Professional Documents
Culture Documents
Turcanu Cristina
GR:F1305
DENUMIREA PLANTEI PRODUCATOARE
Hamei
Humulus lupulus
Fam.Cannabaceae
Хмель обыкновенный
Hops
ETIMOLOGIA DENUMIRII PLANTEI
Denumirea științifică a
genului – ”Humulus”, este Denumiri populare: amei, cumulau,
incertă, dar se presupune curpan, hamei salbatic, himei, himel,
că ar proveni din maiuga, maluga, mei, muluga, peste
latinescul ”humus”, padure, tofolean, tolefan, vina de
făcându-se astfel referire hamei, vita de hamei.
la solul reavăn și moale
în care crește planta.
Denumirea științifică a
speciei – ”lupulus”,
provine tot din latină, din
cuvântul ”lupus” (lup) și
face aluzie la felul în care
corzile de hamei sugrumă
plantele pe care se
cațără, așa cum lupul
sugrumă oile.
DESCRIEREA BOTANICA A PLANTEI
Hameiul este o viță cățărătoare, asemănătoare întru
câtva viței de vie, dezvoltând liane de 10-12 m.
lungime. Acestea au tendința de a se cățăra și de a se
încolăci pe ramurile arborilor și necesită, atunci când
este cultivat, un sistem de susținere. Perenitatea plantei
este asigurată de organele subterane – rădăcini,
butuc și stoloni; părțile aeriene mor în fiecare toamnă,
pentru a răsări în primăvara următoare. Rădăcinile sunt
robuste și dese, formând o rețea densă de ramificații ce
pătrund adânc în sol, la o adâncime de 1-2 m. Din
aceste rădăcini se dezvoltă organele de înmulțire
vegetativă ale hameiului – corzi și stoloni, din care vor
apărea plante noi. Butucul constă de fapt într-o tulpină
subterană, de asemenea robustă și bine dezvoltată, de
aprox. 50 cm lungime, cu un diametru de 15-20 cm, din
care răsar primăvara lăstarii acoperiți de perișori
iritativi. Frunzele sunt fie cordate (în formă de inimă,
asemănător frunzelor de liliac), fie adânc lobate (cu 3
sau 5 lobi), în ambele cazuri, cu marginile adânc
serate. Are doua feluri de flori: feminine si masculine,
asezate pe tulpini diferite (planta dioica). Florile
masculine sunt mici, de culoare galben-verzuie,
dispuse in ciorchine. Florile feminine sunt formate din
numeroase frunzulite verzi (bractee), asezate mai multe
la un loc, imbricate, in jurul unui ax central formand un
con globulos (strobil). Infloreste in lunile iulie-august.
RASPINDIREA GEOGRAFICA
Toata
planta,special
conurile
COMPOZITIA CHIMICA
Două dintre principiile amare ale hameiului care
pot avea efecte adverse toxice sunt:
Humulona Lupulona
Conurile de hamei contin
substante rezinoase amare (5-
30%), in special acizi alfa-amari,
taninuri condensate
polifenolice, ulei esential pana
la 1%, flavonoide, amino-acizi,
substante estrogene, grasimi,
saruri minerale etc.
MOTIVELE OTRAVIRII
Perișorii care acoperă
lianele de hamei pot avea
-- La cultivare. un efect iritativ asupra
-Accidental pielii, de aceea este
indicat ca florile de hamei
să fie culese purtând
mănuși de protecție. De
asemenea, este de evitat
contactul cu pielea feței și
cu ochii. Hameiul este
toxic in special pentru
câini
MECANISMUL ACTIUNII TOXICE
Greaţă, vărsături,
cefalee, de-
lir, hiperhidroză, apoi
anurie, eriteme sca
rlatiniforme, rărirea
pulsului, somn
profund. Intoxicaţiile
cronice: oftalmie.
PRIMUL AJUTOR MEDICAL
În balneoterapie (folosirea
terapeutică a băilor), ele sunt
apreciate pentru proprietăţile
lor calmante.
Hameiul si frumusetea
Una dintre cele mai timpurii menționări ale hameiului îi aparține lui Plinius, care
îl prezenta drept o plantă des întâlnită în grădinile romanilor, care o utilizau ca
plantă decorativă și ca legumă. Aceștia aveau obiceiul de a consuma primăvara
vârfurile lăstarilor tineri, de pe plantele femele, pe care le preparau într-o
variantă asemănătoare sparanghelului, obicei care s-a păstrat și astăzi în unele
regiuni ale lumii, printre care, și în Marea Britanie. În trecut, vârfurile proaspete
și fragede de hamei se consumau și pe la noi. Pentru multă vreme conurile de
hamei au fost recoltate din flora spontană, fiind introdus în cultură, din câte se
pare, abia în secolul VIII, în Germania. În perioada evului mediu, în Europa,
berea slab alcoolizată era o băutură populară în multe gospodării și consumată,
în special, ca alternativă pentru apa nefiltrată și infestată cu bacterii.
Înainte de introducerea hameiului în procesul de fabricare a berii, oamenii
foloseau o serie de alte tonice amare, precum păpădia, rădăcina de brusture,
ungurașul, gălbenelele,rotunjoara sau iarba neagră (calluna vulgaris). Hameiul a
fost folosit pentru prima dată în fabricarea industrială a berii în fabricile din
Olanda, în secolul XIV; ulterior, două secole mai târziu, el a început să fie folosit
în același scop și în Anglia.
Foarte interesant este că hameiul are o istorie relativ recentă pe
scena producţiei de bere, fiind introdus ca ingredient în procesul de
producţie al acesteia abia în secolul al XIX-lea (berea se presupune a
avea o istorie de cel puţin 5000 de ani), înainte de asta fiind folosit
pentru a conferi aromă berilor un amestec pe nume „gruit”, format
din mai multe ierburi.
Efectul antibiotic al hameiului a contribuit la folosirea acestuia pe
scară largă în producția de bere.
Pentru berarul amator, calitățile hameiului pot fi cuantificate sub
forma unor două atribute principale: cantitatea de acizi „alpha”, care
conferă berii gustul amar și acizii „beta” care contribuie la aroma
berii.
În virtutea acestor atribute, varietățile de hamei au de obicei un scop
precis: fie contribuie la amăreală, fie la aromă, deși recent încep să
apară din ce în ce mai multe varietăți hibride.
Hameiul pentru aromă se adaugă în faza de fierbere în ultimele
câteva minute, pentru a nu da ocazia uleiurilor volatile să părăsească
mustul de bere.
Foarte important de știut este că acizii „alpha” trebuie izomerizați
prin fierbere pentru a da gustul amar, de aceea adăugarea hameiului
în bere în perioada de fermentare („dry-hopping”) contribuie doar cu
aroma de hamei, nu și cu amăreală.