Jean Jacques Rousseau este un reprezentant de primă importanţă

al pedagogiei filosofice care a deschis un traseu deosebit de

fecund în istoria pedagogiei. Figură destul de controversată a
epocii luminilor, Jean Jacques Rousseau a lăsat o imensă bogăţie
de idei în perimetrul gândirii pedagogice, devenind unul dintre
stâlpii pedagogiei universale. Adept al principiului „educaţiei
negative”, Rousseau consideră că rolul educatorului este de a-l
păzi şi apăra pe copil de influenţele externe venite din partea
societăţii. Face o duioasă pledoarie pentru întoarcerea la natură,
la resursele funciare ale existenţei nealterate de intervenţia
oamenilor.
 Lucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale
pedagogice este intitulată Emil sau despre educaţie. Acest
adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o
manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi
cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-o
modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în
conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani,
accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani,
are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12
la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la
vârsta majoră accentul este pus pe educaţia morală.
 Ideile social-politice şi cele pedagogice din opera Emil sau
Despre educaţie, considerată de Goethe drept „Evanghelia
educaţiei naturale”, au generat, pe de o parte, entuziasmul
aderenţilor, admiratorilor şi simpatizanţilor, pe de altă parte,
injurii ale adversarilor şi detractorilor. A fost de notorietate
scandalul creat de scânteietorul şi talentatul Voltaire care l-a
acuzat în articolul “Sentimentul cetăţeanului” că, fiind un tată
denaturat (şi-a trimis copii în Casa copiilor găsiţi), nu are
autoritatea morală de a fi recunoscut drept autorul unui tratat de
educaţie. Rousseau a răspuns şi în presă şi în „Confesiuni”, cu
eleganţă, că, simţindu-se membru al Republicii lui Platon, şi-a
încredinţat copiii statului, aceasta a fost şansa lor de a primi o
educaţie cetăţenească.
 Rousseau dorea trecerea de la educatia formala,
teoretica si abstracta la una practica, empirica,
deductiva. In cartea despre care vorbesc acum,
Rousseau face referire la nenumarate moduri prin care
se pot formula lectii de tipul acesta, din domenii variate.
Pot sa numesc aici discutiile libere pe care le poate avea
elevul cu pedagogul lui privind la soare, la stele, situatii
din viata privind proprietatea, moduri foarte simple prin
care se poate obisnui copilul cu intunericul, cu frigul, cu
rutina, toate fiind condimentate cu exemple imaginare
dar cat se poate de realizabile.
 Rousseau şi-a format o imagine uşor deformată asupra
naturii umane şi a virtuţilor educative ale
izolaţionismului şi ale ruperii de social. Metoda sa de
formare a lui Emil, dacă ar fi aplicată astăzi, ar genera
mai mult sălbatici, decât oameni. Cum remarcă Paroz,
Rousseau “a crezut că omul posedă toate lucrurile în
natura sa şi că această natură este în sine perfectă. Omul
nu avea decât să redevină el însuşi pentru a se întoarce
în Eden. Dar această idee despre om nu are nici o bază
nici în istorie, nici în experienţa personală: ea este
imaginară” (1883, p. 279).
 Rousseau consideră că scopul educaţiei constă în
formarea unui om sănătos, armonios dezvoltat din punct
de vedere fizic, pe deplin racordat la existenţa proximă,
lipsit de artificialitate, un om al unui raport echilibrat
dintre raţional şi sufletesc. Pentru aceasta, este nevoie
să-l scoatem pe Emil din societatea vicioasă şi să-l
trimitem într-un mediu natural, la ţară. Dacă Aristotel
vedea în educaţie o cioplire, o fasonare a materiei dată,
iar Comenius asemăna educaţia cu arta grădinăritului,
Rousseau o concepe ca o acţiune de simplă asistare a
educatului, acesta având o totală libertate de mişcare.
Educaţia “negativă” se concentrează asupra acţiunii de
excludere a tot ce poate stânjeni dezvoltarea naturală a
copilului.
 Rousseau descoperă şi valorizează la maximum virtuţile copilăriei,
deschizând un orizont nou în istoria pedagogiei şi anticipând teze ale
curentului “educaţiei noi” din secolul XX. Adept ale principiului educaţiei
“negative”, consideră că educaţia nu trebuie să transmită virtutea sau
adevărul, ci să păzească inima de viciu şi spiritul de eroare. Educatorul devine
un consilier şi un asistent al copilului ce trebuie lăsat să se dezvolte singur,
potrivit apetenţelor şi înclinaţiilor originare. Minimalizând rolul cunoaşterii
intelectuale, pedagogul francez accentuează pe rolul intuiţiei şi al contactului
nemijlocit cu lucruri şi fapte.

Câteva achiziţii ale marelui pedagog rămân definitive: necesitatea ca

pedagogia să fie fundamentată pe datele şi observaţiile psihologiei
experimentale; existenţa unor etape distincte ale dezvoltării naturale a
copilului; accentuarea importanţei educaţiei prin intuirea lucrurilor
comparativ cu cea bazată pe cuvinte; rolul metodelor intuitive şi active în
accederea la cunoaşterea veritabilă; valoarea ridicată a interesului psihic al
copilului în învăţare; dependenţa reformelor sociale de o prealabilă revoluţie a
educaţiei individului.
 Ideile pedagogice ale lui J.J.Rousseau au scandalizat pe mulţi
contemporani, dar au revoluţionat gândirea psihologică şi
pedagogică, influenţând decisiv orientările: filantropinistă, şcoala
activă, nondirectivistă, postmodernă. L-au luat ca model,
îndeosebi, Lev N. Tolstoi în crearea şcolii de la Iasnaia Poliana,
Rabindranah Tagore în şcoala de la Santiniketan, pedagogul
suedez Ellen Key, medicul şi pedagogul italian Maria Montessori,
dovadă că ideile filosofului iluminist au răzbătut veacurile şi îşi
păstrează şi azi valoarea şi actualitatea.
Harta mentală a operei
 ,,Emile sau despre educaţie” este apreciată de D.Todoran ca „un
tratat de pedagogie”, utopic şi greu de aplicat, dar care cuprinde
„idei deschizătoare de drumuri în pedagogia modernă”. Conţinutul
utopic al tratatului rezultă din următoarele: - ipoteza bunătăţii
naturale, originare a fiinţei umane care nu este demonstrată
ştiinţific;
- soluţia izolării copilului de societate;
- considerarea factorului natural (ereditate fizică şi psihică) ca
determinat în raport cu ceilalţi doi factori ai dezvoltării personalităţii
celui educat: mediul şi educaţia (numită de Rousseau „educaţia prin
oameni”);
- reducerea scopului educaţiei la dezvoltarea naturală a copilului
(fără a evidenţia corelaţia optimă necesară dintre ereditate–mediu–
educaţie);
- definirea restrictivă a conceptului de natură redus la „natura din
noi constituită din tendinţele şi înclinările originare, considerate
înainte de a fi alterate de influenţa societăţii”.
 Concluziile pe care le putem dezvolta plecând de la studiul lui
D.Todoran confirmă ipoteza aprecierii lui J.-J.Rousseau ca
precursor al Educaţiei noi. O putem argumenta prin avansarea
următoarelor teze:
1) afirmarea naturii concrete, existenţiale a copilului ca model
pedagogic, fundamentat biologic şi psihologic, dar şi
antropologic şi social;
2) deducerea scopului educaţiei din modelul naturii concrete a
copilului în opoziţie cu pedagogia anterioară (bazată pe modelul
naturii abstracte, esenţiale);
3) individualizarea procesului de formare a copilului ca soluţie
strategică de proiectare şi realizare a educaţiei după modelul
naturii concrete.