costea (născută Ciobra), au
două fete care continuă tradiţia de dascăli, Elena şi Ana-
Viorica.
După absolvirea Institutului Pedagogic, a fost profesor
de istorie la Şcoala Generală Nr.1 Bixad (Satu-Mare), iar apoi
timp de 13 ani (1972-1985) profesor în comuna natală Săcel.
Între timp a absolvit cursurile Facultăţii de Istorie, din cadrul

314
Universităţii Bucureşti (în anul 1979). Între anii 1985-1990 a
fost inspector şcolar pentru istorie la Inspectoratul Şcolar
Judeţean Harghita, iar după un an (1990-1991) când a fost
director al Şcolii Generale Nr.9 din Miercurea-Ciuc a revenit la
Inspectoratul Şcolar Judeţean în funcţia de inspector şcolar
general-adjunct, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent.
Este vicepreşedinte al Despărţământului Covasna-Harghita al
ASTREI, membru în Consiliul de conducere al Asociaţiei
Cadrelor Didactice din Harghita, iniţiatorul şi organizatorul
mai multor proiecte culturale şi a unor simpozioane pe teme de
istorie şi pedagogie. Desfăşoară o bogată activitate publicistică,
fiind autorul a circa 30 de studii şi articole în publicaţii de
specialitate şi în presa locală şi a lucrărilor: Ghidul directorului
– 1995, Miercurea-Ciuc şi Lupta pentru libertate şi democraţie
în judeţul Harghita – 1979, Bucureşti.
Întocmit pe structura clasică a unei monografii, volumul
profesorului Constantin Costea despre satul natal, Vidacut
reprezintă o contribuţie valoroasă la istoria comunităţilor locale
din judeţul Harghita. Parcurgerea unei însemnate bibliografii
corelată cu efectuarea unor cercetări în arhivele locale şi a celor
referitoare la etnografia şi folclorul din zona cercetată conferă
cărţii o autentică valoare documentară.
Lansarea lucrării, apreciată de autor ca „o primă
încercare de prezentare a Vidacutului şi a locuitorilor săi
din totdeauna” şi considerată „un început, care în mod
sigur merită să fie continuat”, coincide în mod fericit cu
începerea cercetăriilor etno-arheologice întreprinse de
către Muzeul Carpaţilor Răsăriteni, împreună cu Muzeul
de Etnografie Braşov, Muzeul Satului Bucureşti, cu sprijinul
Ministerului Culturii şi Cultelor, cercetări coordonate de dr.
Valeriu Cavruc, împreună cu dr. Ligia Fulga, drd. Mihai
Gorgoi şi alţi specialişti din instituţiile menţionate.În buna
tradiţie a Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti, fie ca toate
aceste cercetări să contribuie nu numai la cunoaşterea

315
trecutului şi prezentului uneia dintre cele mai vechi
comunităţi din zonă, în care românii au locuit de secole
împreună cu maghiarii, dar şi la oferirea datelor necesare
elaborării unor programe de dezvoltare socială locală, care să
conducă la stoparea tendinţelor de depopulare a localităţii şi la
revigorarea activităţilor economice, sociale şi culturale,
actualizate la comandamentele timpului de azi şi la cele ale
vremurilor viitoare.

316
 Posfaţă la volumul Însemnări de dicolo de hotarul
pus între fraţi, de Mihai Filimon

După decembrie 1989, în mediile intelectuale

româneşti, s-a discutat foarte mult despre „literatura de sertar”,
afirmându-se sau negându-se existenţa unei asemenea
literaturi. Nu s-a discutat însă nimic despre un alt gen de scrieri
literare şi nu numai, respectiv despre „cărţile autocenzurate” şi
purtate în mintea şi inima a sute şi mii de intelectruali români
autentici, în toţi anii regimului comunist.
În climatul de democraţie şi libertate din România
postdecembristă, am asistat la o adevărată „explozie” a
„cărţilor autocenzurate”, în raport cu numărul celor ce pot fi
încadrate în aşa zisa „literatură de sertar”. Un mare număr de
creatori din domeniul literaturii şi a ştiinţelor socio-umane, au
trimis sub teascurile tiparniţelor, lucrări de o mare diversitate
stilistică şi tematică, care prin conţinutul şi mesajul lor, nu ar fi
putut vedea lumina tiparului, în contextul social-politic de
dinainte de decembrie 1989.
Unul din cei mai prolifici autori, din ultimii ani, din
sud-estul Transilvaniei, este indiscutabil publicistul şi sciitorul
Mihai Filimon. Publicist recunoscut pentru talentul său, dar şi
pentru apostolatul săvârşit pe altarul limbii şi culturii române,
într-un areal în care acestea s-au aflat constant în suferinţă,
respectiv în localităţi din fostele scaune secuieşti, după 1989,
Mihai Filimon „s-a dezlănţuit”, descâtuşându-şi sufletul său de
român ardelean, în lucrări ce cuprind de la pagini
memorialistice şi monografice, la scrieri cu tematică istorică şi
povestiri pentru copii.
Nu este mai puţin adevărat că, şi în anii cât a lucrat ca
redactor la ziarul „Informaţia Harghitei”, Mihai Filimon, în
afara miilor de articole risipite în paginile cotidianului
harghitean şi a suplimentul său social-politic „Harghita”, a
semnat o serie de lucrări, dintre care amintim: „Factorii
terapeutici naturali în judeţul Harghita” (colectiv) - 1974;
„Consideraţii privind contribuţia prese la procesul instuctiv-
educativ” (studiul sociologic) - 1975; „Octavian C. Tăslăuanu”
(colectiv) - 1978, fiind prezent şi în volumele „Pagini
mureşene” - 1963 şi „ Pagini maramureşene” - 1966.
În primii ani de libertate şi democraţie, în contextul
istoric cunoscut, al reactivării intoleranţei faţă de români şi
românitate, îndeosebi în localităţile din „Secuime”, Mihai
Filimon, alături de o mână de alţi colegi, s-a implicat în viaţa
cetăţii, iniţiind primele demersuri pe linia organizării
instituţionale a societăţii civile româeşti din judeţul Hraghita
(Liga Democratică Română şi Fundaţia „Miron Cristea”) şi
apoi a filialei locale a Frontului Salvării Naţionale, toate având
ca scop apărarea dreptului la păstrarea şi afirmarea identităţii
naţionale româneşti, în faţa promotorilor separatismului şi a
autonomiei pe criterii etnice.
Dar „punctul forte”, şi „arma secretă” ale lui Mihai
Filimon le-au constituit „opera scrisă” şi „condeiul iscusit”.
Dintre atuurile prestaţiei sale intelectuale amintim: o temeinică
pregătire de specialitate, aşezată pe un solid suport de cultură
generală şi pe o aleasă educaţie patriotică, formată în familie şi
cizelată de şcoală; o experienţă de viaţă trăită în medii
multietnice, îndeosebi în cele în care românii sunt numeric
minoritari; şi nu în ultimul rând, harul cu care Dumnezeu l-a
înzestrat, de meşter iscusit al slovei scrise.
Cu toate că viaţa nu l-a scutit de numeroase încercări
( dintre care amintim, detenţia nedreaptă a fiului, aviatorul

318
Sorin-Doru Filimon şi moartea prematură a soţiei), prin cărţile
sale, Mihai Filimon dovedeşte că nu şi-a risipit în zadar
talanţii...
După romanul biografic „Aripi frânte”, volumul de
nuvele „În pridvorul cu amintiri” şi cel de povestiri „Din
povestirile bunicului meu”, Mihai Filimon, introduce în
circuitul public o carte deosebită pentru istoria românescă de la
mijlocul secolului XX, intitulată „Însemnări de dincolo de
hotarul pus între fraţi- 1940-1944”, de Mihai Filimon, Tg.
Mureş, 2004.
Ne aflăm în faţa unei lucrări deosebite deoarece aceasta
abordează o pagină mai puţin cunoscută din istoria românilor
din Ardealul de Nord, din perioada ce a urmat Dictatului de la
Viena, respectiv problematica taberelor de muncă forţată
pentru români. Valoarea documentară a lucrării, rezidă în
faptul că, aşa după cum mărturiseştea autorul „o parte din cele
cuprinse în lucrarea de faţă au fost consemnate de dascălul
Axente Boţianu din Dumbrava Mureşului (tatăl soţei lui Mihai
Filimon), în caietele sale de amintiri, pe care, înmânându-i-le,
bătrânul dascăl şi-a exprimat speranţa că ginerele său, le va
lăsa urmaşilor…” O altă parte din amintirile bătrânului dascăl
n-au apucat a fi puse pe hârtie, dar, în serile când acesta „lăsa
ca umbrele trecutului să-i inunde simţirea”, le-a povestit
autorului, cu speranţa că toţi cei care le vor cunoaşte, vor face
ca „niciodată viaţa să ne mai fie întunecată de teroare şi
umilinţe”.
Trecând la îndeplinirea acestui adevărat „testament
pentru urmaşi”, cu convingerea că „durerile nu au fost doar ale
unui om, ci ale unui neam întreg, despărţit atunci de arbitrare
hotare”, autorul, se întreabă „dacă mai are vreun sens
răscolirea amintirilor acelor vremi tulburi, acum, după şaizeci
de ani”.
Răspunsul la această tulburătoare întrebare, l-a primit
tot de la bătrânul dascăl, care din înţelepciunea lui ne învaţă că,

319
„nu ocolind adevărurile istoriei şi nici ascuzându-ne după
vorbe frumoase, vom putea desprinde învăţăminte pentru
viitor. Nu prin ascunderea răului putem evita repetarea lui- ne
povăţuieşte încercatul învăţător- ci numai prin descoperirea
rădăcinilor lui îl vom putea stârpi. Şi numai cunoscându-i
urmările, vom putea să înlăturăm, în cazul nostru, orice urmă
de şovinism şi ură interetnică şi ne vom putea bucura pe deplin
de lumina viitorului care de-o-potrivă trebuie să se reverse în
viaţa tuturor fiilor acestui pământ”.
De fapt, nu puţine sunt vocile care, invocând nevoia de
a privi spre viitor, consideră că nu ar mai trebui să acordăm
atenţie unor asemenea probleme dureroase din istoria
contenciosului româno-maghiar. Lucrarea de faţă, prin
bogăţia şi ineditul informaţiilor oferite cititorilor, demonstrază
falsitatea unor asemenea aserţiuni. Cu toate că despre
suferinţele românilor din Ardealul cedat prin Dictatul de la
Viena, au aprut mai multe lucrări semnate de Nicolae
Corneanu, Mihai Fătu, Gh. I. Bodea, Vasile Suciu, Ilie I.
Puşcaş, Francisc Păcurariu, Vasile Lechinţan ş.a.,niciuna din
aceste lucrări nu abordează distinct problema detaşamentelor
de muncă româneşti şi a taberelor de muncă forţată, instituite
de administraţia horthystă, ca forme de decimare a populaţiei
româneşti, îndeosebi a liderilor acesteia, pentru ca „turmele”
rămase fără „păstori”, să poată fi mai uşor risipite.
Încorporările în taberele de muncă forţată, alături de trimiterea
românilor pe front în linia întâi, expulzări, deportări, urmăreau
epurare etnică, desfăşurată sub deviza „patrie fără valahi”.
Semnificaţia şi importanţa lucrării de faţă sporeşte, cu
atât mai mult cu cât nu ne aflăm în faţa unui fenomen izolat, ci
în faţa unei acţiuni cuprinzătoare, bine organizată şi cu o
finalitate precisă. Numai în anul 1943, numărul companiilor de
muncă româneşti trecea de 100, cuprinzând un efectiv de peste
25.000 de persoane. În cei trei ani de concentrare, în taberele
româneşti de muncă forţată au fost cuprinşi peste 70.000 de

320
cetăţeni, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul, în urma
suferinţelor îndurate în aceste adevărate „lagăre ale morţii”.
Volumul este structurat în trei părţi: prima parte,
cuprinde perioada de după instalarea administraţiei horthyste şi
până la „încorporarea” învăţătorului Alexandru Boţianu; în
partea a doua, sunt redate principalele momente ale drumului
până la tabără, şi apoi traseul sinuos al taberelor de muncă
forţată, din Ucraina Subcarpatică şi până în linia întâi a
frontului, cu întreg cortegiul de suferinţe şi umilinţe îndurate de
românii ardeleni; iar în ultima parte, sunt descrise peripeţiile
întoarcerii acasă şi bucura revederii celor dragi.
Mihai Filimon, ţine să precizeze faptul că, „povestirile
inspiratorului acestor rânduri sunt ale unui om simplu, dascăl
de ţară, informat şi preocupat cât de cât de ceea ce se petrece
cu semenii săi. El evită, deşi le ştie, descrierea multor din
grozăviile de tot felul la care s-au dedat bandele horthyste….
Cele spuse de el sunt fapte trăite, suferite cu răbdare, durerile
topindu-se în toleranţa românească. Dată de încredere în
efemeritatea unei stăpâniri nedrepte, în credinţa trăiniciei
neamului, ca şi în bunătatea Cerului de a ajuta pe cei
nepăstuiţi”
Cu modestie, autorul ne spune că el a încercat să dea
textului original „o oarecare ţinută literară, fără, însă a se
îndepărta de la originalitatea însemnărilor”. Fiind convinşi de
preocuparea pentru a păstra nealterată valoarea documentară a
informaţiilor cuprinse în jurnalul socrului său, considerăm că
toate acestea au fost „înnobilate” prin talentul scriitoricesc
cunoscut al publicistului Mihai Filimon. Iată în acest sens, doar
un exemplu. Este momentul rugăciunii individuale a
învăţătorului Axente Boţianu, urmat de cel al rugăciunii
ecumenice…
„Rugăciunea mea e laudă şi mulţumire lui Dumnezeu şi
cerere de limpezire a vremurilor tulburi în care lumea se
zvârcoleşte. E dorinţă fierbinte de eliberare de sub coşmarul

321
războiului şi de sub teroarea la care milioane de suflete au fost
şi sunt supuse. E cerere de reîntregire a familiilor, de
întoarcere a oamenilor la casele lor şi de reluare a vieţii pe
care oamenii să şi-o făurească în spiritul învăţăturii creştine.
Simt cum cu fiecare rostire a rugii mele, sufletul mi se
deschide către lumină şi speranţă, iar când închid cartea văd
mai aproape cerul iar pământul mi se pare grădină edenică.
Natura din jur vine să-mi întregească apropierea de
Dumnezeu. Iată soarele e darnic, codru şi ploaia deschid porţi
către cântec de psalm iar apa izvorului, săltând peste prag de
piatră, iradiază în culori de curcubeu. Din care disting, însă
doar trei: roşu, galben şi albastru.Îmi şterg ochii de lacrimile
trăirii momentului apropierii de Dumnezeu şi mă ridic din
patul de iarbă, fericit că trăiesc şi că am puterea să mă rog şi
să sper”.
Cu capetele lor descoperite, cu chipuri aplecate a
smerenie, cu feţele lor supte de trudă, imaginea pare desprinsă
dintr-o icoană. Fiecare cuvânt din slujba de utrenie şi de la
Paraclis e parcă izvorât din sufletele noastre greu încercate.
Vocile bărbăteşti, profunde, răzbat puternic printre brazi şi se
pare că tot muntele e cuprins de ele. Natura întreagă a devenit
un uriaş cor iar cerurile parcă se deschid în a-l asculta. Iar când
încheiem cu „Ascultă Doamne pe poporul tău”, mulţi ochi
lăcrimează, amintindu-şi de slujbele şi oamenii din satul lor,
apropierea fiind în acelaşi timp de Dumnezeu şi de ţară…. În
timp ce dincolo de munţi tunurile crimei şi urii bubuie
semănând moarte, aici din tabăra suferinţei, se ridică rugă
pentru salvarea oamenirii de sub teroarea duşmăniei şi
măcelului.
…În acea duminică din toamna anului 1944, dintr-o
rarişte din munţii Ucrainei Subcarpatice, s-a ridicat către
ceruri cea mai fierbinte rugă, pe care corul vreunei catedrale
o poate înălţa. A fost ruga unor umiliţi şi înrobiţi de trudă,
spusă într-o catedrală străjuită de cupola unui cer albastru

322
sprijinit pe piedestal de brazi şi având drept altar soarele –
ochiul lui Dumnezeu asupra pământului şi drept răspuns de
strană corul interpretat de sfinţii suferinţelor româneşti”.
Cartea de faţă, îndeamnă la reflecţii pe marginea
responsabilităţii faptelor individuale şi colective în istorie, mai
ales a acelora săvârşite în momente de tensiune şi conflicte
interetnice, prilejindu-ne oportunitatea de a aprecia aşa cum se
cuvine importanţa valorilor creştine. Ea ne îndemană totodată
la vigilenţă şi la adoptarea unei atitudini ferme faţă de
discursurile şi faptele nostalgice, ce urmăresc reîntoarcerea
unor vremuri apuse pentru totdeauna.

323
 O nouă apariţie editorială destinată iubitorilor de
matematică: Egalităţi şi inegalităţi geometrice
în triunghi, de Nicuşor Minculete

Joi, 18 decembrie 2003, la Grupul Şcolar „Constantin

Brâncuşi”, din Sfântu Gheorghe, a avut loc lansarea cărţii
„Egalităţi şi inegalităţi geometrice în triunnghi”, de Nicuşor
Minculete, apărută recent la Editura „Eurocarpatica”, 2003. În
faţa unei asistenţe formată din colegi de breaslă, de la şcolile
din Sf. Gheorghe, din profesori de la şcoala gazdă, dar şi din
prieteni şi membrii familiei, a luat cuvântul prof. Rodica
Pârvan, directoarea Grupului Şcolar „Constantin Brâncuşi”,
care, odată cu felicitările transmise autorului pentru frumosul şi
promiţătorul debut editorial, a ţinut să aprecieze că acest
moment constituie, în acelaşi timp, un eveniment important în
viaţa şcolii, la care autorul este profesor de matematică.
Subliniind şi cu această ocazie, faptul că Editura
„Eurocarpatica”, îşi propune ca, pe lângă publicarea lucrărilor
referitoare la istoria, cultura şi civilizaţia românească din sud-
estul Transilvaniei, să editeze cărţi semnate de autori din
această zonă, prof. Violeta Pătrunjel, a apreciat condiţiile
tipografice în care a apărut lucrarea, asigurate de Tipografia
Media A&G, condusă de Adrian Gafiţa.
Autorul, Nicuşor Minculete, este absolvent al Facultăţii
de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti, promoţia
1994. În urma concursului pentru ocuparea posturilor vacante,
în 1997 a fost titularizat la Grupul Şcolar Economic nr. 2, în
prezent Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi”. Între anii 1994-
1997 a fost profesor detaşat la Liceul „Mihai Viteazul”. În
prezent urmează cursurile postuniversitare de informatică, din
cadrul Universităţii Transilvania Braşov. Pe lângă activitatea
depusă la catedră a publicat în Gazeta Matematică, a propus
probleme pentru concursuri de matematică şi pentru olimpiade
şcolare.
Cu ocazia lansării, autorul a mulţumit tuturor celor care
l-au sprijinit în demersurile întreprinse pentru editarea acestui
prim volum al său. „Inegalităţile geometrice au frumuseţea lor-
a precizat Nicuşor Minculete- ele nasc o filozofie proprie, parte
integrantă a spiritului Geometriei elementare, un punct
important de atracţie pentru mulţi matematicieni. În lucrare- a
spus în continuare autorul- au fost selectate o serie de
inegalităţi geometrice importante, apărute în diverse articole,
reviste de matematică şi culegeri, ea se adresează celor
pasionaţi de inegalităţi geometrice şi de asemenea elevilor, care
se pregătesc pentru olimpiadele şi concursurile de matematică.
Contribuţia pesonală- a menţionat în încheiere autorul- se
regăseşte în faptul că am încercat să caut noi soluţii pentru
unele inegalităţi geometrice cunoscute şi, ca rezultat, am reuşit
să întăresc anumite inegalităţi şi de asemenea să dau peste
inegalităţi noi, menite a îmbogăţi literatura de specialitate”
În aprecierea conţinutului unei asemenea lucrări,
cuvântul hotărâtor îl au specialiştii. De aceea, vom reda în
continuare alocuţiunea rostită cu acest prilej de către prof. univ.
dr. Emil Stoica, de la Facultatea de Matematică şi Informatică
din Braşov, matematicianul care de fapt a şi prefaţat volumul
semnat de Nicuşor Minculete.
„Apariţia unei culegeri de probleme este o sărbătoare
pentru oricare cititor interesat în a-şi îmbogăţi cunoştinţele de
specialitate.Au apărut în ultima vreme atâtea culegeri de
probleme,în particular culegeri de probleme de matematică ce
pun cititorul în dilema de a le achiziţiona sau nu,acesta nefiind
convins de utilitatea lor.Culegerea de faţă, de cum este

325
deschisă, elimină orice dilemă, determinându-i pe cei care se
pricep, precum şi pe cei mai puţin avizaţi, să şi-o însuşească şi
să o aşeze în biblioteca personală, într-un loc accesibil. Cu alte
cuvinte, prin modul de abordare şi prin complexitatea
matematică, materialul prezentat în lucrarea de faţă conduce la
calificarea prezentei culegeri drept una dintre cele deosebite,
reprezentative prin calitatea şi utilitatea lor.
Culegerea de faţă pune la dispoziţia cititorului o gamă
largă de egalităţi şi inegalităţi geometrice, de la cele mai
cunoscute, până la cele care constituie noi provocări în
domeniul geometriei. Culegerea vine în sprijinul profesorilor
de matematică şi al elevilor cu înclinaţie spre matematică.
Lucrarea aduce în actualitate o serie de contribuţii ale
matematicienilor români şi conţine multe probleme originale
ale autorului.Caracterul de noutate al culegerii este dat de
existenţa multor contribuţii originale şi de valoare ale
autorului, prin rafinarea unor inegalităţi şi generalizarea altora,
printr-o ordonare a cunoştinţelor din domeniul egalităţilor şi
inegalităţilor geometrice.
Autorul îşi face datoria în faţa elevilor dotaţi, punându-
le la dispoziţie o carte în care să găsească tot ce le trebuie
pentru desăvârşirea calităţilor lor, oferindu-le o largă varietate
de probleme, de la cele accesibile, până la cele complexe.
Apariţia culegerii „Egalităţi şi inegalităţi geometrice în
triunghi” dovedeşte priceperea şi dragostea autorului pentru
ceea ce numim „Regina matematicii, GEOMETRIA”.
Felicitări autorului, mult succes şi noi împliniri pe
tărâmul matematicii şi nu numai.

326
O contribuţie ştiinţifică de necontestat, care vine în
sprijinul operei de reconstrucţie ecologică a
ţării, Genetică ecologică, de Dan Ciobanu

Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi-a

înfiinţat propria sa editură „Eurocarpatica”, care şi-a propus să
editeze cu prioritate lucrări privind sud-estul Transilvaniei-
studii interdisciplinare care să răspundă obiectivelor înscrise în
statutul Centrului- precum şi volume aparţinând unor
intelectuali din zonă.
În cei trei ani de la înfiinţare, sub egida editurii au
apărut peste 10 volume semnate de profesori, cercetători şi
scriitori din Miercurea-Ciuc, Sfântu- Gheorghe, Topliţa,
Bucureşti şi Koln-Germania, printre care: Nicu Vrabie, Aurel
Marc, Ana Dobreanu, Maria Cobianu_Băcanu, Nicolae Bucur,
Ilie Şandru, Ionel Simota, Rodica –Weidner-Ciurea, Stelian
Florescu. În parteneriat cu editurile „Arcuş” şi „Grai
românesc”, au văzut lumina tiparului cărţile scrise de Lily Rain
şi Gheorghe Răţulea.
Printr-un asemenea parteneriat încheiat între editurile
„Eurocarpatica”, Sfântu-Gheorghe şi „INFOMARKET”,
Braşov, a văzut recent lumina tiparului cartea „Genetică
ecologică- Selecţia unor populaţii naturale valoroase de pin
silvestru din Carpaţii Orientali şi Carpaţii de Curbură, apte
pentru cultură în staţiuni corespunzătoare din zonă”, purtând
semnătura d-lui dr. ing. Dan Ciobanu, din Sf. Gheorghe.
Volumul redă conţinutul lucrării de doctorat cu acelaşi
titlul, elaborată la îndemnul şi sub conducerea distinsului om
de ştiinţă dr. doc. Valeriu Enescu şi finalzată în anul 1990, la
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu
Siseşti”, din Bucureşti.
Autorul, Dan Ciobanu, născut în anul 1951, într-o zonă
de legendă şi tradiţii pădurăreşti, la Câmpulung Moldovenesc,
pe plaiurile mioritice ale Bucovinei, împrumută de la tatăl sau,
reputatul silvicultor prof. dr. ing. Petre Ciobanu- om cu stagii
îndelungate în învăţământul şi cercetarea silvică - nu numai
dragostea de pădure, dar şi iubirea pentru ştiinţa silviculturii.
De aproape 30 de ani, dr. ing. Dan Ciobanu, îşi
desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor silvice de producţie
din judeţele Covasna şi Braşov (ocoalele silvice Breţcu-1979-
1985,Tg. Secuiesc- unde a îndeplinit funcţia de şef ocol, între
anii 1985-1998 şi Direcţia Silvică Braşov-director în anul
1998), instituţii de cercetare din această zonă precum Institutul
de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti, secţia Braşov
(1978-1979), prestigioasă instituţie de cercetare pe care, din
anul 2002, o conduce în calitate de cercetător ştiinţific gradul
II, şef secţie şi instituţii de învăţămâ, din 1999, este cadru
didactic asociat (şef lucrări) la Universitatea Transilvania din
Braşov, conf. univ. la disciplinele „Economie şi managementul
forestier” şi „Ecologie şi Protecţia mediului”.
Dr. ing. Dan Ciobanu, este autorul a peste 30 de lucrări
ştiinţifice, din care 20 publicate, din acestea amintim „Dreptul
şi managementul mediului înconjurător” (în colaborare), şi
„Protecţia mediului”-curs universitar şi a mai multor contracte
de cercetare finalizate, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi.
Este membru al unor asociaţii profesionale din S.U.A şi
România.
Deoarece lucrarea pe care o prezentăm este o lucrare
ştiinţifică de specialitate, asupra conţinutului şi valorii ei, vom
reda aprecierile unui specialist recunoscut în silvicultura
românească, respectiv a prof.dr. doc. Victor Giurgiu, membru
corespondent al Academiei Române. „După o lungă perioadă

328
de reflecţii şi comparaţii, d-ul dr. ing. Dan Ciobanu, s-a
hotărât să dea publicităţii rezultatele obţinute în cercetarea
efectuată pentru elaborarea lucrării de doctorat. Decizia
domniei sale a fost de bun augur. Comunitatea oamenilor de
ştiinţă, personalul didactic din facultăţile de silvicultură şi
specialiştii din producţie au acum posibilitatea să-şi lărgească
cunoştinţele despe o specie forestieră mult controversată în
ultimul timp, pe temeiul unor nereuşite şi eşecuri ale pinului
silvestru în condiţiile României.Din cele 163 mii ha de culturi
înfiinţate până în anul 1990, mai dăinuiesc astăzi doar 111 mii
ha. Cercetările doctorului Dan Ciobanu aduc noi argumente
ştiinţifice în sprijinul tezei potrivit căreia nu specia trebuie
încriminată, ci modul în care au fost alese provenienţele. …În
acest cadru, cartea doctorului Dan Ciobanu, pe lângă
contribuţiile ştiinţifice de necontestat, vine în sprijinul operei
de reconstrucţie ecologică a ţării prin utilizarea durabilă a
resurselor genetice forestiere autohtone”.
În condiţiile obligaţiilor profesionale curente ale ing.
Dan Ciobanu, realizarea cercetărilor de teren într-o arie
geografică largă a presupus investigaţii detaliate în numeroase
ocoale silvice, care nu ar fi putut fi înfăptuite fără sprijinul larg
al personalului ingineresc şi de teren, din partea colegilor de la
Ocolul Silvic Tg. Secuiesc, de la Inspectoratul Silvic Judeţean
Covasna şi a celor din instituţiile de cercetare şi învăţământ
superior din Braşov şi Bucureşti. Acestora, şi tuturor celor care
au contribuit la finalizarea în bune condiţiuni a demersului său
ştiinţific- inclusiv soţiei, doamnei procuror Elena Ciobanu,
fiului Victor-Nicolae şi tatălui dr. ing. Petre Ciobanu- autorul
le-a transmis mulţumirile şi recunoştinţa sa.
Aceleaşi sincere mulţumiri le aduce şi editura
„Eurocarpatica”, Tipografiei COVA-PRINT din Sf. Gheorghe,
pentru condiţiile tipografice excelente în care a apărut şi
această lucrare.

329
 Luminiţa Graure Cornea şi cărţile sale

Printre noutăţile editoriale ale anului 2005 se regăseşte

şi Atlasul literaturii române, lucrare apărută cu aprobarea
Ministerului Educaţiei Naţionale din România, având ca autori
nume cunoscute pentru activitatea lor didactică şi publicistică
în domeniul filologiei, respectiv al limbii şi literaturii române:
prof. Adrian Costache, Prof. drd. Luminiţa Cornea (profesor la
Colegiul Naţional Mihai Viteazul, din Sf. Gheorghe şi
muzeograf la Muzeul Carpaţilor Răsăriteni), prof. univ. dr.
Cristina Ionescu şi prof. dr. Gheorghe Lăzărescu.
Volumul apărut în condiţii grafice excelente, cuprinde
informaţi, fotografii şi hărţii despre principalele curente
literare- umanismul, iluminismul, romantismul şi realismul
( european şi românesc), literatura universală şi română în
secolul al XX-lea, reviste literare importante, patru itinerare
literare, locurile din ţară şi din Europa pe unde şi-au purtat
paşii 22 de scriitori clasici români, centrele culturale şi literare
-Bucureşti şi Iaşi, precum şi locurile naşterii principalilor
scriitori români
Albumul cuprinde şi o pagină dedicată mănăstirilor, aceste
„universităţi ale neamului românesc” (Nicolae Iorga), care prin
sacralitatea lor şi frumuseţea împrejurimilor, sunt vetrele de
spiritualitate cele mai potrivite pentru închinare şi liniştire
sufletească, dar şi adevărate centre de cultură. Pe lângă
cunoscutele mănăstiri de pe cuprinsul ţării sunt menţionate şi
cele de la Topliţa şi Izvorul Mureşului, din Episcopia Ortodoxă
a Covasnei şi Harghitei.
 De menţionat că în primul traseu al itinerarului literar
este inclusă şi casa memorială Romulus Cioflec din Araci,
judeţul Covasna. Albumul este o lucrare destinată cu prioritate
elevilor, studenţilor, specialiştilor, dar şi tuturor iubitorilor de
cultura şi literatura română.
Albumul, face parte dintr-o serie de lucrări purtând
semnătura profesoarei Luminiţa Cornea, listă care cuprinde
următoarele titluri:
• 1998: „Scriitori. case şi muzee memoriale”. În
colaborare cu Cristina Ionescu, Editura Diacon Coresi,
Bucureşti. În pregătire: ediţia a II-a.
• 2000: „20 de teste pentru examenul de capacitate la
Limba şi Literatura Română”, în colaborare cu Marinela
Brezeanu-Ujvarosi, Editura Diacon Coresi, Bucureşti
• 2000: „Bacalaureat. Teste de Limba şi Literatura
română pentru liceu şi bacalaureat”, în colaborare cu
Cristina Ionescu şi Marianne Iliescu, Editura Niculescu,
Bucureşti.
• 2002: „Teste de Limba română pentru examene”,
Editura Didactică şi Pedagogică.
• 2003: „Atlasul literaturii române”, în colaborare cu
Adrian Costache, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu,
Editura Cartographia, Budapesta
• Prefaţă şi îngrijirea ediţiei la comedia „Nuntă cu bucluc”
de Romulus Cioflec, scriitor născut la Araci, lânga Sf.
Gheorghe.
• În lucru: „Sub soarele polar” de acelaşi autor, „Pentru
neam şi pentru lege”, de Justinian Teculescu (reeditare).
Profesoara Luminiţa Graure Cornea. este absolventă a
Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, cu implinirea
învăţământului superior la Universitatea din Bucureşti. De
peste 30 de ani este profesoară de limba şi literatura română, la
Colegiul Universitar Pedagogic de Institutori Sf. Gheorghe şi
la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din aceiaşi localitate. Este

331
 doctorand (anul IV) la Universitatea Babeş-Bo1yai, Facultatea
de Litere Cluj.
Din bogatul palmares al profesoarei Luminiţa Graure
Cornea, spicuim doar câteva pagini: secretar şi preşedinte la
Filiala Sf. Gheorghe a Societăţii de Ştiinţe Filologice; face
parte din conducerea Ligii CulturaI-Creştine Andrei Şaguna şi
a Fundaţiei Culturale Mihai Viteazul; a fost mai mulţi ani ghid
OJT şi BTT; a organizat foarte multe excursii cu elevii; a
participat la două congrese ale Filologilor (Bucureşti şi
Timişoara) şi a luat parte la foarte multe simpozioane, întâlniri,
cursuri de vară; a infiinţat Asociaţia „Ecou” care finanţeazä
revista cu acelaşi nume a Colegiului Naţional Mihai Viteazul
Sf. Gheorghe – publicaţie cu profil cultural-artistic, 16 pagini,
anul IX, nr. 28- – singura revistă şco1arä cu rubrică
perrnanentá de filatelie; este autoarea mai multor studii şi
articole publicate în reviste de specialitate.
Animată de pasiunea căutării, este permanent cuplatä la
eveniment, la nou, la iscodiri sub zodii ştiinţifice., fiind
angrenată în multiple activităţi. De numele său se leagă
amenajarea expoziţiei permanente de la Casa memorială
Romulus Cioflec din Araci, şi alte proiecte culturale realizate
în calitate de muzeograf la Muzeul Crpaţilor Răsăriteni, din Sf.
Gheorghe.
Purtând vie amintirea tatălui sau, preotul ….. Graure,
este preocupată de publicarea unui volum cuprinzând articolele
acestuia apărute în presa bisericească. Face parte din grupul de
colaboratori apropiaţi ai Prea Sfinţitului Părinte Episcop Ioan
Selejan, fiind implicată în activitate de afirmare a culturii şi
spiritualităţii româneşti din cadrul Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei.

Notă:

332
 Ion P. Pop, „Luminiţa Graure Cornea – absolventă de
Baia Mare”, apărut în „Graiul Maramureşului”, Baia Mare, 14
decembrie 2004

333
 Un autentic act de restituire culturală.
Reeditarea volumului Pentru neam şi pentru lege,
de Justinian Teculescu

La editura Angvstia din Sf. Gheorghe, a fost reeditat cu

binecuvântarea P.S. Ioan Selejan, prin grija prof.dr. Luminţa
Cornea, volumul de cuvântări şi predici Pentru neam şi pentru
lege, de Justinian Teculescu. Prima ediţie a volumului amintit a
fost tipărită la Sighişoara, la topografia Miron Neagu, „în anul
Domnului 1931”. Autorul, Episcopul Justinian Teculescu -
născut la Covasna în anul 1865 şi trecut la Domnul în 1932 - a
adunat „din îndemnul altora”, „de prin reviste şi ziare”, unele
din cuvântările şi predicile rostite în cursul activităţii pastorale
de patruzeci de ani, ca preot la Râşnov, ca protoereu la Alba
Iulia, ca episcop al armatei şi apoi ca episcop al eparhiei
Cetatea Albă – Ismail.
Volumul cuprinde 24 de cuvântări şi 16 predici, rostite
în perioada 1899-1930. În Precuvântare la ediţia I, episcopul
Justinian Teculescu, motivându-şi conţinutul „cuvântărilor de
ordin naţional, cultural şi bisericesc” apărute „înainte de
întregirea neamului”, ţine să menţioneze faptul că „activitatea
de atunci a unui preot, conştient de adevărata lui menire, nu se
putea restrânge numai la îndeplinirea slujbei la altarul
Domnului şi la tâlcuirea cuvintelor Scripturii, el trebuia să
cuprindă în inima lui toate frământările şi necazurile ce se
revărsau asupra neamului, care avea nevoie de îmbărbătare şi
îndrumare”.
 La publicarea volumului, în anul 1931, autorul era
animat de dorinţa „de-a pune în mâna preoţimii din eparhia
mea, ca îndemn şi orientare, aceste cuvântări şi predici, care tot
atât de folositoare şi necesare sunt şi astăzi pentru sufletul
poporului nostru, deoarece … ca şi în trecut, arma cea mai
puternică a preotului va trebui să fie pentru totdeauna cuvântul
cald şi plin de avânt … pentru neam şi pentru lege (n.n.- în
sensul de „lege” strămoşească, de religie ortodoxă).
Deşi la apariţia sa, volumul s-a bucurat de recenzii
elogioase, deoarece, în timpul comunismului, acesta a fost
trecut pe lista cărţilor indezirabile pentru regimul ateu, atât
pentru conţinutul său, cât şi pentru „vina” autorului de a fi fost
ierarh ortodox român, în Basarabia devenită „Republică
sovietică”, cartea episcopului Justinian Teculescu a dispărut
practic, timp de peste 60 de ani, din toate bibliotecile din
România.
După descoperirea ei, prin bunăvoinţa unei rude a
Episcopului Teculescu, din iniţiativa şi prin strădania
profesoarei Luminiţa Cornea – cunoscută pentru cercetarea cu
profesionalism şi dăruire şi a altor personalităţi româneşti din
zonă, în mod deosebit a scriitorului Romulus Cioflec – s-a
propus reeditarea sa. Proiectul, a primit binecuvântarea P.S.
Ioan Selejan şi a fost însuşit şi sprijinit de Asociaţia Cultural-
Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna şi de Muzeul
Carpaţilor Răsăriteni.
Reeditarea volumului Episcopului Justinian Teculescu,
Pentru neam şi pentru lege, a ridicat unele probleme ligvistice,
deoarece, în răstimpul a trei sferturi de veac (1931-2006), au
fost câteva reforme ortografice, coordonate şi aprobate de
Academia Română. Modul cum au fost soluţionate problemele
de limbă, de către îngrijitorul ediţiei – doctorul în filologie
Luminiţa Cornea – este prezentat în Nota asupra ediţiei,
denumită şi Studiul ligvistic de caz.

335
 De remarcat „îndrumarea, sfaturile şi atenţia deosebită”
de care a beneficiat îngrijitoarea ediţiei, din partea P.S. Ioan,
pentru redare în formă actualizată a textelor biblice, implicarea
conducerii Asociaţiei Cultural-Creştine Justinian Teculescu
(îndeosebi a profesorului Dumitru Furtună, care semnează şi
articolul Cinstirea înaintaţilor şi a secretarului Asociaţiei Ioan
Luca), în finalizarea cu succes a proiectului, precum şi sprijinul
financiar acordat de Consiliul Local Covasna, pentru reditarea
volumului, demers ce reprezintă un autentic act de restituire
culturală.

Ioan Covăsneanu

336
O carte frumosă despre oamenii şi locurile mirifice
ale comunei Bilbor

În anul 2005, la Cluj-Napoca a apărut monografie

localităţii Bilbor, judeţul Harghita, redactată de Vasile D. Stan
(directorul şcolii din localitate, fiu al satului) şi Angelica
Marioara Stan, soţia acestuia.
Volumul, structurat în 9 capitole, are peste 330 de
pagini şi cuprinde un medalion dedicat autorului şi semnat de
prof. Valeria Pop-Hârlav, de asemenea fiică a localităţii.
Această adevărată „carte de identitate” cuprinzând un
important număr de fotografii, mai vechi sau mai noi, a apărut
cu sprijinul financiar acordat de Primăria şi Consiliului Local
al comunei Bilbor şi al unor generoşi sponsori, la rândul lor fii
ai satului.
Cartea reprezintă o contribuţie importantă la
cunoaşterea istoriei locale, regionale şi prin aceasta a celei
naţionale, înscriindu-se într-o adevărată mişcare de scriere a
monografiilor loclităţilor ţării, amplificată după evenimentele
din Decembrie 1989. Dincolo de bogăţia şi diversiotatea
informaţilor referitore la: aşezarea geografică a localităţii,
istoria satului, populaţia, viaţa spirituală, tradiţiile şi
obiceiurile, ocupaţiile şi meşteşugurile, porturile şi sărbătorile,
serviciile, personalităţile născute în Bilbor, lucrarea ne
dezvăluie taina, secretul formării şi dăinuirii unor mari
comunităţi rurale româneşti, în această parte de ţară,
respectiv, pilonii din totdeauna ai neamului românesc:
famlia, biserica, şcoala, comunitatea.
 În acelaşi timp cartea poate constitui un răspuns la
provocările cu care se confruntă satul românesc, punând în
evidenţă faptul că cele mai grele momente din viaţa
comunităţii: războaiele, consecinţele dictatului de la Viena,
vitregiile naturii ş.a. au putut fi depăşite prin activitatea
liderilor locali, ataşamentul şi loialitatea faţă de valorile şi
instituţiile naţionale.
Totodată cartea transmite un mesaj de speranţă pentru
viitorul satului românesc: menţinerea unui spor natural pozitiv
este argumentul cel mai sigur al păstrării şi afirmării
vitalităţii unei comunităţi rurale. Lectura cărţii prilejuieşte
surprinderea şi a altor valenţe ale oamenilor care au trăit şi
triesc în Bilbor, precum spiritualitatea specifică plămădită de-a
lungul anilor; relaţiile armonioase, echilibrate statornicite, pe
deo parte, între comunitatea umană şi mediul geografic
înconjurător, iar pe de altă parte între persoană, familie şi
comunitate. Volumul pune în evidenţă rolul elitei locale în
devenirea localităţii reliefat de activitatea preoţilor,
învăţătorilor, profesorilor, primarilor etc., dar şi al „comunităţii
tăcute”, al generaţiilor de oameni care s-au înveşnicit în
creaţiile culturii populare locale.
Despre trăinicia familiilor din Bilbor, despre statornicia
în credinţă a locuitorilor satului şi despre calitatea
învăţământului din sat ne vorbesc pilduitor numărul mare de
personalităţi născute şi formate în Bilbor, care astăzi
îndeplinesc importante rosturi şi demnităţi publice în întreaga
ţară şi nu numai.
Indiscutabil că asemena lucrare nu poate aborda
exhaustiv istoria localităţii. O cauză principală o constituie
greutăţile de documentare, „vămuirea” documentelor în
decursul anilor. De aceea o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, va
putea elimina unele scăpări, punând mai bine în valoare
interferenţele moldo-ardeleneşti al acestui frumos sat aşezat la
cumpăna dintre Moldova şi Transilvnia.

338
339
 O mărturie a iubirii de locurile şi de oamenii
Topliţei

Parcurgând paginile volumului „Topliţa Română Vatră

de istorie, vatră de ortodoxie”, constatăm cu satisfacţie că ne
aflăm în faţa unei cărţi care, potrivit mărturisirii autorului ei,
este scrisă „cu trudă şi osârdie multă”, pentru a cinsti „locuri,
oameni, care au fost şi sunt, fapte şi lucruri vrednice de laudă”.
O lucrare care, nu se vrea a fi o monografie, deşi, are cu
prisosinţă valenţele unei asemenea gen, lipsidu-i doar
abordarea distinctă a unor capitole precum viaţa economică,
culturală, şcolară, cultura populară, personalităţile locale ş.a.
Lucrarea are două părţi disticte: capitolul de istorie „laică” şi
cel de istorie „bisericeasă”, denumite de autor, istorie şi
ortodoxie, completând în mod fericit, tot ceea ce s-a scris până
în prezent despre Topliţa.
Autorul, Traian Duşa - un distins fiu al localităţii – este
un cercetător avizat, cu numeroase şi valoroase lucrări,
apreciate deopotrivă de specialişti, cât şi de publicul larg, un
om de cultură, în înţelesul deplin al cuvântului, un excelent
memorialist- şi un fin cunoscător al realităţilor topliţene, în
istorie şi contemporanietate. Solida pregătire de cultură
generală, dar şi cea de specialitate-din domeniul ştiinţelor
socio-umane - de istoric, literat, artist plasic şi crtic de artă - au
înlesnit o abordare interdisciplinară, şi un mod original de
raportare la realitatea investigată, izvorât din dubla ipostază de
cercetător şi cea de fiu al comunităţii, pentru care scrierea
acestei lucrării nu reprezintă o obligaţie profesională, ci o
datorie de conştiinţă faţă memoria înaintaşilor. De evidenţiat
frumoasa şi bogata limbă românescă folosită, cât şi stilul
original, care îmbină rigoarea documentară cu descrierea
laborioasă şi captivantă a temelor abordate.
Scrisă din preaplinul sufletesc al autorului, acesta nu
este deloc zgârcit cu aprecierile la adresa localităţii sale natale,
denumită, pe rând: „cel mai mare centru al ortodoxiei din
Depresiunea Giurgeului”, „cea mai mare comună românească
de pe Vale de sus a Mureşului”, „important centru de
românitate şi ortodoxie”, „puternic centru industrial, comercial,
religios şi de învăţământ” ş.a.
Topliţei şi oamenilor ei, îi sunt închinate pagini întregi,
de o rară frumuseţe, adevărate „ode” întru cinstirea înaintaşilor,
dar şi „celor de faţă şi viitori”. „… Vatra aceasta, înseamnă, şi
trebuie să însemne, trecut, prezent şi viitor. Vatra aceasta nu
este numai un spaţiu geografic întins cu lunci, văi, dealuri,
plaiuri, munţi înalţi cu păduri de brad, cu oamenii şi ocupaţiile
lor, cu modul lor de a gândi, vorbi şi acţiona; ea înseamnă
„legi şi datini”, scrise şi nescrise, înseamnă trudă, speranţă,
nădejde, tradiţie, transmise de la o generaţie la alta, crezul în
ziua de mâine”.
Argumentându-şi motivaţia scrierii lucrării, Traian
Duşa, „dă Cezarului ce-I a Cezarului”, subliniind meritul
părintelui Ilie Pintea, în lansarea ideii de a scrie împreună o
monografie a Parohiei Topliţa I, proiect care, după plecarea
părintelui Ilie la cele veşnice, a căpătat conturul şi dimensiunile
volumului de faţă.
Încercând să surprindem câteva valenţe ale acestei
interesante şi originale lucrări, trebuie să remarcăm bogata
bibliografie parcursă, precum şi îmbinarea surselor
bibliografice cu metodele de investigare specifice etnologiei şi
sociologiei, respectiv redarea unor mărturii ale principalilor
lideri religioşi din localitate, sub forma „profesiunilor de
credinţă”.

341
 Primul capitol, aduce interesante şi necesare informaţii
istorice, despre Topliţa şi împrejurimi, din antichitate şi evul
mediu, până în epoca modernă şi contemporană. Principalele
„puncte tari” ale acestui capitol sunt: încadrarea istoriei locale,
în cea regională, naţională şi internaţională; sublinierea
reverberaţiile unor evenimente istorice importante, asupra
istoriei locale, cum ar fi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan;
redarea participării topiţenilor la momente istorice importante
precum: revoluţia de la 1848/1849, mişcarea memorandistă din
Transilvania ş.a; reliefarea legăturilor economice, ligvistice,
etnografice şi religioase ale zonei cu Moldova; formularea unor
clarificări, precizări şi nuanţări ale momentului „Uniaţiei” şi
ale relaţiilor interconfesionale dintre credincioşii ortodocşi şi
cei greco-catolici, după 1699; prezentarea contribuţiei unor
personalităţi născute pe aceste meleaguri, la realizarea marilor
idealuri de desăvârşire a unităţii naţionalle: Elie Miron Cristea,
Octavian C. Tăslăuanu, Emilian D. Antal ş.a.; rememorarea
„zilelor astrale” ale românilor, din preajma şi de după
Decembrie 1918, şi modul cum acestea au fost trăite de
topliţeni; sublinierea influienţei mediului geografic asupra
structurii socio-profesionale a locuitorilor, şi asupra
habitatului; evidenţierea rolului liderilor locali, dar şi
oamenilor de rând „mândrii şi semeţi ca brazii ce străjuiesc
munţii din jur… care şi-au dus şi-şi duc veacul cu cinste şi
demnitate”; impactul favorabil al modernizării infrastructurii,
asupra evoluţiei structurii ocupaţionale a populaţiei, şi multe
altele.
Primul capitol, începe cu descrierea geografică şi
geologică, cu prezentarea climei şi a condiţiilor climaterice, a
florei şi faunei, din spaţiul geografic istoric al Topliţei. Pe
parcursul a peste 100 de pagini, sunt parcurse cronologic,
principalele momente ale istoriei locurilor şi oamenilor din
această mirifică parte de ţară, de la primele urme de locuire,
încă din paleolitic, şi până în zilele noastre. Sunt prezentate

342
punctele de vedere ale unor istorici avizaţi despre ipoteza
conform căreia, cetatea dacică Sangidava, s-ar fi aflat pe
amplasamentul de astăzi a Topliţei, precum şi cele referitoare
la „Ţara Giurgeului”, ca parte a numeroaselor „ţări româneşti”,
ce au existat în evul mediu timpuriu, de o parte şi alta a
Carpaţilor.
Este redată pe larg, convieţuirea interetnică şi
interconfesională cu secuii din Depresiunea Giurgeului şi
împrejurimi, cu perioadele paşnice cunoscute, dar şi cu
momentele tensionate, hărăzite de istorie, cât şi amplu proces
de aculturaţie şi secuizare a românilor, care a avut loc după
colonizarea secuilor.
Bun cunoscător al istoriei României, în general, şi al
istoriei Transilvaniei, în special, Traian Duşa, prezintă
convingător, viaţa politică şi religioasă a românilor ardeleni,
până la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, desfăşurată „între
speranţă, luptă, amăgiri şi dezamăgiri, cu destule urcuşuri şi
coborâşuri”, integrând organic istoria locală, în cea regională
(Ţara Giurgeului, şi pe un plan mai larg Transilvania) şi cea
naţională (legăturile constante cu Moldova şi Ţara
Românescă).
După intrarea în graniţele României Mari, Topliţa
Română, cum a mai fost numită o vreme- ne spune autorul -
cunoaşte în perioada interbelică, „… toate momentele mei
importante ale acestei perioade, devenind un centru de interes
social, politic, religios şi cultural, înscriindu-se într-un loc
fruntaş, în continuare, între localităţile situate pe Mureşul de
Sus, fiind şi centru de plasă”. Cartea, prezintă fizionomia
politică locală, organizarea muncitorească, efectele crizei
economice din anii 1929-1933, emoţionanta Moţiune
antirevizionistă, din iunie 1933, drama românilor din Topliţa,
în cei patru ani de ocupaţie, ce au urmat Dictatului de la Viena,
desfăşurarea luptelor de eliberare a oraşului - în septembrie

343
1944 - înfăptuirea reformei agrare din 1945, începerea
procesului de urbanizare etc.
În partea a doua, dedicată „vetrei de ortodoxiei”, şi-au
găsit cuvenita prezentare toate edificiile de cult existente pe
vatra de istorie multimilenară a Topliţei Române: bisericile
Ortodoxă, Catolică, Greco-Catolică şi Reformată.
Mai întâi, sunt prezentate detaliat mânăstirie, schiturile
şi bisericile ortodoxe, după o structură care începe cu istoria
fiecărui locaş de cult şi continuă cu prezentarea arhitecturii,
iconografiei, tezaurului arhivistic şi bibliofil, a caselor
parohiale, cimitirelor, capelelor, monumentelor şi a altor
realizări din fiecare parohie.
Ca intelectual, care o viaţă întreagă a slujit cultura şi
arta, Traian Duşa, „se mişcă” dezinvolt, dar cu o deosebită
competenţă, în arealul monumentelor de spiritualitate creştină,
oferind cititorului şansa de a pătrunde şi înţelege universul
fabulos al arhitecturii şi artei religioase.
De un spaţiu generos, se bucură Mânăstirea Doamnei
din Moglăneşti, „important monument de arhitectură, artă şi
cultură religioasă în zona Mureşului Superior” şi Mânăstirea
„Sfântul Prooroc Ilie” „monument istoric de arhitectură, artă şi
cultură românescă, care face parte dintr-un sistem important de
valori naţionale de patrimoniu cu rezonanţă puternică în
întreaga lume ortodoxă din ţară…şi care a adunat în spaţiul ei,
unic, de spiritualitate ortodoxă, şi de cultură şi de civilizaţie, tot
ceea ce a fost mai înalt, mai preţios şi mai important în vatra
istorică a Topliţei, şi în împrejurimi”. Capitolul destinat
aşezămintelor monahale, se încheie cu prezentarea Schitului
Dumbrăvioara şi a a Schitului Gura Izvorului-Secu.
Aşa cum se cuvine, ţinând cont de vechimea lor,
parohiile ortodoxe Topliţa I şi II, cu bisericile şi preoţii care le
deservesc, au beneficiat de abordări mai ample. Ca un gest de
pioasă recunoştinţă faţă de „moştenirea” primită de la părintele
Ilie Pintea, autorul ne cmunică că „am găsit de cuviinţă, cum

344
omul, la dorinţa şi îndemnul căruia am acceptat să scriem
împreună această carte, nu mai este printre noi demult, să
alătur, istoricului Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavril”, rândurile ce urmează, găsindu-le caracteristice şi
reprezentative pentru a-l aduce mereu în memoria
credincioşilor ortodocşi din Topliţa pe preotul paroh Ilie
Pintea… rânduri care reprezintă un raport general de
activitate despre o viaţă trăită şi slujită în faţa altarului,
pentru oameni şi printre ei, în Topliţa Română”.
În cazul Parohiei Topliţa II, respectiv a Bisericii „Sf.
Nicolae”, având posibilitatea de a investiga mărturiile preotului
paroh Filip Gavril, acestea sunt redate sub forma unor „Spicuiri
din profesiunea de credinţă” a preotului respectiv, procedeul
fiind folosit, pentru toţi ceilaţi slujitori ai sfintelor altare,
indiferent de confesiunea acestora.
Autorul are cuvinte de apreciere faţă de Zilele „Miron
Cristea” care, „prin genericul lor, demonstrează atât cantitativ
cât şi calitativ, o originală şi reuşită îmbinare a spiritului
religios ortodox cu cel laic în ceea ce priveşte istoria, cultura şi
civilizaţia românescă specifică, din această parte de ţară…încât
a devenit o vestită, dorită, frumoasă şi aşterptată manifestare”.
Formulând consideraţii filosofice referitoare la apariţia
personalităţilor în istorie care, „nu apar oricând şi nu sunt
produsul unui moment, ci rezultatul unor acumulări de energie,
de speranţe şi aşteptări”, Traian Duşa, argumentează momentul
înfiinţării Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi a
venirii în fruntea ei a unui om providenţial – P.S. Ioan Selejan,
ierarhul care prin truda sa jertfelnică pe altarul Bisericii şi al
Neamului, şi-a câştigat un meritat loc de semă în istoria
ortodoxiei româneşti, întregind salba de personalităţi
bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu.
Pentru toate cele expuse, şi pentru mult mai multe alte
certe calităţi, ale volumului de faţă, autorul merită toate
felicitările şi încredinţarea că şi-a îndeplinit cu cinste

345
resbonsabilitatea asumată faţă de localitatea sa natală şi de
oamenii ei. Un cuvânt de gratitudine, se cuvine adresat tuturor
celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la apariţia acestei
carţi de referinţă, pentru istoria Topliţei şi a românităţii din
Arcul Itracarpatic.

346
Prefaţă la Buletinul Ligii cultural-creştine „Andrei
Şaguna” 3/2006

În peisajul publicisticii româneşti din Arcul

intracarpatic, în funcţie de publicul ţină căruia i se adresează,
se disting câteva categorii de publicaţii: ziarele cotidiene
Adevărul Harghitei (Miercurea-Ciuc), Cuvântul Nou şi
Observatorul de Covasna (Sf. Gheorghe); publicaţiile de
cultură şi spiritualitate Şcoala Noastră - editată de Asociaţia
cadrelor Didactice din Judeţul Harghita, Grai Românesc -
Foaie de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi
Harghitei şi Observatorium cultural - Revistă editată de
Centrul Cultural Judeţean Harghita; publicaţia ştiinţifică
Angvstia - anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi a
Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan”; publicaţiile şcolare Ecou, Zbor Înalt, Contrapunc,
Stilou şi Adolescentul (Sf. Gheorghe), Liceenii (Covasna),
Focus şi Ecou (Miercurea-Ciuc), Hyperion (Topliţa) ş.a. Pe
lângă acestea, mai apar şi două buletine de informare şi
documentare despre viaţa culturală şi comunitară românească
din zonă: Info Eurocarpatica - Buletinul Centrului European de
Studii Covasna-Harghita şi Buletinul Ligii Cultural-Creştine
„Andrei Şaguna”.
În buna tradiţie a publicaţiilor astriste, la cinci ani de la
înfiinţarea Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, în
primăvara anului 1998, a apărut la Sf. Gheorghe, primul număr
al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”(1992-
1997). Publicaţia, având pe copertă portretul marelui ierarh
ardelean Andrei Şaguna - patronul spiritual al ligii -, are
următorul cuprins: repere identitare (prezentarea statutului şi
activităţii ligii în primii cinci ani de activitate); studii, articole,
interviuri (semnate de I.P.S. Antonie Plămădeală, P.S. Ioan
Selejan, Mircea Sfârlea, pr. Gheorghe Răţulea, Ioan Solomon,
Gheorghe Tatu, Vasile Lechinţan, Gherorghe Lazarovici,
Marin Radu Mocanu, Dumitru Manolăchescu, Ioan Lăcătuşu);
mesaje de solidaritate şi de speranţă; înscrisuri pentru
eternitate; iniţiative, demersuri, acţiuni pentru realizarea
obiectivelor propuse; „Oituzul” - foaie de cuget şi simţire
românească; spicuiri din presa locală; programul principalelor
manifestări cultural ştiinţifice şi anexe. Primul număr al
buletinului a apărut datorită susţinerii financiare asigurate de
dr. Eugen Clinciu - secretar de stat pentru relaţia cu
Parlamentul şi scriitorul Valentin Borda - director asociat al
Editurii „Petru Maior”.
În martie 2002, la împlinirea a 10 ani de la înfiinţarea
Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” a apărut numărul doi
al Buletinului Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” (1998-
2001) - tribună a societăţii civile româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita - având următorul cuprins: cuvinte
lămuritoare (Ioan Solomon, Petre Stăchinaru, Dumitru
Manolăchescu); noi repere identitare (prezentarea principalelor
asociaţii, ligi şi fundaţii culturale şi civice româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita); studii, articole, interviuri,
documentare (semnate de P.S. Ioan Selejan, dr. Gheorghe
Olteanu, dr. Maria Cobianu-Băcanu, dr. Valeriu Cavruc,
Mircea Sfârlea, pr. drd. Alin Vasile Câmpeanu, Dan Suciu, dr.
Ioan Lăcătuşu ); personalităţi (I.P.S. Antonie Plămădeală, P.S.
Ioan Selejan, Acad. Horia Colan, Dr. Gheorghe Lazarovici,
Nicolae Moldovan, Aurel Hulpoi şi In memoriam Octavian
Radu Tomuş, Ioan Oniscu, Valentin Mocanu); iniţiative,
demersuri, acţiuni (comunicate, memorii, scrisori deschise,
declaraţii, note, cereri ş.a adresate autorităţilor publice centrale

348
şi locale, de către reprezentanţii societăţii civile româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita); însemne pentru eternitate;
publicistică românească locală; programe ale principalelor
manifestări culturale; spicuiri din presă, corespondenţe; şi
addenda. Volumul al II-lea al buletinului a apărut cu sprijinul
Băncii Române pentru Dezvoltare - Groupe Societe Generale şi
a societăţilor comerciale COVALACT şi SUBANSAMBLE
AUTO, din Sf. Gheorghe, conduse de ing. Ioan Bălan şi ec.
Ioan Maniga.
După alţi patru ani de activitate (2002 -2005), unul
dintre dezideratele reprezentanţilor societăţii civile româneşti
din Arcul intracarpatic s-a materializat. În vara anului 2005, a
luat fiinţă Forumul Civic al Românilor din Harghita şi
Covasna, federaţie constituită prin asocierea a 12 asociaţii şi
fundaţii din cele două judeţe, şi care potrivit Statului, are ca
scop „asigurarea coordonării şi unităţii de acţiune a societăţii
civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, în vederea
păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor din
cele două judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice
normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone, în interesul
bunăstării generale şi a binelui public, în contextul integrării
României în structurile europene”.
Înfiinţarea Forumului Civic al Românilor din Harghita
şi Covasna reprezintă un pas mic pentru românii din Arcul
intracarpatic, dar în acelaşi timp, un pas mare prin semnificaţia
şi implicaţiile sale pe termen mediu şi lung. Aşa cum s-a
subliniat la adunarea de constituire, Forumul reprezintă cea mai
însemnată realizare a românilor din cele două judeţe, după
înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei,
instituţie divino-umană care prin prestaţia de excepţie a P.S.
Ioan a asigurat restaurarea fiinţei naţionale prin Biserică.
Deşi cu întârziere, constituirea Forumului se înscrie în
trendul general de evoluţie a României în această perioadă
premergătoare integrării în Uniunea Europeană, când sunt

349
încurajate procesele de descentralizare, de stimulare a
diversităţii etnoculturale şi a parteneriatului public-privat, de
încurajare a dialogului interetnic şi eliminarea oricăror forme
de intoleranţă.
Forumul reprezintă cadrul instituţional adecvat pentru
asigurarea suportului ideatic necesar afirmării identităţii
naţionale. Forumul este o formă modernă de autoorganizare
comunitară care, păstrând şi respectând independenţa fiecărei
asociaţii fondatoare, asigură unirea energiilor acestora pentru
realizarea unor deziderate comune vitale pentru destinul
românilor din această parte de ţară. Cu alte cuvinte, Forumul
oferă cadrul adecvat aplicării principiului „prin noi înşine”, dar
în acelaşi timp şi şansa de a instituţionaliza diverse forme de
solidaritate cu fraţii întru credinţă şi un neam din întreaga ţară
şi din afara fruntariilor.
În acest context, de comun acord cu toate conducerile
principalelor asociaţii, ligi şi fundaţii din cele două judeţe, s-a
convenit să se redacteze volumul III al Buletinului Ligii
Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, volum care să cuprindă
principalele activităţi ale societăţii civile româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita, în perioada 2002-2005, având, în linii
mari, aceeaşi structură ca şi numerele precedente.
În capitolul Studii, articole, interviuri apar materiale
purtând semnătura P.S. Ioan Selejan, av. Ioan Solomon, prof.
Petre Străchinaru, col (r) Suciu T. Vasile, prof. Vasile Stancu,
dr. Ioan Lăcătuşu, iar capitolul Personalităţi cuprinde
informaţii referitoare la bursieri ai Fundaţiei Gojdu din judeţele
Covasna şi Harghita (1875-1915), mitropolitul Antonie
Plămădeală (preşedinte de onoare al Ligii Cultural-Creştine
„Andrei Şaguna” - până la trecerea la cele veşnice) şi
credincioşii români din Arcul intracarpatic; poeţii ţărani
Cristofon Purecel şi Ghiţă Baciu; pr. Iosif Popica şi profesorul
David Păcuraru, In Memoriam ing. Vasile Roman, ing. Dan
Ioan Telea, prof. Dan Baicu, precum şi date referitoare la

350
cetăţenii de onoare ai comunităţii româneşti din municipiul
Sfântu Gheorghe, între anii 2003-2006.
Şi acest al treilea număr al Buletinului, a fost conceput
ca o tribună a societăţii civile româneşti din cele două judeţe, în
capitolul Iniţiative, demersuri, acţiuni, fiind redate principalele
memorii, scrisori deschise, comunicate, note de protest ş.a. ale
asociaţiilor, ligilor şi fundaţiilor româneşti din judeţele
Covasna şi Harghita, pentru apărarea şi afirmarea identităţii
lingvistice, culturale şi confesionale ale românilor din Arcul
intracarpatic. Relevante sunt în acest sens şi Programele
principalelor manifestări culturale, ştiinţifice şi civice
organizate în perioada 2002-2005, unele dintre acestea intrând
în conştiinţa publică ca adevărate evenimente de interes local
(zilele dedicate unor personalităţi precum Andrei Şaguna,
Miron Cristea, Nicolae Colan, Justinian Teculescu), regional
(festivaluri folclorice), naţional (sesiuni de comunicări) şi chiar
internaţional (Universitatea de vară Izvoru Mureşului).
Nu lipsesc, nici de această dată ecourile din mass-
media, mesajele de suflet (adresate P.S. Ioan la împlinirea celor
10 ani de rodnică păstorire şi altor personalităţi ale culturii,
spiritualităţii româneşti şi vieţii publice din zonă), alte
momente din viaţa culturală şi civică a comunităţilor
româneşti, din perioada 2002-2005, prezentate în scris, sau în
imagini.
Astfel conceput, volumul III al Buletinului Ligii
Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, continuă să redea
cronologic şi tematic, problematica comunităţilor româneşti din
judeţele Covasna şi Harghita, la început de secol şi mileniu,
încercând să reprezinte o cronică fidelă a românităţii din
această parte de ţară, cu puţinele sale izbânzi, dar mai ales cu
numeroasele, provocări, frământări, neîmpliniri şi speranţe.

351
352
 Prefaţă la Istorie şi arhivistică în Arcul
intracarpatic, de Dan Vasile Baicu, 2006

Dacă totul decurgea în condiţii normale, în luna mai

2006, se împlineau 20 de ani de activitate pe tărâm arhivistic a
profesorului Dan Baicu, moment pe care Dan, după primele
semne ale necruţătoarei sale boli, dorea să-l marcheze aşa cum
se cuvine.
Deoarece timpul nu a mai avut răbdare, după trecerea
fulgerătoare la cele veşnice, colegii din cadrul Direcţiei
Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, împreună cu cei din
conducerea Arhivelor Naţionale şi din direcţiile învecinate, au
convenit să cinstească memoria arhivistului Dan Baicu, prin
editarea unui volum, care să cuprindă principalele studii şi
articole semnate de acesta, de-a lungul timpului.
Aşa cum s-a procedat şi la volumul Contribuţii la
istoria judeţului Harghita (Editura Eurocarpatica, 2000 –
alcătuit şi îngrijit împreună cu Ana Dobreanu), dedicat fostului
director al Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale -
Aurel Marc, şi el plecat prea repede dintre noi, primul capitol
al cărţii cuprinde gânduri referitoare la omul şi arhivistul Baicu
V. Dan, semnate de cei care l-au cunoscut şi apreciat.
În capitolele următoare au fost grupate tematic
articolele de istorie naţională, regională şi locală, apoi cele de
arhivistică, iar în addenda sunt prezentate câteva documente,
fotografii şi ecouri din presă referitoare la unele momente
importante din viaţa lui Dan Baicu şi a familiei sale, cât şi din
activitatea Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale.
 Atât cât timpul şi împrejurările i-au permis, Dan Baicu,
s-a preocupat de punerea în valoare a documentelor aflate în
păstrarea Arhivelor Naţionale. În studiile şi articolele sale a
abordat teme privind evenimente şi personalităţi importante ale
istoriei naţionale (Mihai Viteazul şi unirea de la 1699,
Alexandru Ioan Cuza şi unirea „cea mică”, instituţii şi
personalităţi ale românilor ardeleni şi rolul lor în înfăptuirea
„marii uniri”, de la 1 Decembrie 1918 ş.a.). În articolele
dedicate istoriei locale, a tratat subiecte referitoare la istoria
românilor din sud-estul Transilvaniei, respectiv la relaţiile
acestora cu Moldova şi Ţara Românească, la rolul bisericii
strămoşeşti, a şcolilor, instituţiilor şi asociaţiilor culturale
româneşti pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale.
Articolele de arhivistică abordează, în principal, problematica
raporturilor dintre instituţia Arhivelor Naţionale şi societatea
românească, în istorie şi contemporaneitate, precum şi prezenţa
în spaţiul public a arhiviştilor covăsneni.
Articolele scrise despre Dan Baicu, cât şi cele redactate
de acesta, fiecare în parte, şi toate la un loc, vorbesc
convingător despre omul, profesorul şi arhivistul care s-a
identificat cu profesia şi instituţia, la care a trudit timp de două
decenii. Dan Baicu, a venit în sistemul Arhivelor Naţionale, în
ultimii ani ai regimului comunist, „beneficiind” apoi, din plin,
de toate avatarurile tranziţiei postdecembriste. A reuşit să
gestioneze corespunzător numeroasele provocări cu care s-a
confruntat direcţia, după evenimentele din decembrie 1989,
atât cele generale, caracteristice întregului sistem al Arhivelor
Naţionale, cât şi cele specifice, generate de implicarea
factorului etnic în administraţia publică locală.
Şi-a început activitatea într-o clădire deteriorată, care
punea în pericol atât documentele aflate în păstrare, cât şi
sănătatea personalului direcţiei. Învingând toate piedicile, a
reuşit să convingă factorii abilitaţi şi să înceapă construirea
unui sediu nou, la care s-a lucrat timp de peste şase ani. De

354
fapt, construirea noului sediu al D.J.A.N. Covasna, reprezintă
realizarea principală a activităţii lui Dan Baicu, pe tărâmul
arhivisticii româneşti.
A lucrat cu un colectiv aflat la momentul „schimbului
de generaţii”. După plecarea din instituţie a „vechii gărzi”,
respectiv a arhiviştilor care trudiseră de la înfiinţarea acesteia,
în 1953 - Arvay Josef, Csia Ernestin, Carmen Szekely, Vasilica
Szasz, Paraschiva Crişan – cu perseverenţă, răbdare şi tact, Dan
Baicu a asigurat angajarea şi formarea „noului val”, care
activează în prezent în instituţie, constituind un colectiv bine
pregătit profesional, caracterizat prin preocuparea fiecăruia de
autoperfecţionare şi adaptare la cerinţele timpurilor prezente şi
a celor care vin, echipă solidară, care cuprinde nume precum:
Gergely Erzsbet, Cristian Crişan, Elena Soci, Cristina Bartok,
Ileana Pădure, Adina Fofircă, Maria Mârzac, Marius Stoica,
Lehel Sandor Bardocz, Valentin Câmpeanu, Frăsina Iftimie şi
Silvia Vidrea.
În toţi aceşti ani, Dan Baicu a beneficiat de o înţelegere
deplină şi un sprijin constant din partea conducerii Arhivelor
Naţionale, îndeosebi a domnului prof. univ. dr. Corneliu Mihail
Lungu, directorul general al instituţiei, având o colaborare
foarte bună cu direcţiile vecine, în mod deosebit cu cele din
Ardeal („triunghiul Bermudelor” - cum îi plăcea lui să spună).
Pe parcursul îndeplinirii responsabilităţilor ce i-au
revenit, a întreţinut relaţii deosebit de strânse cu Prefectura
judeţului Covasna, Inspectoratul Judeţean de Poliţie,
Jandarmeria şi cu societatea civilă românească din judeţ, fiind
membru fondator - împreună cu întreaga familie - al Ligii
Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” şi al Asociaţiei Arhiviştilor
şi Prietenilor Arhivelor Covasna.
Dan Baicu, împreună cu colegii săi, a fost o prezenţă
activă în viaţa publică a judeţului, participând la marcarea
evenimentelor importante ale istoriei naţionale şi locale, prin
organizare de expoziţii documentare, de simpozioane, dezbateri

355
şi conferinţe, articole în presa locală, fiind un colaborator
constant al „bătrânului” cotidian „Cuvântul Nou”, dar şi al mai
„tânărului” său confrate „Observatorul de Covasna”.
Din multitudinea evenimentelor la care a participat, cu
vorba şi cu fapta sa, amintim: ridicarea monumentului eroilor
jandarmi de la Aita Mare; vizita la fostul sediu al Direcţiei
Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale a Ministrului de
Interne, Dudu Ionescu; inaugurarea noului sediu al direcţiei, în
prezenţa tuturor directorilor direcţiilor judeţene ale Arhivelor
Naţionale din ţară şi a reprezentanţilor administraţiei publice
centrale şi locale; lansarea volumelor „Minorităţile naţionale
din România”, editate de Arhivele Naţionale, volume la care
Dan Baicu s-a numărat printre colaboratori; momentul
împlinirii vârstei de 62 de ani, la care au fost prezenţi, alături
de colegii de muncă şi directorii direcţiilor învecinate,
reprezentanţii conducerii Arhivelor Naţionale şi ai Federaţiei
Arhiviştilor din România, conducătorii unor importante
instituţii publice locale.
Crezul său profesional a fost reafirmat la lansarea
volumului „Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în
secolul al XIX-lea”, al bunului său prieten dr. Liviu Boar,
directorul Arhivelor mureşene, când, printre altele, a spus: „un
arhivist îşi argumentează judecăţile de valoare prin document,
acel izvor care conferă oricărei lucrări de specialitate
caracterul de operă ştiinţifică, fapt pentru care ar fi ideal dacă
această carte, ar fi lecturată şi de cei ce sunt aleşi sau numiţi
pentru a ne călăuzi astăzi destinele, inclusiv în ceea ce priveşte
protejarea memoriei poporului nostru”.
Despre impresionanta şi emoţionanta solidaritate a
colegilor din întreaga ţară, manifestată la trecerea la Domnul a
celui care a fost Dan Baicu, vorbesc numeroasele telegrame şi
mesaje de condoleanţe transmise familiei prin mass-media,
telefonic, sau direct, prin participarea la ceremonia religioasă
de petrecere spre locul de odihnă veşnică din cimitirul ortodox

356
din Sfântul Gheorghe, alături de tatăl său şi de atâţia alţi
prieteni şi cunoscuţi.
Lucrarea Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic,
reprezintă ofranda arhiviştilor şi arhivarilor covăsneni, faţă de
memoria regretatului lor coleg şi prieten Dan Baicu, şi în
acelaşi timp, expresia respectului faţă de familia sa: mama –
distinsa profesoară Emilia Baicu, mult încercata soţie Ana, cu
vrednicii lor fii Bogdan şi Călin – împreună cu familiile
acestora, sora Mihaela şi soţul ei Corneliu Popa – erudiţi
dascăli gălăţeni.
Demersul nostru a putut fi finalizat, la termenul propus,
cu participarea şi implicarea nemijlocită a tuturor colegilor din
cadrul Direcţiei Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, cu
sprijinul financiar al familiei Baicu şi al Federaţiei Arhiviştilor
din România - sub egida căreia apare prezentul volum, care îşi
propune să rămână o mărturie peste timp, despre unul din
profesioniştii breslei arhivisticii româneşti, de la începutul
mileniului III.

Împreună cu Adina Fofircă,

357
Cuvânt înainte la Almanahul Grai Românesc / 2006

La înscăunarea Prea Sfinţitului Ioan Selejan, ca întâi

episcop al tinerii Eparhii a Covasnei şi Harghitei, în 25
septembrie 1994, prin vocea înalţilor ierarhi ai Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române, s-a apreciat că noua „structură
administrativă bisericească, este menită să răspundă de
aproape nevoilor spirituale locale ale românilor ortodocşi din
această parte de ţară (…) scopul ei fiind acela de a păstra pe
pământ românesc, identitatea românească, credinţa moşilor şi
strămoşilor… şi de a constitui un factor de pace şi bună
înţelegere între creştinii şi locuitorii din zonă”
Fără îndoială că decizia Sfântului Sinod, susţinută şi
validată de Preşedinţia şi Guvernul României de a da curs
propunerii de înfiinţare a noii eparhii, şi de a alege ca
întâistătător pe Prea Sfinţitului Ioan Selejan, au fost hotărâri de
inspiraţie divină, care au însemnat începutul restaurării fiinţei
naţionale prin Biserică, în această parte de ţară.
Spre deosebire de celelalte eparhii din cadrul Patriarhiei
Române, Episcopia Otodoxă a Covasnei şi Harghitei a
îndeplinit şi îndeplineşte funcţii şi rosturi specifice, izvorâte
din contextul etnic şi confesional specific existente în sud-estul
Transilvaniei. Astfel pe lângă funcţiunile confesionale, care au
fost şi rămân prioritare, tânăra episcopie se constituie într-un
factor principal de asigurarea coeziunii sociale, şi de stimulare
a vieţii comunitare şi a acţiunii civice. Prin jertfa şi acţiunea
pragmatică a P.S. Ioan, după înfiinţarea eparhiei s-au rezolvat
probleme nesoluţionate de sute de ani, prin realizarea unor
importante funcţiuni economice, sociale şi de solidaritate,
precum şi a celor simbolice şi de reprezentare. În relaţiile cu
autorităţile laice şi bisericeşti, locale şi centrale, credincioşii
românii din noua eparhie au astăzi un lider carismatic,
recunoscut unanim pentru harul, înţelepciunea, echilibrul şi
verticalitatea sa.
Funcţia culturală a Episcopiei s-a concretizat şi se
manifestă prin sprijinirea înfiinţării şi funcţionării instituţiilor
muzeale, învăţământului în limba română, a editurilor,
publicaţiilor laice şi bisericeşti ş.a. Astfel, odată încheiată
prima etapă din viaţa eparhiei, cea a vindecării rănilor vechi şi
grave ale lăcaşurilor de cult şi a asigurării păstorilor sufleteşti
în parohii de mai mulţi ani vacante, în anul 1999, P.S. Ioan şi-a
găsit răgazul să întemeieze foaia de spiritualitate ortodoxă a
Episcopiei Covasnei şi Harghitei, „Grai românesc”, ca o nouă
şi necesară modalitate a Sfintei Eparhii de a-şi împlini
binecuvântatele sale rosturi duhovniceşti.
A urmat apoi, editarea volumului de sinteze
monografice Românii din Covasna şi Harghita. Istorie.
Biserică. Şcoală. Cultură, apărut la Editura Grai Românesc, în
anul 2003, lucrare despre care părintele profesor academician
Mircea Păcurariu, a avut bunătatea să afirme: „Incredibil, dar
adevărat! Tânăra Episcopie a Covasnei şi Harghitei, înfiinţată
doar cu nouă ani in urmă, în 1994, a reuşit să dea la lumină
cea mai bună monografie eparhială din toată Patriarhia
Română”.
Acum, în anul Domnului 2006, prin apariţia
Almanahului Grai Românesc, al Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, pe anul 2006, cu binecuvântarea şi
sprijinul Prea Sfinţiei Sale Ioan Selejan, se mai adaugă o
„cărămidă” la ridicarea unei noi „construcţii”, începută cu
volumul de sinteze monografice menţionat, şi cu celelalte
lucrări şi publicaţii apărute sub egida Eparhiei Covasnei şi
Harghitei.

359
 Primul număr al Almanahului Grai Românesc, este
dedicat împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea Centrului Eclesiastic
de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de
cultură eclesiastică şi laică, înfiinţată din iniţiativa, cu
binecuvântarea şi cu sprijinul P.S. Ioan Selejan.
Ne propunem ca şi viitoarele ediţii, să apară tot sub
forma unor numere tematice, ca popasuri duhovniceşti,
dedicate unor evenimente importante din viaţa Eparhiei şi a
comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic.
Adresându-ne unui public ţintă format deopotrivă, din
clerici şi laici, iubitori de credinţă strămoşească şi cultură
românească, vom păstra programul editorial redactat în primul
număr al foii de spiritualitate ortodoxă Grai Românesc,
promovând linia şaguniană a presei bisericeşti ardelene, având
permanent spiritul treaz la problemele vremii, prin sincronizare
cu lumea dinamică în care trăim.
La început de mileniu trei, într-o lume secularizată,
preocupată de problemele materiale şi agresată la tot pasul de
nonvalori şi nedreptăţi la care, pentru credincioşii români din
Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, se adaugă
neliniştile şi frustrările legate de păstrarea şi afirmarea
identităţii culturale, lingvistice şi confesionale, printr-o
temeinică înţelegere a „semnelor timpului”, almanahul nostru
va încerca să răspundă multiplelor întrebări privind condiţia
şi destinul de creştini ortodocşi şi de români trăitori în această
parte de ţară, cu specificul său multietnic şi pluriconfesional,
în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.
Şi de această dată, aşteptăm sprijinul şi colaborarea
intelectualilor din zonă, dar şi a unor condeie de valoare din
întreaga ţară, sperând ca, şi prin noua noastră publicaţie, limba
română să fie prezentă aici, în Arcul intracarpatic, în hainele ei
de duminică, iar spiritul românesc, în ceea ce are el mai
frumos, sărbătoresc, sărbătoare văzută ca prezenţă şi întâlnire
mai accentuată cu Dumnezeu.

360
361
Cuvânt înainte la volumul Omagiu Horia Colan la
80 de ani, 2006

Pe meleagurile de la Curbura Carpaţilor cunoscute în

istorie, de regulă, prin termenul generic de Secuime, alături de
intelectualii de etnie maghiară, s-au născut o serie de
personalităţi româneşti, care şi-au adus contribuţia lor specifică
la patrimoniul cultural, ştiinţific şi spiritual naţional. Şirul
acestor corifei cuprinde nume precum: patriarhul Miron Cristea
(1868-1939), mitropoliţii Alexandru Nicolescu (1892-1941) şi
Nicolae Colan(1893-1967); episcopii Justinian Teculescu
(1856.-1932), Veniamin Nistor (1886-1963), Emilian Antal
(1894-1971), Sofian Braşoveanu (n.1970); scriitorii şi
publiciştii Dimitrie Cioflec (1829-1891), Octavian Codru-
Tăslăuanu (1876-1942), Romulus Cioflec (1882-1951), Ghiţă
Popp (1883-1967), Petre Neagoe (1895-?), Cornel Udrea
(n.1947) un mare număr de profesori universitari, dintre care
amintim pe Ioan Minea (1878-1941)- fost rector al Universităţii
din Cluj-Napoca, Matei Basarab, Nicolae Ciangă, Ioan Ciurea,
Ioan Păstrăv, Ana Cojan-Ursachi, Vasile Bejan, Pavel
Mureşan, Ioan Roşca, Nicolae Cotfas, Dumitru Mureşan,
Victor Dobreanu, Dan Dobreanu, Petre Suciu, Viorel Căliman
şi mulţi alţi intelectuali de marcă, care s-au afirmat în toate
domeniile de activitate.
Pe aceste locuri s-au născut şi personalităţi care prin
opera lor au intrat în panteonul „nemuritorilor” neamului
românesc. Alături de Miron Cristea, Nicolae Colan şi Nicolae
Edroiu, în rândul membrilor corespondenţi ai Academiei
Române se află şi profesorul Horia COLAN, descendent al
unor vrednice şi importante familii româneşti din localitatea
Araci, judeţul Covasna.
Editura „Eurocarpatica” a Centrului European de Studii
Covasna - Harghita, prin programul său editorial, şi-a propus să
tipărească lucrări care abordează, într-o perspectivă
interdisciplinară, problematica sud-estului Transilvaniei, în
istorie şi contemporaneitate, precum şi volume redactate de şi
despre intelectuali născuţi, ori care şi-au desfăşurat activitatea,
sau activează, în localităţi din Arcul intracarpatic.
În acest context, ne-am asumat onoranta misiune, dar şi
deosebita responsabilitate, de-a publica un volum omagial, cu
ocazia aniversării a 80 de ani de la naşterea profesorului Horia
COLAN, personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi culturale
româneşti, cunoscută şi recunoscută, în ţară şi în străinătate,
pentru contribuţiile sale la propăşirea ştiinţei şi tehnicii
româneşti contemporane.
După ce am stabilit împreună, principalele coordonate
şi structura volumului omagial, în numele editurii, am adresat
mai multor personalităţi, care au fost martori şi participanţi la
îndelungata şi prodigioasa activitate didactică, ştiinţifică,
culturală şi civică a profesorului Horia COLAN, rugămintea de
a prezenta câteva amintiri, consideraţii şi referinţe despre
multiplele dimensiuni ale personalităţii acestuia. Demersul
nostru a găsit ecoul cuvenit, fiind apreciat unanim, - meritul
aparţinând desigur, calităţilor de excepţie ale Omului şi
savantului Horia COLAN, după cum se va putea vedea din
răspunsurile primite.
Relevante sunt în acest sens titlurile materialelor,
formulate cu această ocazie, de cei care l-au cunoscut, de-a
lungul anilor, l-au preţuit şi îl preţuiesc sincer, pe profesorul
Horia COLAN, referitoare la profilul profesional şi moral al
acestuia:. Pentru exemplificare, redăm selectiv doar câteva
asemenea titluri. Din perspective diferite, personalitatea

363
profesorului, cercetătorului, savantului şi Omului Horia
COLAN este apreciată astfel: „creator de şcoală în ştiinţa
materialelor”, „iniţiator şi conducător de şcoală în domeniul
Ştiinţei şi ingineriei materialelor”, „un mare profesor
universitar”, „senior al Şcolii de Ştiinţa şi Ingineria Metalelor”,
„ un exemplu de ataşament faţă de sistemului educaţional
românesc”, „un nume rostit cu respect şi recunoştinţă de peste
50 de generaţii de studenţi”, „unul dintre cei mai distinşi
profesori ai învăţământului tehnic superior din România”, „ o
activitate didactică strălucită, prodigioasă”, cercetător
prodigios în ale ştiinţei şi tehnicii româneşti”, „un luptător în
slujba progresului cunoaşterii umane”, „un cercetător în
adevăratul înţeles al cuvântului” „un îndrăgostit al istoriei
tehnicii” „un descoperitor al priorităţilor româneşti”, „ o
personalitatea de excepţie a ştiinţei, tehnicii şi ingineriei
româneşti „, omul şi savantul, la fel de activ ca şi acum peste o
jumătate de secol” „un mare profesor, om de ştiinţă, om al
cetăţii româneşti”, „un model de lecţie a demnităţii umane
pentru multe generaţii de studenţi”, „un OM, de caracter, nu
numai un profesor, om de ştiinţă şi om de aleasă cultură”.
Foştii colegi de catedră, au remarcat multiplele sale calităţi de
dascăl, iar foştii studenţi, şi-au exprimat „recunoştinţă unui
mentor spiritual”, punând în evidenţă „paşi făcuţi în umbra
profesorului COLAN”.
Pentru a surprinde, cât mai bine cu putinţă, în întreaga
sa complexitate şi profunzime personalitatea academicianului
Horia COLAN, redăm în continuare unele pasaje
semnificative, prin conţinutul lor, din materialele de apreciere
la adresa sa, primite de la intelectuali care reprezintă nume de
rezonanţă în învăţământul tehnic superior, cercetarea ştiinţifică
şi în mediu academic românesc.
„Toţi cei care au avut şansa să îl cunoască şi să
colaboreze cu Profesorul Horia COLAN au rămas - şi vor
rămâne cât vor trăi – cu imaginea unui erudit înţelept, pasionat

364
de tehnologia materialelor dar şi de istoria tehnicii” (Virgiliu
Nicolae CONSTANTINESCU).
„Am apreciat întotdeauna, calităţile sufleteşti ale
profesorului Horia COLAN, calmul său, felul plăcut de a
conversa, glasul domol, logica sa impecabilă cu care judecă nu
numai fenomene fizice, ci şi evenimente istorice” (…) „este
meticulos, iubitor al adevărului ştiinţific, profesorul Horia
COLAN este o persoană deosebit de agreabilă, cu o bogată şi
frumoasă cultură generală” (Radu VOINEA).
„Personalitatea profesorului COLAN copleşeşte şi,
mulţi dintre studenţi, l-au adoptat ca un standard din care s-au
inspirat pentru a-şi construi propria personalitate ştiinţifică şi
profesională şi, ceea ce este mai important, pentru a se modela
ca oameni. La profesorul Horia COLAN cunoaşterea răzbate
din fiecare cuvânt, iar fiecare vorbă cuprinde în ea puterea
realităţii care a creat-o şi a timpului care a consacrat-o. Poate,
cel mai tare m-a impresionat la profesorul Horia COLAN,
verticalitatea sa.” (Mihail HĂRDĂU)
„Am rămas impresionat de vasta cultură pe care a
acumulat-o şi în acelaşi timp de omul creator de ştiinţă şi
cultură, Horia COLAN. Am remarcat strălucitele cunoştinţe
dobândite sub pecetea marilor profesori români şi de peste
hotare, dar şi sub umbrirea sfintei învăţături, pe care a primit-o
în casa părintească.” (P.S. Ioan SELEJAN)
„Prin activitatea prodigioasă desfăşurată în ţară, a ajuns
să fie cunoscut şi peste hotare ca un specialist de mare valoare
ceea ce a făcut ca să ajungă membru în comitete internaţionale
cu obiectiv metalele, care au avut loc la Paris, la Grenoble şi în
alte localităţi… Domnul profesor Horia COLAN poate fi luat
ca exemplu din toate punctele de vedere: ca om de ştiinţă
căreia i s-a dăruit în întregime: ca om de cultură de la care a
luat esenţa clarvăzătoare; ca om moral în care încrederea şi
siguranţa sunt factori specifici structurii sale psihice; ca
cetăţean al României care l-a format şi căreia i-a închinat

365
activitatea, simţindu-se strâns legat de ea, care merită afirmaţia
integratoare a activităţii sale, de om adevărat” (Toma
DORDEA).
„Profesorul Horia COLAN este un dascăl şi creator cu
contribuţii de mare valoare în dezvoltarea ştiinţifică. De o vastă
cultură, meticulos în activitate, cu o clară exprimare a ideilor
şi-a căpătat admiraţia colaboratorilor ţi o recunoaştere
internaţională” (Marius PECULEA)
„Pentru valoarea operei sale, distinsul om de ştiinţă
Horia COLAN este recunoscut pretutindeni unde a fost prin
lume, iar atunci când vorbim despre excelenţă, „vremurile sunt
sub oameni”. Un om dintre aceştia este şi Domnia Sa căruia i
se potriveşte sintagma de „creator de şcoală” sprijinită pe o
educaţie solidă, pe rigorile bunului simţ şi pe eleganţa
raporturilor cu cei din jur. Crezul academic al Domniei Sale
este legat de conştiinţa imperativă de a lăsa moştenire peste
generaţii rodul gândirii sale, nu oricum însă, ci sub forma
nobilă a muncii la catedră… În spaţiul academic, numele Horia
COLAN este legat de numeroase repere importante, care au
contribuit la conturarea învăţământului românesc modern, fiind
totodată un promotor al învăţământului însufleţit de farmecul,
desprins de axiome, al profesorului. Efervescenţa spirituală l-a
însoţit pe tot parcursul demersului universitar, prin arta predării
şi căldura dialogului, încălzind cu buna dispoziţie şi încredere
atmosfera sălilor de curs” (Radu MUNTEANU).
„Personalitate eminentă a ştiinţei şi tehnice româneşti
profesorul Horia COLAN este de o modestie deosebită, însă a
ştiut să fascineze aproape 60 de generaţii de studenţi prin lecţia
demnităţii sale umane… Este un perfecţionist în tot ce face:
articole, desene, schiţe, pregătiri pentru cursuri, cursuri, lecţii,
conferinţe. Perfecţionează totul în înalt grad. Este meticulos în
alegerea cuvintelor şi expresiilor, pledează pentru o corectă
limbă românească în exprimare” (George ARGHIR).

366
 „Da, MAGISTRUL, deşi, prin tonusul şi modestia sa,
nu se trădează, a atins o venerabilă vârstă şi performanţe care-l
situează, mult deasupra nivelului obişnuit al performanţelor
universitare… S-a afirmat ca o puternică personalitate
didactică şi ştiinţifică, şi cu viziuni largi, novatoare, cu o
conduită exigentă corectă… A extins exigenţa faţă de sine
însuşi, corectitudinea şi dorinţa de autodepăşire care-l
caracterizau la membrii catedrei de Tehnologia metalelor… Ca
urmare a „rezonanţei” numelui Său în rândurile specialiştilor,
dar şi a tinerilor, a fost invitat să facă parte din comisii de
doctorat şi de concurs pentru ocuparea de posturi didactice sau
de cercetare la numeroase instituţii de învăţământ tehnic
superior sau de cercetare din ţară.” (Radu ORBAN).
„In toate aceste funcţii, profesorul COLAN a fost genul
de şef care, fără să pretindă, avea o autoritate necontestată,
provenită cred din fineţea spiritului şi din autoritatea morală şi
ştiinţifică. In toata perioada în care a fost sef de catedră nu-mi
amintesc de nici o şedinţă de catedră în care să se vorbească pe
un ton mai ridicat. … Mai important mi se pare, de asemenea,
să spun cât de mult m-a impresionat rigoarea domniei sale
asupra utilizării corecte a termenilor ştiinţifici. Nu ar fi lăsat
niciodată o dezbatere ştiinţifică, indiferent de unde, fără a face
la final cuvenitele corecturi asupra utilizării unor termeni sau,
din contră, amintindu-ne de faptul că asupra cutărui termen
părerile sunt împărţite” (Ionel CHICINAŞ)
„Profesorul Horia COLAN este un om de o mare
bogăţie spirituală,… care face onoare inginerilor români,
fruntaş al unei generaţii glorioase de ingineri, creator de şcoală
în domeniul ştiinţei materialelor, cunoscut în ţară şi străinătate
prin realizările şi scrierile sale” (Mihai Mihăiţă).
„Academicianul Horia COLAN este un eminent
reprezentant al şcolii româneşti de ştiinţa materialelor,
cunoscut şi apreciat unanim în rândul specialiştilor din ţară şi

367
din străinătate... cu o atitudine, plină de grija faţă de toţi
colegii” (Gheorghe ZGURĂ).
„Prin activitatea didactică şi ştiinţifică, profesorul Horia
COLAN este un eminent dascăl, om de ştiinţă, o personalitate
de vârf a ştiinţei şi ingineriei materialelor. Este un apărător şi
arhitect al profesiei de inginer specialist în materiale, profesie
promotoare a progresului real” (Ioan VIDA-SIMITI).
„Profesorul Horia COLAN este un om de o modestie
rară din care alesele sale însuşiri de om de ştiinţă, profesor şi
mare iubitor al neamului său răsar cu atât mai puternic
reliefate…Stăruie în memoria tuturor amprenta directă sau
discretă pe care profesorul Horia COLAN şi-a pus-o pe
caracterul şi ţinuta congreselor internaţionale de Metalurgia
pulberilor pe care Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca le
organizează periodic.. Profesorul Horia COLAN a sacrificat o
mare parte din energia şi timpul său din ultimele decenii pentru
a fixa cu minuţie, fidelitate şi competenţă, dar şi cu relief
literar, momentele evoluţiei şi dezvoltării moderne a Ştiinţei
materialelor în tot spaţiul românesc” (Nicolae şi Maria
PETRESCU)
„Profesorul COLAN, posedă acea „mens” de o
capacitate deosebită, dar şi bine cumpănită, care i-a permis să
abordeze şi să obţină rezultate remarcabile şi în afara
activităţilor didactice, inginereşti şi ştiinţifice…Faptul cel mai
important este că Profesorul COLAN a ţinut, cu o perseverenţă
extraordinară, să facă simţită prezenţa ţării noastre şi în
principalele organizaţii şi organisme de istorie a ştiinţei şi
tehnicii pe plan internaţional.. I-am admirat întotdeauna
înţelepciunea, bunul simţ şi îndrăznesc să spun chiar
colegialitatea, ceea ce m-a făcut să-l consider drept unul dintre
exemplele şi modelele pe care trebuie să le urmez”. (Vasile
BUIU)
„Apreciez la profesorul COLAN, calităţile deosebite de
dascăl, pedagog şi om de ştiinţă la care se adăuga o altă calitate

368
importantă, cea de mare român, cu rădăcini adânci în istoria şi
cultura naţională... perseverenţa şi continuitatea în activitatea
ştiinţifică, pentru tactul şi echilibrul personal, pentru
consideraţia acordată persoanelor cu care este în contact,
indiferent de vârstă sau poziţie, şi de asemenea pentru efortul
permanent depus în direcţia cunoaşterii şi continuităţii
tradiţiilor specifice poporului român” (Leontin DRUGĂ).
„Profesorul Horia COLAN este o personalitate
ştiinţifică la vârf în domeniul Ştiinţei Materialelor, dar este un
om cu o vastă cultură generală, ca un fin simţ al umorului, cu
un deosebit talent de vorbitor, care ştie să prezinte plăcut şi
interesant orice subiect abordat” (Elena DRUGESCU)
„Statură de om de ştiinţă veritabil, profesorul Horia
COLAN, dovedeşte o imensă putere de muncă, pusă în slujba
profesiei de dascăl şi de cercetător, optând pentru o abordare
concomitentă a creaţiei şi a aplicaţiilor rezultatelor sale… este
nu doar un eminent profesor şi un excelent cercetător, ci este
mai întâi de toate un om onest şi modest, apropiat de
colaboratori, generos, jovial, echilibrat şi binevoitor, calităţi ale
unui spirit superior, care l-au consacrat ca o personalitate
proeminentă a culturii şi ştiinţei româneşti”. (Ioan Silviu
NISTOR)
„Ctitor de scoala, formator de ingineri si doctori
ingineri, dar şi om de o noblete sufleteasca rara, marele
academician Horia COLAN exceleaza prin calm, sinceritate si
o modestie rar intalnita la marile personalitati... gandirea clara,
eleganta si optimismul captivant care-l caracterizeaza, daruirea
totala si tenacitatea sa, capacitatea de a mobiliza, de a indruma
si a organiza pe cei din jur” (Petru MOLDOVAN)
„Trăsăturile fundamentale ale personalităţii sale
creatoare sunt: simplitatea, gândirea clară, înalte calităţi
sufleteşti, o mare intuiţie şi un temperament robust…Una
dintre principalele trăsături ale gândirii profesorului COLAN
este marea sa independenţă şi deci, marele său curaj, aprecierea

369
corectă a oamenilor din preajma sa, iar spiritul lui de
pătrundere se explică prin faptul că este un psiholog fin,
aprecierile pe care le face fiind întotdeauna sincere şi directe”
(Ioan ILCA).
„În personalitatea sa se reflectă o aleasă cultură,
rezultată prin cultivarea valoroaselor tradiţii culturale şi morale
ardelene clădite şi favorizate de mediul intelectual ales al
familiei sale…Personalitatea academicianului Horia COLAN
este un model de lecţie a demnităţii umane pentru multe
generaţii de studenţi. Într-o vreme de oscilări agitate şi adesea
dezordonate a ilustrat principiul continuităţii de muncă
persistentă şi metodică. A fost totdeauna omul datoriei,
temeinic, stăruitor, rectiliniu, ponderat, onest şi modest…
sunteţi un OM de caracter, nu numai un profesor, om de ştiinţă
şi om de aleasă cultură. Vă preţuiesc pentru intrasigenţa
dumneavoastră în principii, pentru exigenţa de sine, pentru
trecutul şi echilibrul manifestării, pentru demnitatea
ireproşabilă, pentru consideraţia acordată fiecăruia, indiferent
de vârstă sau poziţie socială, pentru spiritul de dreptate şi
pentru dragostea pe care o aveţi faţă de neamul, poporul român,
faţă de demnitatea naţională şi credinţa strămoşească” (Victor
Romulus CONSTANTINESCU)
„Afirm cu toată convingerea că profesorul universitar
Horia COLAN, pe lângă pregătirea sa profesională
excepţională, este un om bun, modest şi de o cinste
ireproşabilă. Este un om care trebuie preţuit şi
recunoscut”(Aurel NANU).
„L-am cunoscut, aşadar, din umbră…I-am conturat
chiar şi un portret: dascăl sever, dar extrem de corect; apropiat
de studenţii săi, dar şi ferm; creativ şi dinamizator al actului de
creaţie tehnică; cult şi fermecător în dialoguri… În deplină
cunoştinţă de cauză, pot să afirm că academicianul Horia
COLAN este cea mai importantă personalitate din România în
domeniul Istoriei Tehnicii” (Pompiliu MANEA).

370
 „Cunoscător a mai multor limbi de circulaţie
internaţională dar excelând în franceză ,profesorul Horia
COLAN a reuşit să devină un interlocutor plin de farmec
pentru omologii lui francezi şi să deschidă astfel, porţile
universităţilor franceze pentru mulţi dintre colegii săi de
catedră şi de universitate” (Zeno SPARCHEZ).
„Bogatele rădăcini spirituale în mediul intelectual ales
al familiei sale, viguroasele tradiţii cultural-morale ardelene, şi-
au pus hotărâtor amprenta asupra viitorului lui Horia
COLAN…Intelectual cu o vastă cultură de specialitate, influent
şi volubil om de ştiinţă cu o imensă putere de muncă, devotat
profesiunii de dascăl şi cercetător, a îndeplinit cu competenţă şi
onestitate importante funcţii în învăţământ…În întreaga sa
cariară s-a ocupat cu multă dragoste de pregătirea şi formarea
viitorilor ingineri, bucurându-se de o apreciere deosebită din
partea corpului didactic, a studenţilor şi a personalului tehnic
cu care a colaborat… Horia COLAN a scris rafinat, febril,
riguros şi fascinant peste 230 de lucrări de cercetare” (Mircea
BEJAN).
„Prof. Dr. Ing. Horia COLAN a fost şi este o stea de
primă mărime în învăţământul tehnic superior şi în cercetarea
metalelor din ţara noastră şi din lume… Este un om deosebit de
plăcut în convorbirile ce le porţi pe diferite domenii ale vieţii şi
afirm că „nimic din cele omeneşti bucurii nu i-au lipsit”. Este
un familist model, are o soţie deosebit de atentă si protectoare
şi două fiice deosebite” (Marin TRUŞCULESCU).
„Profesorul, Magistrul Horia COLAN… un intelectual
rasat, pur-sânge cu o prodigioasă activitate didactică şi
ştiinţifică, o viaţă deplin împlinită de om al Almei Mater…
Personalitate de largă cultură, nu doar tehnică, Profesorul
COLAN m-a impresionat din totdeauna prin erudiţia Domniei
sale, prin meticulozitatea cu care a clădit toate deosebitele sale
realizări didactice şi ştiinţifice. Dar poate cel mai mult m-a

371
fascinat spiritul viu, simţul umorului care îl caracterizează şi la
această venerabilă vârstă” (Şerban DOMŞA).
„Profesorul Horia COLAN ne impresiona şi intimida în
acelaşi timp. Avea un stil extrem de sobru, fără înflorituri, cu o
precizie a exprimării care prevestea zile grele pentru studentul
care urma să susţină un examen oral. De abia mai târziu aveam
să apreciem adâncimea şi exactitatea de ceas atomic a
discursului său ştiinţific… De fapt, o mare parte a termenilor
uzuali în prezent din domeniul Ştiinţei Materialelor au fost
stabilizaţi în limba română de către profesorul COLAN.
Firescul exprimării celor care parcurg astăzi în cadenţă
românească primii paşi în acest domeniu poartă, din păcate
neştiută, semnătura marelui profesor…Un profesor mare se
recunoaşte prin anvergura intelectuală şi prin influenţa pe care
o exercită asupra celor din jur. Horia COLAN este etalonul
marelui profesor. „Mă simt stingher într-o conversaţie cu
profesorul COLAN. Vorbeşte prea perfect şi mă face să-mi
caut continuu cuvintele” îmi spunea odată un amic francez de
la Nantes. În aceste zile, în care francofonia este afişată cât mai
la vedere pe reverul hainei noastre chinuit anglofone, Horia
COLAN rămâne unul dintre cei mai autentici francofoni şi
francofili”. (Cătălin POPA)
„Pentru că dintre calităţile pe care le are academicianul
Horia COLAN, nu numai performanţa ştiinţifică este cea care
trebuie menţionată ci şi cea umană, generozitatea de a
comunica, de a împărtăşi şi altora ceea ce ştie. Şi timpul a
dovedit cu prisosinţă că de la ştiinţă, istorie şi cultură, Horia
COLAN ştie multe... Prin tot ceea ce a făcut, face şi o va face
încă mulţi ani de acum încolo, Horia COLAN va rămâne în
istoria tehnicii româneşti ca o figură luminoasă, un stejar sub a
cărui umbră ocrotitoare a fost posibil să crească vlăstare care
să-i continuie cercetările, apărute din seminţele pe care cu atâta
generozitate a ştiut să le sădească şi îngrijească. De aceea,
pentru mine el rămâne în sufletul şi mintea mea, ca omul care a

372
ştiut să dovedească că ştiinţa este componenta de bază a
culturii, că între ele există o strânsă legătură, cifrele dovedindu-
ne că pot fi la fel de frumoase ca şi poezia, însăşi viaţa sa în
aceste planuri, fiind o autentică poezie” (Florin Teodor
TĂNĂSESCU).
„În activitatea ştiinţifică a îmbinat într-un mod fericit
domeniul tehnic cu filosofia şi istoria. Acest lucru face ca
preceptele ştiinţifice care se exprimă în general prin fraze seci
să fie ascultate cu plăcere, mai uşor de înţeles chiar şi de
nespecialişti. În acelaşi timp domnul profesor Horia COLAN
este şi un adevărat maestru şi al cuvântului, având o capacitate
deosebită de a se face ascultat şi apreciat. Conferinţele
dumnealui sunt aşteptate şi ascultate cu plăcere şi interes la
manifestările ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Pe lângă un
om de o erudiţie şi competenţă ştiinţifică, excepţionale, domnul
profesor COLAN este şi un suflet nobil. Pentru a susţine o
cauză dreaptă găseşte argumente, energie şi cuvinte
convingătoare care îşi ating ţelul propus” (Ioan
GIACOMELLI).
„Stăpânea materia cu siguranţa unui mare maestru,
profesor experimentat, cu vechime considerabilă în activitatea
didactică şi ştiinţifică universitară. Astfel, ne-a introdus cu
dibăcie în tainele studiului unor probleme delicate şi moderne
ale Ştiinţei materialelor…Pe lângă meritele sale profesionale,
ştiinţifice şi manageriale, profesorul Horia COLAN este şi un
om de aleasă şi largă cultură naţională şi universală, cu care
poţi întreţine discuţii consistente pe orice temă. Este un bun
cetăţean cu opinii ferme în interes social-cultural-patriotic,
opinii şi principii moştenite din tradiţia respectabilei familii a
Episcopului Nicolae Colan din care îşi trage obârşia şi pe care
o respectă cu sfinţenie” (Barbu BĂLAN).
„Pentru Şcoala de ştiinţe în Ingineria Metalelor din Iaşi,
pentru toţi cei care lucrează în acest domeniu, distinsul om de
ştiinţă Horia COLAN, reprezintă „Everestul” la care aspirăm,

373
dar este extraordinar de greu, aproape imposibil să ajungem la
el…Consider că avem, în viaţă, puţine personalităţi atât de
remarcabile, dar pe care nu ştim, din păcate, să le preţuim la
adevărata valoare „ (Adrian DIMA).
„Profesorul si Omul Horia COLAN reprezintă pentru
generaţia mea si pentru generaţiile mai tinere un model atât ca
om de ştiinţa cat si prin implicarea sa in viata sociala si
culturala” (Mărioara ABRUDEANU).
„Îndelungata sa activitate în învăţământul tehnic-
universitar din Cluj – experienţa profesorului Horia COLAN în
cercetarea fundamentală dar şi dragostea sa nelimitată pentru
cunoaştere şi mai ales pentru a împărtăşii generaţilor pe care le-
a educat experienţa sa l-au promovat ca membru corespondent
în cadrul celui mai înalt for ştiinţific naţional Academia
Română” (Radu BELLU).
„De o vigoare fizică, intelectuală şi spirituală rar
întâlnită, Academicianul Horia COLAN a fost nelipsit de la
toate manifestările ştiinţifice universitare organizate în
România, unde prin informaţiile sale a produs aprecieri şi un
număr foarte mare de discipoli…Cu siguranţă, în domeniul
ştiinţei materialelor metalice, Academicianul Horia COLAN
este cunoscut în Europa şi în lume, prin numeroasele
contribuţii didactice şi în egală măsură ştiinţifice.. Profesorul
Horia COLAN, este un cercetător de elită care întruneşte în
personalitatea sa toate caracteristicile ce conferă aură
academică marilor nume ale panteonului ştiinţific al culturii
româneşti, pe care noi îl respectăm şi îl venerăm” ( Ioan
Alexandru).
„Prof. Horia COLAN a realizat cu minuţiozitate şi
scrupulozitate lucrări originale care au contribuit la dezvoltarea
ştiinţelor tehnice din ţara noastră şi pe plan internaţional. Acest
fapt i-a permis a-si spune cuvântul personal, autoritar într-o
serie de probleme de importanţă majoră din dezvoltarea

374
cunoaşterii, la priorităţi în realizări tehnice şi ştiinţifice” (Emil
BURZO).
„Clujeanul Horia COLAN, covăsneanul Horia COLAN,
omul Horia COLAN, omul de ştiinţă Horia COLAN,
managerul Horia COLAN, este un prieten, un apropiat pe care
se poate conta, ţin să afirm neapărat că este un adevărat prieten
al Iaşului” (Vasile COJOCARU-FILIPIUC).
„Profesorul COLAN are o energie neobosită, abnegaţie
exemplară şi nu în ultimul rând, capacităţi de competent
organizator” (Florea OPREA).
Timpul scurt în care s-a redactat volumul apariţia unor
greutăţi de comunicare (multe adrese de domiciliu s-au
schimbat), programul încărcat, sau deplasările în străinătate ale
unor eminenţi profesori şi cercetători, omisiunile inerente care
intervin în anunţarea celor care, în diferite ipostaze, l-au
cunoscut pe distinsul profesor Horia COLAN, au făcut ca mulţi
dintre cei care ar fi dorit să redactize referiri la viaţa şi
activitatea acestuia, să nu poată fi cuprinşi în prezenta lucrare.
Tuturor le cerem scuze, paginile volumului rămânând deschise
pentru o viitoare ediţie, revăzută şi adăugită, care sperăm că va
cuprinde şi contribuţiile numeroşilor prieteni din străinătate ai
profesorului Horia COLAN, majoritatea dintre aceştia fiind
nume de referinţă în ştiinţa şi tehnica mondială. Am încercat să
suplinim lipsa opiniilor specialiştilor din străinătate, cu
fotografii şi facsimile, care vorbesc grăitor despre prestigiul de
care se bucură academicianul COLAN, în numeroase ţări de pe
toate continentele.
Toate amintirile şi consideraţiile primite, purtând
amprenta personalităţii fiecărui autor, au fost grupate într-un
capitol distinct al volumului, respectiv membrii Academiei
Române, ai Academiei de Ştiinţe Tehnice din România şi alte
personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti.
Materialelor trimise sub formă epistolară, le-au fost formulate
titluri, reieşite din conţinutul acestora. Informaţiile referitoare

375
la cariera didactică şi ştiinţifică a profesorului Horia COLAN,
care inevitabil s-au repetat, au fost în parte omise din textele
respective.
O problemă deosebită a constituit-o şi selectarea
imaginilor redate în finalul volumului, editorul fiind pus la grea
încercare, atunci când a reţinut doar un număr foarte mic de
fotografii şi facsimile, dintr-o bogată şi interesantă fototecă,
constituită de-a lungul anilor de un specialist avizat, fotografia
numărându-se printre pasiunile extraprofesionale ale
academicianului Horia COLAN.
Mulţumind tuturor celor care au contribuit la apariţia
prezentului volum omagial, ne exprimăm speranţa că demersul
nostru a reuşit, fie şi parţial, să redea circuitului public,
portretul unei proeminente personalităţi a ştiinţei şi culturii
româneşti contemporane, născută pe frumoasele plaiuri de la
curbura Carpaţilor.

376