Politica (Greacă: Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel.

Este a doua
jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.

Cele opt cărți ale Politicii, despre care nu se știe dacă n-au fost redactate în momente diferite ale
vieții lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică și instituțiile sale. Aristotel se
interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară și clasifică
cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune.

Marile teme ale Politicii sunt:

Abordarea generală a politicii

Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulțumească cu
obținerea a ce e mai bine posibil și să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea
rezidă, în ultimă instanță, în activitate. Politica, prima dintre științe în concepția lui Aristotel,
studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2] - politikon provine de la cuv. polis, "cetate"
în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică,
ci și pentru bine și pentru fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de
constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obțină singur și care nu este pe
deplin realizată decât în comunitatea politică.

[modifică]Descrierea cetăților
Statul este o instituție naturală, bazată pe comunitatea unor ființe cu limbaj articulat(limbajul
este pentru Aristotel axul moralității, prin limbaj omul are acces la rațiune și noțiunile de bine și
rău). Pornind de la teoria organicistă, așa cum corpul este anterior organelor, tot așa și statul este
anterior familiei și prin urmare omului, și argumentează că individul nu-și este suficient sieși, deci
nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetății este de a
realiza fericirea comună a cetățenilor. Funcția principală a cetății constă în înflorirea morală
acetățeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educație..

[modifică]Cetatea ideală
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci
adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod
necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții. Rezistența la timp este un criteriu
realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general și cele mai
durabile. Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor,
nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel își manifestă preferința pentru
regimurile cumpătate care sunt în același timp cele mai drepte și mai puternice.

Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere, dovedind

o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan era.

[modifică]Note

1. ^ Jonathan Barnes, Aristotel, ed. Humanitas, 2006 spune „cuvîntul pe care îl traduc aici prin
«social» este redat în mod uzual prin «politic»”
2. ^ Mihaela Miroiu, Filosofie - teme de studiu pentru licee, ed. Didactică și Pedagogică, 1997 spune
„În grecește, zoon politikon, animal social (și nu animal politic! - care deci ar face politică)”

Aristotel (Greacă: Αριστοτέλης) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai
importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al
școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile
necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este
întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii
filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.

Doua din cele mai cunoscute tratate ale sale, “Politica” si“Etica Nicomahica”, apartin domeniului practic al
filozofiei. Lucrarile nu sunt “practice”, in sensul ca nu suntmanuale didactice. Din contra, ele abunda in analize si in
argumente, bazandu-se mai mult pe cercetari istorice si stiintifice. Ele sunt lucrari de filozofie practica; “practica”,
deoarece scopul sau telul lor nu este de a oferi adevarul, ci de a schimba faptele.
Oamenii se disting de alte animale prin faptul ca poseda ratiune si putere de gandire. Oamenii “contin ceva divin -
ceea ce numim intelect este divin”, iar intelectul nostru este“divinul inauntrul nostru”. Intr-adevar fiecare dintre
noi esteun adevarat intelect, “caci el [intelectul] reprezinta ceea ce natura umana are mai nobil si mai elevat”.
Activitatea intelectuala nu este suficienta. Oamenii nu sunt indivizi izolati. “Omul”, scrie Aristotel, “este din natura
un animalsocial”. Aceasta remarca nu este un aforism facut la intamplare, ci o mostra de teorie
biologica. “Animalele sociale sunt acelea care au o singura activitate in comun; asa sunt oamenii, albinele, viespile,
furnicile si cocorii.”. “Si aceasta insusire este caracteristica omului, spre deosebire de toate vietatile, asa ca singur
el are simtirea binelui si a raului, a dreptului si a nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Comunitatea unor
fiinte cu asemenea insusiri creeaza familia si Statul”.
Primul lucru demn de pus in evidenta in legatura cu ideea aristotelica de Stat este marimea acestuia. “Caci, daca
din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o suta de mii n-ar mai constitui o cetate.” El nu si-a schimbat
niciodata parerea ca micile orase-state erau cea mai propice - si cea mai naturala - forma de societate civila.
35467xyl52egr4t
Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie sa-si fie suficient siesi si sa atinga telul pentru care el
exista. “Bunastarea”, care este telul Statului, este identificata cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul
individului. Statele sunt entitati naturale si, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un tel. Notiunea de
scop al Statului este legata de alt ideal inalt. “Principiul fundamental al constitutiilor democratice este libertatea
[…] Cea dintai forma a libertatii este de a conduce si de a fi condus, in mod succesiv […] Alta forma a ei este
dreptul lasat fiecaruia de a trai dupa cum ii place”.
Dar libertatea este sever restransa in Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetatenilor, insa o mare parte a
populatiei nu avea cetatenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de
la natura, si deci este permis de fapt sa fie subjugati. Cetatenii puteau detine sclavi, asa cum puteau poseda si alte
forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea sa fie privata, dar oamenii trebuie sa o puna
in comun la folosinta.” Dar el adauga imediat:“Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetatenii sa faca
astfel.”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de productie; el nu controleaza direct nici economia. Dar
legiuitorul vegheaza ca regimul economic al cetatenilor sa fie guvernat potrivit.
Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri in care Statul poate reglementa viata cetatenilor. Fiecare restrictie,
oricat de bine intentionata ar fi in scopurile ei, este o ingradire a libertatii. In afirmatia lui Aristotel ca “toti cetatenii
apartin Statului” se poate intrevedea germenii totalitarismului. Statul sau este extrem de autoritar.
Jonathan Barnes
Aristotel defineşte constituţia ca o modalitate de organizare a birourilor de oraş-stat, în special
biroul suveran (III.6.1278b8-10; cf. IV.1.1289a15-18.). Constituţia defineşte astfel organismul de
conducere, care ia forme diferite: de exemplu, într-o democraţie este poporul, şi într-o oligarhie
este o selecta câteva (bogat sau bine născut). Înainte de a încerca să se distingă şi să evalueze
constituţiile diverse Aristotel consideră două întrebări. În primul rând, de ce nu un oraş-stat luat
fiinţă? El aminteşte de teza, apărată în I.2 Politica, că fiinţele umane sunt animale de natură
politică, care în mod natural doresc să trăiască împreună. Pentru o discuţie ulterioară a acestui
subiect, a vedea documentul suplimentare următoare:

Începutul dreptului constituţional poate fi plasat în Grecia Antică. În Roma a fost transmis
mai târziu. Aristotel a lăsat 158 de constituţii a cetăţilor greceşti. În grecia antică a fost pronunţat
cuvântul democraţie (guvernarea de către popor).
În lucrarea sa politica, Aristotel distinge trei tipuri de constituţie:
1. cea monarhică
2. Cea aristocratică
3. Şi cea democratică
Fiecare din acestea prezentând şi o formă coruptă: tiranică, oligarhică, demagogică. Lui
Aristotel îi datorâm prima formulare a principiului separării puterilor în stat.
Roma, la începuturile ei republicane, se asemăna cu cetăţile greceşti. Odată cu trecerea la
epoca imperială, Roma devine capitala unui stat federal compus din cetăţile cucerite şi reduse la
statulul de vasal. Roma a lăsat dreptului constituţional 2 concepte: 1. Suveranitate şi 2. Imperium.
Dreptul constituţional clasic a apărut la sfârşitul evului mediu în Anglia.
Magna carta proclama dreptul de siguranţa vieţii şi a averii, libertatea individuală şi
comerţul liber.
Statele Unite se dotează cu constituţie scrisă în care sunt proclamate libertăţi individuale.
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a enumerat o serie de drepturi ca fiind naturale şi
imprescriptibile. În 1791 este elaborată prima constituţie elaborată numită şi Gironvina. În
principatele române au fost regulamentele organice.
În 1866 a fost prima constituţie sistematică in România.